Descriere:

Actuala editie de Opere infirma, categoric si definitiv, afirmatia ca Mircea Vulcanescu a scris putin. In alcatuirea editiei, Marin Diaconu ingrijitorul editiei, s-a slujit de doua criterii: cel al integralitatii si cel tematic-stiintific. In primele doua volume sunt reunite scrierile filosofice, cele de istorie, critica si atitudine culturala si cele de sociologie. Scrierile filosofice se incheie cu lucrarea Nae Ionescu. Asa cum l-am cunoscut. Printre cele doua sectiuni ale volumului II: prolegomene sociologice la satul romanesc si Scoala sociologica a lui Dimitrie Gusti.

O ediţie pe măsura cuvenită omului şi marelui cărturar Mircea Vulcănescu. O personalitate intelectuală în care expresia frămîntărilor interbelice, se găseşte cel mai bine închegată, care se completează şi se reflectă minunat în latura lui profund umană şi creştină, pe care o putem numi cu toata îndrăzneala, fără să greşim, desăvîrşită, mărturisită prin demnitatea şi martiriul său în temniţa comunistă.

După cum se vede şi în descriere preocupările cărturarului erau vaste, împletind multe domenii, călăuzite de o conştinţă limpede a necesităţii trăirii şi mai ales gîndirii creştine(într-o concepţie autohtonă cuprinsă într-un proiect filosofic mai vast) căruia Mircea Vulcănescu i-a dăruit o implicare deosebită, fără a se limita la spaţiul teologic ortodox.

Sursa: http://www.universenciclopedic.ro/

Continuare...

"Rareori se întâlneste în istoria unui neam o moarte atât de semnificativã ca moartea acestor doi fruntasi legionari, cãzuti pe frontul spaniol. În rãzboiul civil din Spania – devenit repede un rãzboi între ideologii politice si interese economice extra-nationale – au murit, fãrã îndoialã, sute de mii de oameni, de ambele pãrti; oameni si mai buni si mai rãi, desperati sau mercenari, eroi sau asasini. E greu de crezut, totusi, cã printre acele câteva sute de mii de morti de pe fronturile spaniole – se mai pot numãra jertfe atât de voluntare ca a lui Ion Mota si Vasile Marin.

Revolutia nationalistã – ca si rezistenta guvernului democrato-comunist – a gãsit desigur, încã din primele zile, aderente fanatice. S-au înscris voluntari pentru ambele tabere si din toate tãrile. Dar plecarea celor sapte comandanti legionari români în Spania – unde au luptat ca simpli voluntari în trupe de soc – a fost simbolicã. Simbolicã ar fi fost de asemenea înrolarea contelui Ciano, a lui Litvinof sau a Generalului Goering – într-una din acele trupe de soc care au 70 la sutã pierderi…
Problematica moralã a unui sef este întotdeauna mai durã ca a unui simplu fanatic. De foarte multe ori un sef nu are dreptul sã se jertfeascã direct, personal, misticei pe care o promoveazã. Atât Ion Mota cât si Vasile Marin dãduserã nenumãrate probe de spiritul lor de jertfã: închisori, suferintã, prigoanã moralã; o tinerete trãitã eroic, responsabil, ascetic.

Aceastã ultimã si fatalã încercare – plecarea în Spania – si-o aleseserã ei singuri, ca o supremã dovadã de credintã si eroism crestin. Nici cea mai asprã moralã omeneascã nu-i silea sã se jertfeascã; pentru cã tineretea lor fusese o jertfã continuã si fanatismul lor crestin si nationalist fusese de nenumãrate ori încercat. Semnificatia mortii lor trece, deci, deasupra valorilor si eroismului viril. Moartea voluntarã a lui Ion Mota si Vasile Marin are un sens mistic: jertfa pentru crestinism. O jertfã care sã verifice eroismul si credinta unei întregi generatii. O jertfã menitã sã fructifice; sã întãreascã crestinismul, sã dinamizeze un tineret.

Ion Mota avea adversari, dar nu avea nici un dusman. Era un tânãr palid, calm, concentrat; nici un gest frenetic, nici un fel de eroism ostentativ în cuvintele si privirile lui. Avea priviri limpezi, orizontale. Ghiceai însã o lungã si nedomolitã maceratie lãuntricã; siguranta lui în lumea de dincolo, în viata sufletului dupã moarte, îl fãcea sã sufere si mai mult de putinãtatea acestei scurte vieti pãmântene. Nu se temea de moarte, a dovedit aceasta cu mult înainte de plecarea lui în Spania. Astepta nerãbdãtor sã se jertfeascã, sã învete pe altii drumul unei vieti eroice, impersonale. “Martir” înseamnã “martor”; cel care moare pentru o credintã mãrturiseste pentru ea, dovedeste celorlalti cã o asemenea credintã te mântuieste de spaima mortii, cã în ea gãsesti un sprijin, dupã ce ai gãsit un sens al existentei. Ion Mota dovedise de mult cã îsi gãsise sensul suprem al existentei. Sângele lui ardelenesc, familia lui de aspri si încercati nationalisti, educatia lui de luptãtor – totul contribuise ca Ion Mota sã-si ghiceascã menirea si sã-si mãrturiseascã cinstit sensul pe care întelege el sã-l dea existentei sale, încã de pe bãncile Universitãtii.

În viata politicã a României de dupã rãzboi – intransigenta si demnitatea lui Ion Mota îl fãcuserã admirat chiar de adversari. Bãrbãtia luptei lui îsi avea rãdãcinile într-o sincerã si bogatã viatã religioasã. România puternicã, cinstitã si creatoare, pentru care era gata sã se jertfeascã încã din cea dintâi zi a luptei sale – era înainte de toate o Românie crestinã. Ca si seful si prietenul sãu, Corneliu Codreanu, Ion Mota credea cã misiunea generatiei tinere este sã împace România cu Dumnezeu. Sã transforme litera moartã în viatã crestinã. Sã lupte cu orice mijloace împotriva puterilor întunericului. În ceasul când a simtit cã Lucifer se înclesteazã din nou în lupta cu Cristos – Ion Mota, cruciat ortodox, a plecat dârz, cu inima împãcatã, sã se jertfeascã pentru biruinta Mântuitorului. Alti voluntari, în Spania, au cãzut pentru un ideal omenesc – fascismul sau comunismul. Ion Mota a fost dintre aceia care au cãzut pentru un ideal supra-uman – pentru biruinta lui Cristos. O asemenea moarte fructificã - chiar si aici, pe pãmânt…

Vasile Marin apartinea unei alte structuri spirituale: era bãtãios, ironic, pasionat de lecturi si de controverse, întotdeauna dispus sã asculte un pamflet, o glumã, o paginã frumos scrisã si curajos gânditã. Aprecia înainte de toate inteligenta, cãuta pretutindeni talentul. De când l-am cunoscut, acum vreo 12-13 ani, era un cetitor pasionat al “reactionarilor” francezi, era abonat la Action française si cunostea toate cãrtile lui Leon Daudet si Maurras. Avea temperament de luptãtor si fenomenul politic l-a pasionat încã din liceu. Nu bãnuiai totusi, în figura lui râzãtoare, sub vorbele lui totdeauna ironice – hotãrârea unei jertfe atât de cumplite. Vasile Marin nu mi-a spus niciodatã ce crede despre moarte. Plecarea lui în Spania a dovedit însã tuturor cã nu se teme de ea; a cãutat moartea cu înversunare, cu bucurie, ca si unul care stie cã de-abia din ceasul mortii începe adevãrata viatã vesnicã. Jertfa lui e tot atât de semnificativã si tot atât de fertilã ca si a lui Ion Mota. Doi oameni de structuri sufletesti atât de deosebite – primesc moartea cu aceeasi bucurie. Destinul i-a ales pe ei ca sã mãrturiseascã; sã arate celorlalti seninãtatea pe care ti-o dã credinta, sensul crestin si eroic pe care îl capãtã viata atunci când esti gata, în orice clipã, sã renunti la ea."

Sursa: Mircea Eliade, Vremea, an X (1937), ianuarie 24, nr. 472, p.3.

Continuare...

"Un geniu, dacă a existat vreodată unul" - Emil Cioran despre Petre Ţuţea, în Mărturisiri şi anateme


Aceste pagini sunt dedicate legendarului filozof Petre Ţuţea. Vom încerca să prezentăm aşa cum se cuvine viaţa şi opera marelui gânditor. Cu puţine excepţii, volumele publicate până la data înfiinţării sitului (iulie 2006) a nu au apărut în condiţiile pe care le merită o personalitate majoră. Recepţia critică a fost de asemenea necorespunzătoare şi pe alocuri neaşteptat de ostilă, în pofida entuziasmului extraordinar generat de prezenţa filozofului. A sosit timpul unei reevaluări, iar materialele pe care le oferim sunt menite să pornească o dezbatere serioasă în legătură cu proiectele şi realizările sale.

Situl Filozofia Nuanţelor este editat de un grup de entuziaşti independenţi interesaţi de evidenţierea şi dezvoltarea tuturor aspectelor filozofiei lui Ţuţea. Nu intenţionăm să realizăm doar un sit biografic-descriptiv; orice propunere de colaborare este binevenită, mai ales sub forma articolelor originale, care vor fi supuse unei analize riguroase. Temele discutate de Petre Ţuţea sunt dificile, iar stilul său laconic, reflexiv, şi extrem de precis presupune, pe lângă familiaritatea cititorului cu cultura română şi universală o pregătire filozofică substanţială, foarte multă atenţie şi o sensibilitate aparte.

În pofida clişeurilor curente, Ţuţea este un scriitor pe cât de neobişnuit, pe atât de important, deoarece a elaborat trei genuri literar-filozofice (Filozofia nuanţelor, Teatrul seminar, Reflecţiile teologale) şi instrumentele conceptuale corespunzătoare (respectiv: gust, mască, primire...). Textele sale oferă un spectru rafinat de noţiuni semnificative, cu rezonanţe în vocabularul curent al filozofiei româneşti şi europene. Unul dintre scopurile principale ale acestui sit este de a depăşi superficialitatea cu care Petre Ţuţea este tratat de prea mulţi critici influenţi din România şi aprecierile penibile promovate de tot felul de comentatori neavizaţi, cum ar fi cei care confundă socratismul cu oralitatea. Pentru mai multe detalii asupra structurii operei sale şi a modului în care se leagă diversele lucrări scrise după ieşirea din închisoare, vă rugăm consultaţi pagina Synopsis, apoi secţiunea în legătură cu Proiectele şi prezentarea Ediţiilor curente.

Altă problemă pe care o vom examina într-o oarecare măsură, pe parcursul dezvoltării acestui sit, este abuzul şi exploatarea personalităţii lui Ţuţea în alte scopuri, în speţă cele politico-ideologice sau cele comerciale şi senzaţionale – cu ocazia publicării unor înregistrări neautorizate, prin diverse provocări (prezentând informaţii false sau tendenţioase), citate scoase din context, transcrieri şi texte editate cu brutalitate, anacronisme, neînţelegeri, confuzii mai mult sau mai puţin intenţionate, erori de interpretare ş.a.m.d. Internetul oferă acces aproape instantaneu la tot felul de materiale şi opinii, care trebuie evaluate şi cercetate cu atenţie, dintr-o perspectivă corespunzătoare. Petre Ţuţea este în primul rând un filozof care critică explicit toate ideologiile, şi o personalitate exemplară, care a reuşit să valorifice experienţa de viaţă şi suferinţa.

La ora actuală cultura română trece prin momente dramatice, iar tinerii cu aspiraţii au nevoie mai mult ca oricând de modele. Petre Ţuţea este una dintre personalităţile pentru care gândul, vorba şi fapta sunt unul şi acelaşi lucru. În această unitate se regăsesc toate virtuţile fundamentale: curajul, răbdarea, cumpătarea, pietatea... Puţini filozofi au fost vreodată comparaţi cu Socrate, al cărui spectacol intelectual este atât de viu prin dialogurile lui Platon. Ca şi marele atenian, Ţuţea nu este interesat de elaborarea unor doctrine şi sisteme. Fie că este vorba de meditaţie, discuţie sau de scriere, rostul activităţii filozofice este exerciţiul continuu al gândirii care purifică.

Sursa: http://www.filozofianuantelor.org

Continuare...

de Ionut Baias HotNews.ro

Conducerea penitenciarului Aiud nu renunta la ideea exterminarii lui Mircea Vulcanescu si-l trimite din nou in izolare la Zarca, o celula neincalzita, in care detinutii dormeau direct pe beton. Un tanar detinut nu mai rezista si cade din picioare. Asistenta medicala ii este refuzata, iar inca o noapte dormita pe podeaua rece l-ar fi ucis. Mircea Vulcanescu s-a intins pe beton si l-a culcat pe bolnav peste el. Acesta avea sa-si revina, dar filozoful se va imbolnavi grav de plamani si va muri in scurt timp. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".

Mircea Vulcănescu

Biografie

S-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti. Clasele primare le-a facut in Bucuresti, iar gimnaziul la Iasi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitala dupa ce aceasta a fost ocupata de armata germana. In 1921 se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti pe care le termina in 1925.

A fost profund impresionat de Nae Ionescu si Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcanescu a plecat in 1925 la Paris pentru studii, dorind sa-si dea un doctorat in drept si altul in sociologie, lucru nerealizat in final.

A colaborat la cele mai renumite reviste de cultura ale vremii, printre care amintim doar Cuvantul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc.

A ocupat numeroase demnitati publice

Din iunie 1935, a detinut functia de director general al Vamilor pina in septembrie ’37, cind a fost demis dupa ce a descoperit contrabanda cu bauturi si tigari facuta de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. Totusi, a fost numit director al Datoriei Publice in acelasi Minister al Finantelor.

In anii urmatori, a ocupat de asemenea pozitii importante in administratia nationala: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finantare si Amortizare si presedinte al Casei Autonome a Fondului Apararii nationale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 sa fie subsecretar de stat la Finante, pina la 23 august 1944.

8 ani de temnita grea pentru "criminalul de razboi" Vulcanescu

Dupa lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a ramas pina pe 30 august 1948, cind a fost arestat in lotul al doilea al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificati drept ”criminali de razboi”.

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit pina in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din ’46.

Martiriu. A salvat viata unui detinut cu pretul propriei vieti

Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stalpii rezistentei din inchisoare si prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi si dese izolari la crunta Zarca. Aceasta era o celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fara niciun mobilier, detinutii fiind nevoiti sa doarma direct pe beton.

Pe timpul iernii geamul Zarcii era tinut deschis intentionat, gardienii motivand ca geamul este stramb iar tamplarul trebuie sa vina.

Intr-un frig cumplit, fara mancare si apa, imbracati doar intr-o zeghe ponosita si dormind direct pe beton, supravietuirea tinea de ordinul miracolului. Au fost detinuti care au rezistat in aceasta stare si timp de trei saptamani.

Intr-una din astfel de izolari la Zarca a lui Mircea Vulcanescu, un tanar detinut nu a mai rezistat si s-a prabusit din picioare. Asistenta medicala i-a fost refuzata. Inca o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranta moartea. Atunci Mircea Vulcanescu a facut o fapta demna de Pateric. Filozoful s-a asezat pe ciment si l-a culcat pe detinutul bolnav peste el.

Acesta avea sa-si revina, dar Mircea Vulcanescu se va imbolnavi grav de plamani, decedand pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".
Ultimele ganduri

Ziaristul Gabriel Balanescu, fost coleg de suferinta la Aiud cu Vulcanescu, povesteste in cartea " Din imparatia mortii":

"Rand pe rand, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt indrumate spre locul de imbarcare. Traversand culoarul etajului doi, unde ne aflam, imi arunc ochii la un detinut sdrentaros, care freca cu terebentina scandurile.

Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si indrasneala cu care ne privea, stiut fiind ca detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu.

Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, imbinata cu amaraciune. Aplecat, ingenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, il mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias.

Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru "aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist".

...Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang.

Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Voinata de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce ii slabea mult rezistenta.

Ingrijirea medicala ii era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie specifica.

Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand.

-Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.)

Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.


Ion Constantinescu-Maracineanu, poveste in articolul "Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcanescu" publicat in revista Memoria:
"Rostul meu in viata s-a terminat. Am inceput o opera, dar n-am fost in stare s-o duc pana la capat. Am predat la o catedra pe care am parasit-o tocmai in clipele in care trebuia sa fiu prezent. M-am despartit de studentii pe care-i iubeam tocmai in cele mai dureroase momente ale istoriei.

Am crezut ca mi-am facut datoria ca cetatean fata de aceasta tara haituita si jefuita cu nerusinare, fata de acest neam insangerat. M-am inselat. N-am fost decat un vanitos. Am tinut sa vin aici langa cei in suferinta, cei care au visat libertatea si-au sangerat pentru ea. Studentii mei nu mai pot astepta nimic de la mine, o biata epava ce se taraste pentru ultima picatura de viata.

Stradaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentatii vremii n-au nevoie de cultura. Pseudocultura si-a intins tentaculele ca o caracatita. Nu stiu ale cui pacate indura acest neam ospitalier. Boala mi-a macinat si ultima farama de vlaga. Sunt la capatul puterilor. Ma vedeti in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon ma asteapta sa ma treaca Styxul.

Corbii sunt gata sa ma insoteasca. Priviti-i cum dau rotocoale croncanind in vazduh. Ma doboara tacerea asta. Ma ucide suferinta prin care trec prietenii de celula. Stiu ca ma despart de ei. Ii rog sa ma ierte ca-i parasesc.


Principalele publicatii ale lui Vulcanescu:

Teoria si sociologia vietii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
In ceasul al 11-lea (1932)
Cele doua Romanii (1932)
Gospodaria taraneasca si cooperatia (1933)
Razboiul pentru intregirea neamului (1938)
Infatisarea sociala a doua judete (1938)
Dimensiunea romaneasca a existentei (1943)

Sursa: Hotnews

Continuare...

Între membrii cei mai de seamă ai grupului Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, care pe la începutul anilor 1940 reprezenta locul unde se puteau asculta înalte prelegeri de spiritualitate creştină, se număra şi profesorul Alexandru Codin Mironescu. Cărţile lăsate posterităţii de savantul şi gânditorul Alexandru Mironescu mărturisesc suferinţele şi zbuciumul unui suflet care s-a străduit să trăiască viaţa fără compromisuri, dar şi bogata cultură pe care renumitul om de ştiinţă o poseda. De aceea, receptarea lui de către generaţia tânără este necesară pentru cunoaşterea unui spirit care a rezistat unui sistem opresiv, iar profilul său interior poate servi ca model pentru armonioasa convieţuire dintre preocuparea ştiinţifică şi căutarea mistică a desăvârşirii lăuntrice.


Născut la 10 iulie 1903, într-o familie burgheză, tatăl său era colonel, iar înaintaşii lui - monahul Veniamin Cătulescu, ucenic al Sfântului Calinic de la Cernica, a fost profesor de Istorie biblică la Colegiul Naţional „Sfântul Sava“ şi generalul Constantin Budişteanu a fost ministru de război şi participant la Războiul de Independenţă. Tânărul Mironescu, după ce studiază fizica şi chimia la Universitatea din Bucureşti, îşi susţine doctoratul în filosofie şi pleacă la Paris pentru studii ştiinţifice aprofundate. La Sorbona, obţine, în 1929, titlul de doctor în fizică şi devine cadru universitar la Catedra de chimie organică a Facultăţii de Ştiinţe din Bucureşti.

„Scriu pentru a mărturisi o experienţă“


Pe lângă activitatea sa ca profesor la facultate, concretizată în apariţia mai multor manuale şi lucrări didactice, Alexandru Mironescu a avut preocupări literare şi filosofice. Eseurile filosofice, romanele sale, „Destrămare“ şi „Oamenii nimănui“, apărute înainte ca cenzura comunistă să intre deplin în drepturi, exprimă talentul scriitoricesc şi rafinamentul intelectual al cercetătorului cu vederi largi. „M-am hotărât să scriu şi să public - mărturisea profesorul - nu ca să fiu autor de cărţi, căci aceasta, o spun cu toată modestia, nu mă interesează. M-am hotărât să scriu ca să mărturisesc o experienţă şi un itinerar, în credinţa că această mărturie ar putea fi de folos şi altora care s-ar găsi într-o situaţie comparabilă cu a mea.“

Cercul prietenilor săi, care mai târziu a constituit grupul Rugul Aprins, format din Sandu Tudor, Vasile Voiculescu, Părintele Benedict Ghiuş, Paul Sterian, a reprezentat pentru anii 1941-1948 un mijloc de păstrare a identităţii creştine a intelectualităţii româneşti. Dezbaterea temelor fundamentale ale vieţii creştine era legată de desăvârşirea lăuntrică, viaţa de rugăciune şi dobândirea harului. Întrunirile spirituale organizate fie la Cernăuţi, în prezenţa mitropolitului Tit Simedrea, fie la Mănăstirea Antim, unde la jumătatea anilor 1940 se afla şi îndrumătorul duhovnicesc rus, părintele Ioan Culâghin, care adusese practica rugăciunii isihaste de la Mănăstirea Optina sau de la Cernica, unde aveau loc retrageri dese, mai ales după anul 1949, când Rugul Aprins fusese interzis, erau mijloacele potrivite unei îmbogăţiri duhovniceşti. Pentru convingerile sale religioase, profesorul Alexandru Mironescu a fost înlăturat din învăţământul universitar, dar a continuat activitatea didactică într-un liceu bucureştean, unde a predat chimia la cursurile serale.


„Cu adevărat, pot să spun că omul nu trăieşte numai cu pâine“


Anul 1958 a constituit momentul fatidic al arestării sale şi a fiului său, Şerban, împreună cu alţi membri ai Rugului Aprins. Condamnarea la 20 de ani de închisoare pentru „activitate duşmănoasă“ faţă de regimul politic existent atunci a fost „mulţumirea“ faţă de meritele sale ştiinţifice, arătată de statul comunist. Vorbind despre perioada petrecută în detenţie, profesorul Mironescu nota în însemnările sale, publicate mai târziu în volumul „Floarea de foc“: „O viaţă întreagă am învăţat pe alţii din prea plinul unei sărbători intelectuale, iar acum mi se explică şi sunt admonestat şi ultragiat ca un şcolar din clasele elementare, de către tineri sergenţi majori care nu ştiu nici să vorbească. Într-adevăr, când se ridică sus oamenii de nimic, cum zice psalmistul, nelegiuiţii mişună pretutindeni…, iar când rânduielile sunt răsturnate, ce poate oare să facă dreptul?“

În închisoare, Mironescu a trăit la alt nivel apropierea de Dumnezeu. „Duc o viaţă intensă, de neîntreruptă rugăciune, pentru păstrarea unui echilibru de care atârnă totul. Deseori, în momente grele şi încărcate de teribile primejdii în prezenţa anchetatorului, mă rog în sinea mea, deşi vorbesc. Rugăciunea e o putere, e o forţă eficientă, e o incontestabilă realitate. […] Omul nu se poate hrăni la un ospăţ unde pe masă se află un pui din carton şi fructe din ceară. O asemenea fantezie duce sigur la inaniţie. Dar, când e vorba de o hrană spirituală, rugăciunea atinge realitatea din noi. Cu adevărat, pot să spun că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci şi cu cuvântul lui Dumnezeu. Nu am nici o îndoială în privinţa acestui lucru.“


Laboratorul, un drum spre Emaus


Alexandru Mironescu a fost om de ştiinţă şi, în acelaşi timp, un om al adevărului. Pentru el, adevărul nu se mărginea la evidenţele particulare ale ştiinţei, ci la situarea omului în statura sa integrală. „În atmosfera laboratorului, printre eprubete şi aparate delicate, am simţit că se decantează ceva esenţial în sufletul meu. Drumul meu prin laboratoare, la începutul tinereţii mele, este drumul spre Emaus!“

În cercetarea lui, profesorul Mironescu a evitat pericolul cel mai mare care pândeşte pe savant, orgoliul adevărului ştiinţific, unde certitudinile fac ca omul să fie socotit un accident, un hazard, cel mult necesar. Strădania lui de o viaţă a fost să zdruncine acest orgoliu, fals ştiinţific după el, şi să fundamenteze datele ştiinţei pe aspiraţiile profunde ale omului din care nu poate lipsi căutarea religioasă.

„Omul de ştiinţă, spunea profesorul Mironescu, - mai ales tipul frecvent din această comunitate - a ajuns să piardă mereu din vedere obiectivele principale şi să transforme ştiinţa într-o disciplină care nu mai este în stare să aducă nici un răspuns la problema, totuşi esenţială, a propriului său sens, a semnificaţiei acestei activităţi. Am putea spune că lucrurile se petrec ca şi cum ne-am închipui că explicăm pe Rembrandt prin natura chimică a culorilor, prin ţesătura pânzei, prin relaţia matematică între dimensiunile cadrului, prin consideraţii anatomice, când în realitate scăpăm esenţialul.“ Cunoaşterea autentică este aceea a raporturilor omului cu Adevărul.

„Dacă nu-mi pot da seama de locul pe care îl ocupă omul în mijlocul catedralei existenţei, am trăit degeaba“, găsim în notiţele profesorului.


Marmelada aproximaţiilor


Mironescu, analizând umanitarismul modern, afirma că acesta, prin tendinţa de a centra totul pe om, propune o viziune greşită, fiindcă grandoarea omului se realizează într-o altă perspectivă: „Omul nu poate rămâne în punctul umanităţii lui dacă nu aspiră să-şi depăşească propria lui măsură. Omul decade dacă nu aspiră necontenit spre mai sus. La capătul acestor dezvoltări poate vom înţelege că cunoaşterea de sine este o problemă de rugăciune şi că viaţa religioasă începe când omul are asemenea relaţii cu Dumnezeu încât se simte intrat într-un proces de transformare.“

„Oamenii zilelor noastre - continuă Alexandru Mironescu - trăiesc o altă viaţă şi lucrurile ei majore le scapă, nu mai răsună în sufletul nostru. Trebuie să găsim un alt vocabular. Ca să vorbeşti cu omul trebuie să ai de unde să-l apuci, trebuie să intri în priză cu el; şi nu e deloc uşor s-o faci când omul s-a răcit, a îngheţat sau s-a transformat în marmelada aproximaţiilor.“

Rămâne memorabilă povestea unui soldat, prezentă în una din cărţile lui Mironescu, care, în dezastrul retragerii din Rusia, când toată lumea fura, a fost văzut cu un sac în spate, cărând o greutate care îl istovise. Văzându-l, mulţi au exclamat: „Iată, unul care a… luat serios!“ Când colo, soldatul căra în sac o nicovală. Această pildă ne arată cum suntem, în fond, fiecare dintre noi. Nu ştim ce să „luăm“. Nu ştim ce să furăm din lumea aceasta, subliniază profesorul Mironescu, şi ajungem la capătul ei, cocoşaţi, istoviţi, în cârcă cu o nicovală.

Îndemnul pe care îl lăsa pe patul de moarte, în 1973, contemporanilor săi, exprimă crezul unui om care a trăit cu intensitate: „Viaţa nu este o idilă şi nu e o romanţă, nu e nici un maidan de gunoaie. Viaţa, viaţa noastră e implicată într-o iconomie de proporţii grandioase, cosmice şi de răspunderi înfricoşătoare. Suntem chemaţi pentru împlinirea unor lucruri mari, spre care ne împleticim în neputinţele noastre, dar unde ne întâlnim cu prisosul unor daruri salvatoare! În activitatea noastră trebuie să pulseze încrederea şi seriozitatea, iar nu deznădejdea şi văicăreala“.

Augustin PĂUNOIU

Sursa: http://www.ziarullumina.ro

Continuare...

Parintele Daniil Tudor


S-a scris mult despre Miscarea "Rugul Aprins" si despre mentorul ei, Parintele Daniil Tudor. Inalt Prea Sfintitul Dr. Antonie, Mitropolitul Transilvaniei, i-a consacrat o carte intreaga.

Eu voi veni cu cateva note din dosarul Parintelui Daniil, note ce ne intaresc convingerea ca elita duhovniceasca a Bisericii Ortodoxe a avut de suferit in perioada comunista. Cuvantul Mantuitorului s-a implinit: "Daca M-au prigonit pe Mine, si pe voi va vor prigoni; daca au pazit cuvantul Meu, si pe al vostru il vor pazi."(Ioan 15, 20).

Daniil Sandu Tudor s-a nascut in 1896 si se numea, in mirenie, Alexandru Teodorescu. Pseudonimul literar era Sandu Tudor. Barbat frumos si elegant, casatorit de trei ori, cu o personalitate puternica, era atras de substratul tainic al lucrurilor. Cult si imprastiat, orientat inspre literatura patristica si mistica vietii calugaresti, ii placea sa se invarta printre oamenii Bisericii.

Prieten cu o elita de oameni invatati, de exemplu cu Alexandru Mironescu, ii va determina pe acestia la o viata religioasa profunda. El insusi avea studii universitare, dar neispravite, si era pasionat de publicistica. A colaborat la Revista "Gandirea", iar mai apoi, prin anii 1930, scoate doua reviste: "Credinta" si "Floarea de foc ". La aceste reviste ii va avea colaboratori principali pe Zaharia Stancu, Al. C. Constantinescu, Cicerone Teodorescu, Eugen Jebeleanu si altii.

In memoriul pe care-l va face, dupa arestare, va mentiona ca in jurul Revistei "Floarea de foc" a grupat un numar de tineri scriitori atat crestini, cat si comunisti. "O intreaga lupta dialectica se desfasoara in coloanele acestei reviste. Aici colaboreaza, intre altii, Alexandru Sahia, Ghita Ionescu, Lespezeanu, Alfons Adania etc, care-si pot marturisi in toata libertatea crezul lor de stanga".

Insasi Siguranta Statului afla dintr-o nota informativa de pe 11 ianuarie 1935 ca "Asociatia Internationala a evreilor anti-hitleristi, prin avocatul Mihail Stern, ii acorda lui Sandu Tudor o subventie de trei milioane de lei, cu cari apare ziarul cu nume religios "Credinta", avand ca subtitlu "Organ de lupta politica si spirituala".

Toate aceste orientari democratice nu i-au folosit la nimic in fata "vigilentei" Securitatii comuniste. In ordonanta atasata la dosarul "probelor materiale" se spune ca "Din ziarul "Credinta" au fost fotocopiate un numar de noua articole scrise de Teodorescu Alexandru in perioada 1933-1938, care au un vadit caracter anticomunist, prin intermediul carora invinuitul a cautat sa dezorienteze si sa abata miscarea comunista si muncitoreasca din tara noastra de la lupta ei impotriva oranduirii burgheze".

Revenind la reperele cruciale din viata Parintelui Daniil Tudor, vom spune ca in 1930 a facut o calatorie la Muntele Athos. Se pare ca acolo s-a facut convertirea sa launtrica pentru monahism. Parintele Roman Braga ne spune ca de acolo a venit cu toata taina rugaciunii interioare a isihastrilor, luata nu din citit, din filocalii, ci direct de la mesterii anonimi ai acestei rugaciuni.

Dupa ani de asidua activitate publicistica, de hartuiala cu autoritatile, ajunge sub arme, pana-n anul 1944. Constata, dupa razboi, ca este falimentar pe toate planurile. Si, aflam din dosar, isi zice: "De acum, toate puterile le voi inchina numai chemarii celei mai puternice si mai adanci a vietii mele. M-am hotarat sa slujesc numai lui Hristos si adevarurilor Lui vesnice. Sunt satul de vremelnicie". Ca urmare, in 1945, intra ca frate la Manastirea Antim din Bucuresti. Cu banii ce-i mai avea a renovat paraclisul manastirii, pictat de Nicolae Stoica, si o parte din chilii. El s-a stabilit intr-o chilie din clopotnita asezamantului.

La tunderea in monahism se va numi Agaton, iar mai tarziu, ca ieroschimonah, Daniil. in acele vremuri grele, cand se instala comunismul, Parintele Agaton Tudor va organiza miscarea duhovniceasca "Rugul Aprins". Legala intre 1946-1948, miscarea va uni si fascina o parte din intelectualitatea Bucurestilor. intre cunoscutii participanti la intrunirile miscarii se numarau: Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Constantin Joja si altii.

Tot pe atunci se asezase, la Manastirea Antim, Mitropolitul Nicolae al Rostovului, cu ucenicul sau vestit Ioan Culaghin, care traise inainte de revolutia bolsevica la Manastirea Valaam de pe lacul Ladoga. Parintele Ioan aducea cu el manuscrisul Sbornicului de la Valaam.

Pe la Craciunul anului 1949 il gasim pe Parintele Agaton Tudor la Mitropolia Craiovei, unde va ramane si in 1950. in dosarul de urmarire se spune ca "motivul ce-l invoca pentru sederea sa in incinta palatului era ca a avut de lucrat o carte de rugaciuni pentru Mitropolitul Firmilian. Din ultimile informatiuni, rezulta ca Agaton este numit ca staret la Schitul Crasna-Gorj."

A fost apoi duhovnic la Manastirea Sihastria Neamtului, iar din 1954, staret la Manastirea Rarau. Nu trebuie uitat faptul ca in 1948 miscarea "Rugul Aprins" a fost interzisa. Ea insa si-a continuat, clandestin, activitatea. Parintele Agaton, devenit intre timp Daniil, chiar daca era plecat din Bucuresti, venea la intrunirile "Rugului Aprins". Ele se tineau in casa lui Alexandru Mironescu, la Manastirea Plumbuita, sau in alta parte.

Dupa ce l-au urmarit sistematic, pe data de 14 iunie 1958, Parintele Daniil Tudor este arestat. Interogatoriul va fi lung si obositor, iar Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare il va condamna pe 8 noiembrie 1958 "la 25 (douazecisicinci) ani temnita grea si 10 (zece) ani degradare civica pentru infractiunea p.p. de ort.209, pct.l cp. cu art.31 cp. si art.58, pct.2-5 cp. il mai condamna la 15 (cincisprezece) ani detentie riguroasa pentru crima p.p. de ort. 193/1 al. 4 cp."

Ca sa-si motiveze sentinta, organele represive, vor alcatui un rechizitoriu lung, din care nu lipseste acuzarea la moda de "legionarism", chiar daca nu era cazul Parintelui Daniil. Demagogic, se spune ca "astazi cand clasa muncitoare din tara noastra, sub conducerea P.R.M., obtine succese insemnate in toate sectoarele vietii economice si de stat pe drumul construirii socialismului, unele elemente dusmanoase de teapa lui Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor, Braga Roman, Fageteanu Alexandru si Papacioc Arsenie Anghel, in majoritatea lor fosti legionari, care in trecut au detinut functii in organizatia legionara si in aparatul de stat burghezo-mosieresc si care au desfasurat o activitate intensa impotriva clasei muncitoare si miscarii revolutionare din tara noastra, prin articole scrise in presa reactionara si prin masurile criminale pe care le-au luat impotriva elementelor progresiste si muncitoresti, nu vad cu ochi buni aceste realizari si in ura lor turbata au continuat si dupa 23 august 1944, sa desfasoare o activitate criminala indreptata impotriva regimului democrat popular din tara noastra."

Una dintre "activitatile criminale" o desfasoara miscarea "Rugul Aprins". Oficialii considerau aceasta miscare duhovniceasca doar un paravan pentru activitatea politica. Or miscarea avea un profund caracter duhovnicesc, cu toate ca nu putea vedea "cu ochi buni" modul in care tara se prabusea sub dictatura comunista, care se instala pas cu pas.

Iata ce se scrie in dosarul Parintelui Daniil, referitor la acest lucru: "Pentru a-si desfasura activitatea lor criminala indreptata impotriva regimului nostru, inculpatii Teodorescu Alexandru, Mironescu Alexandru, impreuna cu legionarii Braga Roman si Ghius Vasile Benedict, in anul 1945 trec la infiintarea unei grupari intitulata "Rugul Aprins", la Manastirea Antim, in cadrul careia in perioada 1945-1948 au organizat o serie de intruniri, cu care ocazie pe langa probleme de ordin mistic religios desfasurau si o intensa activitate contrarevolutionara. Desi aceasta organizatie in anul 1948 a fost interzisa prin lege, totusi membrii acesteia au continuat sa tina legatura intre ei."

Si hotararea lui Sandu Tudor de a se calugari era socotita ca un mijloc de a-si ascunde activitatea politica. Adevarul este ca optiunea pentru viata monahala a venit dintr-o convingere launtrica sincera. Nu credeau securistii acest lucru: "Pentru a-si ascunde aceasta activitate criminala, dupa 23 august 1944, inculpatul Teodorescu Alexandru s-a calugarit stabilindu-sela Manastirea Antim din Bucuresti, unde si-a continuat activitatea sa dusmanoasa, stabilind legaturi cu o serie de elemente legionare, asa cum sunt: Braga Roman, Ghius Vasile Benedict, Anania Valeriu, precum si cu inculpatul Mironescu Alexandru si impreuna au trecut la infiintarea unei grupari intitulate "Rugul Aprins" in cadrul careia sa-si continue in mod organizat activitatea lor antidemocratica."

Ce li se parea opresorilor si mai grav era faptul ca grupul si-a continuat activitatea si dupa interzicere: "in perioada 1955-1958 din initiativa inculpatului Teodorescu Alexandru, au fost organizate o serie de intalniri subversive la domiciliul lui Mironescu Alexandru din str.Vasile Lascar nr.28, precum si la Manastirea Plumbuita."

Culmea gravitatii o constituia preocuparea miscarii fata de tineri: "Astfel, in anul 1957, cu ocazia venirii la Schitul Rarau a unui grup de studenti din Bucuresti in frunte cu Mironescu Serban, inculpatul a organizat astfel de meditatii in cadrul carora, pe langa problemele mistic-religioase, le-a facut si o educatie dusmanoasa fata de regimul democrat popular, indemnandu-i sa se rupa de viata politica a tarii si sa se retraga in manastiri, de unde sa actioneze impotriva oranduirii de stat din R.P.R."

Parintele Daniil Tudor n-a mai iesit din inchisoare. S-a chinuit la Aiud si a trecut la Domnul in 1960, fiind ingropat pe coasta rapoasa, unde anonimi si alte mii de detinuti asteapta invierea din morti.

Acum, cand in Penitenciarul de la Aiud s-a construit o biserica frumoasa, si din cand in cand liturghisesc acolo dimpreuna cu duhovnicul inchisorii, imi aduc aminte cu piosenie de Parintele Daniil si de toti martirii lui Hristos ce au patimit acolo.

+ I.P.S. Andrei Andreicut

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/diverse/69653-parintele-daniil-sandu-tudor

Continuare...

Imn morţilor - de Radu Gyr
Morminte dragi, lumină vie, sporite-ntr-una an de an, noi v-auzim curgând sub glie, ca un şuvoi subpământean! Aţi luminat cu jertfe sfinte pământul, până-n temelii, căci arde ţara de morminte, cum arde cerul de făclii. Ascunse-n lut, ca o comoară, morminte vechi, morminte noi, de vi se pierde urma-n ţară, vă regăsim mereu în noi!	De vi s-au smuls şi flori şi cruce şi dacă locul, nu vi-l ştim, tot gândul nostru-n el v-aduce, îngenuncheri de heruvim. Morţi sfinţi în temniţi şi prigoane, morţi sfinţi în lupte şi furtuni, noi am făcut din voi icoane, şi vă purtăm pe frunţi cununi. Nu plângem lacrimă de sânge, ci ne mândrim cu-atâţi eroi. Nu! Neamul nostru nu vă plânge, ci se cuminecă prin voi.
Sursa: http://www.calvarulaiudului.ro/

Continuare...

Serial - Sfintii inchisorilor Maica Mihaela. Martirii din Nicoresti
de Cezarina Barzoi, Ionut Baias HotNews.ro

Maria Iordache s-a nascut la data de 15 noiembrie 1914 in localitatea Nicorestii Tecuciului, judetul Galati. Parintii, Maria si Alexandru, mai aveau un fiu, pe Badia Nicoara Iordache, si o fiica, Ana. Toti trei aveau sa treca prin torturi si chinuri.

Nicorestii Tecuciului au dat neamului romanesc si alti marturisitori: Preotul Tanasache Alexandrescu, Preotul Costache Olaru, Parintele Ion Filotei Movileanu, Barladeanu Toma - toti trecuti prin iadul temnitelor comuniste ptr apararea neamului si a Crucii.

Studiile

Marieta copilareste in statul natal unde urmeaza scoala primara si secundara. Liceul il va incepe la Dej, apoi la Liceul Domnita Elena din Bucuresti. In anul 1934 intra la Academia Nationala de Educatie Fizica pe care o va termina in 1938. Intre timp audiaza si cursurile Facultatii de Filosofie.

In acesti ani intra in Miscarea Legionara (Nicoara era fruntas legionar, iar sora Ana, casatorita cu Victor Chirulescu, legionar si el, fusese cununata de Corneliu Codreanu).

Mainile ii erau aspre ca o perie si pline de rani

S-a implicat in toate activitatile: lucreaza benevol intr-un restaurant legionar iar vara participa la taberele de munca. Un batran povestea ca a cunoscut-o cand Marieta se intorcea in Bucuresti, dupa o tabara de munca; dand mana a constat ca mainile ei erau aspre ca o perie de sarma si pline de rani de la muncile taberei.

Prima arestare - evadeaza din lagar si-si fisureaza coloana

La o manifestatie facuta pe stadion in cinstea regelui Carol al II-lea, Marieta se desprinde din grupul sau si luand microfonul din fata scenei unde se afla regele afirma ca arestarea lui Codreanu este o facatura(in vara lui 1938, dupa ce acesta fusese condamnat) si-l acuza pe Carol de dictatura si abuzuri.

Intreaga manifestatie este data peste cap, iar ceea ce trebuia sa fie o manifestare de simpatie pentru rege se transforma intr-un balci aducandu-l pe Carol intr-o criza de nervi. Este arestata imediat.

Batuta si anchetata de Siguranta, Marieta este dusa la Suzana (ca alte manastiri - Tismana, Dragomirna, Sadaclia, Dragu si altele - fusese transformata in lagar prin decizia abuziva si revoltatoare a Patriarhului de atunci - care era si prim ministru - Miron Cristea) acolo unde se gaseau deja arestate o parte din femeile legionare.

Evadeaza in 15 august sarind de la inaltime; cu toate ca isi fisureaza coloana reuseste sa ajunga la Brasov. Deoarece autoritatile hotarasc in scurt timp sa desfiinteze lagarul, sefii lui nu declara evadarea ei, asa ca nu va fi pedepsita.

Fratele ei este asasinat in timp ce rostea "Tatal nostru". Mircea Eliade si Nae Ionescu scapa

In timpul prigoanei regimului carlist, fratele ei, Iordache Nicoara este impuscat alaturi de legionarii din lagarul de la Miercurea Ciuc in timp ce rosteau "Tatal nostru". In lagarul de la Miercurea Ciuc au mai fost inchisi si Mircea Eliade, Nae Ionescu, Anghel - arhim Arsenie - Papacioc, dar acestia scapa de executie.

Marieta se intoarce acasa si frecventeaza Manastirea Vladimiresti (aflata in apropiere).

Dupa 6 septembrie 1940 preia sefia Cetatuilor. Asistand la deshumarea Capitanului, se hotaraste sa se retraga la manastire, dar cumnatul ei, devenit ministru al agriculturii, o convinge sa sprijine efortul de refacere a tarii aflata in ruine. Va lucra ca voluntara la dispensarul legionar.

Ferma dupa model monahal

Preda conducerea Cetatuilor si organizeaza o ferma dupa model monahal (pe pamantul cumnatei sale): crescand animale, lucrand pamantul, avand tesatorie si ingrijind de copii orfani.

Intrarea in monahism

Marieta hotarase sa se calugareasca "pentru ca Miscarea Legionara sa-si aduca si ea aportul la rugaciunile celor o suta de fecioare pentru salvarea neamului romanesc" (Alexandrina Teglariu Voinea). Cu toata opozitia parintilor sai, pe 22 septembrie 1942 intra in Vladimiresti sub numele de sora Maria. In mai 1944 devine rasofora iar doi ani mai tarziu este tunsa la monahism ca Maica Mihaela.

Fiind singura fata cu studii superioare, preia actele manastirii, devenind secretara si participand activ la organizarea obstii.O scrisoare a staretei de la Vladimiresti povesteste despre smerenia si dragostea de semeni a Marietei: ”Cand porumbul din jurul manastirii era crescut destul de mare, se ducea si facea acolo rugaciuni si mii de metanii.

Mergea la ascultarile cele mai grele, desi avusese candva fracturata coloana vertebrala; si ca sa nu carteasca celelalte surori, de exemplu la secerat, secera in genunchi, pana-i sangerau.

Cand la bucatarie era vreo mancare (sarmale) de trebuia noaptea sa fie fiarta pentru a doua zi, toate surorile plecau, se stia ca numai sora Maria se oferea sa aiba grija de mancare, desi ziua muncea din greu, sau mergea cu oile pe ger, vant sau ploaie. Cand pleca cu oile, lua in traista o bucata de mamaliga si, de era ger, venea cu ea inghetata tun.


Postea zile-n sir, daca o nemultumea ceva; niciodata nu se supara, iar pentru toate imprejurarile gasea un raspuns. A cerut ingaduinta sa nu stea cu obstea la masa si, timp de un an de zile, se aseza la masa dupa ce maicile si surorile ieseau din trapeza, de manca numai resturile ce le ramaneau lor. Dar mancarea nu era indestulatoare, asa ca prea multe firimituri nu gasea.

Cu timpul, Maicuta si fetele lasau anume pe masa ceva de mancare. In chilie nu se invelea noaptea, pe motiv ca nu avea plapuma adusa de acasa.

Afland familia de aceasta, i-a adus o plapuma de matase, foarte frumoasa, dar nici acum nu s-a invelit cu ea, ci a dat-o la staretie, pentru oaspeti - pe motivul ca nu se cade calugarului sa se simta bine sub o astfel de plapuma...Toata viata i-a fost numai de sacrificiu, pana la sfarsitul ei mucenicesc”.

Tabara legionara in timpul comunistilor

In anul 1945 Manastirea Vladimiresti a gazduit ultima tabara de munca: vara intreaga fetele conduse de Titi Gata (sefa Cetatuilor) au modelat caramizile necesare constructiilor de la Vladimiresti. Maica Mihaela muncea cot la cot si lua parte la sedinte: “De dimineata se framanta lutul pentru caramizi. Apoi il turnam in foame si il rasturnam sa se usuce...

Dupa masa, ne adunam toate la un loc. Mai tarziu venea si Sora Maria la noi. Niciodata n-am sa uit aceste seri de la Vladimiresti. Ele incepeau cu o sedinta in care se dezbateau diferite probleme de educatie si ideologie”. (Alexandrina Teglariu Voinea).

Inchisorile Maicii Mihaela

Securitatea intervine in forta la manastirea Vladimiresti - care adunase in jurul sau mii de credinciosi - in noaptea de 30 martie 1955. Soldatii inarmati s-au napustit mai intai in chilia Maicii Mihaela, dar obstea refugiindu-se in biserica, au intrat si acolo. Cand au indreptat armele spre Sfanta Masa, Marieta s-a asezat in fata sfintelor usi, cu bratele intinse, si i-a oprit.

Intai a fost dusa la penitenciarul Galati. Tot acolo primeste si condamnarea la 25 de ani munca silnica si degradarea civica. Ia drumul temnitelor trecand prin Miercurea Ciuc, Jilava, Arad, din nou Jilava, pentru a face in 1961 ulimul drum la Miercurea Ciuc. Este repartizata la munca.

Continua sa marturiseasca crezul legionar si in detentie: “Era in anul 1958... Inainte de a pleca legionarele raspandite in toate celulele au fost adunate aici, ea m-a rugat sa le spun in cateva cuvinte ce a fost Miscarea Legionara, ce a vrut ea, cine a fost Capitanul, ce drum a avut Legiunea...” (Sofia Cristescu Dinescu).

S-a stins in aprilie 1963, paralizata, batuta si plina de sange

Anchetata in legatura cu fenomenul Vladimiresti si cu apartenenta la Miscarea Legionara, Maica Mihaela sufera batai si privatiuni; imbolnavindu-se grav, paralizeaza.

Marieta era o raza de speranta si un semn de la Dumnezeu; astfel, pentru ca mentinea moralul inchisorii a fost izolata. Dar prin intermediul alfabetului morse rugaciunile si informatiile treceau prin pereti. Asa s-a aflat ca intr-o seara Maica Mihaela, iertata de Dumnezeu, s-a stins in aprilie 1963, paralizata, batuta si plina de sange - martor al suferintei ei fiind doctorita Medeea Hanutu.

Marieta presimtise ca Ciucul ii va fi cavou; in 1961, pe cand era transportata de la Jilava la Mircurea Ciuc, Marieta marturisise Vioricai Stanuletiu Calinescu: "Ma duc sa mor si eu acolo unde a murit fratele meu" (tot la Miercurea Ciuc fusese martirizat si Nicoara, fratele ei, in urma cu aproape 24 de ani). Dar in ce loc este ingropat (aruncat) trupul Marietei nu se stie.

Ultimele ganduri

„Vor veni multi care va vor sili sa recunoasteti ca Miscarea a avut un drum gresit si ca tot restul luptei a fost o ratacire. Tuturor acestora le veti raspunde raspicat: Ei nu au gresit. Ei ne-au scos din fundul unei adanci prapastii de intuneric, dezmat si necredinta. Au aprins o faclie si am mers cu totii tinta spre ea.

Daca am gresit ca am scos sabia, am si acceptat sa fim rapusi prin ea si este adevarat ca au curmat vieti de oameni pe care nu aveam dreptul sa le frangem. Dar astazi, ridicati pe jertfele scumpe ale celor ce ne-au fost calauze, vedem cararea cea adevarata si suntem siguri de lumina. Am vorbit despre Hristos si am mers in parte, dupa puteri, pe urmele Lui.

Acum suntem total ai lui Hristos si, alaturi de El, drumul nostru inseamna dragoste si lasarea tuturor celorlalte, inclusiv a razbunarii, pe seama lui Dumnezeu, iar grija noastra sa fie una singura: aceea de a cunoaste voia Lui si apoi de a o indeplini intocmai”.

Acest mesaj a fost transmis de Maica Mihaela prin viu grai din inchisoarea Miercurea Ciuc

.Se bucura de o mare cinstire, fiind trecuta cea dintai pe Monumentul ridicat in Cimitirul de la Miercurea Ciuc de fostele detinute politice pentru cele ce au indurat temnita si chinuri incununate cu jertfirea vietii in timpul regimului comunist.

Sursa: Hotnews

Continuare...

Concertul caritabil "Seara de colinde" a fost organizat de Compania de teatru Passe-Partout Dan Puric avand scopul de a strange fonduri pentru Centrul de Ingrijiri Paliative Sf. Irina - Voluntari. Acest centru ofera gratuit asistenta si ingrijire bolnavilor de cancer si leucemie aflati in faza terminala.

Sursa: http://video.crestinortodox.ro/

Continuare...

Valeriu Gafencu Sfintul inchisorilor
Vezi mai multe video din Film

Sursa: Triluliu

Continuare...

Serial - Sfintii inchisorilor Vasile Militaru: "In poeziile mele nu va rima poporul cu tractorul"
de Cezarina Barzoi, Ionut Baias HotNews.ro

Copilaria si debutul literar

Vasile Militaru s-a nascut la 19 septembrie 1885, in comuna Dobreni-Campurel, regiunea Bucuresti. Parintii sai, Ghita si Dinca, erau tarani plugari. Tanarul Vasile dovedeste dorinta de studiu si inclinatii literare; cu toate acestea face doar 4 clase, familia Militaru fiind foarte saraca.

Debuteaza cu versuri in revista Literatura si arta romana la varsta de 15 ani. Primul volum de versuri Strop de roua aparand in anul 1919. Fiind remarcat de mai multi oameni de cultura ca Barbu Stefanescu Delavrancea, Alexandru Vlahuta si Duliu Zamfirescu (acesta din urma fiind chiar mandru de descoperirea noului talent) incepe sa publice in ziarul Universul intre anii 1927-1930.

Devine cunoscut si printr-o serie de fabule publicate in revistele Drum nou si Porunca vremii. In poezia sa vorbeste despre ortodoxie, nationalism, oameni simpli, satul romanesc. Un prim volum de poezii remarcat este Psaltirea in versuri (1933), premiat de Academia Romana, dar opera sa de capatai ramane Divina Zidire, la care a lucrat peste 25 de ani (1926-1955). Divina Zidire este Biblia versificata si ilustrata.

In perioada interbelica devine unul dintre cei mai populari oameni de cultura din tara. Se spune ca nu exista casa de om care stia sa citeasca, fara un Vasile Militaru pe etajera.

S-a casatorit cu Ecaterina (Telly) Barbu si a locuit in Bucuresti.

Sub pseudonimul Radu Barda

Poetul Vasile Militaru se apropie de Miscarea Legionara dupa anul 1933 si dedica legionarilor mai multe poezii printre care Purtatorii tortei sau Bucura-te tara. Poeziile legionare se vor publica in volumul Temelie de veac nou, aparut in aprilie 1938 la editura Cartea Romanesca. Aceasta creatie avea sa fie unul din capetele principale in procesele politice ce vor urma.

Vasile Militaru alege sa semneze o parte din scrierile sale sub pseudonimul Radu Barda. In timpul razboiului publica un volum de versuri patriotice sub acest pseudonim. Tot cu acest pseudonim semnase si in Porunca Vremii, ziar subintitulat „tribuna zilnica de lupta nationala si crestina”.

"In poeziile mele niciodata nu va rima poporul cu tractorul"

Dupa instaurarea comunismului poetul reuseste sa scape ani de-a randul de valurile succesive de arestari. Insa la un moment dat i se cere sa-si folosesasca talentul literar in folosul comunismului si a conducerii. Refuzul sau este catefgoric: "In poeziile mele niciodata nu va rima poporul cu tractorul".Ca urmare a acestui refuz, datorita trecutului sau legionar si a operei sale religioase, este arestat la 8 ianuarie 1959.

Torturat crunt la 74 de ani

Detentia o face la Pitesti unde va fi torturat crunt in ciuda faptului ca la data arestarii avea 74 ani. De la Pitesti este transferat la inchisoarea din Craiova, aici se va judeca si procesul sau. Sentinta a fost data la 20 iunie 1959.

Tribunalului Militar din Craiova l-a condamnat la 20 ani temnita grea pentru crima de uneltire contra ordinii sociale, la 12 ani inchisoare corectionala pentru delictul de detinere de publicatii interzise; la 10 ani de degradare civila, confiscarea totala a averii personale plus obligatia de a plati 1000 de lei cheltuieli de judecata....

Batranul Vasile Militaru, in varsta de 74 ani, a primit o condamnare de 32 ani, adica urmand a fi pus in libertate la venerabila varsta de 106...Securitatea a incendiat toate manuscrisele gasite la domiciliul poetului.

Moartea poetului

[c:1:d]In temnita de la Ocnele Mari a fost dus imediat dupa pronuntarea sentintei. A fost tinut la izolare pentru a nu periclita “sansele de reabilitare” ale detinutilor - care cunosteau versurile sale si il iubeau pe marele poet. Despre conditiile in care era tinut poetul marturiseste fostul detinut politic Dumitru Radu Udar:

“Am putut observa ca poetul statea singur in celula, mai degraba izolat, neacordandu-i-se nici un ajutor medical. Nu se vedea nicaieri vreo urma de medicament. Pe mica masuta de fier - tabla - se gasea o cana cu ceai neindulcit, pe care il beam si noi ceilalti, o bucatica de turtoi si un castron de tabla in care abia se distingeau cateva boabe de arpacas, de multe ori nefiert si plin de gargarite.”

Trei saptamani mai tarziu, dupa criminala sentinta, pe data de 8 iulie 1959, Vasile Militaru s-a stins. Pentru marea sa credinta si pentru suferintele indurate, Dumnezeu a facut astfel incat poetul sa poata pleca din aceasta lume in prezenta unui preot si a unui detinut politic care peste ani sa poata marturisi despre martiriul sau.

Marturia lui Dumitru Radu Udar - Documentele rezistentei. Vol. 1

„... am fost scos afara cu inca un detinut, preot, caruia nu-i mai retin numele... Ne-au dus pe un coridor intunecat, oprindu-ne la ordin in dreptul unei usi pe care a deschis-o si ne-a poruncit sa intram inauntru, aici fiind de fapt o camera-celula a infirmeriei inchisorii. Multe temnite dispuneau de asemenea celule.

Singur in camera-celula, o jilava faptura de om, era cazut din pat cu fata in jos. Gardianul tiran ni s-a adresat cu ura care il caracteriza si pentru care era apreciat (de conducere).Banditul asta trage sa moara, ridicati-l in pat mai repede.

L-am intors cu fata in sus pe muribund si l-am asezat in pat. Acest om era Vasile Militaru. Cu ochii dati peste cap si cu fata brazdata de chinurile mortii. Nimic nu mai era viu in el, doar ochii, parca naluci nepamantene, vegheau asteptand de undeva o mana de ajutor care nu mai venea. Am trecut la picioare facand semn preotului sa treaca la cap.

Din privire si din miscarea buzelor (gardianul statea in usa) m-am inteles cu preotul sa-i spuna rugaciunea din urma, pentru dezlegare. Cand preotul a inceput prin miscarea buzelor sa-i faca rugaciunea de dezlegare, pleoapele muribundului s-au deschis, apoi iarasi s-au inchis si, parca multumit, s-a inseninat la fata si si-a dat duhul.

Asa i-a fost dat, sa nu aiba o lumanare aprinsa la capatai in acele ultime clipe ale vietii, el care se risipise in atatea generatii. Ne-am dat seama cat de profunda a fost credinta in Dumnezeu a poetului, care si-a acceptat moartea ca pe o impartasanie....

Ne-a aruncat din usa o camasa si o pereche de indispensabili - ce-i drept curate - si ne-a poruncit: "Dezbracati-l pe bandit de ce are pe el si imbracati-l cu rufele astea." Am executat operatia sub supravegherea lui. Cand a vazut ca este gata, ni s-a adresat autoritar si dusmanos:

- Iesiti afara! Bine ca a murit. Un bandit mai putin in tara. Ne-a condus in celula, avand grija pe parcurs sa ne atraga atentia:

- Sa nu cumva sa ciripiti in celula unde ati fost si ce-ati facut, ca stiti ce va asteapta”

Trupul batranului Militaru a fost pus intr-o lada apoi carat cu carutul spre groapa comuna de catre doi detinuti de drept comun."

Condamnat la uitare

Militaru obisnuia sa spuna: „"Daca am pierdut averi si ranguri, dar nu am pierdut credinta in Dumnezeu, nu am pierdut inca nimic".

Regimul comunist a hotarat nu numai sa il lichideze fizic ci mai cu seama sa il stearga pentru totdeauna din sufletul si constiinta romanilor. Astfel, cartile sale au devenit interzise. Cine avea o carte semnata Vasile Militaru in biblioteca risca ani buni in temnita. Cei mai multi au aruncat cartile poetului de frica; altii le-au pastrat fara coperti; altii au pastrat cateva pagini.

Comunistilor nu le-a fost de ajuns, pentru ca versurile sale erau in inimile milioanelor de romani. Atunci au inoculat oamenilor (in special tinerilor) ideea ca autorul versurilor arhi-cunoscute este cu totul altul decat Militaru.

Autorul versurilor celebrei romante "A venit aseara mama"

De exemplu, se spunea ca George Cosbuc ar fi scris versurile cunoscutei romante "A venit aseara mama". Si astazi putini sunt cei care cunosc adevarul: aceasta poezie, pe care romanii o cunosc si o canta de peste 70 de ani, a fost scrisa de Vasile Militaru in jurul anului 1930, fiind o dedicatie facuta prietenului sau George Enescu.

Un alt exemplu ar fi poezia "M-am nascut intr-un bordei", despre care se stie in cel mai bun caz ca face parte din folclor. Manipularea in acest sens a fost facuta si cu ajutorul unor scriitori sau critici literari fideli regimului, care acceptau sa scrie la comanda.

De exemplu, in cartea Istoria Literaturii Romane, Calinescu il catalogheaza pe Militaru drept un sciitor de fabule trivial, care a avut in mod inexplicabil (pentru Calinescu) un succes extraordinar la public. Nu pomeneste nimic de opera sa religioasa, de poeziile patriotice etc.

Vasile Militaru nu si-a ispasit condamnarea o data cu trecerea la cele vesnice; el continua sa se zbata si astazi in adanca temnita a uitarii si a indiferentei. Cand il vom elibera pe Vasile Militaru?

A VENIT ASEARA MAMA

de Vasile Militaru

A venit aseara mama
Din satucu-i de departe
Ca sa-si vada pe feciorul
Astazi om cu multa carte.
A batut sfios la usa,
Grabnic i-am iesit in prag,
Mi s-a umezit privirea
De iubire si de drag.

Sarutandu-i mana dreapta,
Ea m-a strans la piept duioasa,
Si-ntreband-o cate toate,
A intrat apoi in casa.
In launtrul casei mele,
Cata bruma-am adunat
Da prilej ca biata mama
Sa se creada-ntr-un palat.

Si de-abia o fac sa sada
Pe-un divan cu scoarta noua:
"Mi-era dor de tine, maica,
Ti-am adus vreo zece oua,
Nitel unt, ia, colea-n traista
Niste nuci, vreo doua sute ..."
Si cu ochii plini de lacrimi
Prinse iar sa ma sarute.

"Poate mor, ca sunt batrana ...
S-a prins dorul sa ma-ndrume
Sa mai vad o data, maica,
Ce mi-e azi mai drag pe lume

Sursa: Hotnews

Continuare...

Fragment:

Părăsind ucigaşii şi oprindu-ne asupra victimei lor, Dumitru Bordeianu aduce o contribuţie nobilă la portretizarea lui Flueraş în ultima perioadă a vieţii sale. Ea este cu atât mai preţioasă cu cât provine de la un tânăr cu formaţie spirituală de dreapta, deci predispus a-l judeca pe liderul social-democrat cu asprime, ca oponent politic.Deşi repetăm lucruri cunoscute de cititor din cele expuse anterior, nu vom evita reluarea caracterizării făcută de acest autor, pentru că lauda celor morţi nu are sens să se curme niciodată. "Bătrânul Flueraş, muncitor tâmplar din Arad, fost membru în Comitetul Internaţionalei Socialiste şi fost secretar al Partidului Social-Democrat al lui Titel Petrescu, nu a aderat la Partidul Comunist, odată cu Lothar Rădăceanu (Wurtzelbaum) ci a rămas fidel P.S.D.-ului lui Titel Petrescu. Arestat împreună cu acesta, a avut o comportare de om cinstit şi de mare bun simţ. L-am cunoscut la Gherla în următoarea împrejurare" (p.352-353).Împrejurarea respectivă, după cum se va vedea, joacă un rol esenţial în desenarea caracterului colegului de detenţie despre care relatatează Bordeianu. Ea ne-a determinat să includem acest fragment revelator în lucrarea noastră "Chemarea lui Dumnezeu în temniţele comuniste" (Bucureşti: Editura Ramida, 1998 şi ediţia a doua: Bucureşti, Editura Agapis, 2002).Pe timpul când şefi organizatorici erau dimpreună Juberian şi cu Reck, Bordeianu, prea slăbit, nu era scos la muncă în fabrică ci, condus de gardian, ieşea în curte să o măture, să umple hârdaiele cu apă şi să facă alte munci necalificate. Aceasta se petrecea prin 1952. Într-o bună zi, a fost trimis să aducă o mătură de la capela dezafectată a penitenciarului, transformată în depozit mai ales de icoane şi de mobilier bisericesc, aduse din fostul sediu cultic situat la nordul clădirii mari."Am rămas înmărmurit, zărind acolo un bătrânel, în genunchi şi cu mâinile încleştate. Se ruga în faţa unei icoane."La zgomotul de saboţi al paşilor mei, a întors capul şi, văzând că sunt un deţinut ca şi el, mi-a făcut semn să vin aproape. M-am apropiat cu sfială şi am îngenunchiat şi eu. Atunci, bătrânul mi-a şoptit că este socialistul Flueraş." Necunoaşterea de către toată lumea a stării de spaimă, generând o prudenţă dusă până la exces, ce bântuia prin închisorile comuniste, mai ales în acea perioadă şi într-un loc de elecţie al triumfului denunţării omului de către om, impusă de reeducatori, ne determină să scoatem în evidenţă că atitudinea de încredere şi de situare pe o poziţie creştină fermă a insului necunoscut este vrednică să mire foarte.
"După ce şi-a terminat rugăciunea, l-am întrebat, nedumerit, cum se face că el, care prin concepţie ar fi trebuit să fie ateu, se roagă totuşi lui Dumnezeu. Bătrânul, cu o voce care mi-a încălzit inima, mi-a spus că aceasta a fost în tinereţe, că totul n-a fost decât minciună, iar acum se roagă lui Dumnezeu să-l ierte." Cuvintele sale nu cădeau pe un ogor fertil, astfel încât să transmită puterea rugăciunii şi noului venit. Dimpotrivă, Dumitru Bordeianu, ca urmare a torturilor, nu se mai simţea stăpân pe minţile sale, drept pentru care cuvintele pioase nu i se despărţeau de buze, neizbutind să coboare către inima ce-i rămânea rece. Cel din urmă, recomandându-i să se păzească de privirile oricui, pentru a nu fi cumva turnat şi, în continuare, pedepsit, se depărtă de bătrân. Necunoscutul cu care vorbise, "mi-a răspuns însă că nu se mai teme şi atunci l-am lăsat în pace", povesteşte autorul, explicând în continuare cum de putuse să-l găsească pe Flueraş acolo, cu preocupări atât de neobişnuite pentru temniţa Gherla: "Avea posibilitatea să vină în capelă şi să se roage, datorită faptului că, împreună cu alţi bătrâni şi bolnavi, făcea curat prin curtea închisorii şi pe la bucătărie." Conlocutorul său îi răspunse "că nu se mai teme". Va să zică, nu trebuie să credem că era eroul ce nu cunoştea frica. Era, tocmai prin aceasta, eroul ce o depăşise - ceea ce spune foarte mult. Acela care nu cunoaşte frica este ori prost, ori nebun. Numai omul care o trăieşte şi şi-o depăşeşte are şansa de a deveni erou.Asupra explicaţiei lui Bordeianu că ocupaţia lui Flueraş era ca, alături de alţi bătrâni, să se dedice curăţeniei prin curte şi bucătărie vom reveni, fie completând-o cu ocupaţia sa ulterioară, fie amendând-o cu mărturiile lui Timofei Mândru, alt coleg al lor de detenţie, care pare să fi cunoscut mai îndeaproape existenţa sinistră a social-democratului. "Întâlnirile mele cu Flueraş la capelă", continuă Dumitru Bordeianu, "s-au repetat de mai multe ori. Întotdeauna mă chema lângă el, să stăm umăr la umăr şi să ne rugăm. (...)El rostea rugăciunea cu inima caldă şi copleşită de prezenţa lui Dumnezeu."În întâlnirile noastre în acea capelă, eu îl simţeam pe bătrânul Flueraş atât de aproape şi atât de cald lângă mine, de parcă alături era tata, cu barba albă.

"Flueraş credea fierbinte şi aştepta să plece din lumea asta." Naratorul îi completează portretul cu o trăsătură apăsată a creionului: "Exemplu de om cinstit cu el însuşi, acest Flueraş; om care ajunsese să spună că ceea ce crezuse până atunci fusese minciună, în afară de Dumnezeu, care este Adevărul absolut." Este firesc ca tocmai o asemenea evoluţie a unui socialist să stârnească uluirea, iar statuarea noii poziţionări, cu glas tare până şi în faţa unui străin, să stârnească elogiul.Dumitru Bordeianu a primit un loc de muncă în atelierul de tâmplărie. Aceasta le rări celor doi prilejurile de întâlnire."Pe Flueraş l-am mai văzut un timp prin curte, când plecam sau mă întorceam de la atelier. Făceam în aşa fel, încât să-l văd şi să mă vadă. Îl salutam cu un deosebit respect. Şi chiar îl admiram pentru că, deşi ateu", insistă el asupra aceleiaşi teme dezbătute nu mult mai sus, "revenise la dreapta credinţă, îngenunchind în faţa icoanei lui Hristos."

Astfel, ne-am apropiat de concluzia acestor amintiri privitoare la Flueraş."După câteva săptămâni de lucru ca trasator, am găsit pe masa mea de la atelier următoarele cuvinte, scrise cu litere de tipar schimonosite: "Criminalii de Rek şi Juberian l-au ucis pe Flueraş". Am rămas înmărmurit. Nu-mi venea să cred ochilor şi nici n-am crezut pentru moment. N-am crezut, pentru că, după plecarea lui Ţurcanu, Popa, Levinschi, Caba şi ceilalţi [şefi ai reeducărilor, vinovaţi de căderea multor martiri din rândurile tineretului arestat atunci, şi preschimbarea lor în notorii călăi ai colegilor, printre care Constantin Juberian însuşi, după cum s-a văzut], Juberian nu mai era în stare să ucidă pe cineva."Deducând adevărul în privinţa provenienţei ordinului executării social-democratul"cu timui, fără vreo condamnare anume la moarte emisă de justiţie, Dumitru Bordeianu, într-un elan ce-l însoţeşte permanent pe parcursul narării, un elan de tip confratern sau creştin, acela de a şterge vina torţionarilor de provenienţă studenţească, conduce mintea cititorilor către unelte ale mârşăviei deosebite de acelea denunţate în biletul ce a circulat prin toată fabrica, la moartea secretarului partidului condus de Titel Petrescu.

"Sunt convins că uciderea lui Flueraş a fost comandată de la Bucureşti, iar autorii, morali şi fizici, n-au fost Juberian şi Rek, ci Goiciu. Probabil că găsindu-l pe Flueraş în genunchi, Goiciu a avut pretextul ca să-i facă de petrecanie, aşa cum le făcuse la Galaţi [oraş al cărui penitenciar îl condusese anterior] atâtor preoţi sau celor pe care îi văzuse prin vizetă îngenunchiaţi, făcându-şi rugăciunea", încearcă memorialistul să înţeleagă, din propria-i experienţă, pricina pentru care comandantul Gherlei, Goiciu, i-ar fi căutat lui Flueraş sfârşitul cu orice preţ. Din afirmaţia aceasta extragem şi o umbră a fricii personale născută în narator de a frecventa alături de Flueraş capela dezafectată, atunci când cel numit obişnuia, la vederea lui, să-l cheme lângă sine la rugăciunea interzisă. De ce menţionăm această spaimă, atunci când autorul nu o face? Capitolul următor al amintirilor debutează cu o frază lămurind rostul întrebării mele.

"Cu timpul, toţi deţinuţii au aflat că studenţii, elevii şi o parte din muncitori sunt turnători. Faptul acesta mă şi întrista, dar mă şi bucura, scăpându-mă de mustrările de conştiinţă pe care le-aş fi avut dacă cineva mi s-ar fi destăinuit, şi eu ar fi trebuit să-l torn" (p.357). Ne este uşor să înţelegem cât îl apăsa secretul împărţit cu Flueraş, secret ce oricând putea deveni o acuzaţie de tăinuire a faptelor săvârşită de către Bordeianu însuşi şi să se întoarcă împotriva sa cu bătăi şi alte tipuri de tortură pe cari nu le-ar fi trăit pentru prima oară şi pe cari nu le uita."Numai Dumnezeu ştie", se străduie el să apere pentru ultima oară ucigaşii, "cine l-a ucis pe Flueraş pentru vina că se ruga lui Dumnezeu să-i ierte necredinţa şi păcatele. Acele cuvinte: "De acum nu mă mai tem", îmi sună şi azi dramatic în urechi" (p.352-356).

Sursa: http://www.literaturasidetentie.ro/detentia/carte_9_2.php

Continuare...

Occidentul a pierdut înţelegerea pentru taina existenţei, pentru prezenţa lui Dumnezeu în toate. El vede un Dumnezeu distant de lume. Un Dumnezeu care nu vine la noi prin tainele Bisericii, ci despre care doar se vorbeşte. Un Dumnezeu al discursurilor. Iar separatismul acesta al lumii de Dumnezeu a fost promovat de toate filozofiile atee din Occident, al căror ultim exponent a fost marxismul. Occidentul n-a mai ştiut decăt de o raţiune care împarte şi desparte, n-a mai văzut nici o expresie a legăturii dintre toate ale lumii şi Dumnezeu. De aceea, Occidentul suferă de un simptom şi de o sete neostoită de afirmare şi de aflare a unor noutăţi exterioare, superficiale, care permit oamenilor orice. Aşa se explică marea influenţă a drogurilor asupra tineretului de acolo, practicarea şi extinderea homosexualităţii, slăbirea familiei... Aceia sunt pierduţi, rătăciţi, rupţi de cele ale firii. Spiritul Occidentului crede că îi este permis orice şi că adevărata înnoire este aceea care permite omului orice. Să ne ferim de o asemenea judecată, pe noi şi pe cei de lăngă noi, deopotrivă.

Sursa: http://www.dumitrustaniloaie.ro/

Continuare...

Cuvantul de mai jos - avand ca punct de plecare Evanghelia potolirii furtunii de pe mare de catre Hristos - este, fara indoiala, una dintre capodoperele omiletice ale parintelui Nicolae Steinhardt, monahul de la Rohia, incluse in faimosul volum de predici “Daruind vei dobandi” si cuprinde un mesaj de o forta si de o vitalitate duhovniceasca exceptionala. Este un cuvant de care are nevoie orice luptator intru Hristos, orice calator duhovnicesc pe marea involburata a lumii acesteia si este un cuvant extrem de necesar si de actual mai cu seama in vremurile noastre, caracterizate prin excelenta de un coplesitor duh al deznadejdii:

“Textul evanghelic, atat in referatul lui Matei (8, 22-35) cat si in referatele lui Marcu (4, 36-41) si Luca (8, 23-27) foloseste cuvantul credinta (cum de nu aveti credinta? sau unde este credinta voastra sau iarasi putin credinciosilor) dar in pericopa linistirii (potolirii) furtunii de pe mare eu unul socotesc termenul incredere a fi mai potrivit.Domnul isi cearta ucenicii pentru doua pricini: ca sunt fricosi si ca le lipseste credinta. Fricosi cu adevarat nu s-ar zice totusi ca sunt, deoarece pericolul a fost real si iminent (de calificativul infamant „fricos” invrednicindu-se socot, mai degraba cei pe care ii tulbura si-i zapacesc simpla eventualitate a unei amenintari); tustrele pericope vorbesc fie de-o furtuna atat de mare incat corabia se acoperea de valuri, fie de valuri ce se pravaleau peste corabie (si corabia era aproape sa se umple), fie de corabia ce se umplea de apa asa incat erau in primejdie; in asemenea cazuri de pericol real si iminent poate ca nu de frica trebuie sa fie vorba ci de alarma legitima. Si, tot astfel, poate ca in loc de substantivul credinta este mai adecvat, mai oportun acel de incredere. De aceasta, gandesc, au dat mai ales dovada ca sunt lipsiti apostolii. N-au pus temei pe actualitatea prezentei in corabie a invatatorului lor, nu au dat crezare simtamantului, intuitiei, convingerii ca nimic rau nu li se poate intampla atata vreme cat se afla sub obladuirea imediata a lui Hristos.

Se vede, totusi - recunosc - si necredinta propriu-zisa, parca au uitat care este insotitorul lor. Au uitat de buna seama, deoarece toti se mira dupa ce vantul inceteaza si marea se astampara, si se intreaba: Cine o fi Acesta Care porunceste, iar vantul si apa Il asculta?

Emotiile si starea de spirit pe care le cunosc ucenicii pe corabia incercata de valuri nu sunt specifice vietii pamantesti a Mantuitorului. Ele isi au echivalentul in diferite imprejurari ale istoriei profane, unde, in acelasi fel, se vadeste neincrederea. Cand Cezar trece din Galia in Britania si se dezlantuie o puternica furtuna pe bratul de apa dintre cele doua tari, sotii lui, de asemenea, sunt cuprinsi de panica. Ii cearta Cezar: oare nu stiti cine este cu voi? Oare nu pricepeti ca nimic cu adevarat rau nu are putere asupra voastra cata vreme sunteti cu Cezar? (Nu spune: cu mine, vorbeste la persoana a treia, se obiectiveaza - ca in De bello gallico, se desprinde parca de sinele sau.) Baltazar Gracian in Criticonul observa: „Barbatilor de seama si primejdiile le stiu de frica sau le poarta respect: moartea uneori nu se-ncumeta sa-i infrunte, iar ursita se potriveste dupa firea lor“, (trad. de Sorin Marculescu, Criticonul, edit. Univers, 1987, pag. 47).

Gracian citeaza si el „tempestele” lui Cezar si adauga: naparcile care l-au iertat pe Hercule, otelurile pe Alexandru Macedon, gloantele pe imparatul Carol Quintul. S-ar zice ca stihiile, primejdiile, armele ucigatoare nu se ating, nu au liber acces asupra anumitor oameni atata vreme cat acestia nu au implinit sarcina incredintata lor, cat timp nu si-au predat mesajul. Cezar pe corabia din Canalul Manecii pare a detine informatia ca nu si-a jucat inca rolul in intregime, ca nu a predat lumii mesajul sadit de Istorie in cugetul si in mintea sa.

Aceeasi liniste la Hristos pe marea Tiberiadei, in timpul furtunii: stie prea bine ca inca nu I-a venit ceasul. De aceea doarme pasnic, de aceea isi invinovateste (desi poate in pripa) discipolii si-i dojeneste ca nu au credinta. Intr-adevar, cand esti intr-o oarecare imprejurare pizmasa cu Acel caruia I-ai afierosit toata puterea ta de iubire si de crezamant, nu-ti este ingaduit sa te mai ingrijorezi, sa te mai indoiesti, sa cugeti ca sortii au cazut potrivnici si ca vei pieri.
Scena detine ceva din dramatismul unui tablou de Gericault ori Delacroix: noaptea e intunecoasa si rea, cerul acoperit, valurile uriase, vantul sufla nemilos, mica ambarcatiune tremura si sovaie intre viata si abis. Hristos, la capataiul corabiei, doarme nepasator, departe de indarjirea realitatii iar ucenicii se zbat, isi frang mainile, nu stiu sa faca altceva desi sunt, cativa dintre ei, pescari, deprinsi cu de-ale marii - decat, sa-si trezesca invatatorul din somn. Si parca indraznind sa-L mustre: sunt pe cale de a se prapadi cu totii, iar El doarme!

Editorii si comentatorii textului evanghelic fac trimiteri la Vechiul Testament, acolo unde este mentionata puterea divinitatii asupra furtunilor. Asa, spre pilda: Psalmul 88, 10: „Tu stapanesti puterea marii si miscarea valurilor Tu o potolesti”; Psalmul 106, 29: „Si i-a poruncit furtunii si s-a linistit si au tacut valurile marii”; Iov 26, 12: „Cu puterea Lui El a despicat marea si cu intelepciunea Lui a sfaramat furia ei”.

Dar e in episodul domolirii furtunii de catre Hristos un talc secund, mai adanc: se da aici in vileag insasi taina relatiei dintre faptura omeneasca si Mantuitorul ei, ba si problema capacitatii omului de a se increde pe deplin, in chip absolut, fara pic de indoiala si ingrijorare in Acel pe Care si L-a ales drept indrumator si invatator. Duhul, da, e osarduitor si gata sa creada, sa se increada; trupul, totusi, ori zonele intermediare dintre carne si spirit, regiunile inferioare ale sufletului vegetativ sunt mult mai instabile, mai deschise temerilor ancestrale si dubiilor scepticismului salasluitor pana si-n adancurile entuziasmului celui mai sincer.

Apostolii, in imprejurarea aceasta, se dovedesc a fi oameni in toata taria sau mai bine, mult mai bine zis, in toata slabiciunea cuvantului. I-au urmat lui Hristos, Il insotesc, Il iubesc, dar la o adicatelea, in fata primejdiei reale si peremptorii, cand le vorbeste de la atat de mica departare si atat de furios, de amenintator, de implacabil, de vizibil, de real - tot ce este supe­rior, fierbinte, ideal intr-insii se clatina, se frange si-n cele din urma se da in laturi spre a face loc fricii si mai ales neincrederii, imposibilitatii de a percepe glasul care le spune: nu va temeti!

O putere mai mare decat a valurilor acestora invrajbite va ocroteste, e aici alaturi de voi. Apostolii, confruntati cu furtuna, reintra in randul oamenilor stiutori numai de ce se vede si se aude si se simte, cunoscatori numai ai datelor imediate ale sensibilitatii informate de instincte, reflexe si tropisme; grav - si de aceea probabil tonul dojanei lui Hristos e aspru - se arata a fi ca ei sunt cei care dorm de vreme ce nu realizeaza Cine le este tovaras de drum, ca se tem de ceea ce tine de o lume inferioara, ca nu inteleg ca materia e subordonata Duhului.

Cand Dostoievski a scris: pe patul de moarte fiind si venind careva sa-mi demonstreze cu argumente irezistibile ca nu Hristos e adevarul ci altceva, eu voi ramane cu Hristos si ma voi desparti de adevar, el a dat expresie unei stari de spirit opusa celei careia vremelnic a cazut prada mica turma a lui Hristos. In prezenta valurilor vietii, a multiplelor ei furtuni, ispite, capcane, avalanse, zgomote si furii, crestinul e dator sa-L aleaga - oricat ar fi tumultul de mare, de naprasnic, de incontestabil - pe Hristos. (Furtuna este realitatea, dar Adevarul este Hristos!).

Sa se increada in Cel nevazut, sa nu se supuna cerintelor semete si spaimelor negre faurite de o regie abila dar in fapt superficiala, aparenta, care-i in functie de durata, adica val care ca valul trece. Taraboiul desigur e mare si realitatea se arata a fi devenit numai ostilitate si vuiet, hau si navala, portile s-ar zice ca au fost ferecate, iesire nu mai incape, ajutor nu mai are de unde si pe unde veni, duhuri kafkiene par a se fi pornit din toate azimuturile; da, valurile pot acoperi in orice clipa mica, neputincioasa nava a vietii omenesti.

A spune totusi: NU, a repeta (cum ne sfatuieste Andre Suares) cuvantul lui Neptun catre valurile dezlantuite: ‘nu, nu, nu’, a considera drept maya (cum zic hindusii) - adica iluzie, amagire, scenografie - tot decorul acela ce se straduieste a transmite impresia de ineluctabilitate si iremediabil, iata arta de a fi crestin: increderea in Hristos chiar si la ananghie, nu numai in zilele vietii de sart, cand cerul e senin ori usor posomorat, cand zgomotul de fond al realitatii nu s-a prefacut in urgie sonora, iar stihiile nu au prins a ranji si a se urni asupra-ne ca padurea de la Birnam impotriva nefericitului rege Macbeth.

Nu-i de ajuns sa credem in Hristos si in Dumnezeirea sa. Ni se cere si simtamantul mai omenesc, mai putin teologal, mai intim, mai direct si mai cald, mai apropiat de o relatie de tip eu - tu (Martin Buber), de la persoana - la persoana (Dumitru Staniloae), al increderii de fiecare clipa, in toate diversele (maruntele ori decisivele) vicisitudini ale vietii. E limpede ca exista o deosebire - macar ca nu e decat o nuanta, echivalentul unui semi-ton - intre credinta si incredere. Cei de pe corabia amenintata de mania valurilor mai cu seama de incredere nu au dat dovada.

Increderea are drept temei entitati mai putin abstracte si falnice decat credinta: un anume soi de naivitate, de pornire copilaroasa a inimii, un refuz de a lua in serios hidoseniile si asupririle lumii neinsufletite, o incredintare totala a eului care se preda (neconditionat) ocrotitorului sau: ingerul pazitor, Bunul Dumnezeu, Hristos cel Milostiv, Sfantul cel mai iubit, Puterii numai de El stiuta. Increderea e ca un fir telefonic particular, o lungime de unda selectiva care leaga sufletul de obiectul nedezmintitei, neindoielnicei, neironicei Sale iubiri. Ea creeaza ceva asemanator unui meterez de aparare, ce nu poate fi strapuns de variatele si complicatele siretlicuri si subterfugii - adeseori spaimantatoare, sumbre, teribile - ale sarcasmului diabolic hotarat sa surpe tot ce este curat, candid si darz in sufletul totodata matur si profund pueril al fiintei ganditoare.

“Cred in Hristos si am incredere in El” - se cade a fi deviza completa a crestinului. El stie ca pe corabia in care strabate marea vietii, in nava aceea oricand expusa scufundarii, nu e singur; undeva in ascunzisurile, in umbrele ei se afla, dimpreuna calatorind, Hristos. Si aceasta ii daruie un calm, o putere de indurare, o stapanire de sine ce pot fi supuse la grele, la foarte grele incercari, dar nu anihilate si prefacute in deznadejde, haos, ratacire.

Daca, strans cu usa, ar trebui sa definesc cu precizie deosebirea dintre incredere si credinta m-as incumeta sa enunt - referindu-ma la Holderlin si Heidegger - ca increderea se infatiseaza indeosebi ca o putere poetica a spiritului omenesc, in vreme ce credinta este facultatea sa pneumatica.

Iar despre acele clipe de indoiala, spaima si descumpanire prin care au trecut ucenicii Domnului, ele ne invata a fi smeriti (ne arata cat de subrezi suntem toti) si totodata ne amintesc aceste cuvinte pline de har si adevar ale lui Dostoievski: „Spre a judeca forta morala a unui norod (n. n.: a unui om, a unor oameni) si ceea ce este el in stare a face cu ea in viitor, nu se cuvine a lua in consideratie gradul de josnicie la care se poate sa fi cazut la un moment dat; se cuvine a lua in consideratie numai gradul de spiritualitate pe care-l poate atinge cand va veni momentul“.
Apostolii, cei sovaitori si tematori de pe marea Ghenizaret, acele figuri sfios-plapande (ar zice Goethe, asa cum e talmacit de St. Aug. Doinas) sunt neclintitii si vitejii mucenici si marturisitori de mai tarziu ai lui Hristos - Biruitorul“.

Sursa: http://www.calauzaortodoxa.ro/credinta/increderea-in-hristos/

Continuare...

Colindul robului

Pe malul Trotusului
Canta robii Domnului
Injugati cu jugul Lui.
Dar cantarea lor e muta,
Ca-i din suferinta smulsa,
Si-i cu rugaciuni crescuta.

In inima robului
Domnu-Si face ieslea Lui
In noaptea Craciunului.
Flori de crin din ceruri ploua
Peste ieslea Lui cea noua
Si din flori picura roua.
Sta un copilas in zare
Si priveste cu mirare

O fereastra de-nchisoare.
Langa micul copilas
S-a oprit un ingeras
Ce-i sopteste dragalas:

Azi Craciunul s-a mutat
Din palat la inchisoare

Unde-I Domnu-ntemnitat;
Si copilul cel din zare
A venit la inchisoare
Sa traiasca Praznic mare.

Continuare...

VOIEVODUL MARTIR CONSTANTIN BRANCOVEANU CU FIII SAI SI SFETNICUL IANACHE

La 28 octombrie 1688 se sfarsea din viata Serban Voda Cantacuzino, domnul Tarii Romanesti, in timpul caruia s-au ridicat sfinte lacasuri de inchinare si s-a inceput tiparirea primei editii integrale a Bibliei in romaneste. In aceeasi zi boierii munteni au ridicat in scaunul de domnie pe nepotul de sora al celui raposat, logofatul Constantin Brancoveanu (n. 1655), cu rosturi insemnate in viata politica a tarii. Invatase carte, precum si limbile greaca, latina si slavona, cu dascali ale caror nume au ramas necunoscute, apoi s-a casatorit cu Maria, nepoata de fiu a domnitorului Antonie din Popesti, avand 11 copii: patru feciori si sapte fete. De tanar a fost chemat in slujbe domnesti, sub Gheorghe Duca si Serban Cantacuzino, ajungand in cele din urma, mare logofat.

Si-a inceput domnia in imprejurari grele pentru Tara Romaneasca, in timpul unui indelungat razboi intre turci si austrieci. Noul domn, printr-o diplomatie deosebita, a stiut sa pastreze legaturi de prietenie cu toti, astfel ca tara sa fie scutita de jafuri si pustiiri din partea unor osti straine. In astfel de imprejurari favorabile, cei 26 de ani de domnie reprezinta o epoca de maxima stralucire culturala si artistica. S-au ridicat acum biserici si manastiri, s-au deschis scoli de toate gradele, s-au tiparit carti in diferite limbi, au fost sprijiniti si incurajati oamenii de carte, s-au acordat ajutoare materiale multor asezaminte bisericesti ortodoxe cazute sub dominatie otomana.

In timpul lui Constantin Brancoveanu au trait la Bucuresti numerosi invatati straini-greci si de alte neamuri-fie reprezentanti ai culturii italiene, fie ai celei grecesti. Dar pe langa invatatii straini, in timpul domniei lui si-au desfasurat activitatea numerosi oameni de carte romani. Intre ei se numara unchiul sau, stolnicul Constantin Cantacuzino, renumit istoric, cu studii la Padova, care a inceput o Istorie a Tarii Romanesti, dar n-a ajuns sa scrie decat o parte din ea, fratii Radu si Serban Greceanu, primul din ei fiind “cronicarul oficial” al domniei lui Brancoveanu, cu o insemnata lucrare istorica, Radu Popescu, cu o cronica privind intreaga istorie a Tarii Romanesti, fratii David si Teodor Corbea, fii unui preot din Brasov, renumitul psalt “Filotei sin agai Jipai”, de la care a ramas prima Psaltichie romaneasca cunoscuta, episcopii Mitrofan si Damaschin de la Buzau, mitropolitul Teodosie si urmasul sau, marele carturar Antim, originar din Ivria (Gruzia), romanizat si identificat intru totul cu nazuintele credinciosilor pe care-i pastorea, la care se adauga mai multi copisti de manuscrise romanesti, clerici sau mireni.

Constantin Brancoveanu a fost un mare sprijinitor al Academiei domnesti de la manastirea Sfantul Sava din Bucuresti, pe care a reorganizat-o, numind in fruntea ei pe invatatul grec Sevastos Kuminitis, urmat de Marcu Porfiropol. In 1707 domnitorul a procedat la o noua reorganizare a ei, cu ajutorul catorva carturari ai vremii. Academia era organizata ca o Facultate de Litere si Filosofie din cadrul Universitatilor apusene.

Paralel cu Academia de la Sfantul Sava, functionau si alte scoli, in incinta unor manastiri, in care se preda in slavoneste si romaneste.Asa au fost scolile de la manastirile Sfantul Gheorghe Vechi si Coltea, amandoua in Bucuresti, care pregateau dieci pentru cancelariile domnesti, preoti si dascali. O serie de scoli romanesti existau in orasele tarii, in manastiri si chiar in mediu rural. In cateva manastiri au luat fiinta biblioteci renumite, cu lucrari procurate in mari centre culturale din Apus, tiparite in limbi clasice sau de circulatie, in diferite epoci. Intre ele s-au remarcat biblioteca de la manastirea Margineni a lui Constantin Cantacuzino, fondata de tatal acestuia, precum si biblioteca manastirii Hurezi, fondata chiar de Constantin Brancoveanu.

Dar acest domn a fost un mare ocrotitor al Tiparului. Domnia lui incepe printr-un act de cultura si anume prin aparitia Bibliei de la Bucuresti, prima editie integrala a ei in limba romana, opera de mari proportii pentru acel timp (944 pagini format mare, pe doua coloane, cu litera marunta). Tiparirea incepuse inca din timpul lui Serban Cantacuzino, la 5 noiembrie 1687; un prim triaj era terminat in septembrie 1688, deci in timpul vietii acestuia. Al doilea triaj s-a terminat abia in noiembrie 1688, sub noul domnitor. Potrivit unei note dintr-o alta tiparitura, Brancoveanu, ca mare logofat, a fost “ispravnicul” lucrarii de tiparire a acestei prime Biblii romanesti. Era o opera de colaborare a carturarilor romani de pretutindeni.

Pe langa tipografia mai veche infiintata in 1678 la Bucuresti de catre mitropolitul Varlaam, s-au infiintat acum cateva tipografii noi: la Buzau in 1691, prin stradaniile episcopului Mitrofan (un moldovean, fost episcop de Husi), la Snagov, dupa 1694, la Ramnicul Valcea in 1705, la Targoviste in 1708, toate prin osteneala lui Antim Ivireanul care, din smerit ieromonah, a fost ales in 1705 episcop la Ramnic, iar in 1708 mitropolit. S-au tiparit felurite carti: de slujba, de teologie, de invatatura, de combatere a catolicismului si calvinismului, toate in limbile romana, greaca, slavona si chiar araba. De pilda, in tipografia infiintata de episcopul Mitrofan de Buzau, s-au imprimat Marturisirea Ortodoxa a lui Petru Movila, in romaneste (1691), cele 12 Mineie cu tipicul, paremiile si sinaxarul in romaneste (1698) si altele.

In tipografia de la Bucuresti, pusa din 1691 sub conducrea ieromonahului Antim Ivireanul, au aparut mai multe carti de slujba sau invatatura, intre care si un frumos Evangheliar greco-roman (1693). In cea de la manastirea Snagov, indrumata tot de Antim, s-a tiparit, intre altele, un Liturghier greco-arab in 1701, prima carte imprimata cu litere arabe, la rugamintea patriarhului Atanasie Dabas al Antiohiei. Reintors la Bucuresti, Antim Ivireanul imprima acolo noi carti in romaneste si greceste, precum si un Ceaslov greco-arab, cerut de acelasi patriarh.
Dupa ce a ajuns episcop la Ramnic, Antim Ivireanul a inceput – desigur cu consimtamantul domnitorului – sirul unor tiparituri romanesti, menite sa duca la triumful deplin al limbii romane in slujba bisericeasca. Astfel, in 1706 s-au tiparit Liturghierul si Molitvelnicul, primele editii romanesti ale acestor carti in Muntenia.

Ca mitropolit, din 1708, Antim Ivireanul a continuat editarea de carti de slujba in romaneste la Targoviste (Liturghierul, Molitvelnicul, Octoihul, Catavasierul, Ceaslovul, Psaltirea). Trebuie notat ca toate erau traduse de insusi mitropolitul Antim intr-o frumoasa limba romaneasca, deosebit de expresiva, incat traducerile sale se folosesc pana azi. In felul acesta, Antim Ivireanul, sprijinit de domn, a ramas in istoria Bisericii noastre drept creatorul “limbii liturgice romanesti”.
Cele peste 60 de carti tiparite de Antim, la care se adauga cele aproximativ 15 de la Buzau, reprezinta o perioada de maxima inflorire a tiparului la noi, aceasta fiind si o urmare a sprijinului generos al domnitorului.

In acelasi timp, Constantin Brancoveanu se numara printre marii ctitori de lacasuri sfinte din trecutul nostru. Inca inainte de a ajunge domn a ridicat doua biserici, una la Potlogi si alta la Mogosoaia, langa Bucuresti. In vara anului 1690 a pus piatra de temelie a celei mai de seama din ctitoriile sale, manastirea Hurezi sau Horezu, cu hramul Sfintii Imparati Constantin si Elena, cu ziduri si turnuri de aparare, cu numeroase cladiri in incinta. Biserica mare a fost impodobita cu fresce de catre renumitul zugrav Constantinos, un grec care a trait insa la noi; se remarca in chip deosebit scenele legate de viata imparatului Constantin, dar mai ales un impresionant sir de personaje ale vietii politice din trecut: neamul Basarabilor, al Cantacuzinilor si membrii familiei domnitoare: Constantin Voda Brancoveanu cu cei patru fii si doamna Maria cu patru fete, toate in pronaos. Tot in pronaos era pregatit si mormantul in care sa fie asezat spre vesnica odihna trupul domnitorului si al sotiei sale. In afara de biserica principala, mai exista alte cateva schituri si paraclise: bolnita, ctitoria doamnei Maria, paraclisul, facut de domn, schitul Sfintii Apostoli, ctitorit de primul egumen Ioan, schitul Sfantul Stefan, ctitorit de Stefan, fiul domnitorului si schitul Sfantul Ioan Botezatorul.

Tot in Oltenia a refacut din temelie manastirea Mamul, pe locul unei biserici de lemn ctitorita de fratii Buzesti si Brancoveni, veche ctitorie a boierilor Craiovesti si a lui Matei Basarab, in care erau ingropati si membri ai familiei Brancoveanu.
In Bucuresti a ctitorit trei biserici, tot pe locul unora mai vechi: biserica Sfantul Ioan cel Mare sau Grecesc, demolata in secolul trecut, biserica manastirii Sfantul Sava, demolata in secolul trecut si biserica manastirii Sfantul Gheorghe Nou, existenta si azi, in centrul capitalei, restaurata in zilele noastre. In aceasta biserica au fost depuse si osemintele ctitorului, in anul 1720, aduse in ascuns de sotia sa, doamna Maria.

A mai zidit o biserica in satul Doicesti (jud. Dambovita). Impreuna cu unchiul sau, spatarul Mihai Cantacuzino, a ridicat manastirea din Ramnicu Sarat, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, inchinata manastirii Sfanta Ecaternina din Muntele Sinai.

In afara de aceste manastiri si biserici, ridicate in intregime de binecredinciosul domn, a mai facut o seama de imbunatatiri si refaceri la multe altele, ca manastirile Cozia, Arnota, Bistrita, Strehaia, Sadova, Gura Motrului, Dintr-un lemn, Curtea de Arges, Dealu, Snagov, bisericile Domneasca si Sfantul Dumitru din Targoviste etc.

In Transilvania a zidit o biserica in Fagaras, alta in Ocna Sibiului, precum si manastirea Sambata de Sus, cea din urma distrusa cu tunurile in veacul al XVIII-lea, din dispozitia autoritatilor habsburgice si refacuta abia in prima jumatate a secolului nostru. In Constantinopol a zidit biserica Sfantul Nicolae din cartierul Galata, la manastirea Sfantul Pavel din Muntele Athos a facut un paraclis si o trapeza, iar la Ismail, pe malul stang al Dunarii, a ridicat o biserica cu hramul Sfantul Gheorghe.

Sotia sa, doamna Maria, a ctitorit biserica Dintr-o zi din Bucuresti, pe locul uneia mai vechi, din lemn, bolnita de la Hurezi, o biserica noua si chilii la manastirea Surpatele (jud. Valcea) si a refacut biserica manastirii Viforata (jud. Dambovita). Multe biserici au fost zidite de rudeniile sale apropiate.

Toate bisericile ctitorite acum au fost impodobite cu frumoase picturi in fresca de catre cei doi renumiti zugravi ai epocii Parvu Mutu, roman, fiu de preot din Campulung, care a zugravit mai cu seama ctitoriile Cantacuzinilor (dar si biserica Sfantul Gheorghe Nou) si grecul Constantinos, pictorul preferat al lui Constantin Brancoveanu, care a format o adevarata “scoala” de zugravi, mai ales la Hurezi si care ii vor continua munca. Un alt aspect din domnia lui Constantin Brancoveanu il constituie ajutorul sau permanent acordat asezamintelor bisericesti din Balcani si Orientul Apropiat, cazute sub dominatie turceasca. Aratam mai sus ca Antim Ivireanul a tiparit zeci de carti in limba greaca, raspandite in cuprinsul patriarhiilor din Constantinopol, Alexandria si Ierusalim. Unele din ele erau carti de aparare a Ortodoxiei impotriva catolicilor si calvinilor, altele erau carti de slujba. S-au mai tiparit si doua carti greco-arabe pentru bisericile din cuprinsul Patriarhiei ortodoxe arabe a Antiohiei. In tiparnita araba oferita patriarhului Atanasie Dabas si instalata in Alepul Siriei s-au imprimat apoi alte carti liturgice sau de invatatura pentru credinciosii ortodocsi de limba araba. Pentru Biserica ortodoxa din Ivria (Gruzia sau Georgia) s-au tiparit carti la Tbilisi, mester tipograf fiind Mihail Stefan, trimis acolo de Constantin Brancoveanu si mitropolitul Antim, la rugamintea regelui Vahtang VI al Georgiei.

A acordat numeroase ajutoare materiale celor patru Patriarhii, unor manastiri de la Muntele Athos, Muntele Sinai, din Grecia si insulele grecesti. Un numar insemnat de patriarhi si alti ierarhi din Rasarit considerau orasul Bucuresti ca a doua lor resedinta, stand mai mult aici, bucurandu-se de veniturile pe care le aveau din partea unor manastiri romanesti “inchinate” Locurilor Sfinte. Patriarhul ecumenic Dionisie IV Seroglanul l-a “uns” domn pe Brancoveanu si a murit la Targoviste. Dositei al Ierusalimului statea mai mult la Bucuresti, ca si urmasul sau Hrisant Notaras, ales cu sprijinul lui Brancoveanu si care va sfinti biserica manastirii Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti.

A sprijinit pe carturarii greci stabilit la noi, ca sa-si poata desfasura activitatea ca profesori la Academia de la Sfantul Sava, ori sa le fie editate lucrarile in tiparnitele conduse de Antim Ivireanul. Cativa tineri greci au facut studii in Apusul Europei cu ajutoare din partea domnului muntean.

O grija deosebita a aratat romanilor din Transilvania si Bisericii lor. Aratam mai sus ca a ctitorit aici trei lacasuri de inchinare, la Fagaras, Ocna Sibiului si Sambata de Sus. A daruit numeroase ajutoare bisericii Sfantul Nicolae din Scheii Brasovului, pe care au ajutat-o, de altfel, si multi dintre inaintasii sai. Mitropoliei din Alba Iulia i-a acordat in 1698, o subventie anuala de 6000 de aspri, ca sa-i fie “de intarire si ajutor, intrucat o stim ca pe o corabie ce se leagana in mijlocul valurilor marii”, iar la 15 iunie 1700 i-a daruit o mosie de la Merisani, in partile Argesului. Ucenicul lui Antim Ivireanul, Mihail Stefan, a fost trimis in 1699 la Alba Iulia, unde a tiparit un Chiriacodromion (o editie revazuta a Cazaniei lui Varlaam de la Iasi, din 1643) si o Bucoavna, adica un Abecedar. Dupa 1701, anul in care mitropolitul Atanasie Anghel din Alba Iulia a acceptat “unirea” cu Biserica Romei, Constantin Brancoveanu a trimis scrisori de incurajare catre romanii din Scheii Brasovului sfatuindu-i sa ramana statornici in dreapta credinta. Cartile romanesti tiparite in timpul domniei lui au cunoscut o larga circulatie in Transilvania, ajungand pana in Maramures. Unele erau daruite de el insusi, dupa cum arata insemnarile facute pe ele de anumiti preoti.

Starea de maxima inflorire bisericeasca si cultural-artistica din Tara Romaneasca s-a sfarsit odata cu inlaturarea din scaun a lui Constantin Brancoveanu. Numeroase pari si intrigi ale dusmanilor sai la Constantinopol, precum si faptul ca in cursul razboiului ruso-turc din 1711 unul din boierii sai a trecut de partea rusilor, au facut pe turci sa-l banuiasca de “necredinta” fata de ei si sa-l inlature din scaun. Dus la Constantinopol impreuna cu familia sa si o parte din averi – inca din martie 1714, in saptamana Patimilor – au fost aruncati in cunoscuta inchisoare a celor sapte turnuri (Edicule). In timp ce se aflau in inchisoare, li s-a promis ca vor scapa cu viata daca vor imbratisa religia mahomedana, propunere pe care evlaviosul domn a respins-o cu hotarare.
In ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai cand domnitorul implinea 60 de ani, au fost dusi cu totii spre locul de osanda. Fostul sau secretar pentru limbile apusene, Anton Maria del Chiaro din Florenta, relateaza ca, inainte de a fi ucisi, domnitorul a dat fiilor sai acest ultim indemn: “Copiii mei, fiti cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; sa ne mantuim cel putin sufletul, spalandu-ne pacatele in sangele nostru!”. Atunci in prezenta sultanului, a trimisilor unor tari straine, a sotiei, fiicelor si ginerilor lui Brancoveanu, adusi la acest fioros spectacol, a urmat decapitarea domnului si a celor patru fii. Mai intai i s-a taiat capul lui Ianache Vacarescu, cel mai de seama sfetnic al domnitorului, dupa care au fost retezate capetele celor patru fii ai sai: Constantin, Stefan, Radu si Matei. Dupa ce a asistat la toata tragedia fiilor sai, a fost taiat si capul domnitorului martir. Capetele lor au fost purtate de turci prin Constantinopol, in varful sulitelor, iar trupurile le-au fost aruncate a doua zi in Vosfor. Niste pescari crestini le-au gasit pe mare si le-au ingropat in manastirea greceasca din insula Halki.
Doamna Maria, fiicele, ginerii si nepotii, care au scapat cu viata, au fost inchisi intr-o cetate din Asia Mica, de unde s-au putut reintoarce in tara abia dupa doi ani. In 1720, doamna Maria a izbutit sa aduca in ascuns ramasitele pamantesti ale domnitorului martir, pe care le-a ingropat in biserica Sfantul Gheorghe Nou din Bucuresti, ctitoria sa. Deasupra mormantului a asezat o candela avand o inscriptie care consemna aceste lucruri.

Asadar, Constantin Brancoveanu a fost un mare “ctitor” de cultura si de lacasuri sfinte, un sprijinitor prin cuvant si fapta al Ortodoxiei de pretutindeni, o figura de seama din istoria neamului romanesc. Iar prin moartea lui cu adevarat muceniceasca, el a oferit tuturor o minunata pilda de daruire si de jertfa pentru tara sa si pentru credinta crestina.
Moartea lor a impresionat profund pe contemporani, chiar si pe necrestini. Ea a fost consemnata cu indignare in putinele ziare europene care apareau atunci, dar si de unele rapoarte diplomatice trimise din Constantinopol. Dupa cum era de asteptat, moartea muceniceasca a Brancovenilor a avut un larg ecou in sufletul poporului roman, care i-a plans in cantece si balade populare. Inca din 1730 s-a fixat in scris un cantec popular, care circula mai demult in Moldova, sub titlul “Istoria Maririi Sale lui Constantin Voda Brancoveanu din Bucuresti”. O cunoscuta balada a fost culeasa in secolul trecut de Vasile Alecsandri, in care era prezentata pe larg mucenicia lui “Brancoveanu Constantin / Boier vechi si domn crestin”. Intre altele, era mentionata si propunerea ce i s-a facut de a imbratisa religia islamica: “Lasa legea crestineasca / Si te da-n cea turceasca”, la care evlaviosul domnul a raspuns “Faca Domnul ce o vrea / Chiar pe toti de mi-i taia / Nu ma las de legea mea”.

La scurt timp dupa uciderea celor cinci noi mucenici ai dreptei credinte, la care se adauga si vistiernicul Ianache Vacarescu, mitropolitul grec Calinic al Heracleei († 1726) a alcatuit chiar un “Canon al domnului Valahiei Constantin Brancoveanu”, din care s-au pastrat patru induiosatoare tropare. Unul din tropare are acest cuprins: “S-a aprins astazi pentru iubitorii de praznice un sfesnic cu cinci lumanari ce-i lumineaza pe credinciosi si sarbatoare cu cinci raze de lumina, al lui Brancoveanu cel vestit impreuna cu copiii lui”.

O “slujba” a noilor patimitori pentru Hristos a fost alcatuita si in manastirile muntene, circuland in manuscris. Redam din ea un tropar si un icos de la slujba Vecerniei:

Troparul, glas 5:

“Pe florile Romaniei, cel de taina, pe cei intocmai cu mucenicii cei vechi, pe Sfant domnitorul Constantin Brancoveanul, impreuna cu fii sai Constantin cel viteaz, Stefan cel minunat, cu Radu cel vrednic de lauda, cu Matei cel mic, dar cu mintea ca un barbat desavarsit. Pre Ianache Vacarescu, cel cu suflet ravnitor… Toti noi trebuie sa-i laudam si cu cantari nevinovatia lor sa o fericim, ca se roaga Domnului sa se mantuiasca sufletele noastre”.

Icosul:

“Ca niste slugi bine credincioase ai iubitorului de oameni Dumnezeu, apucati inainte degraba izbavindu-ne pe noi de tot raul, dati-ne si cuvant de intelepciune ca sa putem a lauda patimirile voastre.
Bucura-te, domnitorule si mucenice al lui Hristos, cel ce ai domnit preste patimi, Constantine Brancovene.
Bucura-te viteazule intre mucenici, Ianache, vrednicule de lauda.
Bucura-te, cel ce cu inima barbateasca ai rusinat pe muftiul cel urat, Constantine Vrancovene, fericite.
Bucura-te cel ce ai indraznit a ocari cu cuvinte marete pe sultanul cel pagan, Stefane, alesule intre mucenici.Bucura-te, ravnitorule cel adevarat al lui Hrisots, Radule, prea intelepte.
Bucura-te, mai micule intre frati, dar mai mare intre mucenici, Matei cel minunat.…
Bucurati-va toti impreuna si pentru noi faceti rugaciuni, ca sa ne ierte pacatele noastre, sa ne sfarsim in pocainta, ca mantuindu-ne sa putem canta si noi impreuna cu voi lui Dumnezeu: Aliluia”.

Aceste “slujbe”, ca si cantecele populare care pomeneau cu evlavie sfarsitul Brancovenilor, toate aparute la scurta vreme dupa patimirea lor, ne arata ca ei erau socotiti inca de atunci ca adevarati “mucenici” sau “marturisitori” ai Ortodoxiei. Drept aceea, Sfantul Sinod al Bisericii noastre, in sedinta din 20 iunie 1992 a hotarat ca “de acum inainte si pana la sfarsitul veacurilor, binecredinciosul voievod Constantin Brancoveanul, impreuna cu fiii sai Constantin, Stefan, Radu si Matei si cu sfetnicul Ianache sa fie cinstiti cu sfintii in ceata martirilor Ortodoxiei, pomenindu-i cu slujbe si cantari de lauda in ziua de 16 august, fiind inscrisi in sinaxar, cartile de cult, precum si in calendarul Bisericii noastre”. S-a mai hotarat sa se tipareasca viata si slujba lor, iar chipul lor sa fie zugravit in icoane si in biserici, alaturi de ale altor sfinti de neam roman.

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu,

"Sfinti daco-romani si romani", Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei, Iasi, 1994, pag. 133-141.

Sursa: http://www.crestinism-ortodox.ro

Continuare...