De fapt, este vorba de a închina un timp oarecare unui anumit moment memorabil, deoarece, cu sau fãrã constatarea cu caracter de certitudine a lui Heraclit, timpul curge continuu si orice încercare de a-l opri frizeazã, în final, absurdul. De altfel, si poporul nostru, în filosofia-i „simplã“, nu face altceva decât panthareism, desi nu a stiut si probabil cã nici nu stie ceva despre existenta lui Heraclit, atunci când constatã o realitate ineluctabilã: vremea tace si trece. Un adevãr simplu, de necombãtut. O constatare, asa cum ai constata cã afarã e senin ori, dimpotrivã, cã plouã.

Nu e însã tot atât de simplu cu evenimentele din timp. Acestea au o fireascã tendintã spre perenizare. În ele mai intervine si spiritul omenesc, care îsi cautã repere în trecut pentru a se îndruma spre viitor. Evenimentele în timp sunt deci elementele care formeazã obiectul istoriei. Aceasta le descoperã si le dã un sens si o ratiune de existentã care înseamnã tocmai iesirea din timp, din perenitate chiar, pentru a trece în eternitate. Dar tot din istorie fac parte si evenimentele create pentru a devia istoria din mersul ei firesc spre obtine-rea nemuririi, a mântuirii si, deci, a eternitãtii din care s-a rupt prin pãcatul originar.

Asemenea consideratii de elementarã viziune asupra vietii omului si a telului ei stârneste aparitia tratatului de teorie a comunitãtii omenesti, al de mult rãposatului în temnita Aiudului profesor de sociologie, eticã si politicã Traian Brãileanu, de la Universitatea din Cernãuti, transferat apoi la Bucuresti, în urma furtului regiunii noastre de bastinã statalã, Bucovina, de data aceasta de cãtre un alt imperiu oprimant, cel sovietic, sinonim al crimei si siluirii constiintei omenesti si nationale. În Capitalã a mutat cu el tot spiritul curat al Bucovinei integrate în unitatea româneascã spiritualã si teritorialã.

Fãrã sã îsi piardã specificul local, profesorul Traian Brãileanu a fost si rãmâne unul dintre cei mai de seamã promotori ai spiritualitãtii românesti, pe care o vede si o trãieste integral în cultura universalã. Asa l-am înteles noi, studentii lui, când îi audiam cursurile si conferintele, clasice, sau participam la seminariile, socratice, rãmase toate adânc imprimate în structura intelectualã si moralã a generatiilor de studenti cernãuteni interbelici.

Si asa-i rãmâne, nepieritoare, amintirea.

Figura-i asceticã, vârsta, modestia cu care îsi fãcea expunerile, precum si sinceritatea si solicitudinea ce-i radiau din fatã în convorbirile particulare l-au impus si fãcut iubit în societatea vremii, cu exceptia celor corupti de spiritul politicianist.

În asteptarea unei monografii Traian Brãileanu, de care sunt sigur cã se va învrednici vreun tânãr bucovinean - fiindcã profesorul a înteles si iubit atât de mult tineretul românesc, încât nu mã îndoiesc cã un tânãr îi va aduce aceastã meritatã rãsplatã -, sã ne oprim stãruitor la evenimentul editorial de acum, care-i onoreazã în primul rând pe cei care l-au realizat, fiindcã azi publicarea unei asemenea lucrãri poate fi oricum înteleasã, numai rentabilã financiar nu. Cinste lor, deci.

Aparitia Teoriei comunitãtii omenesti este, în acelasi timp, o dovadã cã încã nu trebuie sã disperãm pentru viitorul neamului nostru în fata marasmului moral - adevãratã mlastinã a deznãdejdii - în care ne-au adâncit, pânã la tãierea respiratiei, dusmani ai neamului si politicieni, dacã nu cumva acestia din urmã mai mult decât cei dintâi. Fiindcã sunt extrem de rare în istoria politicã a neamurilor cazurile în care o clasã politicã se sinucide, prin uciderea propriilor urmasi...

Rostul acestor rânduri nu este însã diatribã politicã, ci de modest, meritat si pios omagiu adus celui care si-a consfintit si pecetluit cu propria soartã conceptia despre lume si viatã, insuflând-o firesc si generos atâtor generatii mai tinere. Comunistilor în nici un caz nu li se poate reprosa cã nu au stiut pe cine încearcã sã scoatã din luptã când l-au vârât în Aiud pe profesorul Traian Brãileanu...

De unde nu a mai iesit, fizic, rãmânând doar spiritul din cãrtile lui, dintre care Teoria comunitãtilor omenesti ocupã un loc de cinste în istoria sociologiei din întreaga lume, fãcând sã pãtrundã în ea, temeinic, si ethosul românesc. Pentru cã aici se gãseste, magistralã, fundamentarea metafizicã a sociologiei si aici se gãseste, purã ca nicãieri altundeva, nãzuinta spre absolut a unui neam, fiintã originarã, oropsitã, trãdatã si vândutã la ea acasã, si totusi cu ochii sufletului mereu atintiti spre steaua statornicã a eternitãtii.

De data aceasta, exprimarea acestui alean, dor sau a acestei nostalgii dupã origini si integrare, oricum se va fi numind sentimentul a-cesta al fiintei si spiritului în sine, se face prin limbajul filosofic, adicã al întelepciunii, fiindcã, în fond, aceasta înseamnã filosofie: iubire de întelepciune, care, când este autenticã, se manifestã înainte de toate prin claritate. Si aceasta reiese din tot ansamblul cãrtii, ca si din fiecare parte si subcapitol în parte. Cititorul, cu fiecare paginã cititã, simte si stie cã a câstigat un spor de adevãr în existenta sa, un coeficient de certitudine în rosturile sale.

De aceea, aici, stiind cã nu mi-o va considera o insolentã de elev infatuat, îmi permit sã nu fiu de acord cu afirmatia din introducere, anume cã, asemeni grãdinarului care stie cã în grãdina lui se aflã îngropatã o comoarã, dar nu-i stie locul, el sapã la întâmplare prin toatã grãdina pânã când aflã comoara. Ei bine, profesorul nostru stia precis unde se aflã comoara în grãdina sa, dar a sãpat din nou, alãturi de noi, toatã grãdina, pentru a ne învãta cum trebuie sã procedãm ca sã aflãm comoara, adevãrul, care ne atrãgea si asa cu mirajul sãu irezisitbil.

Si astfel, dupã modelul lui, la sfârsitul acestei maieutici a unui Socrate din secolul al XX-lea, dupã confruntãri - prin aceastã teorie a comunitãtii omenesti - cu toatã istoria filosofiei, a sociologiei, în mod deosebit, elevul profesorului, cititorul lui adicã, fiindcã este greu sã-l citesti pe profesorul Brãileanu si sã nu-i devii „elev“, se constituie în posesor si depozitar de întelepciune în viatã.

Lucrãrile anterioare Teoriei comunitãti omenesti (Introducere în sociologie, Sociologia generalã, Politica, Statul si comunitatea moralã. Etica, Sociologia si arta guvernãrii etc.), ca si traducerile (Kant aproape integral, Etica nicomahicã a lui Aristotel s. a.), dar mai ales revista - modestã ca înfãtisare si titlu - „Însemnãri sociologice“, toate formeazã un bloc de neclintit, care-l impun si pe profesor ca atare. Mai ales cã, permanent, s-a si conformat ideilor si doctrinei sale, dovedindu-le adevãrul cu însãsi jertfirea de sine, jertfire permanentã, de-a lungul unei vieti bogate în ani si fapte. Profesor, autor, publicist, ministru, militant al adevãrului neamului sãu, Traian Brãileanu a rãmas prin opera, viata si moartea sa exemplu viu de personalitate moralã, punct luminos neclintit în panthareismul existentei, pe care, practic, astfel îl infirmã.

Morala lui a fost nemuritoarea moralã crestinã, pusã în slujba devenirii omului si a societãtii. Toatã gândirea lui socialã si politicã este o strãdanie permanentã de a dovedi cu mintea, cu fapta si cu legile existentei umane adevãrul viu al moralei crestine, în care vede scãldat si viitorul neamului nostru românesc, îndrumat de cãtre o elitã asceticã pe fãgasul istoriei.1)

Sebastian Mocanu
("Permanente", noiembrie-decembrie 2000)

1).Elita asceticã si Pe fãgasul istoriei sunt titlurile a douã studii ale profesorului publicate în „Însemnãri sociologice“.


Sursa: Fundatia "George Manu"

This entry was posted on 9 iulie 2009 at joi, iulie 09, 2009 and is filed under , . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Trimiteți un comentariu