Vintilă Horia: un scriitor prin excelenţă al exilului. Trilogia sa romanescă, Dumnezeu s-a născut în exil, Cavalerul resemnării şi Persecutaţi-l pe Boetius alcătuieşte prilejul unui examen filosofic al condiţiei în chestiune, socotite universale, un soi de pseudoresignare ,care nu este în fond decît o luptă mai dură decît o alta, mai atrăgătoare şi mai directă, dar de sfîrşitul căreia depinde tot ce este mai omenesc încă în om" (cuvinte dintr-o ,notă finală" a Cavalerului resemnării ). Tonalitatea patetică, formă de asumare interioară a subiectului, nu-l împiedică pe scriitorul ce-a trăit peste o jumătate de veac departe de ţara sa de la o analiză atentă a acestuia. Ne propunem acum a-i urmări articulaţiile principale în cuprinsul unor pagini memorialistice, intitulate Suflete cu umbră pe pămînt şi editate de Nicolae Florescu. Exilul i se înfăţişează lui Vintilă Horia nu doar ca o circumstanţă biografică între altele, ci ca o situaţie-limită care ne obligă a da socoteală de tăria sau slăbiciunea fibrei noastre morale, ,măsura îndeletnicirii de-a fi". Ne aflăm, experimentînd-o, în faţa ,deşertului tătarilor", constrînşi a ne constitui ,în pildă către sus şi către jos". Pentru cei ce-şi trăiesc exilul nu ca o ,monedă de schimb", ci ca un fel de ,acceptare soteriologică", o asemenea încercare, echivalentă unei iniţieri, revelă un destin. Aşadar, un dat fundamental, imuabil, un traiect pre-scris ca o răsfrîngere a tragismului condiţiei omeneşti: ,Vreau să vorbesc de scriitori şi de cei care le sînt asemănători. Aceşti oameni ar fi fost, oriunde şi oricînd, nişte exilaţi. Istoria n-a făcut altceva decît să le ofere un titlu şi să le indice o cale, pe care ei o aleseseră dinainte şi pe care Platon o numea Ťthymosť sau plan vital, născut odată cu noi".
Fireşte, nu toţi corespund dignităţii exilului. Fie ca efect al unor acţiuni destabilizatoare, dictate de mîna lungă a ,republicii socialiste", asemănate ultimului cerc al Infernului dantesc, cel dominat de un frig insuportabil (iată încă o trimitere la ,Siberia spiritului", sintagmă atît de deranjantă pentru unii!), fie ca rezultat pur şi simplu al unei moralităţi mediocre, se ivesc numeroase defecţiuni: ,în mod conştient sau inconştient, propter imbecilitatem, vreau să spun datorită slăbiciunii care e legată de acumularea anilor pe umerii exilului, vechi rezistenţe creatoare, demne de a fi date de exemplu peste secole, se clatină în furtuna degradantă şi ameţitoare. Unii se lasă cumpăraţi, alţii vor să creadă că a fi naţionalist înseamnă a colabora cu infernele de dincolo de frontierele cu răul". Exilul nu este, n-ar putea fi omogen, aşa cum ne iluzionam a-l vedea uneori, noi cei din ţară, idealizîndu-l. îmi amintesc că dl. Virgil Ierunca îmi atrăgea atenţia asupra acestui fapt, precizînd, amar amuzat, că sînt atîtea exiluri cîţi exilaţi sînt. Adică o sumă de inşi extrem de diverşi, mînaţi de mobiluri nu o dată divergente, în cadrul, după cum adaugă Vintilă Horia, unei ,entropii" în care penuria de informaţii şi sleirea energiilor favorizau partidele de ,pocker cu diavolul", jucate pînă şi de unii prelaţi, ,în speranţa absurdă de a cîştiga ceva pînă la urmă". De unde nevoia unei diferenţieri scrupuloase. A unei replieri ,pe ultima stîncă, deasupra abisului", a unui ,exil în exil", pentru ca ,esenţele" să nu poată fi murdărite şi învinse de ,existenţe". Astfel, Vintilă Horia aspiră la un exil pur, aidoma artei pure...
Dar cum e posibil un atare exil absolut, artă înaltă a spiritului? Nu doar prin detaşarea de accidentele impure ale diasporei, ci şi prin distanţarea de contextul însuşi al exilului, printr-un efort de ,scuturare" de ruinele proprii şi ale celorlalţi, printr-un act de insubordonare lustrală, de ,neascultare" nici de veac şi nici de oameni. Cu privirea înălţată pe un orizont intemporal, Vintilă Horia blamează ,timpul istrionului devenit zeu al mulţimii", timpul ,sîngeros şi fără vlagă" ce l-a circumscris: ,Tot ceea ce mă înconjoară, în afară de soţia şi de copiii mei, de cîţiva prieteni, de amintirea alor mei, de aceea a }ării şi de ceea ce aceasta a păstrat pur şi etern în mine, restul, lumea actuală şi tot ce-i stă scris pe faţă, mi-este indiferent sau ostil. Circul acesta ar vrea să mă recuprindă, să mă arunce din nou în groaza de singurătate din care e făcută mlaştina cu sclavi a acestui timp fals optimist, timp de moarte fără acuzare şi de asasini deveniţi modele universal valabile". O asemenea radicalitate implică şi o suficient de aspră critică adresată Occidentului ce i se pare scriitorului nostru insensibil, trîndav, egoist: ,Oamenii Occidentului sînt pe punctul de a uita de ameninţări şi de terori, care nu mai supravieţuiesc decît la noi, în bătaia vîntului cel rău". Ne aflăm în apropierea poziţiilor adoptate cu răsunet de unii disidenţi ruşi, precum Aleksandr Soljeniţîn şi, tot mai apăsat în ultima vreme, de al nostru Paul Goma. Chestiunile nu pot fi tranşate de plano şi, oricîtă stimă şi recunoştinţă am purta puterilor euroatlantice, incontestabil scut împotriva pericolelor geopolitice care ar putea plana deasupra naţiei noastre de la gurile Dunării, nu credem că se cuvine a admira ,tot ce mişcă" în spaţiul apusean, a ne reprima orice rezervă. în viaţa publică, spiritul critic e oricînd necesar. O admiraţie oarbă, o genuflexiune umilă (ori, şi mai grav, astuţioasă) în faţa fie şi a unor culturi şi civilizaţii cu elemente, pentru Estul Europei, paradigmatice, n-ar semnifica decît o reducţie intelectuală şi un minus moral. Totul e să punem corect accentele şi să ne dozăm obiecţiile astfel încît ele să nu dezechilibreze imaginea globală.
Să relevăm că Vintilă Horia îşi plasează consideraţiile într-un unghi doctrinar precis, cel al conservatorismului. Vocaţia sa de credincios şi de om al tradiţiei, de reacţionar (pe cînd, punctează el, revoluţie vine, paradoxal, de la revolutio ,întoarcere înapoi", reacţiune vine, tot atît de paradoxal, de la reactio, ,schimbare"), de cititor admirativ al lui Dante, dar şi al unor Swedenborg, René Guenon, Julius Evola, îl face să deplore materialismul ce ar domina în chip teribil, nu doar Estul comunizat, ci şi Occidentul democratic. ,Democraţia liberală", ca şi marxismul, nu sînt, în concepţia sa, decît, în aceeaşi măsură, produsul unui ,determinism" desuet, cu premise în secolul al XVIII-lea, care a provocat două revoluţii sîngeroase, în 1789 şi în 1917. De fapt rădăcina răului s-ar afla - şi aci Vintilă Horia urmează o celebră teză a lui Nietzsche - în gîndirea lui Socrate, care, eliminînd mitul şi exacerbînd raţiunea ca posibilitate de cunoaştere, ar fi construit ,elucubraţii ce se vor modelice": ,împotriva unui orizont îmbibat de mituri, capabil să adune în propria lui unitate o adevărată ascensiune către cultură, să creeze cultură, omul socratic, bazat pe un optimism raţionalist, se realizează numai în abstract, dînd naştere Ťunei educaţii abstracte, unor obiceiuri abstracte, unui drept abstract, unui stat abstractť (Nietzsche în Originea tragediei ), din care nu se poate desprinde nici un fel de cultură altfel decît universalizantă şi abstractă. Atît democraţia occidentală, cît şi marxismul, făurit în jurul abstracţiunii hegeliene a statului perfect şi autoritar, se trag din optimismul socratic". Altfel spus, raţionalismul ce s-a dispensat de transcendenţă a dus la monstruozităţile totalitarismelor, la ,giulgiul abstract" al ideologiilor care-şi au partea lor, foarte grea, ,de vină şi ruşine", pentru cele mai oribile carnagii ale istoriei. Excesivul ,optimism socratic", opus tragicului izvorît din mit, ne-ar fi tîrît, la fel de dezastruos, atît în ,abstractul operetistic al democraţiei occidentale, un fel de văduvă veselă care n-a mai reuşit niciodată să se mărite după moartea fundatorului sinucis la Atena", cît şi în ,abstractul marxist, faze definitoare ale aceleiaşi căderi şi pe care noi le-am trăit cu aceeaşi intensitate". Drepturile omului, susţine mai departe Vintilă Horia, nu sînt aplicabile decît într-o optică religioasă, după cum un veritabil progres ştiinţific nu e de conceput decît într-o sferă ştiinţific-spirituală. Epistemologia actuală a avut un cuvînt decisiv în privinţa discreditării ideologiilor, destrămînd determinismul materialist, răul relelor, dovedindu-se mai eficace decît oamenii de litere sau politicienii. întrucît ,toate elucubraţiile psiho-sociale, socio-politice, politico-economice", propulsate de ideologii care au produs traumele morale fără precedent ale lumilor concentraţionare, s-au văzut demolate de fizica cuantică, de teoriile unor Planck, Heisenberg, Niels Bohr, Wolfgang Pauli etc. Aci autorul român se apropie de Michel Foucault, cel ce sesiza o relaţie între idolatrizarea ,raţiunii instrumentale", lipsite de orizontul spiritualităţii, aşa cum a fost promovată de iluminism, şi ,sistemele de dominaţie extrem de raţionale", bazate pe forţă. Dezgustul ,reacţionarului" în raport cu ,vechile băltoace" ale materialismului determinist, de unde au răsărit cruzimile ultimului veac, este imens: ,Dacă democraţia, de la dreapta sau de la stînga lui Hegel şi a urmaşilor, cît şi a predecesorilor lui, îşi trage rădăcinile din determinismul materialist al secolului al XVIII-lea (Marx n-a fost nici el decît o continuare a acestui materialism), atunci putem în sfîrşit înţelege cît de inutil este să milităm în numele unui viitor democratic sau socialist întemeiat pe o concepţie filosofică şi ştiinţifică astăzi scoasă din uz". O soluţie i se pare lui Vintilă Horia a fi o sinteză între ştiinţă şi credinţă, întrupată la o treaptă supremă de Dante, a cărui deviză era ,justiţie, caritate şi libertate", sinteză ce ar face posibilă asigurarea autenticei libertăţi individuale, în planul unui creştinism asumat ,atît în lumina dreptului natural, cît şi în aceea a drepturilor omului". Nu trebuie uitată etapa de tinereţe a lui Vintilă Horia, petrecută în atmosfera revistei Gândirea şi în preajma lui Nichifor Crainic, socotit un ,maestru" al său, de unde îşi trage resursele ,un adevăr de tip tradiţional" la care aderă cu ardoare şi anume acela că ,un stat românesc liber nu e posibil dincolo de o structură spirituală creştină".
Sursa: România literară, Nr. 37 / 21 - 27 septembrie 2005
Trimiteți un comentariu