scrieri: Catedrala lui Virgil Maxim

Catedrala lui Virgil Maxim

A pătrunde în trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamănă cu a te strecura cu sfială printre coloanele masive ale unei catedrale, simţindu-te treptat cotropit de un sentiment de răceală inerent unor atari clădiri înălţate ca un strigăt împietrit către un Dumnezeu tot mai abscons cu cât rugăciunea urcă mai sus, în înălţimi fără de sfârşit înecate în umbre dense până la beznă. Dealtfel, titlul celor două volume intrigă prin aparentul paradox inclus: "Imn pentru crucea purtată" [Timişoara, Editura Gordian; 1997]; există în el un triumf sfidător - acel "imn"... - care, desigur, mulţumeşte divinităţii pentru dreptul la o cruce personală, ca şi pentru tăria de a nu fi căzut sub povara ei, însă, în acelaşi timp, respiră un aer de exultare neobişnuit pentru smerenia creştinului de rând.

Este adevărat că Virgil Maxim nu a fost un creştin ca tot altul, ci unul ieşit din comun prin formarea sa profundă teologică, ce reiese din cele citate în continuare, ca şi prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus.

"Fiecare om este rânduit în Planul Divin cu o anumită chemare. Pentru aceasta, Dumnezeu îl investeşte cu anumite daruri sufleteşti şi trupeşti în chip potenţial de la naştere, lăsându-i libertatea şi creindu-i prilejuri să şi le cultive şi să le desăvârşească, în vederea împlinirii chemării pe care trebuie să o intuiască şi să facă din ea un act de mărturisire spre mântuirea lui. Dacă abdică de la chemarea slujirii lui Dumnezeu, darurile vor intra în robia celui viclean şi va fi pierdut prin ele. Fiecare om are un dar specific, care nu este greu de sesizat, prin care se poate mântui, dacă îl pune în slujba lui Dumnezeu, în conlucrare harică. Să racordeze voia personală la voia Divină: Vreau să mă mântuiesc! / Vreau să mă mântuiesc!


(...) Obişnuinţa de a fi permanent în comuniune directă cu Hristos îţi dă şi conştiinţa integrării tale în Planul Divin, prin înţelegerea actelor pe care le săvârşeşti.

(...) Eram conştient de acest lucru.

Când m-au trimis la închisoarea Târgşor, Dumnezeu, căruia mă rugam să-mi descopere intenţia stăpânitorilor lumeşti, mi-a descoperit de ce şi ce va trebui să fac. M-am înfiorat la gândul că va trebui să mă lupt cu duşmanul credinţei, materializat în autoritatea de stat, cu toate instituţiile subordonate răului. Am înţeles de la început că nu trebuie să mă salvez numai pe mine, ci voi avea răspundere faţă de o comunitate de suflete" (p. 7).

Astfel îşi începe autorul cel de al doilea volum, demonstrând familiarizarea cu meditaţia de tip creştin şi cu străduinţa de a se integra în voinţa Proniei, cu trup şi suflet. E cert că rămâne deschisă o întrebare: de ce la Târgşor anume intenţiona Creatorul ca el să combată "autoritatea de stat"? Bănuiesc că această confruntare era posibilă oriunde, în orice puşcărie, aşa cum dealtfel, ceva mai târziu, i se va demonstra în reeducările de la Gherla, unul dintre eroii cărora a fost.

Se strecoară, printre rânduri, un orgoliu nefiresc credinciosului. Constatând temeritatea celor abia spuse, el îşi cere scuze: "Iertaţi-mi îndrăzneala acestei afirmaţii. N-am făcut-o până acum"(idem). Ceea ce nu-l împiedică să se dea pildă semenilor: "Dar o fac acum pentru cei ce ne vor urma, ca ei să ştie să aleagă între ce e mai important: problema vieţii în imanent sau problema mântuirii. Am înţeles limpede că acum nu problemele de ordin politic, naţional, social, economic au prioritate în lupta noastră, ci problema spirituală, a mântuirii sufletelor. Duşmanul se afirmă pe faţă, duşman al lui Hristos şi al Bisericii"(p. 8). Paralela cu sfinţii lui Dumnezeu este periculoasă, dacă nu este luată ca exemplu: 'Ce am de făcut? Ceea ce ar fi făcut apostolii, dacă Dumnezeu mă va ajuta şi pe mine să-ncerc a-i urma'. Iar nu cele ce citim: "Cu lanţuri de picioare am fost trimis la închisoarea Târgşor. Trupul mi-era legat, duhul însă nu. Puterea seculară aşa îl trimitea şi pe Sf. Ap. Pavel la Roma, şi pe toţi mărturisitorii, în faţa morţii". Brusc, spre salvarea sufletului autorului şi spre liniştirea noastră, el insistă, dezvoltând: "Plângând de îndrăzneala comparaţiei, îmi mustram gândurile, ca nu cumva să fie o încredere înfumurată strecurată de Satan minţii mele" (idem).

Pe neaşteptate, Virgil Maxim intră în subiectul ce-l urmăresc în memorialistica epocii, în acest tom. Ajuns la destinaţie, directorul lagărului, întemeindu-se pe sprijinul a şapte elevi buzoieni colaboraţionişti, organiză seminarii de conspectare şi discutare a unor publicaţiuni marxiste. La vârsta de 26 ani, elev atunci când fusese arestat (se afla în temniţe în baza unei condamnări vechi de pe timpul lui Antonescu), memorialistului îi veni rândul să vorbească - în favoarea comunismului, îşi închipuiau organizatorii -, să depună mărturie pentru Dumnezeu, gândea Maxim, în faţa elevilor noi, mult, mult mai tineri decât el. Scoase o "Biblie" ferită de percheziţii, citi din ea un text ce propune supunerea faţă de stăpânire şi trecu la o analiză zdrobitoare a urii atee de clasă, de pe poziţia iubirii între fraţi. "Am întins subdirectorului, mai aproape de mine, cele două pagini cu ideile prescurtate, intitulate: Mărturisire în cadrul programului de reeducare de la Târgşor, 1948 . Din nou, ceva sună ciudat; cu atât mai mult cu cât mai departe el afirmă: "Dacă dosarul meu se publică - şi aş dori acest lucru - se pot găsi (p.11). Această conştiinţă că istoria stă cu ochii aţintiţi asupra destinului său pare stranie. Să nu uităm: "L-am rugat să pună Mărturisirea (...) la dosarul meu"(idem). Virgil Maxim s-ar zice că-şi clădea existenţa piatră de piatră; se poate ca aşa să şi trebuiască să vieţuim - conştienţi în fiece clipă unde ne aflăm, unde am ajuns şi dacă am dat înapoi sau am înaintat cu vrun pas -, numai că pare cam nelaîndemână şi neobişnuit, mai ales pentru foştii deţinuţi politici cunoscuţi până acum din spovedaniile lor ca deosebit de modeşti. Oricum, atitudinea sa a dus, aflăm, la sistarea şedinţelor - e verosimil ca ea să fi avut loc din frica surprizelor de acel fel ce mai puteau surveni.

Pe măsură ce lagărul se umplea, Virgil Maxim devenea tot mai conştient că era nevoie să-şi asume rolul desăvârşitorului educaţiei creştine a tinerilor tovarăşi de detenţie.

Folosea multe căi, dintre care una - a explicării duhovniceşti a jocurilor de şah şi table - este antologică:

"Jucăm şah ca să ne cunoaştem caracterele!

Copiii au făcut ochii mari, nedumeriţi.

- Ia uitaţi-vă la această tablă de şah pe care sunt aşezate piesele. Ce caracteristici observaţi la forma, numărul şi felul de a se mişca - stilul de joc al acestor piese?

- ...?

- În această unitate de luptă sunt două linii de luptători. În cea din faţă pionii sunt identici; numărul lor nu e o problemă pentru adversar. Piesele de pe linia din spate au denumiri şi caracteristici diferite şi dubluri afară de două. Pionii, cei mulţi, sunt împinşi înainte. Cu ei se deschide bătălia. Mişcarea lor e scurtă. Ei n-au statură. Nu pot privi departe. Un pas şi acela limitat. Sunt cei mai expuşi a cădea în luptă. Ei se apără, nu atacă. Lasă loc celor din linia a doua, ca şi cum n-ar avea "viziune". De multe ori sunt sacrificaţi, pentru a atrage adversarul sau pentru a dezvolta tactica şi strategia. Lovesc numai atunci când li se pune sula în coastă. Ei reprezintă mulţimea inconştientă de valoarea şi puterea ei, care n-are viziune, pe care o manevrează şi o sacrifică cei din spate, conducătorii, pentru a- şi atinge ţelurile lor. Ei lovesc numai din necesitate, atunci când existenţa le este ameninţată direct. În legitimă apărare. Putem spune că tabla de şah e tabla vieţii, arena în care se mişcă fiinţele omeneşti, fiecare cu caracterul său.

În spatele pionilor, a mulţimii, stau piesele, indivizii cu caractere speciale. Se angajează în luptă imediat cu pionii sau manevrează această categorie caii. Calul reprezintă omul politic, mai precis, politicianul. El se mişcă într-un mod neaşteptat, pe o linie frântă (un L ), având posibilitatea să ameninţe şase puncte, fără să-ţi dai seama imediat ce urmăreşte, fără să observi exact intenţia lui. Şase păcate venale în care se complace politicianul: al şaptelea, de fapt primul în care stă, mândria, îl face să se complacă în păcat şi lene. Are şi o dublură. E secondat în mişcările înşelătoare de un prieten care-i face şi îi continuă jocul cu aceeaşi lipsă de demnitate morală. El se poate retrage după ce a distrus adversarul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Politicianul nu are scrupule de conştiinţă. Cade de obicei, răpus de un adversar ca şi el; "fiecare pasăre pe limba ei piere".

Lângă el stă nebunul sau ofiţerul . Înfăţişarea lui e ciudată, capul e pe jumătate alb, pe jumătate negru: nu e întreg la minte. Stilul lui de luptă e foarte curios. Se duce, cum zic ardelenii, într-o dungă. Oprindu-se unde îi vine, distrugând totul în cale. El nu are capacitate de discernământ, are o idee fixă. Şi el are o dublură. Dacă piere un nebun, îi ia locul altul. Ideile nebunilor care conduc lumea la măcel nu se termină. El este subordonat de fapt altei piese, pe care o serveşte, de care ascultă şi căreia îi deschide posibilităţile de manevră şi de finalizare a scopurilor. Aceasta e regina - femeia. Viaţa militarilor, în general, e legată de viaţa femeilor. Mai toate bătăliile au fost câştigate, nu în lupte cinstite, ci datorită intrigilor şi vicleniilor femeilor - e vorba de aspectul negativ al sufletului femeii - şi-au adus la picioare militarii care le-au servit.

Regina nu are scrupule pentru a-şi atinge scopurile. Trebuie doborât oricine se împotriveşte. Ea îşi permite orice. Jocul ei este cum vrea ea. Nu e constrânsă de nici o regulă dinăuntru sau dinafară. Ea poate lovi oriunde, pe oricine, de aproape sau de la distanţă, indiferent de direcţia în care se află. Poate lovi chiar regele adversar în casă la el. E simbolul vicleniei, desfrâului şi urii dezlănţuite până la crimă. Dacă vreţi o personificare a acestei piese, gândiţi-vă la Lupeasca: şi-a ajuns ţelurile, subordonându-şi nebunii care i-au executat ordinele şi ucigându-l spiritualiceşte chiar pe rege.

Iar regele reprezintă raţiunea. Raţiunea de a fi a întregii societăţi de pe tabla vieţii. Dacă toate piesele cad, toate puterile de luptă, dar raţiunea trăieşte, regele e viu, judecă şi construieşte sisteme de apărare şi atac, bătălia nu este pierdută. El nu loveşte. Nobleţea demnităţii lui e doar să conducă bătălia. Pe el îl apără toţi, pentru el mor toţi, dar el nu ucide pe nimeni. Dispune de o singură armă: înţelepciunea. Când a pierdut-o, toate puterile se dezorganizează şi nu mai au raţiunea de a exista.

Aşa se întâmplă şi pe plan social şi pe plan spiritual, intim. Toate piesele noastre sufleteşti, toate darurile şi toate virtuţile nu pot servi existenţei noastre decât dirijate de înţelepciune. Fără ea, existenţa e iraţională. Piere! Pentru că orice existenţă umană, fie individuală, fie socială, îşi are raţiunea numai în Înţelepciunea Divină.

Mai e o piesă, foarte interesantă: tura sau turnul , reprezintă turnul de apărare. Ultimul refugiu al luptătorului, care-şi pune o singură întrebare: viaţa sau moartea. E omul de credinţă, scutierul regelui care-l păstrează lângă el. Este ultimul care moare în apărarea regelui (raţiunii). El este cinstea sufletească, merge numai pe căile indicate de onoare! Mişcarea lui este rectilinie şi în cruce. Crucea este felul lui de a acţiona. El acţionează de sus în jos, din porunca Raţiunii Divine, investit ca slujitor al Adevărului. În planul orizontal, istoric, mărturiseşte capacitatea lui de jertfă.

În sinteză, (...) jucăm şah pentru a ne cunoaşte caracterele; a şti să ne ferim de inconştienţa vulgului şi necinstea sufletească a politicianului; a nu sta în calea oamenilor cu idei fixe, nici a ne face părtaşi cu ei în acţiuni care ne dicreditează moral; a ne feri să cădem în plasa plăcerilor uşoare, a satisfacţiilor instinctuale, a plăcerilor perverse şi, în fine, a rămâne prieteni devotaţi regelui (Raţiunii Supreme), "căzând mai bine pe drumul onoarei, decât învingând printr-o mişelie".

Acesta este adevăratul joc de şah. Şahul de pe tabla vieţii. (...) Trebuie să observ mişcarea forţelor malefice care vor să acapareze lumea cu dorinţa de a înscăuna puterea răului. Iraţionalul în locul Raţionalului; să dejoc aceste forţe cu ajutorul puterilor Raţiunii Supreme, care-mi descoperă jocul lor şi- mi mobilizează puterile morale proprii, făcându-mă far călăuzitor şi pentru alţii, pentru societate, spre înfrângerea forţelor malefice"(p. 19-20).

Acest citat lung şi aparent în afara temei mele, îmi slujeşte pentru a arăta că, în orice, Virgil Maxim găseşte o cale spre ideea că trebuie să fim mereu exemplu; adevărat, dar nu mai puţin caracteristic autorului care, am văzut-o, pe sine se vede permanentă pildă; el ne oferă o altă şansă de a-l cunoaşte.

Ar fi de dorit ca cineva să treacă la compararea acestui text, împreună cu acela privitor la "table"(p. 22-23), cu "Povestea şahului" de Mihail Sadoveanu. Sunt sigur că s-ar descoperi reliefări morale, creştine şi politice, la Virgil Maxim, ce aduc o notă foarte originală gândirii sale în raport cu aceea a marelui povestitor de tristă amintire politică.

O conga în care se antrenează copiii îi prilejuieşte autorului o lecţie de etică; ajutorarea sa, de către aceiaşi, cu un supliment de mâncare din pachete, semn de recunoştinţă pentru dragostea ce le-o purta, adaos refuzat de el pentru a arăta ce însemna 'tăierea voiei', e o altă ocazie în vederea aceluiaşi scop.

Deşi scrierea este una expres pedagogică - folosindu-şi propria existenţă pentru a lămuri pe alţii cum să trăiască (insist întruna), nu lipsesc din ea pasaje ce transformă realitatea în ceva din zona contiguă literaturii, mai precis în portrete vii şi cu tendinţa de a fi hazlii.

"De la centru s-a cerut un reprezentant, comunist şi ilegalist, care să expună copiilor frumuseţea concepţiei materialist-dialectice.

- Veţi vedea pe viu ce înseamnă măreţia luptei duse de partid, pentru fericirea noastră şi cea dusă de clasa noastră muncitoare şi URSS pentru înflorirea Republicii Populare Române.

"S-a scremut muntele şi s-a născut un şoricel!"A sosit într-o joi un bătrânel micuţ de statură, îmbrăcat în nişte hăinuţe cam mari pentru talia lui, cu o privire pierdută. Se vedea starea de senilitate din gesturile lui şi din întreaga lui fiinţă. S-a întrerupt orice activitate şi lumea a fost scoasă în curte să facă primirea şi să cunoască pe "trimisul partidului din ilegalitate". Bătrânul se numea Antonescu, copiii l-au numit moş Antonescu. Cei mai mulţi au fost cuprinşi de milă, alţii zâmbeau îngăduitori. Bietul moşneag, după aparenţe avea 60 ani, dar părea consumat, a privit la copii cu un zâmbet străin de el însuşi şi ridicând pumnul stâng a strigat, cât îl mai ajutau puterile, cu glas subţiat şi nehotărât, împleticindu-şi limba:

- Tlăiască paltidu' comunist lomân! Trăgându-şi suflarea şi căutând parcă un lucru pierdut, a strigat iarăşi: Tlăiască lepublica populală lomână!

Copiii s-au uitat lung, au zâmbit îngăduitor, dar nici unul n- a scos un cuvânt, mai degrabă întristaţi de ceea ce vedeau. Directorul şi subdirectorul au făcut semn spre grupul ciripitorilor, imputându-le: "Ce aşteptaţi?"Voiau să facă ceva dar nu ştiau ce. Tot directorul şi subdirectorul i-au scos din încurcătură strigând: "Trăiască! Trăiască! Trăiască!"A bâiguit şi grupul un "Trăiască"neconvingător, care mai mult îi acuza.

Moşul povesti întâmplări din viaţa lui, cu destulă inocenţă - nu aveau nici o legătură cu partidul - din care se putea înţelege că cineva î l adunase dintr- o mahala şi-l făcuse victimă a burgheziei, iar acum a fost adus aici, "că aşa trebuie să facă cei bătrâni, să înveţe pe cei tineri". Fiindcă obosise, a cerut un scaun şi stând jos, n-a mai scos nici un cuvânt. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu bietul om. Directorul i-a mulţumit fariseic pentru participare, dându-şi probabil seama de efectul întrevederii, în sufletul copiilor. Moşul s-a sculat, a plecat şi nu l-am mai văzut"(p. 28). Totuşi, unul dintre participanţi, sprijin al lui Virgil Maxim, de nădejde, în opoziţia faţă de reeducările de la Târgşor, îşi va aminti cu oarecare înduioşare de bunătatea lui "moş Antonescu". Se va vedea mai departe: e vorba despre Aurel Obreja.

Se schiţează şi portretul unui alt reeducator oficial. "La o săptămână a apărut o altă figură de la Centru. Un tânăr de 25-30 ani, recrutat probabil dintre bătăuşii cu care comuniştii convingeau ţăranii să se înscrie în colectivă. Se numea Burada. De două-trei ori pe săptămână strângea în curte mulţimea elevilor şi dându-şi aere de autoritate a clasei muncitoare, vorbea despre comunism, URSS, Marx, Engels, Lenin, Stalin, în termeni şi într-o expunere aşa de hilară încât credeai că vei plezni dacă nu termină. Chinul dura două-trei ore. Încheia cu aceeaşi frază: "Anglo-Nord-Americanii vor un nou război! Tovarăşi, acum sunt două şlagăre : socialist şi imperialist (aţi citit bine), dar şlagărul socialist va învinge şlagărul imperialist". Apoi, dădea tonul, făcând semn copiilor să-l urmeze: Şi ca mâine cântul nostru răsuna-va peste ocean! Copii tăceau.

- De ce nu cântaţi? Poate nu-l ştiţi! Poate nu-l ştiţi pe ăsta. Şi dădea iarăşi tonul, mai ridicat: Pân' la unul o să piară duşmanii ce ne-au robit!

-De ce nu cântaţi? se adresa unuia dintre elevi.

- N-avem voce... A rămas la securitate!

- Suntem răguşiţi..., am răcit, intervenea altul.

- Nu ştim cântecul..., bate vântul..., răspundeau elevii ironizându-l.

- La următoarea şedinţă vi-l aduc scris. Până vin să faceţi un părăvan.

A mai venit de câteva ori, apoi a dispărut o vreme. Am auzit că ar fi revenit după ce am fost izolat"(idem).

Amuzante sau nu, prezenţele reeducatorilor angajaţi pe state dacă n-au dat roadele scontate, Nicolschi (care vizitase lagărul) nu renunţă - porunca sovietică era limpede: reeducarea tineretului antisovietic, deci fascist. Fu introdus primul turnător: Ibănescu, reeducat la Suceava. Acesta, da, cunoştea metoda ! Un coleg furase o bucată de pâine, brânză sau slănină din traista altcuiva. Ibănescu pregătea o corecţie publică sâmbăta seara. Piteştiul înainte de Piteşti!

Maxim fu avertizat de careva, în speranţa că nu va lăsa bătăuşul şi pe prietenii săi să acţioneze.

"- Îl vom pedepsi de comun acord cu toţii, cu 25 de lovituri de curea la fund, avea în mână o curea de transmisie de la un motor, ca să fie exemplu şi pentru alţii. Ne vom asuma răspunderea să formăm un juriu de cercetare şi pedepsire a oricăror fapte care contravin bunei desfăşurări a vieţii şi activităţii în penitenciar şi în ateliere. Şi imediat, cu ton poruncitor, a zis copilului: Şi acum, întinde-te.

Copilul tremurând s-a întins jos:

- Cine vrea să execute sentinţa? a întrebat Ibănescu.

Copiii, paralizaţi, tăceau.

- Dacă nu se oferă nimeni, o voi executa eu"(p. 30).

Maxim a intervenit la momentul oportun. Făcând drastic apel la logică, atrăgându-i atenţia autoimpusului justiţiar că nimeni nu-l investise cu prerogative ale comenduirii, îl expedie, ca pe toţi ceilalţi, ... sub pătură , imediat.

Ziua următoare, fu reclamat conducerii pentru intervenţia sa. Subdirectorului, Virgil Maxim îi ceru să-şi exercite autoritatea, pentru a nu se pomeni substituit de oricine dintre cei păziţi.

Din fragmentul următor înţelegem şi cum erau pregătite din punct de vedere psihologic reeducările ce urmau să-i înghită pe copii, cât şi modul în care memorialistul înţelegea să-şi practice apostolatul socotit de el a-i fi revenit a-l trăi:

"Grupul Ibănescu lansa ştiri alarmante despre Piteşti; elevii mai fricoşi îşi puneau probleme cu privire la atitudinea pe care să o ia în cazul unor presiuni fizice şi au trimis emisari să stea de vorbă cu mine. Mai ales în închisoare, niciodată n-am vrut să-mi impun voinţa, ci am lăsat ca fiecare să răspundă după stadiul lui de conştiinţă. Celor care deja înclinaseră balanţa spre stânga, de teamă să nu-şi piardă pachetele sau vorbitorul, le-am amintit pilda semănătorului, punându-le în faţă seminţele căzute pe piatră. Un grup de elevi bucureşteni, care nu erau FDC-işti, fii de boiernaşi, cărora moş Dumitrache le zicea în glumă nobilii , până atunci avuseseră o atitudine lăudabilă. Mentorul lor, un copil foarte energic, Iarka, a trimis doi copii să le spun ce ar fi bine să facă.

- Sunt deţinut. Singura mea lucrare este strădania de a nu fi piatră de poticnire pentru niciunul din dumneavoastră. Vă pot da un îndemn de mare folos, ca să mergeţi pe propriile picioare. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă lumineze şi să vă întărească pentru a nu cădea în înşelăciune, pierzându-vă sufletul pentru viaţa vremelnică a trupurilor voastre.

Copiii, inteligenţi, au înţeles ce trebuia"(p. 33). 'Misiuna' sa incumba prea puţină 'învăţătură', mi se pare, şi un prea neimplicat 'respect al libertăţii' celuilalt - care tocmai invers ceruse: a fi îndrumat; calitatea de 'învăţător' a creştinului a fost neglijată, în favoarea ...unei 'predici'. Tonul celei din urmă însoţeşte, dealtfel, multe din paginile amintirilor, permiţându-ne să o socotim caracteristica majoră a stilului lui Virgil Maxim.

Deoarece am citat anterior două portrete din lucrare, mă voi opri asupra altora, trasate din două-trei lunecări apăsate ale creionului, ce adastă mai cu spor asupra urmăririi unui destin.

"Mai erau câţiva poliţişti din brigada lui Eugen Cristescu (în camera de la Jilava unde a poposit naratorul; n.n.) , folosiţi când pentru arestarea şi anchetarea legionarilor, când pentru a comuniştilor . (...) Între [...ei] era un ţigan urât foc, bondoc, cu capul îndesat în gât, asimetric facial, cu gura strâmbă, Vlădescu: n-am mai văzut aşa om urât ca el. (...) Şi un sas, bărbat atletic, sobru, care fusese mult timp schingiuit şi care era ţinta insultelor ţiganului, care-l acuza de fascism şi legionarism.

Figura deosebită a brigăzii era domnul Bourceanu Vasile. Ce întâmplare! Dumnezeu rânduise să mă întâlnesc aici cu un om pe care-l cunoşteam de la 14 ani. În 1937 veniseră trimişi disciplinar, doi elevi de la şcoala normală din Bucureşti: Bourceanu Vasile şi Lungu Dumitru, elevi într-a şaptea. Bourceanu era moldovean din Vaslui. Un tânăr frumos şi deştept, cu un dar deosebit oratoric şi un talent vădit de literat. Era foarte studios (totdeauna îl găseai în bilbliotecă), prietenos, atrăgând ca un magnet pe cei de care se apropia. S-a impus repede în faţa noilor lui colegi, a întregului internat şi a corpului profesoral, devenind simbol al aspiraţiilor fiecăruia dintre noi. Lungu Dumitru era din Ialomiţa. Tipul copilului de ţăran din Bărăgan, vârtos la trup, avea un defect la mâna stângă, urmare a unei fracturi din copilărie, o privire ageră, un mers caracteristic oamenilor dârji, voluntari. A atras şi el atenţia tuturor. Au recrutat elemente demne de atenţie, cu cinste, seriozitate, credinţă, curaj, şi au constituit în urma unor probe la care au fost supuşi cei vizaţi fără ca să ştie, prima Frăţie de Cruce din şcoala noastră; i-au dat numele martirului Horea, cel de pe roata istoriei, roată care a sfâşiat mereu carnea neamului nostru, oferită cu atâta demnitate spirituală pentru salvarea acestui neam şi dragostea de Dumnezeu.

Bourceanu după război, la care a participat ca ofiţer rezervist, făcuse literele şi dreptul. În complexul de evenimente politice, adulat de unii şi de alţii, scontând pe situaţia oferită de partidul ţărănist, se angajase în lupta electorală şi ideologică. Odată cu lichidarea formulei democratice de către comunişti, avalanşa arestărilor din anii 1948/49 îl aruncase şi pe dânsul în închisoare sub culorile stindardului ţărănist. L-am recunoscut numai după nume şi timbrul vocii, caracteristic tribunilor. Din 1938, când absolvise, în locul părului bogat, căzut pe spate, negru lucitor, în frizură eminesciană, vedeam o chelie respectabilă, în locul siluetei arhangheleşti, o corpolenţă aparent greoaie, iar în locul mişcărilor dezinvolte, o reţinere puţin timorată. Mai greu i-am recunoscut privirea. Ochiul, luminătorul sufletului, a vorbit aproape totdeauna mai mult decât cuvântul. Privirea de altădată, luminoasă, francă, neduplicitară, era înlocuită cu o uitătură vinovată, duplicitară, ascunzând o vină încă nemărturisită. Poate că undeva în duhul lui, dorinţa de parvenire, pusă înaintea jertfei de la care se eschivase, nu-i dădea dreptul la seninătate deplină. Era şi el ţinta invectivelor şi provocărilor ţiganului" (p. 48-49).

Cu atât mai mult cu cât am publicat două volume de evocare ale publicistului Sandu Tudor, voi prelua schiţarea siluetei sale în închisoare (e prima de acest fel pe care o descopăr).

"Cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada cât am stat pe Reduit, a fost părintele Agaton Teodorescu, Daniil după numele de schimnic al Rarăului, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. După o viaţă plină de experienţe lumeşti, ca a Fericitului Augustin, văzându-şi goliciunea lumeştilor apucături, s-a călugărit. Fusese arestat cu organizaţia confecţionată de securitate, Rugul aprins , şi condamnat (autorul, care, de bună seamă va fi stat şi mai bine de zece ani mai târziu cu monahul, la Aiud, confundă pricina primei condamnări cu a celei de a doua, menţionată aici; despre acea dintâi condamnare, pentru moment, s-a aflat prea puţin) . La Jilava ne-am cunoscut întâmplător. Iar întâmplarea a fost rânduită de Dumnezeu.

Primăvara se începuse la Jilava un antrenament al deţinuţilor, cu scopul de a fi capabili să intre în muncă, la Canal, fără perioadă de adaptare. Aproape zilnic, se efectua în jurul Reduitului, o plimbare de două ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungaţi sub lovituri şi bătăi de gârbace şi arme. Mulţi cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri făceam cerc de apărare în jurul lor şi ţinându-i în braţe îi purtam între noi, ferindu-i de lovituri. Îndârjiţi de această atitudine, miliţienii se repezeau asupra noastră lovind la întâmplare.

Într-una din aceste zile de teroare, când şi soarele ardea deslănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoana şi mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins braţul şi, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când mă uitam la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului , cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimţind loviturile pe care le primeam. Când, sleiţi de alergare, unii se prăbuşeau, miliţienii se repezeau, că-i calce şi să îi zdrobească cu lovituri fără cruţare, rupându-le membrele, spărgându-le capetele sau burduşindu-le spinările cu cisme, după cum îi lăsa inima.

Cu părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia Sa cu orice prilej îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale martirilor şi mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea câteodată nevoia pentru umilinţă, să-mi mărturisească că nu a fost nici un tânăr cuminte, nici un bărbat cinstit şi că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească:

- Orice vei auzi rău despre mine să crezi, că am fost un mare păcătos"(p. 72-73). Formularea din urmă părăseşte solul purei memorialistici de detenţie şi urcă spre simplitatea gravă şi exemplară a spuselor din "Pateric". Să fie meritul părintelui Agaton sau al autorului, care a surprins chipul de taină al Avvei din pustia Jilavei?

După focurile primelor contacte cu 'metodele' Gherlei şi ale reeducatorilor ei, ni se oferă un portret dublu, acela reprezentându-i pe Constantin Oprişan şi Eugen Ţurcanu.

"În aceeaşi seară a intrat în cameră un grup de studenţi destul de mare. Aurel Obreja mi-a şoptit:

- Acesta e Costache Oprişan.

Îl cunoştam doar din auzite. Deşi foarte slăbit şi bolnav, fizionomia lui inspira încredere; bărbia ieşită puţin înainte îi dădea un aer de o voinţă deosebită. Toţi păreau timoraţi, dar nu deznădăjduiţi. Până spre miezul nopţii am fost alergaţi, sub lovituri de bâte, cu saci grei în spinare, până la epuizare. Spre miezul nopţii a intrat în cameră un bărbat osos, cu capul mai mare decât ar fi fost proporţional cu restul trupului, cu pantalonii scurţi, din care ieşeau picioare păroase, osoase şi disproporţionate, în maieu cu mâneci scurte, cu faţa cam lată, asimetrică şi cu mişcări de fiară. Ochiul, acest luminător al trupului, este prima fereastră prin care mă uit în adâncul acestui necunoscut, sufletul omului. Ochii lui Ţurcanu, pe care îl vedeam pentru prima dată, erau ochii ticălosului, capabil să-şi sacrifice tot ce are mai de preţ pentru a-şi atinge scopul mârşav.

La intrarea lui, subalternii şi colaboratorii săi, care operase ră până atun ci în filiala Gherla atâtea fărădelegi, au luat o poziţie reverenţioasă şi unul dintre ei a comandat tuturor:

- Drepţi!

Toţi deţinuţii au executat comanda, mai corect sau mai puţin corect, în funcţie de posibilităţile fizice. Ni s-a ordonat apoi să ne aşezăm în careu. În latura din faţă, cam pe la mijloc, era şi Oprişan. Ţurcanu îşi coborâse numele, Eugen, simbol al curăţeniei sufleteşti şi trupeşti, în mocirla urei şi crimei sadice. O, dacă fiecare dintre noi am avea în conştiinţă gândul că vom fi chemaţi la Judecata de Apoi cu numele cu care Dumnezeu ne-a înfiat prin Botez, scoţându-ne din mâna lui satan! Iar noi nu vom putea răspunde "Prezent!", fiindcă am întunecat prin păcat semnul înscris de fii ai lui Dumnezeu. Iar neputându-l citi, Dumnezeu îl leapădă de la Sine. Ţurcanu s-a aşezat la oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan.

- Aţi fost proiectaţi de la început să deveniţi ceea ce în intenţia noastră se cheamă om nou al societăţii socialiste şi în final comuniste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă angajaţi conştient pe acest drum ne-a determinat să acţionăm asupra conştiinţelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înşivă. a vă face să vă înscrieţi conştient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealurilor concepţiei materialist dialectice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice şi realizarea fericirii lui pe pământ. S-a oprit scontând efectul discursului şi aşteptând reacţia entuziastă a vulgului. Dar reacţia a fost contrară aşteptărilor lui.

- Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire, i-a replicat Oprişan. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi, cunoscători ai realităţilor materiale şi ai spiritului uman? De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind metode barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? Şi de ce nici acum nu acceptaţi discuţia, ci treceţi tot la teroare şi suplicii? Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi sociali!

Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos:

- Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!

- Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!

Această înfruntare publică, ca o scăpărare de săbii într-un duel hotărâtor de ambele părţi, a aruncat o rază de speranţă sufletelor asuprite de Ţurcanu. Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuşi salvat. Cu o ultimă zvârcolire de fiară care-şi simte sfârşitul, Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi.

Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: "Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!"

Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: "Culcă-te!"Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinschi au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată, părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora:

- Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Incet, încet! Picătură cu picătură.

Oprişan s-a sculat cu greu. Era o minune: Învierea din morţi! Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu. M-am rugat lui Dumnezu în tot acest timp, fară să ştiu ce anume cer, doar gândul striga în mine: "Doamne! Doamne!"Acest fel de tortură publică făcea parte din metodele de înfricoşare a conştiinţelor"(p. 88-89).

Până şi acest memorialist, care se lasă anevoie cutremurat de amintiri şi se simte mai degrabă în siguranţă când îşi rememorează relaţiile sale cu Dumnezeu, încearcă ici şi colo culoarea zâmbetului (fără ca prin asta să poată fi catalogat ca umorist).

"- Tu de ce eşti arestat?

- Apoi dom' colonel, ia, am vorovit şi eu o voroavă de om prost! a răspuns moşul în plăcutul lui grai ardelenesc.

- Ce ai zis?

- Apăi, am zis că partidul aista, în loc să-i facă pe toţi prilotarii chiaburi, să trăiască toţi bine, a făcut pe tăţi chiaburii prilotari, să trăiască tăţi prost. No, aşa am zis. Avut-am ori ba dreptate?

- D'apoi, nu eşti chiar aşa de prost pe cât vrei să zici!

- D'apoi nici alţii nu-s aşa de deştepţi pe cât vor să pară, a zis bătrânul, măsurându-l pe colonel de sus până jos.

- Ia-ţi hainele! şi întorcându-se spre miliţian: la camera de pedeapsă. Trei zile, să-i iasă prostiile din cap"(p. 137).

După cum stau lucrurile şi cu celelalte texte din Fragmentarium , şi cele două volume de memorialistică ale lui Virgil Maxim îsi vor găsi prezentarea completă, ca şi concluziile privind scriitura lor, într-un tom viitor al acestei "Istorii a Literaturii Române de Detenţie", acolo unde le va fi locul.

Sursa: www.literaturasidetentie.ro