din cartea "Mărturisiri din mlaştina disperării"

Învierea


Daca nu as marturisi în acest capitol ceea ce am trait atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru ca minunea a facut-o El, iar eu trebuie sa spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adreseaza numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioara Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor. Dumnezeu se face om ca si noi, ca sa-L vedem, sa-L pipaim, sa-L ascultam vorbind, sa vedem minunile pe care le-a facut cu noi oamenii; iar noi ajungem sa-L negam ca Fiu al lui Dumnezeu, sa-L prigonim si sa-L rastignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omeneasca nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pamânt ne-a spus: «Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevarul si Viata».

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru ca El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile facute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnica, ci vor învia ca sa-si primeasca rasplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au facut ca slugi ale satanei. Daca au slujit satanei pe pamânt, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credinta, nu prin puterea de patrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, daruit de Dumnezeu omului prin creatie. Si el opereaza mai ales acolo unde ratiunea umana nu poate patrunde. «Crede si te vei mântui». «Cercetati Scripturile», spune Fiul lui Dumnezeu.

Toata fiinta mea se cutremura ca acela care am trait timp de patru ani o farâma de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Si aceasta pentru ca omul sa fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplator l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitatile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Si nu întâmplator ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credinta la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. În toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, ca se va întâmpla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci ma temeam ca din clipa în clipa îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbata Pastelui. Cu o zi înainte ma rugasem, atât de adânc, cum poate nu am facut-o niciodata în viata mea; în acelasi timp, traiam însa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.

Sâmbata seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douasprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atât era de armonios.

Am cazut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugaciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-ma si învie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat în Învierea Ta".

În clipa aceea, cum stateam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început sa-mi curga siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapânise, timp de patru ani de zile.

Aseman vindecarea mea, pentru ca vindecare a fost, cu ispasirea unui om care duce o mare povara în spate, pâna cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte dupa aceea, dintr-o data, atât de usor de parca ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndata ce forta aceea satanica m-a parasit.

Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai încetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul îmi era scaldat în baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atât de usor, de parca pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu ma vindecase si ma înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pamânt, am strigat din toata suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei pacatosi, încât nu stiu cum as putea sa-Ti multumesc!” Si atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndracit: „Iata, te-ai facut sanatos, mergi si de-acum sa nu mai pacatuiesti!”. Si inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trait-o. Daca pâna atunci fusesem în iad, în acel moment simteam ca fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea statea Jimboiu. L-am îmbratisat, spunând din toata inima: „Hristos a înviat!”. „Adevarat a înviat!”, mi-a raspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut sa-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit sa zica: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine”.

Se facuse ziua si cei din camera s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii ma scalda în razele ei. Eram un alt om, pentru ca: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seara au reusit camarazii sa ma trezeasca. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevarata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea.

Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o traisem timp de patru ani, o putere care facea sa nu ma mai tem de nimic, decât de Dumnezeu.

De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încatusare, ci libertate deplina. Cu toate ca trupul îmi ramasese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pamânteasca. Era libertatea data de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: «Eu va dau adevarata libertate». Zidurile închisorii, lacatele si lanturile care ne strângeau si ne zavorau, pentru mine aveau mai putina importanta; eu traiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trairea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slabit aproape pâna la distrofie, se întarise.

Aceia ce vor citi cu bunavointa si rabdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si traiesc asa cum am aratat în marturisirile mele.

Am mai stat în acea camera înca vreo luna, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. Dupa aceea, el a fost luat si dus la ancheta unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fara medicamente, a murit ca un martir. Am aceasta credinta intima ca Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

Dupa plecarea lui Jimboiu, parca se rupsese ceva în mine si l-am rugat pe Virgil Lungeanu, colegul meu, sa-mi faca iesirea din aceasta camera si sa ma trimita pe celular. La insistentele mele, am fost transferat la camera nr. 1 parter, în cladirea mare a închisorii.

Sursa: http://www.procesulcomunismului.com

This entry was posted on 15 iulie 2009 at miercuri, iulie 15, 2009 and is filed under , , , . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Trimiteți un comentariu