Ce înţeles primeşte Crucea prin pătimirea Domnului Hristos? Mai întâi de toate, ştim că Domnul Hristos a vrut să pătimească pentru noi. Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut Om, a venit în lumea aceasta, unindu-Se cu firea omenească ca în firea omenească să se răstignească pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Mărturisim în Crez: „S-a pogorât din Cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară şi S-a făcut Om, pentru noi şi pentru a noastră mântuire” şi, mai departe, că S-a răstignit pentru noi în vremea lui Ponţiu Pilat. A venit Fiul lui Dumnezeu în lumea aceasta ca să nimicească păcatul şi S-a răstignit de bună voie. N-a fost silit să se răstignească, deci pătimirea Lui a avut înţeles de jertfă. S-a adus pe Sine jertfă pentru Mântuirea oamenilor, iar jertfa aceasta a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind legată de Cruce şi de iubire, pune în valoare Crucea ca altar de jertfă. Deci, Domnul Hristos S-a răstignit pe Cruce şi Crucea a devenit altar de jertfă. Nu aşa era cu crucea tâlharului credincios sau cu crucea celor doi tâlhari, ci pentru aceia crucea a fost doar unealtă de chinuire. Pentru Domnul Hristos, care Se aducea pe Sine jertfă de bunăvoie, din iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, Crucea devine altceva decât ceea ce era când o purta Domnul Hristos sau faţă de ceea ce era în intenţia celor care L-au răstignit pe cruce, adică unealtă de chinuire, ci a devenit altar de jertfă. Orice altar este cinstit, este în cinstea credincioşilor care au altar.

În parohiile noastre există o biserică şi în biserică există un altar. Nici o clădire din cuprinsul unei parohii nu este de valoarea pe care o are biserica, biserica fiind un lăcaş al lui Dumnezeu şi, mai departe gândind, fiind şi „Cerul cel de pe pământ”. Cuvântul altar, în limba noastră, vine de la cuvântul alta ara din limba latină, şi înseamnă loc înalt. Bineînţeles, noi când zicem altar nu ne gândim la etimologia cuvântului, dar având în vedere că cuvântul altar vine de la alta ara, adică loc înalt, înţelegem că locul cel mai înalt dintr-o biserică este altarul. Altarul este în cinstire. Preotul când slujeşte la altar şi tămâiază, întâi tămâiază alta ara, locul cel înalt, tămâiază altarul în semn de cinstire. Aşa este şi cu Crucea Domnului Hristos, fiind loc de jertfire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a devenit altar, deci Crucea este un altar.

Ori zici altarul bisericii, ori zici Crucea ca semn al jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zici tot altar. Fiul lui Dumnezeu a venit din iubire în lumea aceasta, ca să mântuiască lumea. Dumnezeu Tatăl - „Care atât de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat ca oricine care crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” - şi-a arătat în jertfa Mântuitorului iubirea. Iubire şi-a arătat Dumnezeu Fiul, care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a răstignit. Cineva a spus că „Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată spre om”. Cuvântul acesta a fost rostit la noi la mănăstire de un preot, pe atunci romano-catolic, dar a devenit după aceea ortodox. A vorbit la noi la mănăstire în limba franceză, eu am tradus pentru credincioşii care erau de faţă, şi a spus între altele că „Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni”, adică Dumnezeu este iubire şi Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit din iubire faţă de oameni şi în jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, realizată pe Cruce şi simbolizată de Cruce, se arată iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, deci este faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni.

Dar Crucea nu este numai atât, adică nu este numai altar de jertfă, nu este numai semn al iubirii al lui Dumnezeu Tatăl şi al lui Dumnezeu Fiul faţă de oameni şi nu este numai faţa lui Dumnezeu faţă de oameni, ci este încă ceva, şi acel ceva este foarte important: Crucea este şi semn al biruinţei. În Cruce se cuprinde nu numai neputinţa, ci se cuprinde şi biruinţa, biruinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin Înviere. Cei care luaţi parte la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, la slujbele de duminica, ştiţi că, după ce se citeşte din Sfânta Evanghelie despre Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se spune următoarea alcătuire: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia aceluia fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău Îl numim. Veniţi toţi credincioşii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat”. Cuvintele acestea sunt adresate mai întâi Domnului nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morţi şi este întâi o chemare la închinare. Căci zicem: „Învierea lui Hristos văzând”, deci nu zicem „crezând în Învierea lui Hristos” , ci zicem: „Învierea lui Hristos văzând”. De ce spunem „văzând”, şi nu zicem „crezând”? Pentru că credinţa este şi un fel de vedere. Dacă nu este şi vedere, încă nu este deplină, încă nu este astăzi ceea ce trebuie să fie. Când credem în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos e ca şi când am vedea-o, ca şi când am fi văzut-o.

Sunt 11 pericope, adică părţi din Sfânta Evanghelie în legătură cu Învierea Domnului Hristos, care se citesc la slujbele noastre, la slujbele de duminică. Una din acele 11 citindu-se, de fiecare dată după ce se sfârşeşte citirea Evangheliei şi se spune cu cântare: „Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie”, se adaugă această alcătuire în care spunem că Învierea lui Hristos este „văzută” de noi. Adică, e ca şi cum noi am fi fost acolo de faţă şi am fi văzut mormântul gol de Trupul Mântuitorului, giulgiurile singure zăcând, pe îngerul vestitor al Învierii, ca şi cum noi am fi fost acolo când s-a cutremurat pământul şi au căzut ostaşii cu feţele la pământ din pricina luminii pe care o răspândeau îngerii bine vestitori. Ca şi când ne-am fi întâlnit şi noi cu Domnul Hristos când S-a arătat femeilor mironosiţe şi le-a zis: „Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi”. E ca şi când am fi fost şi noi pe drumul spre Emaus cu cei doi ucenici şi cu Domnul Hristos, care S-a întâlnit cu ei şi le tâlcuia Scripturile şi le-a dat bucurie.

Când credem în Învierea Domnului Hristos e ca şi când ne-am fi întâlnit noi înşine împreună cu apostolii, cu Domnul Hristos, şi ne-am fi bucurat văzând că este Domnul. E ca şi când am fi fost şi noi de faţă acolo unde au fost adunaţi apostolii împreună cu Sfântul Apostol Toma a opta zi după Înviere. Ca şi când am fi fost şi noi la Marea Tiberiadei, unde au fost cei şapte ucenici care L-au văzut pe Domnul înviat. Sau pe Muntele Galileii unde a fost mulţime mare care L-a văzut pe Domnul Hristos înviat. Ca şi cum noi am fi fost pe Muntele Înălţării Domnului Hristos.
Acesta înseamnă să vezi: înseamnă să crezi până la aşa măsură ca şi când ai vedea, ca şi când ai fi văzut ca să poţi fi martor adevărurilor de credinţă care s-au întâmplat, care sunt de propovăduit în Biserica noastră.

Deci, „Învierea lui Hristos văzând”, ce să facem? „Să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia fără de păcat”. După ce spunem aceste cuvinte de chemare spre închinare, adăugăm: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase!”. Ne închinăm Ţie, Doamne, dar ne închinăm Hristoase şi Crucii Tale: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”. Deci este o legătură între Cruce şi Înviere! Ne închinăm Crucii şi Învierii deodată, şi Crucii şi Învierii. De ce? Pentru că noi nu despărţim jertfa Domnului Hristos de biruinţa prin Înviere. Pentru că pentru noi în Cruce se cuprinde şi Învierea. Zicem aceste cuvinte: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău Îl numim”. Şi apoi, ca şi când n-am fi mulţumiţi că numai noi cei care suntem convinşi de Învierea Domnului Hristos, îi chemăm şi pe alţii să facă acelaşi lucru, şi zicem: „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos”. De ce? „Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Încă o dată legătura între Înviere şi Cruce: „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Avem noi bucurie din Învierea Domnului Hristos? Avem! Dar cum s-a ajuns la această bucurie? S-a ajuns prin Cruce: că iată a venit prin cruce, prin jertfă, prin suferinţă, prin iubirea Domnului Hristos bucurie la toată lumea. „Totdeauna binecuvântând pe Domnul” - zicem noi mai departe - „lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a călcat”, a călcat, a nimicit. Cum a nimicit moartea Domnul Hristos? Prin moartea Lui. Cum s-a ajuns la moartea Mântuitorului? Prin răstignirea Lui: „Că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat”, înviind din morţi, se înţelege. A înviat din morţi şi aşa a putut să biruie moartea.

Aşadar, Crucea Domnului Hristos nu este numai semn al neputinţei, al suferinţei, al chinuirii, ci este semn al jertfei, semn al iubirii şi, mai ales, este semn al Învierii. Dacă Domnul Hristos n-ar fi înviat atunci, într-adevăr, Crucea n-ar fi avut nici o putere, n-ar fi Sfânta Cruce, n-ar fi altar de jertfă, ci ar fi simplă unealtă de chinuire, cum a fost pentru cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu Domnul Hristos.

Nu toţi credincioşii sunt cinstitori ai Crucii Domnului Hristos. Sunt creştini care nu sunt cinstitori ai Crucii, care nu se închină. Noi, la Ziua Crucii, la 14 septembrie, la Liturghie n-am cântat: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”, ci am cântat la slujbă: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. De ce? Pentru că aceasta e rânduiala Bisericii. Şi rânduiala Bisericii este să aducem închinare Crucii Domnului Hristos.

Domnul Hristos a rânduit la Cina cea de Taină - când a vorbit de Trupul şi Sângele Său, despre jertfa Lui, şi a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se revarsă spre iertarea păcatelor”. Apoi a adăugat: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”, până la venirea Mea - a pus în atenţia credincioşilor jertfa Lui, să nu se uite de jertfa Lui. Să se repete jertfa Lui, să se pună în valoare jertfa Lui de-a lungul veacurilor, să se facă actuală jertfa Lui de odinioară pentru toţi credincioşii şi pentru toate generaţiile de credincioşi. Noi suntem cinstitori ai Crucii Mântuitorului pentru că suntem cinstitori ai jertfei Mântuitorului, iar cei care nu se închină Crucii, nu au în vedere Crucea ca altar de jertfă, nu au în vedere Crucea ca arătare a iubirii Domnului, nu au în vedere Crucea ca faţă a lui Dumnezeu îndreptată către oameni, nu au în vedere Crucea ca biruinţă asupra morţii prin Învierea Domnului Hristos, ca semn al Învierii Domnului Hristos, şi zic că Crucea este o unealtă de chinuire. Da, a fost şi unealtă de chinuire, dar noi nu o privim ca unealtă de chinuire, ci o privim ca altar de jertfă, ca semn al iubirii, ca faţă a lui Dumnezeu îndreptată către oameni, ca semn al biruinţei prin Înviere.

Sigur că cei care nu cinstesc Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu gândesc drept, nu au în vedere învăţătura Bisericii noastre, ci se încred în mintea lor şi neglijează, nu iau aminte nişte lucruri care sunt importante. Noi nu desprindem niciodată Crucea de Domnul Hristos! Noi nu cinstim Crucea ca cruce; luăm o cruce şi o cinstim pentru că e cruce. Nu! Ci o cinstim totdeauna ca Cruce a Mântuitorului Hristos.

Sursa: http://www.rugulaprins.go.ro/

This entry was posted on 9 iulie 2009 at joi, iulie 09, 2009 and is filed under , , . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

0 comentarii

Trimiteți un comentariu

Trimiteți un comentariu