din „Credinta lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”
Sfinţenia - credinţă mărturisitoare şi cruce
Dumnezeu este sfânt şi sfintitor
Duminica I după Rusalii
(a Tuturor Sfinţilor)
Mt. 10, 32,35,37-38; 19, 27-30
Iubiţi credincioşi,
Cuvântul meu de astăzi îl încep cu două ziceri de la Sfânta Liturghie, şi anume cu zicerea: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru si Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”, şi cu zicerea: “Ca Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”.
Cuvintele acestea sunt adresate lui Dumnezeu.
In cel dintâi mărturisim că Dumnezeu e sfânt şi, pentru că Dumnezeu e sfânt noi Ii aducem mărire - Ii aducem mărire Tatălui, mărire Fiului şi mărire Duhului Sfânt. Şi Dumnezeu Tatăl e sfânt, si Dumnezeu Fiul e sfânt şi Dumnezeu Duhul este sfânt şi spunem că mărire Ii aducem lui Dumnezeu pentru că e sfânt acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Adică nu încetăm niciodată a-I aduce mărire lui Dumnezeu pentru că este Sfânt. Dar nu ne oprim la atât.
Mai facem o mărturisire în legătură cu Dumnezeu cel sfânt şi zicem: “Că Tu eşti sfinţirea noastră si Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh… “. Am spus mai înainte că-I aducem mărire lui Dumnezeu şi acum şi-n veşnicie pentru că este sfânt, dar Ii mai aducem lui Dumnezeu mărire şi pentru că sfânt fiind, este sfinţirea noastră. Pentru că Dumnezeu este sfânt şi pentru că Dumnezeu este sfinţirea noastră, Ii aducem mărire acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Prin urmare, iubiţi credincioşi, este o legătură între Dumnezeu Cel sfânt şi între Dumnezeu Cel care sfânt fiind, sfinţeşte: sfinţeşte lumea, sfinţeşte pe oameni. El e sfânt şi e sfinţirea noastră.
Ce legătură au cuvintele acestea, zicerile acestea cu ziua de astăzi? Astăzi, în Duminica cea dintâi după pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, este Duminica Tuturor Sfinţilor.
Aşa este numită duminica aceasta, şi când zicem Duminica Tuturor Sfinţilor îi avem în vedere pe toţi oamenii cei sfinţi oricând ar fi trăit ei în lumea aceasta, până acum şi până-n veşnicie şi totodată duminica aceasta e a tuturor sfinţilor în înţelesul că pe unii sfinţi îi cunoaştem şi-i sărbătorim şi-i pomenim, dar sunt şi sfinţi necunoscuţi nouă, sunt şi sfinţi cunoscuţi numai lui Dumnezeu şi de aceea, ca să nu rămână nici un sfânt fără cinstire, în Duminica Tuturor Sfinţilor îi pomenim şi îi sărbătorim pe toţi sfinţii şi pe cei ştiuţi şi pe cei neştiuţi.
Şi dacă în duminica aceasta noi pomenim pe toţi sfinţii, dacă duminica aceasta e a tuturor sfinţilor, înseamnă că noi în duminica aceasta pomenim şi sfinţenia şi sfinţirea. Când ne gândim la toţi sfinţii şi îi cinstim, noi de fapt cinstim sfinţenia pe care o are Dumnezeu şi pe care o dă oamenilor Dumnezeu, Care este sfinţirea noastră.
Ce este sfântul?
Iubiţi credincioşi,
Oare ştim noi ce înseamnă cuvântul sfânt?
Ştim noi ce spunem când zicem că Dumnezeu e sfânt?
Ştim noi ce spunem când zicem că un om oarecare e sfânt?
Şi ştim şi nu ştim. Când zicem cuvântul sfânt ne gândim la ceva mai presus de lumea aceasta pentru că Dumnezeu cel sfânt este mai presus de lumea aceasta, şi sfinţenia la fel, este mai presus de lumea aceasta.
Nu există nici un cuvânt de pe pământ asemănător cu cuvântul sfânt, sau nu există nici un cuvânt prin care am putea arăta noi ce este sfinţenia. Şi totuşi zicem că Dumnezeu este sfânt. Şi totuşi zicem despre anumiţi oameni că sunt sfinţi.
Ce înţelegem noi prin asta? Inţelegem, iubiţi credincioşi, că tot ce e sfânt în cer şi pe pământ e mai presus de lume şi înţelegem că tot ce e sfânt în cer şi pe pământ e ceva pus de-o parte pentru Dumnezeu, când e vorba de îngeri, când e vorba de oameni, când e vorba de sfinţi.
Sfinţii sunt aleşii lui Dumnezeu, sunt ceva ce iese din obişnuitul vieţii, ceva pus de-o parte anume pentru Dumnezeu. La sfintele slujbe noi ne rugăm: „Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm”.
Şi când spunem „sfântă biserica aceasta” ne gândim la locaşul în care ne aflăm noi şi pentru care ne rugăm - nu e orice casă, orice cameră, ci este un locaş anume închinat lui Dumnezeu, în care se fac numai lucrurile lui Dumnezeu.
Mai zicem la sfânta slujbă: “Din Sfânta Evanghelie citindu-se, să luăm aminte”, sau zicem: “Să ascultăm Sfânta Evanghelie…” şi mai zicem „Si pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm”.
Ce mărturisim când spunem Sfânta Evanghelie? Mărturisim că ceea ce se citeşte, ceea ce ascultăm citindu-se din Sfânta Evanghelie, e ceva sfânt, ceva ce nu se potriveşte cu lucrurile de pe pământ, ceva pentru care îţi trebuie o învrednicire anume. De aceea să ne rugăm lui Dumnezeu să ne învrednicească să ne putem împărtăşi din Sfânta Evanghelie, din cuvântul cel veşnic a lui Dumnezeu, care nu-i cuvânt de pe pământ ci e cuvânt din cer adus pe pământ. “Cerul şi pământul vor trece - a zis Domnul Hristos -dar cuvintele Mele nu vor trece”. Ce înseamnă asta? înseamnă că cuvintele spuse de Domnul nostru Iisus Hristos sunt cuvinte veşnice, mai presus şi de cer şi de pământ, sunt cuvinte aduse din cer pe pământ.
Suntem datori la o viaţă superioară, sfântă
In Filocalie întâlnim cuvântul “bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii”. Cuvântul acesta e un cuvânt care vrea să spună că lucrurile lui Dumnezeu nu le poţi înţelege cu gândurile pământului nici cu mintea cea de pe pământ, ci sunt mai presus de înţelegere, sunt mai presus de minte; cuvintele acestea mai presus de minte, mai presus de înţelegere, trebuie întâmpinate cu o viaţă superioară, pentru că altfel le cobori, nu te înalţi tu prin ele, ci le cobori pe ele la lumea aceasta.
Gândiţi-vă că au fost oameni care L-au hulit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care a adus cuvântul din cer pe pământ. De ce? Pentru că n-aveau mintea cea luminată de o trăire înaltă prin care să poată întâmpina cuvintele, Cuvântul lui Dumnezeu.
Iubiţi credincioşi,
Când pomenim sfinţenia, când pomenim pe cei sfinţi şi sfinţenia, avem datoria să ne gândim şi să avem noi înşine idealul de a fi sfinţi, de a ne sfinţi.
Aşa de puţin se gândesc oamenii că trebuie să fie sfinţi!
De ce? Pentru că, de obicei, noi ducem o viaţă care nu ne apropie de sfinţi, suntem păcătoşi şi ştim că suntem păcătoşi şi de aceea nu ne putem gândi că păcătoşi fiind am putea să fim şi sfinţi.
Şi oare într-adevăr păcătoşii pot să fie sfinţi?
Da, iubiţi credincioşi, dar când nu mai sunt păcătoşi, când au trecut de faza aceea în care păcatul stăpâneşte în inimile lor, numai atunci pot să fie sfinţi. Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat o Biserică sfântă şi a rânduit în Sfânta Biserică Sfintele Taine. De ce? Pentru sfinţirea credincioşilor, nu ca să rămână credincioşii fără sfinţire, ci să devină sfinţi, să fie sfinţiţi de Dumnezeu. In Biserica întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos pentru sfinţirea credincioşilor, noi mărturisim în Crez: “Cred… întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.
Cum e Biserica? Sfântă. Cum trebuie să fie credincioşii? Sfinţi.
Prin ce ne ajutăm noi ca să fim sfinţi?
Prin slujbele dumnezeieşti, prin rânduielile Bisericii, prin Sfintele Taine, prin Sfânta Cuminecătură, prin Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care-L primim ca să fim sfinţi (”spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, zicem noi când primim Trupul şi Sângele Mântuitorului).
La Sfânta Liturghie preotul se roagă pentru cei ce se împărtăşesc ca să le fie Sfânta Impărtăşanie „ spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăzneala cea către Tine”, iar nu „spre judecată sau spre osândă”. Ce altceva mai lucrează Sfânta Impărtăşanie, Sfânta Euharistie? Ce lucrează Trupul Şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa credincioşilor?
Trebuie să lucreze o viaţă superioară, o viaţă sfântă. După ce ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine zicem: “Să se umple gurile noastre cu lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu Sfintele, cele fără de moarte, cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine - şi cerem ceva de la Dumnezeu - Intăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta; toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”.
Sfintele Sfinţilor, care sunt Sfintele Taine, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ni se dau ca să ne întărim în sfinţenie - ” întăreşte-nepe noi întru sfinţenia Ta “.
Şi atunci pot să fie păcătoşii sfinţi? Da, pot, sunt, când nu mai sunt păcătoşi, când li s-au iertat păcatele, când nu mai fac păcate.
Iubiţi credincioşi,
Poate cineva să nu mai facă păcate? Poate ajunge în starea aceea să nu mai facă păcate? Ne spune Sfântul Evanghelist Ioan că poate: cel născut din Dumnezeu nu mai păcătuieşte (I In.3).
Când eşti alcătuit după Dumnezeu, din darul lui Dumnezeu, din puterea lui Dumnezeu, nu mai păcătuieşti.
Ar putea să zică cineva: “Bine, dar noi ştim că păcătuim în toată clipa “. Că aşa spun unii, totdeauna păcătuim, în tot minutul păcătuim, în toată clipa păcătuim.
Nu-i adevărat, iubiţi credincioşi! Nu păcătuim în toată clipa, nu păcătuim în tot minutul, nu păcătuim nici măcar în orice oră, ci păcătuim numai atunci când, cu deplină voinţă şi ştiinţă, facem ceva împotriva lui Dumnezeu. Când ştim că Dumnezeu a spus “Să nu furi!” şi noi furăm.
Dacă se-ntâmplă aşa ceva atunci păcătuieşti, dar nu furi în toată clipa.
Când ştii că Dumnezeu a spus să nu urăşti, şi tu urăşti, şi atunci păcătuieşti pentru că cu deplină voinţă şi ştiinţă urăşti pe cineva, urăşti chipul lui Dumnezeu, făpturile lui Dumnezeu.
Când ştii că Dumnezeu a spus să-l iubeşti pe aproapele tău şi tu nu te sileşti să-l iubeşti, da, atunci păcătuieşti. Insă nu toate greşelile -negativele noastre - sunt păcate.
Când faci un lucru pe care nu vrei să-l faci, care nu te caracterizează, care e de-o clipă, care e de-un moment, acela nu-i păcat.
De pildă, ai o pornire, aşa de moment împotriva cuiva, care nu te ţine decât o clipă, nu poţi să zici că acela-i păcat, că nu-i păcat. Este o greşeală, este o insuficienţă, este o neputinţă, este ceva care într-adevăr nu se potriveşte cu viaţa sfinţilor, dar care totuşi nu e păcat. Şi atunci, iubiţi credincioşi, pot păcătoşii să fie sfinţi? Sfântul Ioan Scărarul a spus cuvânt hotărât: “Să îndrăznească pătimaşii, pentru că şi cei nepătimaşi din pătimaşi s-au făcut nepătimaşi”. Cum? Cu darul lui Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu, silindu-se şi ei.
Apoi ştim că Dumnezeu ne-a dat şi o Taină a iertării păcatelor, ca să nu mai avem nici păcatele pe care le-am făcut, să nu le mai purtăm în noi, să fie şterse. E vorba de Sfânta Spovedanie pe care mulţi o iau uşor, pe care mulţi o fac fără să-şi dea seama ce fac.
Dar, o spovedanie adevărată trebuie să fie o răscruce în viaţa omului.
Bineînţeles că sunt şi oameni care într-o spovedanie adevărată nu mai au ce să schimbe. De ce? Pentru că un om schimbat spre bine, nu mai are ce să schimbe în viaţa lui, poate doar să adauge ceva, să mai adauge o îmbunătăţire, o cerinţă pentru îmbunătăţire, dar acela e pus pe cale bună şi la acela nu mai are cum să fie spovedania o răscruce în viaţă, ci este o treaptă de înaintare în binele în care el deja este pornit. Aceasta este calea sfinţilor, aceasta este calea sfinţeniei.
Iubiţi credincioşi,
Când auziţi lucrurile acestea, aţi putea să vă întrebaţi, e firesc să vă întrebaţi: “Bine, atunci de ce nu suntem noi preocupaţi de sfinţenie, de sfinţirea noastră? De ce nu dorim noi să fim sfinţi? ”
Mai întâi de toate, prea puţin se vorbeşte de lucrul acesta în slujbele noastre, în rânduielile noastre.
Prea puţin se pune ac¬cent pe sfinţirea omului, deşi toată lucrarea Bisericii este spre sfinţirea credincioşilor, toată!
Ar trebui să fim preocupaţi să fim sfinţi.
Bineînţeles asta înseamnă să nu mai fim păcătoşi. Iubiţi credincioşi, păcatul şi viaţa sfântă n-au nici o legătură, într-o viaţă sfântă e înlăturat păcatul.
Imi place să spun de Sfântul Moise, cel ce din tâlhar a fost găsit de părintele Casian şi părintele Gherman ca cel mai iscusit dintre părinţii din pustia schetică. Deci, un sfânt care întâi a fost tâlhar şi apoi a ajuns sfânt. Se poate aşa ceva? Se poate! Când nu mai eşti tâlhar.
Poţi să năzuieşti la sfinţenie chiar dacă ai fost cândva tâlhar.
Dacă ai fost o femeie păcătoasă, după ce te-ai lăsat de păcate, poţi să nădăjduieşti la mila lui Dumnezeu să ajungi sfântă ca Sfânta Fotini, samarineanca de la fântâna lui Iacob sau ca Maria Egipteanca care a trăit în multe feluri de păcate şi după aceea a dus o viaţă mai presus de viaţa multor sfinţi. Se poate aşa ceva.
Sfinţenia - credinţă mărturisitoare
Dar să pun acum o întrebare foarte la locul ei şi anume: „ Dacă dorim să fim sfinţi ce trebuie să avem în vedere mai întâi de toate? ”
Despre aceasta s-a spus în cuprinsul Sfintei Liturghii, când s-a citit din Apostol şi din Sf. Evanghelie. Ce s-a spus în Apostol? Că „ sfinţii prin credinţă au biruit împăraţii”.
Toate câte le-au făcut sfinţii, le-au făcut ca oameni credincioşi. Asta-i una.
In Sfânta Evanghelie se arată că credinţa trebuie să fie credinţă lucrătoare, mărturisitoare. Şi anume zice aşa: “Cel ce Mă va mărturisi pe Mine, înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pe el înaintea Tatălui din ceruri”.
Prin urmare, credinţa trebuie să fie o credinţă care ne arată ca credincioşi.
Dacă ducem o viaţă de necredincioşi degeaba ne numărăm la credincioşi, că nu suntem.
Suntem ceea ce dovedim prin viaţa noastră, prin nepăsarea noastră, prin delăsarea noastră, prin lucrurile care nu se potrivesc cu credinţa, aceasta suntem. Dacă am trecut de lucrurile acelea şi trăim o viaţă prin credinţă, o viaţă curată, sfântă, luminată, binecuvântată de Dumnezeu, atunci mărturisim pe Hristos şi ne va mărturisi si El pe noi în faţa Tatălui Celui din Ceruri.
Prin urmare credinţa trebuie să fie mărturisitoare de Dumnezeu. Să nu ne sfiim niciodată de credinţa noastră.
Dacă ne sfiim de ea, să ştiţi că n-o avem.
Mai departe a zis Domnul Hristos: “Cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”; “Cel ce iubeşte pe fiul său sau pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”; “Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu e vrednic de Mine “.
Sa ştiţi că în cuvintele acestea Domnul Hristos nu exclude iubirea faţă de tată şi de mamă, iubirea faţă de fraţi şi de surori, de fii şi de fiice, care-i iubire firească şi Dumnezeu a binecuvântat-o şi totuşi, zicea Domnul Hristos, că cel ce-i iubeşte pe ai lui mai mult decât pe El nu-i vrednic de El. De ce?
Pentru că în cazul când îl iubeşti pe om mai mult decât pe Dumnezeu faci lucrurile omului, nu faci lucrurile lui Dumnezeu, îngădui lucruri pe care Dumnezeu nu le îngăduie, pentru copilul tău, pentru fiica ta, pentru fratele tău, pentru părinţii tăi. îngădui nişte lucruri pe care Dumnezeu nu le binecuvintează. De ce? Pentru că îl iubeşti pe om mai mult decât pe Dumnezeu.
Dar dacă-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât pe om, poţi să-l iubeşti pe om şi atunci nu îngădui nici un fel de păcat pentru că ştii că iubirea de Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva.
A zis Domnul Hristos că nu e nimeni care a lăsat tată, sau mamă, sau fraţi, sau surori, sau femeie, sau copii, sau ţarină, sau capre pentru Mine şi pentru Evanghelie, care să nu ia însutit încă în veacul de acum, iar în cel ce va să vie, viaţa veşnică.
Ce se spune-n cuvântul acesta? Să negăm relaţiile de familie? Să nu ne mai intereseze mamă, să nu ne mai intereseze tată, să nu ne mai intereseze soţie, să nu ne mai intereseze copii şi aşa mai departe?
Nu, iubiţi credincioşi! Ci, înseamnă că pe toate acestea trebuie să le socotim inferioare faţă de slujirea lui Dumnezeu, dar să-I slujim lui Dumnezeu în condiţiile pe care le avem. Părintele Arsenie -Dumnezeu să-l odihnească! - spunea, pe bună dreptate, că acestea le laşi înainte de a le avea.
Dacă le laşi înainte de a le avea, atunci da, eşti pe calea aceea care-I slujeşte lui Dumnezeu fără ele. Dar dacă le ai trebuie să le duci înainte şi să-I slujeşti lui Dumnezeu prin ele.
Condiţiile sfinţeniei
Iubiţi credincioşi,
E cineva în Sf. Evanghelie care să poată fi luat drept model de sfinţenie în condiţiile noastre? Eu vă prezint doar pe unul care mie mi-e drag, îl am la inimă.
Ştiţi pe cine? Sutaşul din Capernaum.
Aşa mi-i de drag mie omul acesta şi îl recomand din toate puterile mele pentru că aşa ceva, cum a făcut sutaşul, poate face orice om.
Toţi sfinţii au avut virtuţile sutaşului; în orice fel ar fi trăit un sfânt (in pustie, sau în societate, sau în mănăstire, sau în familie), el a avut viruţile sutaşului, care-s patru şi anume: credinţa, nădejdea, iubirea si smerenia. Fără acestea nu e nici sfinţenie, nici posibilitatea de sfintenie.
Vrei să fii între sfinţi?
Să fii ca sutaşul din Capernaum. Să ai o credinţă întemeiată, să ai nădejde întemeiată pe credinţă, să ai iubire cuprinzătoare, iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape, să ai smerenie şi atunci vei fi între cei ce vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob.
Să ne ajute bunul Dumnezeu să dorim să fim sfinţi, să părăsim rudele, să părăsim păcatul, să folosim mijloacele sfinţirii, Sfintele Taine, Sfintele Slujbe, Sfânta Biserică.
Să ne ajute Bunul Dumnezeu, prin rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor să ne întărim în virtuţile sutaşului din Capernaum într-o credinţă mărturisitoare de Dumnezeu, într-o credinţă care să ne ridice mai presus de lumea aceasta; într-o nădejde care să ne facă o legătură cu cele ce încă nu le vedem, dar în care credem; într-o iubire fericitoare şi toate aceste să ne ajute Dumnezeu să le-nvelim în smerenie şi vom fi atunci pe calea sfinţilor şi vom putea zice cu adevărat către Dumnezeu: “întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aleluia, Aleluia, Aleluia “. Amin!
Sursa: http://www.voscreasna.com
Continuare...
