din „Credinta lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”

Sfinţenia - credinţă mărturisitoare şi cruce
Dumnezeu este sfânt şi sfintitor

Duminica I după Rusalii
(a Tuturor Sfinţilor)
Mt. 10, 32,35,37-38; 19, 27-30


Iubiţi credincioşi,

Cuvântul meu de astăzi îl încep cu două ziceri de la Sfânta Liturghie, şi anume cu zicerea: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru si Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”, şi cu zicerea: “Ca Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”.

Cuvintele acestea sunt adresate lui Dumnezeu.

In cel dintâi mărturisim că Dumnezeu e sfânt şi, pentru că Dumnezeu e sfânt noi Ii aducem mărire - Ii aducem mărire Tatălui, mărire Fiului şi mărire Duhului Sfânt. Şi Dumnezeu Tatăl e sfânt, si Dumnezeu Fiul e sfânt şi Dumnezeu Duhul este sfânt şi spunem că mărire Ii aducem lui Dumnezeu pentru că e sfânt acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Adică nu încetăm niciodată a-I aduce mărire lui Dumnezeu pentru că este Sfânt. Dar nu ne oprim la atât.

Mai facem o mărturisire în legătură cu Dumnezeu cel sfânt şi zicem: “Că Tu eşti sfinţirea noastră si Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh… “. Am spus mai înainte că-I aducem mărire lui Dumnezeu şi acum şi-n veşnicie pentru că este sfânt, dar Ii mai aducem lui Dumnezeu mărire şi pentru că sfânt fiind, este sfinţirea noastră. Pentru că Dumnezeu este sfânt şi pentru că Dumnezeu este sfinţirea noastră, Ii aducem mărire acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Prin urmare, iubiţi credincioşi, este o legătură între Dumnezeu Cel sfânt şi între Dumnezeu Cel care sfânt fiind, sfinţeşte: sfinţeşte lumea, sfinţeşte pe oameni. El e sfânt şi e sfinţirea noastră.

Ce legătură au cuvintele acestea, zicerile acestea cu ziua de astăzi? Astăzi, în Duminica cea dintâi după pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, este Duminica Tuturor Sfinţilor.

Aşa este numită duminica aceasta, şi când zicem Duminica Tuturor Sfinţilor îi avem în vedere pe toţi oamenii cei sfinţi oricând ar fi trăit ei în lumea aceasta, până acum şi până-n veşnicie şi totodată duminica aceasta e a tuturor sfinţilor în înţelesul că pe unii sfinţi îi cunoaştem şi-i sărbătorim şi-i pomenim, dar sunt şi sfinţi necunoscuţi nouă, sunt şi sfinţi cunoscuţi numai lui Dumnezeu şi de aceea, ca să nu rămână nici un sfânt fără cinstire, în Duminica Tuturor Sfinţilor îi pomenim şi îi sărbătorim pe toţi sfinţii şi pe cei ştiuţi şi pe cei neştiuţi.

Şi dacă în duminica aceasta noi pomenim pe toţi sfinţii, dacă duminica aceasta e a tuturor sfinţilor, înseamnă că noi în duminica aceasta pomenim şi sfinţenia şi sfinţirea. Când ne gândim la toţi sfinţii şi îi cinstim, noi de fapt cinstim sfinţenia pe care o are Dumnezeu şi pe care o dă oamenilor Dumnezeu, Care este sfinţirea noastră.

Ce este sfântul?


Iubiţi credincioşi,

Oare ştim noi ce înseamnă cuvântul sfânt?

Ştim noi ce spunem când zicem că Dumnezeu e sfânt?

Ştim noi ce spunem când zicem că un om oarecare e sfânt?

Şi ştim şi nu ştim. Când zicem cuvântul sfânt ne gândim la ceva mai presus de lumea aceasta pentru că Dumnezeu cel sfânt este mai presus de lumea aceasta, şi sfinţenia la fel, este mai presus de lumea aceasta.

Nu există nici un cuvânt de pe pământ asemănător cu cuvântul sfânt, sau nu există nici un cuvânt prin care am putea arăta noi ce este sfinţenia. Şi totuşi zicem că Dumnezeu este sfânt. Şi totuşi zicem despre anumiţi oameni că sunt sfinţi.

Ce înţelegem noi prin asta? Inţelegem, iubiţi credincioşi, că tot ce e sfânt în cer şi pe pământ e mai presus de lume şi înţelegem că tot ce e sfânt în cer şi pe pământ e ceva pus de-o parte pentru Dumnezeu, când e vorba de îngeri, când e vorba de oameni, când e vorba de sfinţi.

Sfinţii sunt aleşii lui Dumnezeu, sunt ceva ce iese din obişnuitul vieţii, ceva pus de-o parte anume pentru Dumnezeu. La sfintele slujbe noi ne rugăm: „Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm”.

Şi când spunem „sfântă biserica aceasta” ne gândim la locaşul în care ne aflăm noi şi pentru care ne rugăm - nu e orice casă, orice cameră, ci este un locaş anume închinat lui Dumnezeu, în care se fac numai lucrurile lui Dumnezeu.

Mai zicem la sfânta slujbă: “Din Sfânta Evanghelie citindu-se, să luăm aminte”, sau zicem: “Să ascultăm Sfânta Evanghelie…” şi mai zicem „Si pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm”.

Ce mărturisim când spunem Sfânta Evanghelie? Mărturisim că ceea ce se citeşte, ceea ce ascultăm citindu-se din Sfânta Evanghelie, e ceva sfânt, ceva ce nu se potriveşte cu lucrurile de pe pământ, ceva pentru care îţi trebuie o învrednicire anume. De aceea să ne rugăm lui Dumnezeu să ne învrednicească să ne putem împărtăşi din Sfânta Evanghelie, din cuvântul cel veşnic a lui Dumnezeu, care nu-i cuvânt de pe pământ ci e cuvânt din cer adus pe pământ. “Cerul şi pământul vor trece - a zis Domnul Hristos -dar cuvintele Mele nu vor trece”. Ce înseamnă asta? înseamnă că cuvintele spuse de Domnul nostru Iisus Hristos sunt cuvinte veşnice, mai presus şi de cer şi de pământ, sunt cuvinte aduse din cer pe pământ.

Suntem datori la o viaţă superioară, sfântă

In Filocalie întâlnim cuvântul “bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii”. Cuvântul acesta e un cuvânt care vrea să spună că lucrurile lui Dumnezeu nu le poţi înţelege cu gândurile pământului nici cu mintea cea de pe pământ, ci sunt mai presus de înţelegere, sunt mai presus de minte; cuvintele acestea mai presus de minte, mai presus de înţelegere, trebuie întâmpinate cu o viaţă superioară, pentru că altfel le cobori, nu te înalţi tu prin ele, ci le cobori pe ele la lumea aceasta.

Gândiţi-vă că au fost oameni care L-au hulit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care a adus cuvântul din cer pe pământ. De ce? Pentru că n-aveau mintea cea luminată de o trăire înaltă prin care să poată întâmpina cuvintele, Cuvântul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Când pomenim sfinţenia, când pomenim pe cei sfinţi şi sfinţenia, avem datoria să ne gândim şi să avem noi înşine idealul de a fi sfinţi, de a ne sfinţi.

Aşa de puţin se gândesc oamenii că trebuie să fie sfinţi!

De ce? Pentru că, de obicei, noi ducem o viaţă care nu ne apropie de sfinţi, suntem păcătoşi şi ştim că suntem păcătoşi şi de aceea nu ne putem gândi că păcătoşi fiind am putea să fim şi sfinţi.

Şi oare într-adevăr păcătoşii pot să fie sfinţi?

Da, iubiţi credincioşi, dar când nu mai sunt păcătoşi, când au trecut de faza aceea în care păcatul stăpâneşte în inimile lor, numai atunci pot să fie sfinţi. Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat o Biserică sfântă şi a rânduit în Sfânta Biserică Sfintele Taine. De ce? Pentru sfinţirea credincioşilor, nu ca să rămână credincioşii fără sfinţire, ci să devină sfinţi, să fie sfinţiţi de Dumnezeu. In Biserica întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos pentru sfinţirea credincioşilor, noi mărturisim în Crez: “Cred… întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.

Cum e Biserica? Sfântă. Cum trebuie să fie credincioşii? Sfinţi.

Prin ce ne ajutăm noi ca să fim sfinţi?

Prin slujbele dumnezeieşti, prin rânduielile Bisericii, prin Sfintele Taine, prin Sfânta Cuminecătură, prin Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care-L primim ca să fim sfinţi (”spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, zicem noi când primim Trupul şi Sângele Mântuitorului).

La Sfânta Liturghie preotul se roagă pentru cei ce se împărtăşesc ca să le fie Sfânta Impărtăşanie „ spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăzneala cea către Tine”, iar nu „spre judecată sau spre osândă”. Ce altceva mai lucrează Sfânta Impărtăşanie, Sfânta Euharistie? Ce lucrează Trupul Şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa credincioşilor?

Trebuie să lucreze o viaţă superioară, o viaţă sfântă. După ce ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine zicem: “Să se umple gurile noastre cu lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu Sfintele, cele fără de moarte, cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine - şi cerem ceva de la Dumnezeu - Intăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta; toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”.

Sfintele Sfinţilor, care sunt Sfintele Taine, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ni se dau ca să ne întărim în sfinţenie - ” întăreşte-nepe noi întru sfinţenia Ta “.

Şi atunci pot să fie păcătoşii sfinţi? Da, pot, sunt, când nu mai sunt păcătoşi, când li s-au iertat păcatele, când nu mai fac păcate.

Iubiţi credincioşi,

Poate cineva să nu mai facă păcate? Poate ajunge în starea aceea să nu mai facă păcate? Ne spune Sfântul Evanghelist Ioan că poate: cel născut din Dumnezeu nu mai păcătuieşte (I In.3).

Când eşti alcătuit după Dumnezeu, din darul lui Dumnezeu, din puterea lui Dumnezeu, nu mai păcătuieşti.

Ar putea să zică cineva: “Bine, dar noi ştim că păcătuim în toată clipa “. Că aşa spun unii, totdeauna păcătuim, în tot minutul păcătuim, în toată clipa păcătuim.

Nu-i adevărat, iubiţi credincioşi! Nu păcătuim în toată clipa, nu păcătuim în tot minutul, nu păcătuim nici măcar în orice oră, ci păcătuim numai atunci când, cu deplină voinţă şi ştiinţă, facem ceva împotriva lui Dumnezeu. Când ştim că Dumnezeu a spus “Să nu furi!” şi noi furăm.

Dacă se-ntâmplă aşa ceva atunci păcătuieşti, dar nu furi în toată clipa.

Când ştii că Dumnezeu a spus să nu urăşti, şi tu urăşti, şi atunci păcătuieşti pentru că cu deplină voinţă şi ştiinţă urăşti pe cineva, urăşti chipul lui Dumnezeu, făpturile lui Dumnezeu.

Când ştii că Dumnezeu a spus să-l iubeşti pe aproapele tău şi tu nu te sileşti să-l iubeşti, da, atunci păcătuieşti. Insă nu toate greşelile -negativele noastre - sunt păcate.

Când faci un lucru pe care nu vrei să-l faci, care nu te caracterizează, care e de-o clipă, care e de-un moment, acela nu-i păcat.

De pildă, ai o pornire, aşa de moment împotriva cuiva, care nu te ţine decât o clipă, nu poţi să zici că acela-i păcat, că nu-i păcat. Este o greşeală, este o insuficienţă, este o neputinţă, este ceva care într-adevăr nu se potriveşte cu viaţa sfinţilor, dar care totuşi nu e păcat. Şi atunci, iubiţi credincioşi, pot păcătoşii să fie sfinţi? Sfântul Ioan Scărarul a spus cuvânt hotărât: “Să îndrăznească pătimaşii, pentru că şi cei nepătimaşi din pătimaşi s-au făcut nepătimaşi”. Cum? Cu darul lui Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu, silindu-se şi ei.

Apoi ştim că Dumnezeu ne-a dat şi o Taină a iertării păcatelor, ca să nu mai avem nici păcatele pe care le-am făcut, să nu le mai purtăm în noi, să fie şterse. E vorba de Sfânta Spovedanie pe care mulţi o iau uşor, pe care mulţi o fac fără să-şi dea seama ce fac.

Dar, o spovedanie adevărată trebuie să fie o răscruce în viaţa omului.

Bineînţeles că sunt şi oameni care într-o spovedanie adevărată nu mai au ce să schimbe. De ce? Pentru că un om schimbat spre bine, nu mai are ce să schimbe în viaţa lui, poate doar să adauge ceva, să mai adauge o îmbunătăţire, o cerinţă pentru îmbunătăţire, dar acela e pus pe cale bună şi la acela nu mai are cum să fie spovedania o răscruce în viaţă, ci este o treaptă de înaintare în binele în care el deja este pornit. Aceasta este calea sfinţilor, aceasta este calea sfinţeniei.

Iubiţi credincioşi,

Când auziţi lucrurile acestea, aţi putea să vă întrebaţi, e firesc să vă întrebaţi: “Bine, atunci de ce nu suntem noi preocupaţi de sfinţenie, de sfinţirea noastră? De ce nu dorim noi să fim sfinţi? ”

Mai întâi de toate, prea puţin se vorbeşte de lucrul acesta în slujbele noastre, în rânduielile noastre.

Prea puţin se pune ac¬cent pe sfinţirea omului, deşi toată lucrarea Bisericii este spre sfinţirea credincioşilor, toată!

Ar trebui să fim preocupaţi să fim sfinţi.

Bineînţeles asta înseamnă să nu mai fim păcătoşi. Iubiţi credincioşi, păcatul şi viaţa sfântă n-au nici o legătură, într-o viaţă sfântă e înlăturat păcatul.

Imi place să spun de Sfântul Moise, cel ce din tâlhar a fost găsit de părintele Casian şi părintele Gherman ca cel mai iscusit dintre părinţii din pustia schetică. Deci, un sfânt care întâi a fost tâlhar şi apoi a ajuns sfânt. Se poate aşa ceva? Se poate! Când nu mai eşti tâlhar.

Poţi să năzuieşti la sfinţenie chiar dacă ai fost cândva tâlhar.

Dacă ai fost o femeie păcătoasă, după ce te-ai lăsat de păcate, poţi să nădăjduieşti la mila lui Dumnezeu să ajungi sfântă ca Sfânta Fotini, samarineanca de la fântâna lui Iacob sau ca Maria Egipteanca care a trăit în multe feluri de păcate şi după aceea a dus o viaţă mai presus de viaţa multor sfinţi. Se poate aşa ceva.

Sfinţenia - credinţă mărturisitoare

Dar să pun acum o întrebare foarte la locul ei şi anume: „ Dacă dorim să fim sfinţi ce trebuie să avem în vedere mai întâi de toate? ”

Despre aceasta s-a spus în cuprinsul Sfintei Liturghii, când s-a citit din Apostol şi din Sf. Evanghelie. Ce s-a spus în Apostol? Că „ sfinţii prin credinţă au biruit împăraţii”.

Toate câte le-au făcut sfinţii, le-au făcut ca oameni credincioşi. Asta-i una.

In Sfânta Evanghelie se arată că credinţa trebuie să fie credinţă lucrătoare, mărturisitoare. Şi anume zice aşa: “Cel ce Mă va mărturisi pe Mine, înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pe el înaintea Tatălui din ceruri”.

Prin urmare, credinţa trebuie să fie o credinţă care ne arată ca credincioşi.

Dacă ducem o viaţă de necredincioşi degeaba ne numărăm la credincioşi, că nu suntem.

Suntem ceea ce dovedim prin viaţa noastră, prin nepăsarea noastră, prin delăsarea noastră, prin lucrurile care nu se potrivesc cu credinţa, aceasta suntem. Dacă am trecut de lucrurile acelea şi trăim o viaţă prin credinţă, o viaţă curată, sfântă, luminată, binecuvântată de Dumnezeu, atunci mărturisim pe Hristos şi ne va mărturisi si El pe noi în faţa Tatălui Celui din Ceruri.

Prin urmare credinţa trebuie să fie mărturisitoare de Dumnezeu. Să nu ne sfiim niciodată de credinţa noastră.

Dacă ne sfiim de ea, să ştiţi că n-o avem.

Mai departe a zis Domnul Hristos: “Cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”; “Cel ce iubeşte pe fiul său sau pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”; “Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu e vrednic de Mine “.

Sa ştiţi că în cuvintele acestea Domnul Hristos nu exclude iubirea faţă de tată şi de mamă, iubirea faţă de fraţi şi de surori, de fii şi de fiice, care-i iubire firească şi Dumnezeu a binecuvântat-o şi totuşi, zicea Domnul Hristos, că cel ce-i iubeşte pe ai lui mai mult decât pe El nu-i vrednic de El. De ce?

Pentru că în cazul când îl iubeşti pe om mai mult decât pe Dumnezeu faci lucrurile omului, nu faci lucrurile lui Dumnezeu, îngădui lucruri pe care Dumnezeu nu le îngăduie, pentru copilul tău, pentru fiica ta, pentru fratele tău, pentru părinţii tăi. îngădui nişte lucruri pe care Dumnezeu nu le binecuvintează. De ce? Pentru că îl iubeşti pe om mai mult decât pe Dumnezeu.

Dar dacă-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât pe om, poţi să-l iubeşti pe om şi atunci nu îngădui nici un fel de păcat pentru că ştii că iubirea de Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva.

A zis Domnul Hristos că nu e nimeni care a lăsat tată, sau mamă, sau fraţi, sau surori, sau femeie, sau copii, sau ţarină, sau capre pentru Mine şi pentru Evanghelie, care să nu ia însutit încă în veacul de acum, iar în cel ce va să vie, viaţa veşnică.

Ce se spune-n cuvântul acesta? Să negăm relaţiile de familie? Să nu ne mai intereseze mamă, să nu ne mai intereseze tată, să nu ne mai intereseze soţie, să nu ne mai intereseze copii şi aşa mai departe?

Nu, iubiţi credincioşi! Ci, înseamnă că pe toate acestea trebuie să le socotim inferioare faţă de slujirea lui Dumnezeu, dar să-I slujim lui Dumnezeu în condiţiile pe care le avem. Părintele Arsenie -Dumnezeu să-l odihnească! - spunea, pe bună dreptate, că acestea le laşi înainte de a le avea.

Dacă le laşi înainte de a le avea, atunci da, eşti pe calea aceea care-I slujeşte lui Dumnezeu fără ele. Dar dacă le ai trebuie să le duci înainte şi să-I slujeşti lui Dumnezeu prin ele.

Condiţiile sfinţeniei

Iubiţi credincioşi,

E cineva în Sf. Evanghelie care să poată fi luat drept model de sfinţenie în condiţiile noastre? Eu vă prezint doar pe unul care mie mi-e drag, îl am la inimă.

Ştiţi pe cine? Sutaşul din Capernaum.

Aşa mi-i de drag mie omul acesta şi îl recomand din toate puterile mele pentru că aşa ceva, cum a făcut sutaşul, poate face orice om.

Toţi sfinţii au avut virtuţile sutaşului; în orice fel ar fi trăit un sfânt (in pustie, sau în societate, sau în mănăstire, sau în familie), el a avut viruţile sutaşului, care-s patru şi anume: credinţa, nădejdea, iubirea si smerenia. Fără acestea nu e nici sfinţenie, nici posibilitatea de sfintenie.

Vrei să fii între sfinţi?

Să fii ca sutaşul din Capernaum. Să ai o credinţă întemeiată, să ai nădejde întemeiată pe credinţă, să ai iubire cuprinzătoare, iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape, să ai smerenie şi atunci vei fi între cei ce vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să dorim să fim sfinţi, să părăsim rudele, să părăsim păcatul, să folosim mijloacele sfinţirii, Sfintele Taine, Sfintele Slujbe, Sfânta Biserică.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, prin rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor să ne întărim în virtuţile sutaşului din Capernaum într-o credinţă mărturisitoare de Dumnezeu, într-o credinţă care să ne ridice mai presus de lumea aceasta; într-o nădejde care să ne facă o legătură cu cele ce încă nu le vedem, dar în care credem; într-o iubire fericitoare şi toate aceste să ne ajute Dumnezeu să le-nvelim în smerenie şi vom fi atunci pe calea sfinţilor şi vom putea zice cu adevărat către Dumnezeu: “întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aleluia, Aleluia, Aleluia “. Amin!

Sursa: http://www.voscreasna.com

Continuare...

Părintele Arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice în această noaptela ora 1.45 (joi 29 octombrie 2009) la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta la data de 3 martie.

Dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, Părintele Teofil şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură.

Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale.

A plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul Hristos îl va primii în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil ne lasă aici o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cărţile, în înregistrările cu predicile, conferinţele sau interviurile realizate în ultimii 20 de ani în toată ţara.

Înmormântarea părintelui Teofil Părăian va avea loc sâmbătă, 31 octombrie, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, la orele 12 după oficierea Sfintei Liturghii - după cum a declarat în cadrul emisiunii 'Viaţa cetăţii' de la Radio Trinitas Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Veşnica lui pomenire!


Câteva repere biografice ale Părintelui Teofil Părăian:

Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de intra în monahism. Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţilor din ţară şi participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.

Părintele Teofil Părăian a fost un om al bucuriei, un om care şi-a propus să înmulţească bucuria şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Teofil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Sursa: Basilica

Continuare...

München, 1 ianuarie, 2009

Cîteva reflecţii pe marginea cărţii lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon cu o prefaţă de Gheorghe Fedorovici: A Treia Forţă: România Profundă

Conservatorul e cel care conservă omul apărându-i sursele, izvoarele: izvoarele cunoaşterii, izvoarele virtuţii, izvoarele fiinţei. Conservatorul e cel care apără rânduiala şi care recunoaşte ierarhia – a valorilor, a persoanelor – nu ca pe o samavolnicie, ci ca pe o sursă de viaţă ...... conservatorul apără omul în relaţie cu Dumnezeu.

Mircea Platon

Într-un scurt prolog comun cei doi autori îşi mărturisesc speranţa: „Propunem acest manifest la două mâini în nădejdea că va ajuta la identificarea unei << a treia căi >>. Una de întors acasă.” E aici ceva care îmi aminteşte de răspunsul meu la o întrebare din dialogul pe care l-am purtat pentru Revista Convorbiri Literare, cu Cassian Maria Spiridon în 2004. Redactorul Şef mă întrebase care ne sunt şansele integrării în Comunitatea Europeană. Spuneam atunci că aceasta „este o chestiune de realism şi de demnitate şi să nu uităm că procesul se desfăşoară în două sensuri” şi încheiam: „Împărtăşind grijile şi aşteptările Dumneavoastră în privinţa intrării în Comunitatea Europeană, eu m-am întrebat, oarecând vom reintra, după o rătăcire de decenii, în România noastră genuină?”.

Cred că „România noastră genuină”, de care îi vorbeam atunci lui Cassian Maria Spiridon, se situează în acelaşi plan cu acea „Românie profundă” pe care Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon o invocă în cartea lor, nu numai – şi acesta este un merit al proiectului lor – ca ţel şi speranţă, ci ca cea de „a treia forţă”, care ar putea înlesni regăsirea a ceea ce cu greu s-ar fi putut pierde cu adevărat, indiferent de perindarea afirmaţiilor sau negaţiilor. Ba chiar negarea ei, de cele mai multe ori legată de un criticism care nu este un refuz sau de un contra-proiect, o repulsie sau chiar o teamă, este mai degrabă semnul unei prezenţe, fie ea nedorită sau nepercepută. A cui? Cartea aceasta îşi asumă, cu îngrijorare şi curaj, un răspuns.
Se întâmplă că Horia Roman Patapievici spune în articolul lui critic, în marginea filei căruia este înscrisă formula Acord-Dezacord, din Revista Idei în Dialog, sub titlul „Radicalism şi critică pauşală” că: „Nu ştiu ce este << România profundă >> şi nici cine face parte din ea”. Cred că, dincolo de împrejurările care au generat acea luare de poziţie critică a lui Horia Roman Patapievici, după ce o inabilitate tehnică creatoare de confuzii a redacţiei respectivei reviste făcuse ca prologul fără semnături al cărţii-manifest să dea impresia că ar reprezenta un text al redacţiei, „iar manifestul ar reflecta punctul de vedere al revistei Idei în Dialog”, cartea însăşi oferă o serie de răspunsuri sagace la întrebarea asupra identităţii, persistenţei şi sensului României profunde.

Poate că soarta care a făcut ca eu să fi cunoscut, cât de cât, atât România dinainte de război ca şi pe cea de acum îmi oferă, de data aceasta, un avantaj în capacitatea de a desluşi ceva mai uşor unele din contururile a ceea ce numim „România profundă”, dar negarea ei ar putea echivala cu obnubilarea profunzimilor concretului şi, în extremis, chiar a unor reflectări ale necontenitului mister ontologic.

Mi-aduc aminte cum pe drumurile clandestinătăţii mele, care era şi una spirituală, mi se dăruise prin anii ’60 adăpost într-o cameră în care se afla biblioteca unui intelectual deţinut politic, care studiase cândva la Paris. Printre alte bogăţii interzise, m-am înfruptat atunci şi din literatura dreptei creştine şi naţionale franceze interbelice, printre care şi Georges Bernanos, pe care văd că îl preţuiesc atât Hurduzeu şi Platon cît şi H. R. Patapievici. Într-una din cărţile acelea se vorbea de existenţa unui drum de o mie de kilometrii, de parcurs cu piciorul dinspre sud către nordul Franţei, care se desfăşoară exclusiv prin „Franţa profundă”, rurală, impregnată de stilul de viaţă, cultura ţărănească şi tradiţia istorică şi religioasă franceză. Pe atunci ţăranii reprezentau în România 90% din populaţie. În Franţa, populaţia angajată activ în agricultură reprezenta încă aproape 50% în preajma celui de al doilea război mondial. Prin 1975 scădea sub 10%. În România, datele din martie 2002 ale recensămîntului arătau că aproximativ 47% din populaţia Ţării locuia încă în mediul rural.

Termenul de „Franţa profundă”, care ca şi acel de „România profundă” nu se limitează desigur la desemnarea ariei stilului de viaţă şi de cultură tradiţional ţărănească, a fost folosit în ultimul timp, de pildă, de Pierre Nora în legătură cu interesantul reviriment ştiinţific, publicistic şi al crescândului interes general pentru o resuscitare a voinţei şi simţului unei anumite rememorări a „punctelor de cristalizare colectivă a amintirii şi identităţii”, nu numai în Franţa, ci, chiar dacă sub tonalităţi variate, în Germania şi alte ţări. Se vorbeşte şi de o „ decolonizare ideologică” ca fenomen mai larg, care favorizează reîntâlnirea popoarelor din răsăritul Europei (dar şi din Africa şi America Latină) cu „memoriile lor lungi, tradiţionale” (Pierre Nora).

Din perspectiva României, ca ţară aflată, din plin, în aria experimentului totalitar-imperialist sovieto-comunist se poate spune totuşi, dincolo de schema utilă a observatorului istoric occidental, că, într-un anumit sens, la noi acea „colonizare ideologică” nu avusese niciodată cu adevărat loc, ci mai degrabă că sistemul a putut fi impus cu toată rigoarea falsului şi a brutalităţii, dar lunga memorie tradiţională a coexistat, chiar oprimată, cu toate etapele tentativei de ideologizare comunistă, eşuată ca atare, în ciuda deceniilor de regim de dictatură comunistă. Chiar pentru puţinii care ar fi fost disponibili la o contaminare cu idei comuniste înainte de sosirea ruşilor se poate spune că o primă dezideologizare a început repede după ce trupele sovietice au intrat în România. Aşa că, de fapt, „decolonizarea ideologică” nu a trebuit să aştepte eliberarea de dictatura comunistă şi de eşafodajul ei de constrângere şi declamaţie. Răsturnarea din decembrie 1989 ne-a găsit decolonizaţi de ideologia comunistă, dar ne-inoculaţi şi mult receptivi sau chiar înflăcăraţi aspiranţi la noi ideologii, de la cea a imperativului categoric al consumismului şi individualismului apatrid până la maximalizarea hedonistă văzută ca sens al existenţei şi de la cultul fanatic al „noului” până la exorbitantul mimetism faţă de un occident idolatrizat. Oricum, memoria popoarelor se dovedeşte mereu a fi un organ esenţial al autodeterminării lor. Capacitatea, elanul intrinsec, voinţa şi practica, pe diferite trepte, a autodeterminării sunt constitutive pentru fiinţa persoanelor ca şi pentru aceea a popoarelor şi naţiunilor, iar traiectoria autodeterminării înscriindu-se într-o necurmată memorie, întâlnirea cu România profundă este nu numai oricând posibilă la confluenţa dintre trecut şi prezent, ci şi un dat necesar al supravieţuirii noastre istorice nesubjugate. Mircea Platon o evocă indiferent de distanţa în spaţiu şi liber de amăgiri: „România profundă e România în care, deşi am plecat, continui să locuiesc. Nu e numai o Românie nostalgică, vaporoasă, ci o Românie dureros de concretă. E România născută din confluenţa nostalgiei pentru ce a fost, cu revoltă faţă de ceea ce se distruge zilnic.” ( A treia forţă: România profundă, pag. 296). După ce numai cu câteva rânduri mai sus scrisese: „ ..... România profundă, România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia se mai duce război” (ibidem, pag. 296).

Un nesfârşit război s-a dus, nu numai la noi şi nu numai sub comunism, împotriva ţăranilor. Or, ţăranul român are, dintre toate categoriile social-istorice şi culturale, cel mai mult de a face cu România profundă, ceea ce de altfel se oglindeşte şi, la modul cel mai elementar, în faptul că denumirea lui vine de la cuvântul „Ţară”.

Platon nu face parte dintre prea mulţii intelectuali români la care indiferenţa se împerechează cu ignoranţa cu privire la ceea ce a fost şi este încă problema ţărănească: „A distruge satul înseamnă a distruge unul din polii vieţii. Dispariţia satului duce în ultimă instanţă la dezmembrarea oraşului” (ibidem, pag. 224).

Se mai ştie câte ceva despre satul ameninţat de migraţiunea spre zona urbană, diminuat în capacitatea lui economică, devitalizat stilistic de când e părăsit de coeziunea lui interioară insuflată de consonanţe cu ritmuri cosmice şi sensuri atemporal-religioase.

Dar elitele culturale şi politice din România de mult nu pot şi nu vor a şti ce se pierde odată cu satul. Aceasta are de a face cu un sindrom prelungit în timp al desconsiderării ţăranilor într-o Ţară în cea mai mare parte de origine şi substanţă ţărănească. Ai zice că, în principal, intelectualitatea a generat şi transmis acest morb, cu toate că mare parte din ea provenea tot din ţărănime, dar privit mai de aproape se poate vedea că purtători ai acestei maladii naţionale populau în diferite proporţii toate clasele şi categoriile, inclusiv aceea a proletariatului urban (indiferent de originea ţărănească) şi până la urmă chiar unii ţărani dornici de migraţiunea către oraş, complexaţi de o depreciere cvasi generală în care, de pildă, ca să-l pui la punct pe un necivilizat, una dintre cele mai la îndemână apostrofări putea suna: „nu fi ţăran!” Iar dojana aceasta la imperativ s-a tot răspândit, inclusiv auto-interiorizată ca deviză socio-culturală, căci mulţi nu vroiau să mai fie ţărani. Cu obişnuita sa mixtură de trufie ideologică, perfidie tactică şi teroare omniprezentă, comunismul a ajutat din plin.

Partea a doua a cărţii, care îi revine lui Mircea Platon, intitulată, sub semnul îngrijorării dar şi al viziunii recuperatoare, „Ce a mai rămas de apărat” conţine şi un capitol intitulat „Satul”, care e văzut pe fundalul unui timp în care: „Nu beneficiem nici de tradiţia modernităţii, nici de modernitatea tradiţiilor” (pag. 221). Autorul evocă în concentrată retrospectivă neagra cascadă abătută asupra ţărănimii de la ura jubilantă a lui Marx, care „ ... aplauda << burghezia >> pentru faptul de a fi distrus ţărănimea”, la „noul marxism care a mers până acolo încât a pus masacrele şi grozăviile comunismului sovietic sau chinez pe seama originii ţărăneşti a lui Stalin şi Mao” (pag.225) şi se întreabă „cum de neoconservatorismul, pretins antiideologic, poate accepta şi chiar grăbi cu inimă uşoară extincţia unei pături sociale, care e, prin natura ei, antiideologică, pragmatică şi conservatoare, care e în ordinea firii şi deasupra ei de vreme ce depăşeşte prin virtuţi firea între limitele căreia lucrează” (pag. 226). Stilul în care scrie Mircea Platon, când în imersiune, când în zbor, face să strălumineze asemenea realităţi ce stau sub frumuseţe şi ameninţare în acelaşi timp, el căutând, atent, nu numai cunoaştere, ci şi mântuirea lucrurilor şi a fiinţelor. Şi e nevoie de dureroasă asceză de nu vrei să cazi în patima citatelor. Salvarea constă în a invita prompt la proprie lectură. E lucru înviorător să vezi că un tânăr român de excepţională înzestrare, subtil iniţiat în modernitate dar liber faţă de ea şi parcurgând cu virtuozitate studiile sale de peste Ocean, poate da simultan dovadă de atâta proaspătă comprehensiune şi simţ al răspunderii istorice şi prezente pentru ţăranul român, la o grea răscruce a acestuia, care, cu măiestrie, ni se arată că este şi a noastră. Voi mărturisi (iar antecedentele personale nu se numără pe degete) că mă consider şi eu cuprins în această cumpănă şi nepierdută speranţă. Am povestit în cartea mea intitulată „În Zodia Exilului – Întrezăriri”,(Bucureşti, 1998), cum s-a petrecut pe la vârsta de cincisprezece ani, pentru copilul oraşului într-o vacanţă la ţară ceea ce aş numi revelaţia sufletului ţărănesc, proiectat, cu încântare juvenilă dar nepierdută, pe natura acelor coline subcarpatice unde se află satul Alunu din nordul Olteniei, cu înrădăcinarea lui în mit şi credinţă strămoşească precum şi cu întrupările în cântecul şi poezia populară, cu adieri de experienţă şi înţelepciune arhaică, totul împerechind prezentul cu veşnicia, duritatea acceptată cu jocul, spusul cu tainicul, dorul cu o nesecată bucurie a vieţii. Toate acestea mă farmecă şi mă înţeapă cu doruri şi astăzi, după ce am trecut şi eu şi ei prin încercările timpului care parcă s-ar sumeţi să ne facă să nu mai putem crede că „apa trece, pietrele rămân”. Şi totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar cât de cât şi cu truda omului, ne-a fost dat să vedem că acele pietre care sprijină noima existenţei au putut şi ar mai putea rămâne.

Faţă de criza de existenţă şi de percepere a fiinţei şi rolului ţăranului, mergând până la declararea dispariţiei lui, aş menţiona câteva din punctele de sprijin pe care le putem avea în vedere. Să pornim cu o încercare de început de răspuns celor care chiar deplâng ca un mare handicap al istoriei româneşti o anumită zăbovire a mentalităţii, conduitei şi lumii ţărăneşti, refractară la „cultura luminilor” şi la dinamica progresului democraţiei industriale. O lume anistorică însă supusă naturii şi psihologiei ciclice, gregară şi incapabilă de solidaritate activă, surdă la provocările timpului, locale sau globale. Structurile sapienţial-conservatoare ale gândirii ţărăneşti sunt privite, din această perspectivă, ca incompatibile cu o societate deschisă, iar neaderenţa la panaceul anti-sacral şi cu atât mai mult ataşamentul la Biserică ca semne de imaturitate şi superstiţie. Acestea sunt potrivit acestei interpretări motive ale dispariţiei ţăranului român. Eu mă simt îndreptăţit să răspund la această sentinţă antropologică şi motivare a ei, simplu, că şi în ipoteza absurdă, că nu am mai putea întâlni ţărani în România, o antropologie fundamentală ne arată că el este mai departe prezent prin însuşi inconştientul colectiv al poporului român, care, din perspectiva lui Carl Jung, dar nu numai a lui, fiinţează ca sursă profundă a psihicului nostru unde sunt prezente arhetipurile precum şi urmele lăsate de devenirea ancestrală, energia vitală repartizându-se între eu şi arhetipuri în proporţii care modelează relaţia individului cu lumea, sub oglindirea arhetipurilor în mit, în creaţia artistică, în cântecul popular, în capacitatea de sublimare şi de inspirarea atitudinii şi conduitei în momente limită sau de decizii esenţiale colective sau personale. Cei care trăiesc şi umblă cu urechile şi ochii deschişi în Ţara noastră pot percepe semnele şi manifestările inconştientului colectiv de turnură ţărănească. Există o afirmaţie capitală a lui Constantin Noica de natură a confirma perenitatea şi eficienţa creatoare a acestui inconştient colectiv cu trăsătură ţărănească la cel mai înalt grad al gândirii româneşti. Constantin Noica scrie cu litere subliniate: „Întreaga noastră filozofie cultă este în consonanţă cu ţărănescul.” (Paginii despre Sufletul Românesc, Bucureşti, Humanitas, 2000, pag. 85). Şi mai departe: „Oricât de disparate ar fi aceste filozofii valabile, fie că e vorba de doctrina lui Conta, de pildă, sau de cea a lui Blaga, pretindem să arătăm că ele sunt în consonanţă cu orientarea adâncă a culturii noastre populare”. (ibidem, pag. 85, 86).

Mutând privirea de la cultură înspre politică, asupra căreia domneşte un acord cvasi unanim că în istoria românilor nu numai că ea nu a fost la îndemâna ţăranului dar nici vreun talent cât de cât al lui, aş vrea să menţionez un moment de mare punere la încercare a capacităţii de judecată politică a românilor în vremuri grele. Este vorba de alegerile parlamentare din noiembrie 1946. Eram vicepreşedinte al Tineretului Naţional-Ţărănesc din Vâlcea şi în ciuda faptului că abia la 1 noiembrie al acelui an împlineam vârsta majoratului electoral, am participat din plin la lupta electorală în Judeţ şi la organizarea acesteia într-o importantă circumscripţie electorală rurală, cuprinzând cinci comune. În calitate de activist şi martor direct de la început până la sfârşit, am parcurs o experienţă de neuitat a modului cum a perceput situaţia şi s-a comportat electoratul rural. Se ştie că victoria în alegerile de atunci a opoziţiei, formată din Partidul Naţional-Ţărănesc, Liberal şi Social-democrat independent, a fost atât de covârşitoare la urne încât coaliţia electorală comunistă a trebuit să falsifice în mod total rezultatele, însuşindu-şi majoritatea obţinută de opoziţie, cum s-a putut dovedi pentru presa occidentală cu procesele verbale încheiate şi semnate legal la faţa locului, înainte de a fi trimise la Comisia Electorală centrală din capitala de Judeţ, unde au fost inversate. Indiferent de cumplita falsificare centralizată ulterioară, în scripte, a alegerilor, transformându-le într-o lovitură de stat electorală, sub ochii puterilor occidentale, care ceruseră şi obţinuseră, chipurile, acordul Rusiei pentru alegeri libere în România, avusese loc de fapt o triumfală manifestare a solidarităţii naţionale în faţa urnelor, devenită posibilă prin votul în primul rând al ţăranului (rezultatul real, bine documentat, fiind de circa 80% ţărăniştii, 10-15 % liberalii, iar 3 % comuniştii).

O altă experienţă cu ecouri profunde de care am avut parte precedase alegerile din noiembrie 1946. Devenit student în 1944 şi foarte curând membru activ al Tineretului Partidului Naţional Ţărănesc şi, din adolescenţă, îndrăgostit de plaiurile şi duhul locului unde se afla moştenirea strămoşească a mamei mele şi unde, nu din motive agricole, dădeam o fugă cât mai des cu putinţă şi, pe deasupra fiind însufleţit de gânduri – le-ai putea numi „poporaniste” – de reformă necesară în favoarea ţărănimii, care totuşi puteau coexista cu mediul familial „burghezo-moşieresc”, am parcurs atunci o experienţă umană nu numai dincolo de orice ideologie, ci şi mai presus de orizontul „ideilor”. Tânărul de atunci a constatat, nu fără o iniţială mirare, prin contactul şi convorbirea directă, spontană, liberă de inhibiţii şi irizată de simpatii reciproce, cu ţărani de toate categoriile, inclusiv dezavantajate, că ţăranii resping în mod unanim „stânga” şi chiar unele oferte de legi la prima vedere mai avantajoase pentru ei decât programul şi proiectele de reformă ale Partidului Naţional Ţărănesc, pe simplul motiv că ele vin din partea comuniştilor şi nu fac decât să „încurce lucrurile”, tulburând înţelegerile şi aranjamentele existente între ei şi moşieri, pe care, fiindu-le propice, ţăranii în cauză vroiau să le extindă, nu să le înceteze, cu urmări iremediabile, numai pentru că s-au lăsat ademeniţi de comunişti, care nu urmăresc binele ţăranilor, ci scopuri ascunse şi străine. Era la mijloc şi ceea ce văzuseră cu ochii lor ca soldaţi în timpul războiului în Rusia colhozurilor şi a icoanelor îngropate. Treptat, luam cunoştinţă de răspunsul la comunism al omului marii tradiţii şi al creştinismului adânc ţărănesc. Mi-aduc aminte de vorba lui Giovanni Papini: „Comunismul este războiul Asiei împotriva Europei, al primitivului tehnicizat împotriva intelectualului corupt, al oraşului împotriva statului”.

Mircea Platon nu crede că dreapta românească mai are o şansă „.... atâta timp cât, după ce a abandonat ideea naţională şi pe cea religioasă, se defineşte nu în termeni personalist-organici, ci în termeni <>” . Ovidiu Hurduzeu, în convergenţă cu poziţia lui Mircea Platon, în direcţia unei „societăţi personalist-conservatoare” („degajată de elementele anti – sau impersonale”) este, pe de o parte foarte conştient de truda timpului care stă în faţa acestui, am putea spune, proiect istoric concret, dar (şi aici, acest critic scânteietor al non-sensului optimismului tehnicist-imanentist se poate spune că vorbeşte din realismul credinţei) înfruntă încetineala neinspirată a timpului: „Confruntată cu eşecul gândirii occidentale, România este chemată să-şi regrupeze resursele intelectuale şi spirituale pentru a elabora propriile sale alternative. Suntem încredinţaţi că, pe solul ortodoxiei şi al tradiţiilor noastre intelectuale, vom reuşi să ieşim din criza în care ne-au aruncat globalizarea şi propriile noastre laşităţi” (ibidem pag. 187).

Autorul „Sclavilor Fericiţi”, pornind de la convingerea trăită că „Libertatea e teonomă” şi-a luat, cu curajul sincerităţii genuine, libertatea intempestivă de a da în vileag şi combate una după alta tentaculele „hipercomplexităţii păguboase” ale unei lumi triumfalist moderne, la ea acasă, cu o intensitate demascatoare care implică nu numai ascuţimea percepţiei, ci şi suferinţa unei revolte creatoare, ca pe urmă să nu obosească în a trage alarma cu o măiestrie care îi oferă cititorului şansa unei părtăşii la rezultatele salvatoare ale acestei expediţii de luptă spirituală.

În Postfaţa sa, Gheorghe Fedorovici relevă, cu fină sesizare a unei caracteristici de profundă rezonanţă: „Deşi la prima vedere un text teoretic, eseurile pe care le adună trebuie văzute mai degrabă ca o mărturisire decât ca o construcţie teoretică, ca o atitudine mai mult decât ca o înşiruire de argumente (pag. 355). Atât Ovidiu Hurduzeu cît şi Mircea Platon mărturisesc despre om ca „paznic la porţile realului”. Iar realul ontologic înseamnă pentru om întâlnirea cu divinul şi cu Întruparea acestuia pe drumurile istoriei mântuirii. Acesta este adevărul uitat, tăinuit, ignorat, execrat cu încruntare sau jubilare nihilistă mai ales sub zodie postmodernistă. Şi totuşi, mărturia adevărului este expresia unei identităţi vii care la om e dată sub forma indelebilă a persoanei legate de prezenţa Dumnezeului care s-a întrupat în istorie. Gheorghe Fedorovici subliniază: „Acest fapt fundamental care iluminează Istoria de la un capăt la altul în fiecare punct ale ei este Întruparea-Răstignirea-Moartea-Învierea Fiului” (pag. 360). Atât gândirea cât şi anevoioasa misiune pe care şi-au asumat-o O. Hurduzeu şi M. Platon îşi caută şi urmează reperele esenţiale în acest orizont. În capitolul intitulat „Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii”, care conţine dialogul lui cu Silviu Man, Mircea Platon încheie: „Ce putem face deci? Să ne purtăm destinaţia cu noi: să mergem cu Dumnezeu în suflet. Să nu uităm niciodată că, dacă harta realului a dispărut, avem încă icoana lui. Ce înseamnă, concret, acest lucru? Înseamnă că nu am a da nimănui nici un sfat, nici o indicaţie de lectură, nici un mercurial bibliografic, afară de acesta: citiţi orice, chiar şi Marx, cu o icoană în faţa ochilor minţii. Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii. Nu doar cu orizont hermeneutic, sau contrapunct teologico-estetic, nu doar ca disciplină a rugăciunii şi nu ca îmbrobodire conformistă, ci ca prezenţă care nu îngăduie << urâciunea pustiirii>> ....”.
Cartea lui O. Hurduzeu şi M. Platon este o mărturie răspicată despre România profundă şi viziunea creştină a recunoaşterii adevăratului ei chip şi a luptei iubitoare, împreună cu ea, pentru dăinuirea şi izbăvirea ei.

Ceea ce implică şi meditaţia asupra ierarhiei scopurilor şi (întru cât, în spirit creştin, ele nu pot scuza în nici un caz mijloacele) a căilor unei politici corespunzătoare. Dar nu avem de a face nicidecum cu modul de gândire şi cu atât mai puţin cu discursul „politiologic”, care câteodată încarcă peste măsură conţinutul tivit ideologic şi stilul dezbaterii impasului şi soluţiilor de orientare spre viitor în Ţara noastră. Demersul celor doi autori merge în sensul elaborării unei înţelepciuni la înălţimea provocărilor contemporane. Înţelepciunea fiind o noţiune destul de neglijată până la eventuală depreciere în epoca modernă, dar care stă în însăşi originea şi scopul filozofiei, chiar dacă noua filozofie a putut adeseori considera că se poate dispensa de această formă de cunoaştere şi virtute în acelaşi timp, până la formularea, de data aceasta cu adevărat simplistă şi defel argumentată, a lui Wittgenstein că: „înţelepciunea e rece, cenuşie şi proastă”. Ceea ce nu înseamnă că şi filozofii din epoca modernă nu s-au întâlnit cu întrebarea asupra sau experierea cel puţin a unei tentative de integrări a cunoaşterii prin înţelepciune. O. Hurduzeu şi M. Platon consideră că faţă de impasul antropologic, spiritual şi moral al epocii, aşa cum se reflectă el şi în Ţara noastră, dincolo de conflictul hermeneuticelor e nevoie de o terapeutică şi o acţiune dirijate de o bine întemeiată înţelepciune care este divină şi umană în acelaşi timp.

Nici drumul înţelepciunii nu e însă lipsit de răscruci şi primejdii. În scrierea ideografică a chinezilor, noţiunea de „înţelept” este figurată prin două semne: unul reprezintă vântul, celălalt tunetul. Adică se sugerează că înţeleptul este liber ca vântul şi în societatea respectivă câteodată intempestiv ca tunetul. Aceasta e o viziune chineză a înţelepciunii. Dar misiunea lui O. Hurduzeu şi M. Platon este mai complexă. Căci înţelepciunea creştin-ortodoxă este mai profundă şi cere mai mult.

Sursa:

http://www.cbrom.de/Teme-Actuale/Romania_profunda.htm

Continuare...

de Cezarina Bârzoi, Ionuț Băiaș

Viata lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine placuta lui Dumnezeu.El trebuie sa intre, alaturi de Valeriu Gafencu si alti tineri romani morti in inchisoare, in galeria sfintilor romani, care au trait o tinerete sfanta, incununata cu jertfa suprema pentru invierea neamului romanesc, constituind inaltatoare pilda pentru generatiile viitoare. Pr Liviu Branzas, Raza din catacomba

Gheorghe este singurul copil al familiei Jimboiu, romani din Oltenia; s-a nascut in localitatea Vela din zona de campie a judetului Dolj. De copil a fost deosebit, cu o structura sufleteasca superioara, calitati cu care avea sa-si impresioneze peste ani camarazii de suferinta.

Cum tatal avea sa plece la Dumnezeu inca in adolescenta sa, Gheorghe Jimboiu ramane singur sprijin al tinerei vaduve care, ca mama iubitoare, s-a ingrijit cum a putut mai bine de educatia fiului ei.

Desi sufletul sau dovedea inclinatii mai degraba spirituale sau artistice - „Avea cele mai deosebite maini pe care le-am vazut la un om: nefiresc de subtiri, cu degete foarte lungi, maini facute anume pentru rugaciune sau pentru un mare pianist” (Fericiti cei ce plang, Aristide Lefa) - se inscrie la Academia Comerciala din Brasov pentru a-si putea ajuta mama.

In aceasta perioada se apropie de Miscarea Legionara si intra in Fratiile de Cruce pentru „desavarsirea morala si spirituala”.

Astfel, este arestat inca in 1941, ca membru al Miscarii Legionare, mama sa, grav bolnava de inima ramanand fara sprijin. In inchisoare avea sa-si contureze personalitatea-i robusta care avea sa-i impresioneze pe cei din jurul sau: seriozitate, tinuta, minte sclipitoare, stapanire de sine, curatie sufleteasca (cf. Aristide Lefa). Va fi eliberat, doar in valtoarea evenimentelor de dupa 23 august 1944.

Activeaza in rezistenta anticomunista. Este condamnat la 15 ani munca silnica

Pericolul bolsevic nu-l lasa indiferent, ci il mobilizeaza in miscarea de rezistenta anticomunista, activand in zona Brasovului ca sef al studentimii legionare. Valul de arestari declansat in 1948 nu-l prinde in calea sa; dar un an mai tarziu cade in mana bandelor securitatii.

Regimul dur de ancheta la care este supus i-a declansat ciroza hepatica in urma loviturilor care i-au fost aplicate cu „stiinta” la ficat.

Pe plan moral nu va abdica de la idealul romanesc si crestinesc de lupta nationalista, rezistand fara a fi ingenunchiat de cumplitele torturi, pentru ca „se ruga cu putere, marturisind ca a simtit real ajutorul divin” (prof. Cornel Dragos). Judecat ca dusman al poporului, va fi condamnat la 15 ani munca silnica.

Desi ca sef legionar putea ajunge la Pitesti, Dumnezeu il fereste de ororile reeducarii de acolo pentru ca se imbolnaveste grav si de TBC, fiind astfel transferat la spitalul-penitenciar de la Targu-Ocna.

Acolo avea sa-i intalneasca pe Valeriu Gafencu- „Sfantul Inchisorilor” - si grupul de rezistenta si rugaciune format in jurul sau, pe Arhim. Gherasim Iscu, de la care Gheorghe Jimboiu isi va inteti flacara iubirii jertfelnice pentru aproapele si pentru vrajmasi, purtand in sine lumina dumnezeiasca prin temnitele comuniste.

Veridicitatea celor spuse si dimensiunile posibilitatilor sale sufletesti sunt date de marturiile celor ce l-au cunoscut in perioada detentiei:
„De multe ori, cand aveam momente de framantari sufletesti sau ma simteam obosit, o discutie cu el ma refacea si ma intarea sufleteste. In cuvinte simple, reusea sa redea esentialul problemelor pe care le discuta, avand o putere de convingere iesita din comun.” Aristide Lefa, Fericiti cei ce plang.

„Intre noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe langa rugaciunile obisnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicandu-l de fiecare data unui om sau unei cauze. Se ruga uneori in pat, alteori la plimbare, numai sa fie linistit. Era senin si evident desprins de cele lumesti. Credea nelimitat.

Izvorau din el curatenie si intelepciune, bunatate si severitate, pace, dar si lupta, certitudine si neobosita cautare. Inseta dupa apele cele mai adanci ale vietii launtrice.”
Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua.

Duhovnic fara sutana
Desi in interiorul sau a deprins rugaciunea mintii, pe care a coborat-o in inima, Gheorghe Jimboiu excela in faptele credintei, daruindu-se celui de langa el, fiind ajutat de sociabilitatea sa, comportandu-se amabil in toate imprejurarile.

Fiind preocupat de problemele actualitatii si de perspectivele de viitor, nu-si dorea sa intre in cler sau in cinul monahal, ci vedea implinirea misiunii sale printre mireni. Aceasta mobilitate sufleteasca facea din el un fel de catalizator; avand darul de a se imprieteni cu toata lumea, cei din jurul sau gaseau in el un prieten in fata caruia isi deschideau sufletul cu usurinta.
Fara a conta in fata organelor de represiune comunista daca starea sanatatii ii era ameliorata - cu siguranta in viata era tinut de purtarea de grija divina, nu de ingrijirea medicala de care se “bucura” ca orice detinut politic din partea comunistilor - este mutat la inchisoarea Caransebes din pricina unor alte dosare.

De acolo ajunge la temutele, marile si vechile temnite de la Gherla si Aiud. Impresia tuturor celor care l-au intalnit sau au auzit despre persoana sa a fost una exceptionala.

Spunea mereu rugaciunea inimii
Pe cand se afla in Penitenciarul Gherla, in 1954, starea sa duhovniceasca ii supusese trupul si-l inaltase de la nivelul suferintelor si necazurilor omenesti, plasandu-l pe calea sfinteniei:
„Un tanar curat trupeste si sufleteste, inzestrat cu o mare blandete si bunatate... Spunea mereu rugaciunea inimii, traind numai pe coordonatele dragostei fata de celalalt. Nu auzeai de la el un singur cuvant de razbunare si ura. Un inger in trup...

Am asistat odata la o extractie de masea, fara anestezic, facuta lui Jimboiu. A durat foarte mult aceasta interventie stomatologica, dar el nu a scos nici un sunet si nu a schitat nici un gest de durere. (...)
N-am intalnit un altul, indiferent de varsta sau pregatire, care sa inteleaga Ortodoxia si sa iubeasca pe Hristos ca Jimboiu. Din momentul in care l-am cunoscut, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectura oarecare.
Cunoscandu-l, orice indoiala, orice suspiciune ca au existat si mai exista sfinti pe pamant a fost spulberata pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfant bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie sa fie si sa faca omul pentru mantuirea lui si a neamului care l-a conceput” Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii.


Tamaduitor pentru fratii sai de suferinta
Din voia si cu puterea lui Dumnezeu devine tamaduitorul fratilor sai de suferinta cazuti in nenorocire, care se afundasera in „malstina disperarii”, prin incurajare, indemn la rugaciune si o mana de ajutor intinsa salvator, cum marturiseste acelasi Dumitru Bordeianu:
„Gestul lui Jimboiu - ma luase de mana - m-a facut sa-l urmez... Dupa un schimb de cuvinte credeam ca am vorbit cu un inger, caci puterea care emana din el redusese la tacere duhurile ce ma chinuiau. Si de atunci m-a invitat in fiecare zi sa stam de vorba. Dandu-mi seama ce fel de om este si cat de mare putere spirituala avea, l-am implorat sa se roage si el pentru mine.”

Iar pana la Sfintele Pasti sufletul aflat in stapanirea duhul satanei a fost salvat:
„Adevarat a inviat! a fost replica lui, plina de duiosie. Am plans o vreme, amandoi. In viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, in acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amandoi bucuria vindecarii si invierii mele.

Am vrut sa-i multumesc pentru pretioasa indrumare pe care mi-a aratat-o, dar el s-a multumit sa graiasca: ‘‘Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De cand te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine’’.

Un sfarsit asteptat cu bucurie
Sanatatea subrezita de anii indelungati de temnita, alaturi de lipsa unei asistente medicale i-au inlesnit dobandirea cununii de mucenic si locul in ceata sfintilor, atunci cand Dumnezeu a hotarat sa-l cheme la Sine pe luptatorul pentru dreapta credinta Gheorghe Jimboiu, in 1963, pe cand se afla in Penitenciarul de la Aiud.

Dupa marturiile fratilor de suferinta, trairea celor ca Gheorghe Jimboiu a dus la concluzia ca parte din legionari traisera in inchisori monahismul la modul cel mai profund si exigent.

Ajuns pe culmile urcusului sau spiritual - cand a putut fi considerat „crestinul deplin” - s-a apropiat de trecerea in vesnicie cu seninatatea celor impacati cu sine, cu semenii si cu Dumnezeu:
„Nimic nu indica faptul ca omul acesta stie ca va muri. Nici un semn de neliniste nu i se poate citi pe chip. Poate ca altii ar fi cazut in disperare si ar fi batut la usa ca sa fie dusi la spital. El bate la o alta poarta, cu credinta si cu smerenie: la poarta Cerului spre care nazuieste.

Sunt convins ca acest traitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca sa vad cum se apropie de moarte un om care a pasit peste pragul sfinteniei. Privindu-l, simt ca este omul de care m-as rusina cel mai mult, daca mi-ar cunoaste pacatele.

Nu pentru ca m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simtit traind dragostea frateasca in modul cel mai pur, ci pentru ca, in timp ce el zboara prin sfere celeste, eu zac neputincios si ticalos in genuna.”.
Pr. Liviu Branzas, Raza din catacomba. Jurnal din inchisoare.

Rapa Robilor-unul din locurile cele mai pline de sfintenie ale neamului

Trupul lui Gheorghe Jimboiu a fost aruncat noaptea de gardieni in Rapa Robilor: imensa groapa comuna a detinutilor de la Aiud - pentru a-i pierde urma.

In ultimii ani, insa, dupa construirea Schitului Aiud, pamantul din Rapa Robilor a inceput sa scoata la suprafata moastele sfintilor Aiudului: oase curate, frumos mirositoare; oase inca acoperite de piele; cranii pe care parul si barba nu au putrezit - toate purtand amprenta torturilor. Aceste sfinte oase alcatuiesc Osuarul Aiudului, loc de pelerinaj si izvor nesecat de minuni.

Gheorghe Jimboiu fie se odihneste astazi sub icoana Maicii Domnului din Osuar, fie asteapta in curtea Schitului momentul in care Dumnezeu va descoperi oamenilor moastele sale.

Sursa: Hotnews.ro

Continuare...

de Gheorghe Jijie

George Manu
Luna aprilie a fiecãrui an se asociazã cu sãrbãtoarea Învierii Domnului si cu efortul întregului bios de a începe, de la micile gângãnii, pânã la om, de la gingasii ghiocei si nu-mã-uita, pânã la stejarii si brazii uriasi, un nou inel al vietii din lantul nesfârsit al vietuirii. Primãvara anului 1961 a avut, desigur, si aceastã caracteristicã. Dar pentru noi, ceri angajati în lupta anticomunistã, a în semnat si un moment de doliu adânc: "La 12 aprilie se stinsese din viatã un luptãtor simbol, a cãreia aurã strãlucise timp de aproape doisprezece ani pe cerul întunecat al temnitelor comuniste". Este vorba de George Manu, omul exemplar, descendent al unei familii ale cãrei rãdãcini - confirmate documentar - ajung în timpul primelor Cruciade si care de-a lungul secolelor a dat oameni fãuritori de istorie. Încercãm prin cele ce urmeazã sã îl aducem în lumina cunostintei celor care l-au cunoscut, admirat si iubit, ca si a celor ce numai au auzit sau citit despre el reproducând fragmente dintr-o monografie mai completã, dar nu exhaustivã, care urmeazã sã aparã sub egida Fundatiei care îi poartã numele.

Originile familiei
Dupã traditie si unele apropieri de nume, se pare cã originea familiei este undeva în Italia - având legãturi sau chiar fiind o ramurã a vechii familii Manno. George Manu însusi semneazã teza de doctorat "Mano" (cu un singur "n"), fãcând legãtura peste timp cu acei Manno din republicile Venetia si Genova, care se stabiliserã la Constantinopol în secolele XV-XVI, având activitate si interese legate de Patriarhia ecumenicã.
Cel mai vechi Manno (conform studiului f. amãnuntit - de sute de pagini - al lui Constantin George Manu) este Conrad, citat la 1267 comandant de osti al regelui Siciliei, cu titlul "condotiere di armi". În 1343 gãsim în Sciacea pe Nicolo Manno "barone militare della cita". Îi semnalãm si pe Mihail Manno (1515) si Ieronim Manno (1537) di Venezia. În 1595 un Mihail Manno ajunge la Constantinopol, la Patriarhia ecumenicã. Acolo, din tatã-n fiu urmasii sãi vor îndeplini timp de douã secole demnitãtile de Mare logofãt si Mare eclesiarh al Bisericii de rãsãrit.
Cum Mihail Manno desfãsura în Kastoria (Macedonia) un înfloritor "comert de blãnuri" (pentru acele timpuri), multe istoriografii plaseazã în acest centru comercial originea familiei.
Averea agonisitã din comert este folositã în scopuri culturale: fundarea primei scoli de artã din Epir; ajutorul acordat Mitropoliei din Adrianopol pentru a-si recupera podoabele bisericesti si vasele sacerdotale puse drept garantie la Trezoreria otomanã pentru neplata impozitelor. Influenta familiei Manno - mari dregãtori ai Patriarhiei - este predominantã în Bizantul crestin.
În 1818, într-un incendiu la Therapia arde un edificiu al familiei, cu toatã arhiva si cu 17 membri, multi dintre ei copii si adolescenti. Dupã acest dezastru si dupã evenimentele din 1821 familia se împarte în trei ramuri: cea moldavã (astãzi stinsã), cea valahã si cea greacã.
Ramurii valahe, înruditã prin Vãcãresti, Ghiculesti si Cantacuzini cu cele mai importante familii românesti, îi apartine generalul Manu (bunicul lui George), ministru de rãzboi în timpul conflictului româno-turc, autorul declaratiei de independentã a României.
Ramurii grecesti îi apartine principesa Aspasia, singurul membru din familie care s-a cãsãtorit cu un cap încoronat, regele Alexandru I al Greciei.
Alt membru remarcabil al acestei ramuri este Constantin Manu (1869-1913); dupã studii universitare la Leipzig si Heidelberg, obtinând diploma de doctor în drept, deveni pentru scurt timp profesor de greacã al împãrãtesei Elisabeta a Austriei. Apoi îsi ia doctoratul în filologie anglo-saxonã la Oxford. Prietenia cu Pierre de Coubertin îl determinã sã îl ajute pe acesta la actiunea de reconstituire a Jocurilor Olimpice. În timpul rãzboiului balcanic se angajeazã împreunã cu vãrul sãu, Emmanuel Argyropoulos, la pilotarea unui avion Forman, Grecia devenind primul stat din lume care a folosit aviatia ca instrument de luptã. Moare pe câmpul de onoare, prãbusindu-se deasupra unui sat din Macedonia - Langada. Destinul acestuia are o mare asemãnare cu al lui George Manu, care si el face strãlucite studii si apoi se sãvârseste pe câmpul de onoare.

“Ramura valahã”

Pânã la sfârsitul secolului XIX, numãrãm printre membrii familiei: un mare ban, patru mari vornici, cinci mari logofeti, patru mari postelnici, trei mari hatmani. Între acesti boieri veliti sã-l mentionãm si pe marele vornic si caimacam (loctiitor domnesc) Mihail Manu (1762-1838); alãturi de fratii Dinicu si Iordache Golescu si de "pãmântenii" Ion Câmpineanu, Filipescu si Vãcãrescu sprijinã miscarea antifanariotã a lui Tudor Vladimirescu. Bunica sotiei lui, Smaranda Vãcãrescu, este Safta (cãsãtoritã Kretzulescu), fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. Nepotul acestui Mihail Manu si al Smarandei este generalul George Manu (1833-1911), al cãrui fiu, Ion, este tatãl lui George Manu.
Pe linie maternã, George Manu se trage din "ramura Serban-Vodã" a familiei Cantacuzino. Mama lui, Elisabeta (Zetta) Cantacuzino este fiica unuia dintre primii industriasi români, inginerul Iancu Cantacuzino (1847-1911), constructorul cãii ferate Bucuresti-Predeal si fondatorul primei fabrici de ciment din România, la Comarnic. Unul dintre fratii Zettei, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino - viitor presedinte al Partidului "Totul pentru Tarã" - va determina optiunea politicã a nepotului sãu.

La studii
George Manu îsi începe pregãtirea scolarã ca elev particular, dupã un program fãcut de bunicul sãu, generalul Manu. Profesori strãluciti - savantul chimist Longinescu sau pãrintele Chiricutã - erau adusi cu trãsura la casa Manu pentru a preda lectii unui singur elev. Instructia, bazatã pe memoria sa prodigioasã, este astfel completã, chiar enciclopedicã, si la cel mai înalt nivel.
Dupã studiile la Facultatea de Stiinte a Universitãtii din Bucuresti, luându-si diplome în fizico-chimie si matematici, în 1925, pleacã în Franta si obtine în anul urmãtor un certificat de studii superioare în chimie fizicã si radio-activitate la Facultatea de Stiinte din Paris. Între 1927-1934 lucreazã la elaborarea tezei sale de doctorat în laboratorul d-nei Marie Curie, cu titlul: "Recherches sur l'absorption des rayons a" ("Cercetãri asupra absorbtiei razelor a"). Frecventeazã în paralel cursurile lui Loius de Broglie, Paul Langevin, E. Bloch si altii la Sorbona si la College de France. Domeniul abordat era pe atunci complet nou: "absorbtia radiatiei a în materie".
Publicã o serie de comunicãri în "Comptes Rendus de l'Academie des Sciences Paris":
- Sur le ralentissement des rayons a dans l'air;
- Le ralentissement des rayons a dans l'air et la theorie de Bethe;
- Sur le ralentissement des rayons a dans l'hydrogene;
- Sur le ralentissement des rayons a. Comparaison entre la theorie et l'experience.
George Manu îsi sustine teza de doctorat la 5 iulie 1933 la Universitatea din Paris, comisia fiind formatã din Marie Curie - presedinte, Jean Perrin si A. Debieme - membri. Teza e publicatã în "Annales de Physique, seria XI, tome I, pag. 407-531).
Întreprinzând o generalizare teoreticã a rezultatelor experimentale obtinute, G. Manu traseazã diagramele de variatie a parcursului radiatiilor corpusculare (protoni si particule a) în functie de vitezele initiale în studiul "Sur l'absorption des rayons a de les rayons H par la matiére, parcours pouvoirs de ralentissement". Doamna Marie Curie îi propune sã rãmânã definitiv în laboratoarele institutului de radioactivitate, dar G. Manu revine în tarã.
Cadru universitar
La 1 noiembrie 1935 ia în primire functia de asistent la Catedra de Fizicã molecularã, Acusticã si Opticã (a profesorului Eugen Bãdãrãu), de la Facultatea de Stiinte a Universitãtii Bucuresti. Aici leagã o prietenie de o viatã cu Serban si cu Radu Titeica - asistent la aceeasi catedrã.
Pe lângã comunicãri de strictã specialitate, G. Manu a publicat în revista "Natura" articole de interes mai general: "Razele cosmice" (1935), "Evolutia ideilor în fizicã de la 1800 pânã azi" (1936). Nu trebuie uitatã nici neobosita sa activitate în comitetul de conducere a Societãtii române de fizicã - secretar, 1935-1945.
Aici a sustinut un numãr impresionant de prelegeri, care familiarizeazã si pun în temã auditoriul cu domeniul aproape necunoscut al fizicii nucleare:
- Transmiterile unei raze a si neutronul;
- Date noi despre razele cosmice (1936);
- Despre parcursul particulelor de transmutare (1937);
- Transmutarea Uraniului si Toriului. Momente nucleare (1940);
- o conferintã despre neutronii lenti;
- o conferintã despre efectul fotoelectric nuclear.
Profesorul Gheorghe Titeica (profesor la Politehnicã si la Facultatea de Matematicã, care l-a cunoscut pe acest condotier al stiintei de avangardã de la fiii sãi) l-a sfãtuit pe G. Manu sã strângã aceste prelegeri într-un volum. Astfel a apãrut volumul I din primul Tratat de fizicã nuclearã, care continea capitole consacrate: structura atomului, structura nucleului, momentele nucleare si radioactivitatea, editat în 1940 sub egida Academiei Române, ca monografie stiintificã la Editura-librãrie Ion O. Gorjanu, cu prefatã de Horia Hulubei, în 170 de pagini si un numãr impresionant de diagrame si figuri explicative.
Volumul II urma sã dezvolte probleme legate de transmutãrile nucleare, iar volumul III teoria nucleului. Acestea au rãmas undeva în note si manuscrise si au fost ridicate la vreo perchezitie si nu s-au mai putut publica, cãci G. Manu s-a angajat în lupta anticomunistã si a fost arestat, decedând în temnitã, în conditii de exterminare.


Lupta cu parvenitii
Lupta sa pentru pãstrarea prestigiului moral si intelectual în învãtãmântul superior se concretizeazã în actiunile contra confreriei oculte numite "Falanga" - formatã din cadre universitare si functionari superiori din Ministerul Învãtãmântului care, fãrã pregãtirea necesarã, recurgeau la diferite subterfugii pentru a plasa în posturi oameni devotati unor interese meschine. Ilustrul profesor de anatomie Grigore T. Popa defineste aceastã Falangã: "O asociatie ocultã, bazatã pe interese personale, o simbiozã a unor functionari superiori din Minister cu un grup de profesori, care se ajutã reciproc utilizând în mod nepermis influenta lor… Profesorii din Universitate (falangisti) fac acte surprinzãtoare de cãlcare a bunului simt si a legii, pe care Ministerul (prin falangisti) se grãbeste sã le aprobe… La rândul lor, falangistii ministerului formuleazã pretentiuni de titluri de negândit în conditiuni normale, pe care falangistii universitari le satisfac surprinzãtor de binevoitor. Între falangistii universitari si cei administrativi este un continuu circuit de favoruri si o neîncetatã mânã de ajutor împotriva nemlãdiosilor".
Douã cazuri au tulburat viata universitarã în acel timp, având un puternic ecou public si publicitar. Aurel Nicolau trebuia sã ocupe o catedrã creatã de prof. Crisitan Musceleanu special pentru el (ca viitor ginere) si Ilie Purcaru, director în Ministerul culturii, care îsi dã un doctorat cu vitezã, subiect de ironie pentru George Manu în articolul "O palmã pentru stiinta românã" ("Buna Vestire", 23 ianuarie 1938).
Conflictul, în ambele cazuri, are loc între Falanga pomenitã si un grup de tineri fizicieni cu o excelentã reputatie profesionalã si moralã: G. Manu, Aurel Ionescu, Radu si Serban Titeica. Acesta se terminã cu suspendarea lui George Manu din functia de conferentiar. Dar Armand Cãlinescu (ministrul de atunci) respinge referatul de suspendare desi acesta fusese semnat de o serie de somitãti profesorale iar Cãlinescu purta o urã binecunoscutã legionarilor.


În Miscarea Legionarã
George Manu aderase la Miscarea Legionarã din 1937 - moment de apogeu al Legiunii - dar nu activeazã prea mult, limitându-se la sfera universitarã. La alegerile din 1937, în pofida numelui sãu de rezonantã istoricã, a legãturii sale de rudenie cu generalul Cantacuzino Grãnicerul, a pregãtirii sale si chiar a vârstei (35 de ani), nu apare pe listele electorale, unde ceilalti asistenti universitari ai Facultãtii de Stiinte, legionari, se aflau înscrisi (Iordache Nicoarã, Gheorghe Macrin, de la fizico-chimice, si Luca Teodoriu, de la matematici).
Nici în scurta perioadã a prezentei la guvernare a legionarilor nu figureazã în nici un post de mare rãspundere politicã. Desi acest face sã rãmânã nestingehrit la catedrã si dupã înlãturarea Miscãrii din politica statului de cãtre Antonescu, i se blocheazã ascensiunea profesoralã pentru cã i se cunosteau optiunea si simpatiile.
În 1943 se ocupa cu legãturile politice între Miscare si celelalte formatiuni politice, asa cum rezultã din declaratia sa din 6 mai 1948: "… Fãceam parte din comandamentul Miscãrii Legionare, fiind consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Miscãrii".
În timpul miscãrii de rezistentã împotriva comunismului, conform declaratiei din 26 mai 1948, "la începutul acestei epoci Petrascu, în deplin acord cu mine, care fac parte din comandament, duce o politicã de rezistentã manifestatã prin: a) contacte cu Partidul National-Tãrãnesc, prin mine sau prin altii… b) contacte asigurate de mine cu miscãrile de rezistentã… c) mentine prin Nelu Rusu si Ricã Georgescu contact cu Palatul, pe care îl asigurã cã Miscarea e pe linia de rezistentã".
Se implicã tot mai mult în actiunile miscãrii de rezistentã, intrând complet în subversivitate dupã toamna lui 1945, de când nu mai merge nici pe la Facultate.
Conform declaratiilor sale "reiese cã Petrascu a cãlcat pactul de neutralitate (cu comunistii, n.n.) chiar de la început prin urmãtoarele: m-a însãrcinat cu un mesaj cãtre seful rezistentei, generalul Aldea, declarând cã Miscarea Legionarã va fi prezentã când va sosi momentul luptei; m-a însãrcinat în calitate de legionar - considerat de el încã în subordine - sã nu respect pactul si sã mentin contactul cu miscãrile de rezistentã.
A autorizat pe Vicã Negulescu sã mã vadã regulat, pentru a urmãri contactul cu rezistenta; m-a însãrcinat, prin Vicã Negulescu sã remit sefului rezistentei un memoriu de la legionarii din Germania, memoriu care justificã o politicã diametral opusã acestui pact".


În miscarea de rezistentã
G. Manu se înscrie si activeazã în formatiunea de rezistentã "Sumanele negre", cu toatã opozitia conducerii Miscãrii. Dupã douã întrevederi cu Paul Iacobescu, dr. Brancovici, Georgel Demetrescu si Dan Zamfirescu se hotãrãste sã porneascã pe un drum propriu de luptã, despãrtindu-se de N. Petrascu.
Scrie "Behind the iron courtain" ("În spatele cortinei de fier"), document pe care îl prezintã ambasadelor apusene, regelui, generalului Aldea. Ia o serie de legãturi cu diplomatii acreditati pe lângã Ambasadele si legatiile americanã, englezã, francezã: Frank Stevens, col. Lovell, Billy Wattson si altii.
Pentru scopul luptei era cel mai bine sã plece în strãinãtate - în tarã fiind urmãrit îndeaproape: unde sã se punã la dispozitia Comandantului Horia Sima (cum îl sfãtuia d-na Protopopescu) sau sã ia legãtura cu grupurile de rezistentã si sã încerce unificarea lor (cum era sfãtuit de Bujoiu si altii).
Se hotãrãste sã plece la 17 martie 1948. În trenul în care se gãsea însotit de o cãlãuzã se face un control. Actele false pe care le detinea îl ajutã sã scape, dar "cãlãuza" se sperie si îi spune sã se întoarcã. La Bucuresti cade în plasa pregãtitã de Securitate si este arestat.


O viatã încununatã
Începe tragicul episod al procesului. Dupã anchete istovitoare, de zi si de noapte, dupã maltratãri în stil "sovietic", cu nota accentuatã de cruzime a Securitãtii din acel timp, se dã sentinta: Gheorghe Manu, Ioan Bujoiu, Alexandru Papp, Nicolae Petrascu, Eugen Teodorescu si amiralul Horia Mãcelaru - muncã silnicã pe viatã; Nicolae Mãrgineanu - 25 de ani; Dimitrie Gheorghiu si Nistor Chioreanu - 20 de ani; Alexandru Bals si Gheorghe Bontilã - 15 ani.
Începe perioada cea mai grea a vietii lui: temnita. Dar aceasta, conform vechii maxime a lui Ovidiu din Heroides: "Finis coronat opus", îi pune pe frunte cununa de martir al rezistentei anticomuniste. Iar activitatea lui didacticã, neobositã în închisoare, îl ridicã pe un soclu pe care cu greu se ridicã unii din toti cei trecuti prin gulagurile si închisorile tuturor timpurilor. Cãci a sacrificat atât de mult din propria-i fiintã pentru a instrui pe altii, a avut un bagaj atât de mare si variat de cunostinte pe care le împãrtea cu atâta generozitate, a sustinut atât de mult din punct de vedere moral rezistenta celor închisi si a crezut cu atâta tãrie în biruinta binelui asupra rãului.

Sursa: Permanente, aprilie 2002

Continuare...

Autor: Teodor Vargolici
Data: 4 oct 2006

Înainte de a începe "dosariada" actuală, de deconspirare a celor ce au slujit, sub diverse forme, fosta Securitate, au existat câteva importante acţiuni de dezvăluire a adevărului asupra acelei monstruoase caracatiţe care a sfârtecat destinul multor oameni şi care, din păcate, acţionează şi acum sub o machiavelică schimbare la faţă.
Printre aceste acţiuni care au premers "dosariada" de astăzi se numără şi ampla reconstituire a destinului dramatic al lui Ion Petrovici în vizorul Securităţii, alcătuită de I. Necula şi apărută la Editura Saeculum I. O. Cartea se bazează pe o temeinică documentare, pe o cunoaştere atentă a mărturiilor celor care au avut aceeaşi soartă cu ilustrul filosof şi om de cultură şi, mai ales, pe cercetarea amănunţită a dosarelor aflate la CNSAS. Pentru a demonstra că Ion Petrovici a suferit pe nedrept prigoana, detenţia timp de zece ani în diabolica închisoare de la Aiud, alături de alţi reprezentanţi de seamă ai spiritualităţii şi creativităţii româneşti, ca şi de diferite profesiuni, până la bieţii ţărani care se opuneau colectivizării agriculturii, I. Necula trasează coordonatele esenţiale ale biografiei filosofului şi totodată omului politic până în 1944. Afirmându-se ca un intelectual de înaltă cultură şi ca un filosof de profundă gândire originală, dăruindu-se propăşirii ţării şi neamului românesc, a fost cooptat, în 1921, în primul guvern al mareşalului Averescu, şi a doua oară în 1926, în aceeaşi formaţiune guvernamentală. Începând din 1930, a conferenţiat în multe ţări europene, elogios apreciat, în 1934, Elena Văcărescu, o adevărată ambasadoare a culturii româneşti în Franţa, considera conferinţa lui Ion Petrovici la Academia Franceză drept "unul din cele mai mari succese pe care un român le-a obţinut vreodată la Paris". Dobândind un binemeritat prestigiu prin excelentele sale lucrări şi exegeze filosofice, în 1935 a fost ales membru al Academiei Române. În 1940, stabilindu-se la Bucureşti s-a dedicat muncii ştiinţifice şi activităţii universitare. Soarta l-a făcut să intre, la 5 decembrie 1941, în guvernul prezidat de mareşalul Ion Antonescu, până la 23 august 1944, cu consecinţe nefaste în perioada instaurării comunismului în ţara noastră.

Atacul l-a dezlănţuit Iorgu Iordan, prin articolul Un ministru antonescian, Ion Petrovici, publicat în Tribuna poporului din 20 septembrie 1944. Calvarul filosofului a început în aprilie 1945, când a fost arestat. La scurt timp, murindu-i soţia, i se îndăguie să participe la înmormântarea ei, datorită intervenţiei lui Victor Eftimiu. Cu ajutorul acestuia, izbuteşte să transmită Academiei Române o scrisoare în care dezvăluia condiţiile groaznice ale detenţiei, "de o rigoare vecină cu maltratarea", fiind supus "la vexaţiuni crescânde şi umilitoare". Datorită prestigiului de care încă se mai bucura Academia Română, Ion Petrovici a fost eliberat în iunie 1945, dar i s-a impus domiciliul obligatoriu. A fost însă arestat din nou, apoi epurat din învăţământul universitar şi exclus din Academia Română, dizolvată la 10 iunie 1948 şi reînfiinţată sub denumirea Academia Republicii Populare Române. Instaurarea regimului comunist a declanşat o furibundă teroare asupra elitei intelectuale. Ca urmare, Ion Petrovici fiind condamnat, la 19 ianuarie 1949, la zece ani de temniţă grea în sinistra închisoare de la Aiud, unde a înfruntat cu demnitate toate chinurile, cum mărturiseşte un alt distins cărturar, Gabriel ţepelea, închis în aceeaşi celulă (La Aiud, cu Ion Petrovici într-o "cameră", în Viaţa Românească, nr. 10 din 1990).

Eliberat la 3 octombrie 1958, Ion Petrovici a îndurat, în continuare, teroarea regimului comunist, sub alte diabolice forme, fiind ţinut în permanenţă sub supravegherea Securităţii. Pe baza dosarelor de la CNSAS, I. Necula scoate la lumină modul în care Ion Petrovici era urmărit pas cu pas. Este zguduitor să constatăm astăzi că informatorii şi turnătorii la Securitate erau apropiaţi lui Ion Petrovici, făceau parte din cercul său de aşa-zişi prieteni, aveau acces la viaţa sa particulară, intimă. Chiar dacă I. Necula nu a avut posibilitatea să descopere identitatea informatorilor şi turnătorilor, ascunşi sub nume conspirative, credem că e timpul să fie ţintuiţi la stâlpul infamiei. Aceştia, relevă I. Necula, "nu s-au sinchisit de mize-riile trecutului lor odios şi-au continuat să ne-nşele buna noastră credinţă, să ne ţină lecţii de moralitate, să pretindă electivitate, să ne facă legi şi chiar să ne reprezinte în relaţiile cu alte ţări".
Cum spuneam la început, cartea lui I. Necula se bazează pe o temeinică şi obiectivă documentare. Totuşi, trebuie să facem o corectare. În mod bizar, autorul afirmă, la p. 35, că istoricul P. P. Panaitescu era "fiul lui Perpessicius", confundându-l cu italienistul D. D. Panaitescu, fiul marelui nostru eminescolog şi critic literar, al cărui nume real era Panaitescu.

Sursa: Adevarul.ro

Continuare...

Părintele Arsenie Boca

Asa numea această rugăciune Părintele Arsenie Boca, cred că unii dintre dumneavoastră ati auzit de Părintele Arsenie Boca, cândva trăitor si în Mânăstirea de la Sâmbăta, între 1939-1948, un om cu o pregătire multilaterală, deci nu numai cu pregătire teologică, ci si cu pregătire de artă, (a făcut si scoala de Belle Arte după Teologie, si a făcut si ceva cursuri de medicină) un om cu cunostinte din diferite domenii, dar mai presus de toate un om dotat cu niste calităti pe care dacă nu le ai, din cultură nu le poti avea.

Toată lumea stie că cultura are rostul de a slefui pe om, de a-l cultiva. Dar cultura are limitele ei. Pe lângă cultură îti mai trebuie ceva. Eram cândva la noi, la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, în fata unei icoane pictată de Părintele Arsenie Boca. Prezentam unui vizitator de atunci expozitia de icoane si am ajuns în fata icoanei făcute de Părintele Arsenie, o icoană cu Adormirea Maicii Domnului. A observat vizitatorul respectiv, care era de fapt cadru universitar de la Sibiu, pe nume Bologa, că e o icoană deosebită, si i-am spus că e făcută de un părinte pe care eu îl consider a fi geniu. Si atunci domnul respectiv zice: "Asta înseamnă că are o cultură perfectă si încă ceva". Mie mi-a plăcut foarte mult afirmatia asta si am zis: "Domnule, într-adevăr nu stiu dacă are o cultură perfectă dar sunt sigur că pe lângă cultura, cât o are, mai are ceva, are încă ceva.

Acel "încă ceva" îl are Părintele Arsenie. Deci Părintele Arsenie, numea rugăciunea aceasta, "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", rugăciunea cu care se mântuiesc călugării. Si când m-am dus eu la Mânăstirea de la Sâmbăta în 1942 să mă fac călugăr, aveam treisprezece ani si jumătate. Părintele era acolo. M-a luat la spovedit, am stat de vorbă, mi-aduc aminte si de amănunte, de întrebările pe care mi le-a pus, între care o întrebare care am spus-o eu de multe ori, prin care vroia să intre dincolo de mine, prin mine dincolo de mine. Mă întreabă dacă mi-a venit în gând vreodată să omor un om. Mie mi s-a părut foarte curios la vârsta aceea că m-a întrebat dacă mi-a venit în minte să omor vreun om, că nu-mi venise niciodată un gând de acesta, nici până atunci, nici de atunci încoace, dar i-am mai auzit pe oameni zicând: "Te omor, fireai." si nu stiu ce. Si nu m-am gândit decât după aceea că Părintele a vrut să vadă de unde vin, care sunt străfundurile existentei mele. De ce? Pentru că Părintele avea în gândurile lui si după aceea în afirmatiile lui, zicerea aceasta că copilul e oglinda părintilor, că mostenim din străfunduri de existentă, lucruri pozitive si negative, că fiecare dintre noi aducem o încărcătură în existenta noastră.

A zis odată părintele către unul: "Mă, tu esti sinteza harababurii din casa voastră". Deci, părintele îsi dădea seama de anumite lucruri, pe care ceilalti nu le observau, sau treceau pe lângă ele, sau în orice caz nu aveau posiblitatea să le formuleze asa de fain: "Tu esti sinteza harababurii din casa voastră" Deci, dacă vrei să stii cine esti, cercetează-te si vezi de unde ai venit! Si părintele, bineînteles că stia toate lucrurile acestea, că noi nu începem propriu-zis de la conceperea noastră, ci începem cu rădăcini, mai departe, Dumnezeu stie de unde, îi cumulăm pe părintii nostri, pe bunicii nostri.

Eu aveam o bunică, mama mamei, zicea câte cineva de un nepot al ei: "Seamănă cu dumneata". Si ea zicea: "Păi numai de-ar semăna cu mine, că-i bine". Vedeti, sunt niste lucruri pe lângă care noi trecem usor. Adevărul este că fiecare dintre noi suntem o sinteză, a unei harababuri, a unei linisti, Dumnezeu stie cum suntem, cine suntem. Dar lucrurile acestea trebuie rezolvate, si dacă nu le rezolvăm noi, nu le rezolvăm niciodată si nu le rezolvă nimeni. Si atunci părintele stiind lucrul acesta, si având capacitatea aceasta de a intui esentialul în orice chestiune, ca si când ar fi zis către mine: "Uite ce-i, tu vrei să te faci călugăr? Păi îti spun eu ce să faci tu, dacă vrei să te faci călugăr. Nu te faci călugăr, dar faci ce fac călugării: zici rugăciunea cu care se mântuiesc călugării". Si mi-a spus să zic: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul". Mi-a zis asa: "S-o zici cu gândul, deci cu cuvântul gândit, nu cu cuvântul vorbit, desi se poate si cu cuvântul vorbit, e voie, dar s-o zici cu cuvântul gândit". Nu mi-a dat nici o explicatie, bineînteles că s-a gândit la asta, ca să o zic cu cuvântul gândit pentru că lupta se dă în gând, si atunci ca să scoatem din lucrare gândurile negative, trebuie să avem gânduri pozitive; nu mi-a făcut nici un fel de teorie, ci mi-a zis asa: "Zici în gând, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", lipesti de respiratie rugăciunea, în felul următor: între respiratii zici "Doamne", trăgând aerul în piept, odată cu asta zici "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu" si dând aerul afară din piept, o dată cu asta zici, "miluieste-mă pe mine, păcătosul". Atât mi-a spus, despre altceva nu mi-a spus nimic. Am mai vorbit noi de una, de alta, am plecat, mi-am văzut de scoală, am făcut liceul, am făcut Teologia si după unsprezece ani m-am făcut călugăr. Deci, înainte cu unsprezece ani de a mă face călugăr, stiam rugăciunea cu care se mântuiesc călugării si foloseam rugăciunea cât o puteam folosi. Interesant, însă, că Părintele nu mi-a dat directiva să iau legătura cu vreun practicant al rugăciunii, cu vreun duhovnic, cu cineva care să mă îndrumeze, doar mi-a spus să mă angajez la rugăciune. Nu mi-a spus cât să zic, de câte ori să zic, cât timp să stau în rugăciune, să am o pravilă cât timp să zic rugăciunea, dar s-o zic. Bineînteles că mi-am văzut de treabă, nu m-am gândit niciodată că trebuie să o fac cu exclusivitate, dar am stiut de rugăciune si de câte ori îmi aduceam aminte ziceam: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-mă pe mine, păcătosul", cum m-a învătat părintele: între respiratii; "Doamne", trăgând aerul în piept: "Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu", dând aerul afară: "miluieste-mă pe mine, păcătosul". Bineînteles nu e absolut necesar să se facă asa, dar asa m-a învătat părintele, eu asa am făcut.

Arhimandrit Teofil Pârâian, Mănăstirea Sîmbăta de Sus

Sursa: http://www.nistea.com/

Continuare...

singura femeie din "Rugul Aprins"

Intreaga biografie a Olgai Greceanu pare sa fi fost scrisa doar din taceri, din contorsiuni si renuntari dramatice, greu de povestit. Discreta si aristocrata, a fost prima in toate: singura femeie acceptata in grupul ortodox crestin "Rugul Aprins", singura femeie care a primit ingaduinta scrisa a patriarhilor Nicodim si Iustinian de a predica la amvon, in oricare biserica din tara. Ea a pictat frescele de la Patriarhie si tot ea a intruchipat mozaicurile superbe de la biserica Antim. Din sutele de manuscrise, parte confiscate si distruse de comunisti, s-au pastrat cateva farame fara egal: "Monahi zugravi, monahi de subtire", o monografie (unica in lume), despre "femei pictore necunoscute", si un dictionar crestin in opt volume, nepublicat nici in zilele noastre.

Celebra, frumoasa si plina de talent, artista recunoscuta si doamna de companie a Reginei Maria, avea Bucurestiul interbelic asternut admirativ la picioarele ei. Steinhardt o pomeneste in "Jurnalul fericirii", Petru Comarnescu o aseamana cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, iar Cella Delavrancea o evoca admirativ ca pe o mare doamna a culturii romanesti. Prietena cu marii pictori ai vremii, Cecilia Storck si Tonitza, expunea ea insasi in marile orase ale Europei, iar la New York era invitata personala a presedintelui Roosvelt. Pana sa ajunga la Locurile Sfinte si, apoi, sa intalneasca pe monahii "Rugului Aprins", cu adanca lor filozofie teologica a "rugaciunii inimii", se credea cetatean al lumii, om liber si fara prejudecati. Apoi, ca o iluminare, a decis sa se retraga in ascunzisul atelierului, pentru a se ruga lui Dumnezeu in desene si culori, asa cum o indemna duhovnicul ei, Sofian Boghiu de la Antim, alaturi de care a pictat zeci de biserici. Abia implinise 50 de ani, cand a renuntat la toate (inclusiv la o avere fabuloasa), pentru pictura si pentru Hristos, traind pana la sfarsitul vietii ca intr-o calugarie alba. La 86 de ani, era pe schela Schitului Darvari, unde restaura fresca originala. La sfarsitul lucrarilor a coborat, spunand fericita ca a venit timpul sa se ocupe de vechile ei proiecte artistice. Nu peste mult timp, va fi gasita in atelier, fara suflare si cu pensula in mana. Oamenii din jur abia i-au simtit absenta si nici un ziar nu a scris macar un rand despre disparitia ei.


"Huma se spala"

Deloc habotnica si pietista, cum ar crede unii, a fost o militanta a cauzei femeii dispretuite si marginalizate pe nedrept. Poate cea dintai feminista din Romania. S-a luptat din rasputeri cu prejudecatile timpului si misoginismul fumegos al colegilor de breasla Tonitza, de pilda, caruia i-a replicat, intr-o celebra disputa publica: "Femeia nu a fost Dante, pentru ca a preferat sa ramana Beatrice". Mereu a aparat cauza altora. Pe sine s-a neglijat si s-a lasat in urma, acceptand senina toate loviturile sortii. O buna parte din lucrari s-au distrus in bombardamentul avioanelor germane din 1945. O alta, i-a fost confiscata de comunisti. Nu a pierdut doar palate si mosii intreaga avere a familiei Greceanu, Cula de la Maldaresti sau imensul conac de la Balteni, obiecte si stofe de la 1600, mobilier adus cu mare cheltuiala de la Florenta, incunabule si carti rare. Ceea ce a pierdut cu adevarat a fost dreptul la semnatura, dreptul de a fi ea insasi. O instanta obscura a condamnat-o la anonimat si a decis sa acopere cu var frescele ei din gara Mogosoaia, din cele doua cladiri administrative importante ale Bucurestiului (Amzei si Banu Manta), obligand-o sa verniseze, poate singura ei expozitie de maturitate, in chiar locuinta personala. In loc sa protesteze si sa-si ceara drepturile de mare artista, s-a adancit de buna voie in anonimatul muncii, restaurand zeci de monumente bisericesti, de fresce si icoane inestimabile, fara a se da insa niciodata batuta, asa cum stau marturie randurile scrise pe o margine de caiet: "Ca sa fii cu adevarat nefericit, trebuie sa-ti dai singur consimtamantul". Tot ea va adauga mai jos o profetie tasnita de-a dreptul din fibra ei de femeie luptatoare, fara egal: "Frescele mi-au fost acoperite cu var, dar huma se spala. Nu acum cat mai traiesc (am 77 de ani), ci dupa ce nu voi mai fi si se vor stinge toate geloziile si rautatile". Vedea cu ochii mintii ca o sa i se faca dreptate candva, ca adevarul va tasni la suprafata cu puterea uleiului strecurat in apa. Prefigura parca momentul miraculos cand o tanara si necunoscuta plasticiana, Iulia Mateescu, o va descoperi brusc si tulburator, asa cum la randul ei descoperise intr-un anticariat obscur din Liege tabloul unei mari si necunoscute artiste Margariete van Eyck, sora celebrilor pictori Van Eyck.

"Nu tu ai ales-o pe Olga.
Ea te-a ales pe tine!"

In atelierul ei din Otopeni, Iulia Mateescu i-a ridicat batranei doamne aristocrate un adevarat sanctuar. Acolo, in tihna incaperii sfintite cu o icoana si o candela mereu aprinsa, traieste si creeaza, inconjurandu-se cu amintirea ei.

Olga Greceanu e prezenta peste tot in manuscrise, in fotografii, in cele cateva carti superb invelite in piele decorata cu imprimeuri si discrete frunze ruginii: corespondenta cu monahii "Rugului Aprins", confesiunile religioase, "Pe urma pasilor Tai, Iisuse", "Dictionarul de arta grafica", jurnalul de calatorii in Locurile Sfinte, "Femei-pictore necunoscute" sau minunatele "Talmaciri evanghelice". De cate ori vorbeste despre batrana aristocrata a Bucurestiului interbelic, Iulia Mateescu se tulbura cumva si ezita, temandu-se parca sa nu o banuim de teatralism sau alte patetisme desuete. E limpede insa ca o admira si o iubeste foarte mult. "Nici nu indraznesc sa spun ce simt pentru ea. De multe ori, am impresia ca nimic din viata doamnei Olga nu mi-e strain, ca intalnirea noastra astepta deja scrisa in ceruri, cu mult timp inainte de a afla de existenta ei in chilia parintelui Policarp de la Patriarhie, care, fara nici un motiv aparent, a insistat sa-mi arate manuscrisul "Dictionarului biblic", in opt volume. Nu stiu ce anume m-a impresionat imensitatea lucrarii sau faptul ca parintele s-a trudit 30 de ani sa o alcatuiasca si, dupa alti 45 de ani de asteptare, tot nu a reusit sa o publice. Stiu ca mi-a incoltit in minte un gand: sa editez opera ei monumentala si sa-i scot la lumina numele. In tacerea chinuita a noptii, il intrebam staruitor pe Dumnezeu ce vrea de la mine, ce trebuie sa fac pentru a-I implini voia si El, pe data, imi trimitea semn si parca imi netezea calea. Nu intamplator, am gasit singurele rude ale familiei Greceanu din prima incercare doar deschizand cartea de telefon. Nu intamplator, aceste rude m-au primit in casa, de parca m-ar fi cunoscut de cand lumea, si mi-au pus in brate, fara sa cer ceva, intreaga arhiva a doamnei Olguta. Cand am intrebat de ce au atata incredere in mine, au ridicat nestiutori din umeri si mi-au marturisit ceva care m-a tulburat si mai mult biografa Olgai Greceanu, doamna Adina Nanu, i-a anuntat ca renunta, ca, la cei 80 de ani ai ei, nu mai poate continua munca de editare, dar ca altcineva trebuia sa-i ia locul, implinind astfel cuvintele poruncitoare ale doamnei Olguta: "Sa nu te tulburi. O sa-ti trimit semne din cer, asa cum o sa-ti trimit oameni de nadejde ca sa te ajute"".
Abia acum, cand hotararea a fost luata, Iulia Mateescu realizeaza cat de greu a fost, ce mult o chinuiau gandurile si teama de a nu gresi. Se simtea prea mica si neinsemnata pentru misiunea ce ii statea in fata. Nu stia nimic depre editarea cartilor, despre tainele tipografice ale reproducerilor, ale ilustratiei. In cateva randuri a vrut sa renunte, dar duhovnicul ei, parintele Teofil (acum, staret al Schitului Darvari), nu a lasat-o, spunandu-i apasat si cu blandete: "Ai de implinit o misiune. Nu te grabi fa numai ce poti. Cumpaneste cu intelepciune intre a trebui si a putea. De restul se va ocupa Dumnezeu... Nu tu ai ales-o pe Olga Greceanu. Ea te-a ales pe tine!".

"Fara entuziasm, fara pasiune, fara un fel de furie fericita, nu vei reusi niciodata"

Convinsa ca Olga Greceanu vegheaza asupra ei si ii indruma pasii din inaltul cerului, Iuliana Mateescu i-a pus chipul intr-o rama de argint, de care nu se indura sa se desparta niciodata. Nu atat frumoasa, cat nobila si rafinata in trasaturi, era o femeie puternica si arzatoare, mereu directa, spontana si nu lipsita de o bruma de umor. Vorbea fara ascunzis despre orice si marturisea adevarul dreptei credinte fara teama, neuitand niciodata ca Dumnezeu savarsise deja o prima minune, cand o ajutase pe mama ei sa o nasca la manastirea Namaiesti, singura, sub privirea ingerilor si a icoanei Maicii Domnului, despre care se spune ca ar fi fost pictata chiar de marele Apostol si Evanghelist Luca. Profund mistica si religioasa, stia ca fusese menita sa-i slujeasca lui Dumnezeu inca din copilarie. Intr-o scrisoare trimisa parintelui Sofian, marturisea nu numai bucuriile Sfintei Impartasanii, dar si o intamplare ce o va urmari toata viata. La 12 ani, s-a imbolnavit atat de grav, incat medicii ridicau neputinciosi din umeri si le spuneau parintilor ei: "Pregatiti-va pentru ce e mai rau. Numai Dumnezeu o mai poate salva". In noaptea aceea, zbatandu-se intre viata si moarte, i-a aparut in vis o groapa si, alaturi, Iisus. "E pentru mine?", a intrebat ea naiva si speriata, dar Domnul a suras cu blandete: "Groapa e pregatita pentru pacatele lumii. Tu vei muri batrana, intr-o zi de vineri". Ajunsa deja la 80 de ani, Olga Greceanu scria in jurnalul ei: "Batrana sunt de mult. In fiecare vineri ma gandesc: "Sa fie azi sau alta data?"". Intamplare sau nu, Olga Greceanu s-a savarsit din viata chiar intr-o zi de vineri.
*
Inca tanara (abia a implinit 39 de ani), Iulia Mateescu nu a avut ocazia sa o intalneasca niciodata pe batrana doamna. Dar chiar si asa, fara nici o amintire concreta despre Olga Greceanu, ii stie biografia si vorbele ei memorabile pe de rost, pe care le reproduce intr-un fel aparte, sfioasa, parca lipindu-se cu spatele de zid, pentru a-i face mai mult loc, in timp ce buzele rostesc melodic, intr-o adresare directa si plina de respect: "Tanti Olguta... Ea e draga mea doamna". O intrezareste si o recompune doar din carti si desene, din amintiri si evocari straine, imaginand-o pe schelele de la Patriarhie, in lungile ei pelerinaje in Tara Sfanta sau in salonul bibliotecii de la Antim, unde vorbea cu avantul iubirii cristice despre rugaciune, despre jertfa si rabdare, in timp ce severii calugari ai "Rugului Aprins" (de la Ion Kulaghin, la Andrei Scrima si Sofian Boghiu) o cercetau cu admiratie, iar Sandu Tudor, abia tuns in monahism, varsa intr-un colt al salii o profetica si amara lacrima, intrezarind parca toate suferintele prin care, nu peste mult timp, vor trece toti cei prezenti, filosofi si scriitori de renume: Nae Ionescu, Anton Dimitriu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu.
Ramai impresionat ascultand-o pe Iulia Mateescu cum vorbeste despre aceasta artista de mult uitata. Ii este deopotriva invatator si confident de taina. In multe, e modelul si sufletul ei pereche. Asemenea Olgai Greceanu, nu-i plac lucrurile modeste. Tenace si perfectionista, cauta in toate expresia lucrului simplu si elegant. Isi iubeste familia si copiii, dar, in acelasi timp, traieste durerea mocnita ca, in societatea de astazi, femeia nu mai e respectata, protejata si iubita; ca femeile puternice si intreprinzatoare par a fi condamnate la o singuratate difuza si apasatoare. Atenta la cel mai mic detaliu, pune suflet in tot ce face, traieste intens si arzator fiecare clipa, fiecare bucurie si deziluzie, urmand superbul indemn, lasat de Olga pe o fila stinghera de jurnal, parca anume pentru ea: "Fara entuziasm, fara pasiune, fara un fel de furie fericita, nu vei reusi niciodata... Fara entuziasm, orice pas al nostru e fara folos.

Tot ce faci in lume trebuie implinit cu exaltare, cu intelegere ca ce faci tu, altul nu ar putea face".
In atelierul ei din Otopeni, Iulia Mateescu se retrage discreta intr-un colt, mangaind cu privirea cartile editate de ea. Arata superb, pecetluite in piele scumpa de vitel si cu o hartie de un alb matasos, imaculat. Le tine aproape, langa sufletul ei, parca nevrand sa se desparta de ele, in timp ce un gand anume o incearca usor amar si dragastos: "Pe Olga Greceanu o vestesti, nu o vinzi la raft". Apoi, se ridica, umbla in sipetul ornat cu discrete irizari florale, de unde scoate marea ei comoara. E prima ei editie a "Femeilor-pictore necunoscute", o editie rara si impresionanta in limba franceza, o adevarata bijuterie bibliofila. Cu gesturi retinute si pline de emotie, o rasfoieste abia atingandu-i filele, apoi tresalta, mai priveste o data de parca nu i-ar veni sa creada ce vede si surade fericita sa descopere pe pagina de garda chiar semnatura olografa a autoarei: "Olga Greceanu, 1948". Era anul in care Dumnezeu ii va lua intreaga avere, daruindu-i o comoara infinit mai pretioasa drumul crucii si al suferintei, drumul Mantuirii.

Sorin Preda

Sursa: Formula AS

Continuare...