singura femeie din "Rugul Aprins"

Intreaga biografie a Olgai Greceanu pare sa fi fost scrisa doar din taceri, din contorsiuni si renuntari dramatice, greu de povestit. Discreta si aristocrata, a fost prima in toate: singura femeie acceptata in grupul ortodox crestin "Rugul Aprins", singura femeie care a primit ingaduinta scrisa a patriarhilor Nicodim si Iustinian de a predica la amvon, in oricare biserica din tara. Ea a pictat frescele de la Patriarhie si tot ea a intruchipat mozaicurile superbe de la biserica Antim. Din sutele de manuscrise, parte confiscate si distruse de comunisti, s-au pastrat cateva farame fara egal: "Monahi zugravi, monahi de subtire", o monografie (unica in lume), despre "femei pictore necunoscute", si un dictionar crestin in opt volume, nepublicat nici in zilele noastre.

Celebra, frumoasa si plina de talent, artista recunoscuta si doamna de companie a Reginei Maria, avea Bucurestiul interbelic asternut admirativ la picioarele ei. Steinhardt o pomeneste in "Jurnalul fericirii", Petru Comarnescu o aseamana cu Elena Vacarescu si Martha Bibescu, iar Cella Delavrancea o evoca admirativ ca pe o mare doamna a culturii romanesti. Prietena cu marii pictori ai vremii, Cecilia Storck si Tonitza, expunea ea insasi in marile orase ale Europei, iar la New York era invitata personala a presedintelui Roosvelt. Pana sa ajunga la Locurile Sfinte si, apoi, sa intalneasca pe monahii "Rugului Aprins", cu adanca lor filozofie teologica a "rugaciunii inimii", se credea cetatean al lumii, om liber si fara prejudecati. Apoi, ca o iluminare, a decis sa se retraga in ascunzisul atelierului, pentru a se ruga lui Dumnezeu in desene si culori, asa cum o indemna duhovnicul ei, Sofian Boghiu de la Antim, alaturi de care a pictat zeci de biserici. Abia implinise 50 de ani, cand a renuntat la toate (inclusiv la o avere fabuloasa), pentru pictura si pentru Hristos, traind pana la sfarsitul vietii ca intr-o calugarie alba. La 86 de ani, era pe schela Schitului Darvari, unde restaura fresca originala. La sfarsitul lucrarilor a coborat, spunand fericita ca a venit timpul sa se ocupe de vechile ei proiecte artistice. Nu peste mult timp, va fi gasita in atelier, fara suflare si cu pensula in mana. Oamenii din jur abia i-au simtit absenta si nici un ziar nu a scris macar un rand despre disparitia ei.


"Huma se spala"

Deloc habotnica si pietista, cum ar crede unii, a fost o militanta a cauzei femeii dispretuite si marginalizate pe nedrept. Poate cea dintai feminista din Romania. S-a luptat din rasputeri cu prejudecatile timpului si misoginismul fumegos al colegilor de breasla Tonitza, de pilda, caruia i-a replicat, intr-o celebra disputa publica: "Femeia nu a fost Dante, pentru ca a preferat sa ramana Beatrice". Mereu a aparat cauza altora. Pe sine s-a neglijat si s-a lasat in urma, acceptand senina toate loviturile sortii. O buna parte din lucrari s-au distrus in bombardamentul avioanelor germane din 1945. O alta, i-a fost confiscata de comunisti. Nu a pierdut doar palate si mosii intreaga avere a familiei Greceanu, Cula de la Maldaresti sau imensul conac de la Balteni, obiecte si stofe de la 1600, mobilier adus cu mare cheltuiala de la Florenta, incunabule si carti rare. Ceea ce a pierdut cu adevarat a fost dreptul la semnatura, dreptul de a fi ea insasi. O instanta obscura a condamnat-o la anonimat si a decis sa acopere cu var frescele ei din gara Mogosoaia, din cele doua cladiri administrative importante ale Bucurestiului (Amzei si Banu Manta), obligand-o sa verniseze, poate singura ei expozitie de maturitate, in chiar locuinta personala. In loc sa protesteze si sa-si ceara drepturile de mare artista, s-a adancit de buna voie in anonimatul muncii, restaurand zeci de monumente bisericesti, de fresce si icoane inestimabile, fara a se da insa niciodata batuta, asa cum stau marturie randurile scrise pe o margine de caiet: "Ca sa fii cu adevarat nefericit, trebuie sa-ti dai singur consimtamantul". Tot ea va adauga mai jos o profetie tasnita de-a dreptul din fibra ei de femeie luptatoare, fara egal: "Frescele mi-au fost acoperite cu var, dar huma se spala. Nu acum cat mai traiesc (am 77 de ani), ci dupa ce nu voi mai fi si se vor stinge toate geloziile si rautatile". Vedea cu ochii mintii ca o sa i se faca dreptate candva, ca adevarul va tasni la suprafata cu puterea uleiului strecurat in apa. Prefigura parca momentul miraculos cand o tanara si necunoscuta plasticiana, Iulia Mateescu, o va descoperi brusc si tulburator, asa cum la randul ei descoperise intr-un anticariat obscur din Liege tabloul unei mari si necunoscute artiste Margariete van Eyck, sora celebrilor pictori Van Eyck.

"Nu tu ai ales-o pe Olga.
Ea te-a ales pe tine!"


In atelierul ei din Otopeni, Iulia Mateescu i-a ridicat batranei doamne aristocrate un adevarat sanctuar. Acolo, in tihna incaperii sfintite cu o icoana si o candela mereu aprinsa, traieste si creeaza, inconjurandu-se cu amintirea ei.

Olga Greceanu e prezenta peste tot in manuscrise, in fotografii, in cele cateva carti superb invelite in piele decorata cu imprimeuri si discrete frunze ruginii: corespondenta cu monahii "Rugului Aprins", confesiunile religioase, "Pe urma pasilor Tai, Iisuse", "Dictionarul de arta grafica", jurnalul de calatorii in Locurile Sfinte, "Femei-pictore necunoscute" sau minunatele "Talmaciri evanghelice". De cate ori vorbeste despre batrana aristocrata a Bucurestiului interbelic, Iulia Mateescu se tulbura cumva si ezita, temandu-se parca sa nu o banuim de teatralism sau alte patetisme desuete. E limpede insa ca o admira si o iubeste foarte mult. "Nici nu indraznesc sa spun ce simt pentru ea. De multe ori, am impresia ca nimic din viata doamnei Olga nu mi-e strain, ca intalnirea noastra astepta deja scrisa in ceruri, cu mult timp inainte de a afla de existenta ei in chilia parintelui Policarp de la Patriarhie, care, fara nici un motiv aparent, a insistat sa-mi arate manuscrisul "Dictionarului biblic", in opt volume. Nu stiu ce anume m-a impresionat imensitatea lucrarii sau faptul ca parintele s-a trudit 30 de ani sa o alcatuiasca si, dupa alti 45 de ani de asteptare, tot nu a reusit sa o publice. Stiu ca mi-a incoltit in minte un gand: sa editez opera ei monumentala si sa-i scot la lumina numele. In tacerea chinuita a noptii, il intrebam staruitor pe Dumnezeu ce vrea de la mine, ce trebuie sa fac pentru a-I implini voia si El, pe data, imi trimitea semn si parca imi netezea calea. Nu intamplator, am gasit singurele rude ale familiei Greceanu din prima incercare doar deschizand cartea de telefon. Nu intamplator, aceste rude m-au primit in casa, de parca m-ar fi cunoscut de cand lumea, si mi-au pus in brate, fara sa cer ceva, intreaga arhiva a doamnei Olguta. Cand am intrebat de ce au atata incredere in mine, au ridicat nestiutori din umeri si mi-au marturisit ceva care m-a tulburat si mai mult biografa Olgai Greceanu, doamna Adina Nanu, i-a anuntat ca renunta, ca, la cei 80 de ani ai ei, nu mai poate continua munca de editare, dar ca altcineva trebuia sa-i ia locul, implinind astfel cuvintele poruncitoare ale doamnei Olguta: "Sa nu te tulburi. O sa-ti trimit semne din cer, asa cum o sa-ti trimit oameni de nadejde ca sa te ajute"".
Abia acum, cand hotararea a fost luata, Iulia Mateescu realizeaza cat de greu a fost, ce mult o chinuiau gandurile si teama de a nu gresi. Se simtea prea mica si neinsemnata pentru misiunea ce ii statea in fata. Nu stia nimic depre editarea cartilor, despre tainele tipografice ale reproducerilor, ale ilustratiei. In cateva randuri a vrut sa renunte, dar duhovnicul ei, parintele Teofil (acum, staret al Schitului Darvari), nu a lasat-o, spunandu-i apasat si cu blandete: "Ai de implinit o misiune. Nu te grabi fa numai ce poti. Cumpaneste cu intelepciune intre a trebui si a putea. De restul se va ocupa Dumnezeu... Nu tu ai ales-o pe Olga Greceanu. Ea te-a ales pe tine!".

"Fara entuziasm, fara pasiune, fara un fel de furie fericita, nu vei reusi niciodata"

Convinsa ca Olga Greceanu vegheaza asupra ei si ii indruma pasii din inaltul cerului, Iuliana Mateescu i-a pus chipul intr-o rama de argint, de care nu se indura sa se desparta niciodata. Nu atat frumoasa, cat nobila si rafinata in trasaturi, era o femeie puternica si arzatoare, mereu directa, spontana si nu lipsita de o bruma de umor. Vorbea fara ascunzis despre orice si marturisea adevarul dreptei credinte fara teama, neuitand niciodata ca Dumnezeu savarsise deja o prima minune, cand o ajutase pe mama ei sa o nasca la manastirea Namaiesti, singura, sub privirea ingerilor si a icoanei Maicii Domnului, despre care se spune ca ar fi fost pictata chiar de marele Apostol si Evanghelist Luca. Profund mistica si religioasa, stia ca fusese menita sa-i slujeasca lui Dumnezeu inca din copilarie. Intr-o scrisoare trimisa parintelui Sofian, marturisea nu numai bucuriile Sfintei Impartasanii, dar si o intamplare ce o va urmari toata viata. La 12 ani, s-a imbolnavit atat de grav, incat medicii ridicau neputinciosi din umeri si le spuneau parintilor ei: "Pregatiti-va pentru ce e mai rau. Numai Dumnezeu o mai poate salva". In noaptea aceea, zbatandu-se intre viata si moarte, i-a aparut in vis o groapa si, alaturi, Iisus. "E pentru mine?", a intrebat ea naiva si speriata, dar Domnul a suras cu blandete: "Groapa e pregatita pentru pacatele lumii. Tu vei muri batrana, intr-o zi de vineri". Ajunsa deja la 80 de ani, Olga Greceanu scria in jurnalul ei: "Batrana sunt de mult. In fiecare vineri ma gandesc: "Sa fie azi sau alta data?"". Intamplare sau nu, Olga Greceanu s-a savarsit din viata chiar intr-o zi de vineri.
*
Inca tanara (abia a implinit 39 de ani), Iulia Mateescu nu a avut ocazia sa o intalneasca niciodata pe batrana doamna. Dar chiar si asa, fara nici o amintire concreta despre Olga Greceanu, ii stie biografia si vorbele ei memorabile pe de rost, pe care le reproduce intr-un fel aparte, sfioasa, parca lipindu-se cu spatele de zid, pentru a-i face mai mult loc, in timp ce buzele rostesc melodic, intr-o adresare directa si plina de respect: "Tanti Olguta... Ea e draga mea doamna". O intrezareste si o recompune doar din carti si desene, din amintiri si evocari straine, imaginand-o pe schelele de la Patriarhie, in lungile ei pelerinaje in Tara Sfanta sau in salonul bibliotecii de la Antim, unde vorbea cu avantul iubirii cristice despre rugaciune, despre jertfa si rabdare, in timp ce severii calugari ai "Rugului Aprins" (de la Ion Kulaghin, la Andrei Scrima si Sofian Boghiu) o cercetau cu admiratie, iar Sandu Tudor, abia tuns in monahism, varsa intr-un colt al salii o profetica si amara lacrima, intrezarind parca toate suferintele prin care, nu peste mult timp, vor trece toti cei prezenti, filosofi si scriitori de renume: Nae Ionescu, Anton Dimitriu, Ion Marin Sadoveanu, Vasile Voiculescu.
Ramai impresionat ascultand-o pe Iulia Mateescu cum vorbeste despre aceasta artista de mult uitata. Ii este deopotriva invatator si confident de taina. In multe, e modelul si sufletul ei pereche. Asemenea Olgai Greceanu, nu-i plac lucrurile modeste. Tenace si perfectionista, cauta in toate expresia lucrului simplu si elegant. Isi iubeste familia si copiii, dar, in acelasi timp, traieste durerea mocnita ca, in societatea de astazi, femeia nu mai e respectata, protejata si iubita; ca femeile puternice si intreprinzatoare par a fi condamnate la o singuratate difuza si apasatoare. Atenta la cel mai mic detaliu, pune suflet in tot ce face, traieste intens si arzator fiecare clipa, fiecare bucurie si deziluzie, urmand superbul indemn, lasat de Olga pe o fila stinghera de jurnal, parca anume pentru ea: "Fara entuziasm, fara pasiune, fara un fel de furie fericita, nu vei reusi niciodata... Fara entuziasm, orice pas al nostru e fara folos.

Tot ce faci in lume trebuie implinit cu exaltare, cu intelegere ca ce faci tu, altul nu ar putea face".
In atelierul ei din Otopeni, Iulia Mateescu se retrage discreta intr-un colt, mangaind cu privirea cartile editate de ea. Arata superb, pecetluite in piele scumpa de vitel si cu o hartie de un alb matasos, imaculat. Le tine aproape, langa sufletul ei, parca nevrand sa se desparta de ele, in timp ce un gand anume o incearca usor amar si dragastos: "Pe Olga Greceanu o vestesti, nu o vinzi la raft". Apoi, se ridica, umbla in sipetul ornat cu discrete irizari florale, de unde scoate marea ei comoara. E prima ei editie a "Femeilor-pictore necunoscute", o editie rara si impresionanta in limba franceza, o adevarata bijuterie bibliofila. Cu gesturi retinute si pline de emotie, o rasfoieste abia atingandu-i filele, apoi tresalta, mai priveste o data de parca nu i-ar veni sa creada ce vede si surade fericita sa descopere pe pagina de garda chiar semnatura olografa a autoarei: "Olga Greceanu, 1948". Era anul in care Dumnezeu ii va lua intreaga avere, daruindu-i o comoara infinit mai pretioasa drumul crucii si al suferintei, drumul Mantuirii.

Sorin Preda

Sursa: Formula AS

Continuare...

scrieri: Catedrala lui Virgil Maxim  

Posted by Vestitor in , , Editeaza

Catedrala lui Virgil Maxim

A pătrunde în trecutul lui Virgil Maxim prin mijlocirea memoriilor sale seamănă cu a te strecura cu sfială printre coloanele masive ale unei catedrale, simţindu-te treptat cotropit de un sentiment de răceală inerent unor atari clădiri înălţate ca un strigăt împietrit către un Dumnezeu tot mai abscons cu cât rugăciunea urcă mai sus, în înălţimi fără de sfârşit înecate în umbre dense până la beznă. Dealtfel, titlul celor două volume intrigă prin aparentul paradox inclus: "Imn pentru crucea purtată" [Timişoara, Editura Gordian; 1997]; există în el un triumf sfidător - acel "imn"... - care, desigur, mulţumeşte divinităţii pentru dreptul la o cruce personală, ca şi pentru tăria de a nu fi căzut sub povara ei, însă, în acelaşi timp, respiră un aer de exultare neobişnuit pentru smerenia creştinului de rând.

Este adevărat că Virgil Maxim nu a fost un creştin ca tot altul, ci unul ieşit din comun prin formarea sa profundă teologică, ce reiese din cele citate în continuare, ca şi prin acceptul hristic al încercărilor la care era supus.

"Fiecare om este rânduit în Planul Divin cu o anumită chemare. Pentru aceasta, Dumnezeu îl investeşte cu anumite daruri sufleteşti şi trupeşti în chip potenţial de la naştere, lăsându-i libertatea şi creindu-i prilejuri să şi le cultive şi să le desăvârşească, în vederea împlinirii chemării pe care trebuie să o intuiască şi să facă din ea un act de mărturisire spre mântuirea lui. Dacă abdică de la chemarea slujirii lui Dumnezeu, darurile vor intra în robia celui viclean şi va fi pierdut prin ele. Fiecare om are un dar specific, care nu este greu de sesizat, prin care se poate mântui, dacă îl pune în slujba lui Dumnezeu, în conlucrare harică. Să racordeze voia personală la voia Divină: Vreau să mă mântuiesc! / Vreau să mă mântuiesc!


(...) Obişnuinţa de a fi permanent în comuniune directă cu Hristos îţi dă şi conştiinţa integrării tale în Planul Divin, prin înţelegerea actelor pe care le săvârşeşti.

(...) Eram conştient de acest lucru.

Când m-au trimis la închisoarea Târgşor, Dumnezeu, căruia mă rugam să-mi descopere intenţia stăpânitorilor lumeşti, mi-a descoperit de ce şi ce va trebui să fac. M-am înfiorat la gândul că va trebui să mă lupt cu duşmanul credinţei, materializat în autoritatea de stat, cu toate instituţiile subordonate răului. Am înţeles de la început că nu trebuie să mă salvez numai pe mine, ci voi avea răspundere faţă de o comunitate de suflete" (p. 7).

Astfel îşi începe autorul cel de al doilea volum, demonstrând familiarizarea cu meditaţia de tip creştin şi cu străduinţa de a se integra în voinţa Proniei, cu trup şi suflet. E cert că rămâne deschisă o întrebare: de ce la Târgşor anume intenţiona Creatorul ca el să combată "autoritatea de stat"? Bănuiesc că această confruntare era posibilă oriunde, în orice puşcărie, aşa cum dealtfel, ceva mai târziu, i se va demonstra în reeducările de la Gherla, unul dintre eroii cărora a fost.

Se strecoară, printre rânduri, un orgoliu nefiresc credinciosului. Constatând temeritatea celor abia spuse, el îşi cere scuze: "Iertaţi-mi îndrăzneala acestei afirmaţii. N-am făcut-o până acum"(idem). Ceea ce nu-l împiedică să se dea pildă semenilor: "Dar o fac acum pentru cei ce ne vor urma, ca ei să ştie să aleagă între ce e mai important: problema vieţii în imanent sau problema mântuirii. Am înţeles limpede că acum nu problemele de ordin politic, naţional, social, economic au prioritate în lupta noastră, ci problema spirituală, a mântuirii sufletelor. Duşmanul se afirmă pe faţă, duşman al lui Hristos şi al Bisericii"(p. 8). Paralela cu sfinţii lui Dumnezeu este periculoasă, dacă nu este luată ca exemplu: 'Ce am de făcut? Ceea ce ar fi făcut apostolii, dacă Dumnezeu mă va ajuta şi pe mine să-ncerc a-i urma'. Iar nu cele ce citim: "Cu lanţuri de picioare am fost trimis la închisoarea Târgşor. Trupul mi-era legat, duhul însă nu. Puterea seculară aşa îl trimitea şi pe Sf. Ap. Pavel la Roma, şi pe toţi mărturisitorii, în faţa morţii". Brusc, spre salvarea sufletului autorului şi spre liniştirea noastră, el insistă, dezvoltând: "Plângând de îndrăzneala comparaţiei, îmi mustram gândurile, ca nu cumva să fie o încredere înfumurată strecurată de Satan minţii mele" (idem).

Pe neaşteptate, Virgil Maxim intră în subiectul ce-l urmăresc în memorialistica epocii, în acest tom. Ajuns la destinaţie, directorul lagărului, întemeindu-se pe sprijinul a şapte elevi buzoieni colaboraţionişti, organiză seminarii de conspectare şi discutare a unor publicaţiuni marxiste. La vârsta de 26 ani, elev atunci când fusese arestat (se afla în temniţe în baza unei condamnări vechi de pe timpul lui Antonescu), memorialistului îi veni rândul să vorbească - în favoarea comunismului, îşi închipuiau organizatorii -, să depună mărturie pentru Dumnezeu, gândea Maxim, în faţa elevilor noi, mult, mult mai tineri decât el. Scoase o "Biblie" ferită de percheziţii, citi din ea un text ce propune supunerea faţă de stăpânire şi trecu la o analiză zdrobitoare a urii atee de clasă, de pe poziţia iubirii între fraţi. "Am întins subdirectorului, mai aproape de mine, cele două pagini cu ideile prescurtate, intitulate: Mărturisire în cadrul programului de reeducare de la Târgşor, 1948 . Din nou, ceva sună ciudat; cu atât mai mult cu cât mai departe el afirmă: "Dacă dosarul meu se publică - şi aş dori acest lucru - se pot găsi (p.11). Această conştiinţă că istoria stă cu ochii aţintiţi asupra destinului său pare stranie. Să nu uităm: "L-am rugat să pună Mărturisirea (...) la dosarul meu"(idem). Virgil Maxim s-ar zice că-şi clădea existenţa piatră de piatră; se poate ca aşa să şi trebuiască să vieţuim - conştienţi în fiece clipă unde ne aflăm, unde am ajuns şi dacă am dat înapoi sau am înaintat cu vrun pas -, numai că pare cam nelaîndemână şi neobişnuit, mai ales pentru foştii deţinuţi politici cunoscuţi până acum din spovedaniile lor ca deosebit de modeşti. Oricum, atitudinea sa a dus, aflăm, la sistarea şedinţelor - e verosimil ca ea să fi avut loc din frica surprizelor de acel fel ce mai puteau surveni.

Pe măsură ce lagărul se umplea, Virgil Maxim devenea tot mai conştient că era nevoie să-şi asume rolul desăvârşitorului educaţiei creştine a tinerilor tovarăşi de detenţie.

Folosea multe căi, dintre care una - a explicării duhovniceşti a jocurilor de şah şi table - este antologică:

"Jucăm şah ca să ne cunoaştem caracterele!

Copiii au făcut ochii mari, nedumeriţi.

- Ia uitaţi-vă la această tablă de şah pe care sunt aşezate piesele. Ce caracteristici observaţi la forma, numărul şi felul de a se mişca - stilul de joc al acestor piese?

- ...?

- În această unitate de luptă sunt două linii de luptători. În cea din faţă pionii sunt identici; numărul lor nu e o problemă pentru adversar. Piesele de pe linia din spate au denumiri şi caracteristici diferite şi dubluri afară de două. Pionii, cei mulţi, sunt împinşi înainte. Cu ei se deschide bătălia. Mişcarea lor e scurtă. Ei n-au statură. Nu pot privi departe. Un pas şi acela limitat. Sunt cei mai expuşi a cădea în luptă. Ei se apără, nu atacă. Lasă loc celor din linia a doua, ca şi cum n-ar avea "viziune". De multe ori sunt sacrificaţi, pentru a atrage adversarul sau pentru a dezvolta tactica şi strategia. Lovesc numai atunci când li se pune sula în coastă. Ei reprezintă mulţimea inconştientă de valoarea şi puterea ei, care n-are viziune, pe care o manevrează şi o sacrifică cei din spate, conducătorii, pentru a- şi atinge ţelurile lor. Ei lovesc numai din necesitate, atunci când existenţa le este ameninţată direct. În legitimă apărare. Putem spune că tabla de şah e tabla vieţii, arena în care se mişcă fiinţele omeneşti, fiecare cu caracterul său.

În spatele pionilor, a mulţimii, stau piesele, indivizii cu caractere speciale. Se angajează în luptă imediat cu pionii sau manevrează această categorie caii. Calul reprezintă omul politic, mai precis, politicianul. El se mişcă într-un mod neaşteptat, pe o linie frântă (un L ), având posibilitatea să ameninţe şase puncte, fără să-ţi dai seama imediat ce urmăreşte, fără să observi exact intenţia lui. Şase păcate venale în care se complace politicianul: al şaptelea, de fapt primul în care stă, mândria, îl face să se complacă în păcat şi lene. Are şi o dublură. E secondat în mişcările înşelătoare de un prieten care-i face şi îi continuă jocul cu aceeaşi lipsă de demnitate morală. El se poate retrage după ce a distrus adversarul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Politicianul nu are scrupule de conştiinţă. Cade de obicei, răpus de un adversar ca şi el; "fiecare pasăre pe limba ei piere".

Lângă el stă nebunul sau ofiţerul . Înfăţişarea lui e ciudată, capul e pe jumătate alb, pe jumătate negru: nu e întreg la minte. Stilul lui de luptă e foarte curios. Se duce, cum zic ardelenii, într-o dungă. Oprindu-se unde îi vine, distrugând totul în cale. El nu are capacitate de discernământ, are o idee fixă. Şi el are o dublură. Dacă piere un nebun, îi ia locul altul. Ideile nebunilor care conduc lumea la măcel nu se termină. El este subordonat de fapt altei piese, pe care o serveşte, de care ascultă şi căreia îi deschide posibilităţile de manevră şi de finalizare a scopurilor. Aceasta e regina - femeia. Viaţa militarilor, în general, e legată de viaţa femeilor. Mai toate bătăliile au fost câştigate, nu în lupte cinstite, ci datorită intrigilor şi vicleniilor femeilor - e vorba de aspectul negativ al sufletului femeii - şi-au adus la picioare militarii care le-au servit.

Regina nu are scrupule pentru a-şi atinge scopurile. Trebuie doborât oricine se împotriveşte. Ea îşi permite orice. Jocul ei este cum vrea ea. Nu e constrânsă de nici o regulă dinăuntru sau dinafară. Ea poate lovi oriunde, pe oricine, de aproape sau de la distanţă, indiferent de direcţia în care se află. Poate lovi chiar regele adversar în casă la el. E simbolul vicleniei, desfrâului şi urii dezlănţuite până la crimă. Dacă vreţi o personificare a acestei piese, gândiţi-vă la Lupeasca: şi-a ajuns ţelurile, subordonându-şi nebunii care i-au executat ordinele şi ucigându-l spiritualiceşte chiar pe rege.

Iar regele reprezintă raţiunea. Raţiunea de a fi a întregii societăţi de pe tabla vieţii. Dacă toate piesele cad, toate puterile de luptă, dar raţiunea trăieşte, regele e viu, judecă şi construieşte sisteme de apărare şi atac, bătălia nu este pierdută. El nu loveşte. Nobleţea demnităţii lui e doar să conducă bătălia. Pe el îl apără toţi, pentru el mor toţi, dar el nu ucide pe nimeni. Dispune de o singură armă: înţelepciunea. Când a pierdut-o, toate puterile se dezorganizează şi nu mai au raţiunea de a exista.

Aşa se întâmplă şi pe plan social şi pe plan spiritual, intim. Toate piesele noastre sufleteşti, toate darurile şi toate virtuţile nu pot servi existenţei noastre decât dirijate de înţelepciune. Fără ea, existenţa e iraţională. Piere! Pentru că orice existenţă umană, fie individuală, fie socială, îşi are raţiunea numai în Înţelepciunea Divină.

Mai e o piesă, foarte interesantă: tura sau turnul , reprezintă turnul de apărare. Ultimul refugiu al luptătorului, care-şi pune o singură întrebare: viaţa sau moartea. E omul de credinţă, scutierul regelui care-l păstrează lângă el. Este ultimul care moare în apărarea regelui (raţiunii). El este cinstea sufletească, merge numai pe căile indicate de onoare! Mişcarea lui este rectilinie şi în cruce. Crucea este felul lui de a acţiona. El acţionează de sus în jos, din porunca Raţiunii Divine, investit ca slujitor al Adevărului. În planul orizontal, istoric, mărturiseşte capacitatea lui de jertfă.

În sinteză, (...) jucăm şah pentru a ne cunoaşte caracterele; a şti să ne ferim de inconştienţa vulgului şi necinstea sufletească a politicianului; a nu sta în calea oamenilor cu idei fixe, nici a ne face părtaşi cu ei în acţiuni care ne dicreditează moral; a ne feri să cădem în plasa plăcerilor uşoare, a satisfacţiilor instinctuale, a plăcerilor perverse şi, în fine, a rămâne prieteni devotaţi regelui (Raţiunii Supreme), "căzând mai bine pe drumul onoarei, decât învingând printr-o mişelie".

Acesta este adevăratul joc de şah. Şahul de pe tabla vieţii. (...) Trebuie să observ mişcarea forţelor malefice care vor să acapareze lumea cu dorinţa de a înscăuna puterea răului. Iraţionalul în locul Raţionalului; să dejoc aceste forţe cu ajutorul puterilor Raţiunii Supreme, care-mi descoperă jocul lor şi- mi mobilizează puterile morale proprii, făcându-mă far călăuzitor şi pentru alţii, pentru societate, spre înfrângerea forţelor malefice"(p. 19-20).

Acest citat lung şi aparent în afara temei mele, îmi slujeşte pentru a arăta că, în orice, Virgil Maxim găseşte o cale spre ideea că trebuie să fim mereu exemplu; adevărat, dar nu mai puţin caracteristic autorului care, am văzut-o, pe sine se vede permanentă pildă; el ne oferă o altă şansă de a-l cunoaşte.

Ar fi de dorit ca cineva să treacă la compararea acestui text, împreună cu acela privitor la "table"(p. 22-23), cu "Povestea şahului" de Mihail Sadoveanu. Sunt sigur că s-ar descoperi reliefări morale, creştine şi politice, la Virgil Maxim, ce aduc o notă foarte originală gândirii sale în raport cu aceea a marelui povestitor de tristă amintire politică.

O conga în care se antrenează copiii îi prilejuieşte autorului o lecţie de etică; ajutorarea sa, de către aceiaşi, cu un supliment de mâncare din pachete, semn de recunoştinţă pentru dragostea ce le-o purta, adaos refuzat de el pentru a arăta ce însemna 'tăierea voiei', e o altă ocazie în vederea aceluiaşi scop.

Deşi scrierea este una expres pedagogică - folosindu-şi propria existenţă pentru a lămuri pe alţii cum să trăiască (insist întruna), nu lipsesc din ea pasaje ce transformă realitatea în ceva din zona contiguă literaturii, mai precis în portrete vii şi cu tendinţa de a fi hazlii.

"De la centru s-a cerut un reprezentant, comunist şi ilegalist, care să expună copiilor frumuseţea concepţiei materialist-dialectice.

- Veţi vedea pe viu ce înseamnă măreţia luptei duse de partid, pentru fericirea noastră şi cea dusă de clasa noastră muncitoare şi URSS pentru înflorirea Republicii Populare Române.

"S-a scremut muntele şi s-a născut un şoricel!"A sosit într-o joi un bătrânel micuţ de statură, îmbrăcat în nişte hăinuţe cam mari pentru talia lui, cu o privire pierdută. Se vedea starea de senilitate din gesturile lui şi din întreaga lui fiinţă. S-a întrerupt orice activitate şi lumea a fost scoasă în curte să facă primirea şi să cunoască pe "trimisul partidului din ilegalitate". Bătrânul se numea Antonescu, copiii l-au numit moş Antonescu. Cei mai mulţi au fost cuprinşi de milă, alţii zâmbeau îngăduitori. Bietul moşneag, după aparenţe avea 60 ani, dar părea consumat, a privit la copii cu un zâmbet străin de el însuşi şi ridicând pumnul stâng a strigat, cât îl mai ajutau puterile, cu glas subţiat şi nehotărât, împleticindu-şi limba:

- Tlăiască paltidu' comunist lomân! Trăgându-şi suflarea şi căutând parcă un lucru pierdut, a strigat iarăşi: Tlăiască lepublica populală lomână!

Copiii s-au uitat lung, au zâmbit îngăduitor, dar nici unul n- a scos un cuvânt, mai degrabă întristaţi de ceea ce vedeau. Directorul şi subdirectorul au făcut semn spre grupul ciripitorilor, imputându-le: "Ce aşteptaţi?"Voiau să facă ceva dar nu ştiau ce. Tot directorul şi subdirectorul i-au scos din încurcătură strigând: "Trăiască! Trăiască! Trăiască!"A bâiguit şi grupul un "Trăiască"neconvingător, care mai mult îi acuza.

Moşul povesti întâmplări din viaţa lui, cu destulă inocenţă - nu aveau nici o legătură cu partidul - din care se putea înţelege că cineva î l adunase dintr- o mahala şi-l făcuse victimă a burgheziei, iar acum a fost adus aici, "că aşa trebuie să facă cei bătrâni, să înveţe pe cei tineri". Fiindcă obosise, a cerut un scaun şi stând jos, n-a mai scos nici un cuvânt. Nu ştiu ce s-a mai întâmplat cu bietul om. Directorul i-a mulţumit fariseic pentru participare, dându-şi probabil seama de efectul întrevederii, în sufletul copiilor. Moşul s-a sculat, a plecat şi nu l-am mai văzut"(p. 28). Totuşi, unul dintre participanţi, sprijin al lui Virgil Maxim, de nădejde, în opoziţia faţă de reeducările de la Târgşor, îşi va aminti cu oarecare înduioşare de bunătatea lui "moş Antonescu". Se va vedea mai departe: e vorba despre Aurel Obreja.

Se schiţează şi portretul unui alt reeducator oficial. "La o săptămână a apărut o altă figură de la Centru. Un tânăr de 25-30 ani, recrutat probabil dintre bătăuşii cu care comuniştii convingeau ţăranii să se înscrie în colectivă. Se numea Burada. De două-trei ori pe săptămână strângea în curte mulţimea elevilor şi dându-şi aere de autoritate a clasei muncitoare, vorbea despre comunism, URSS, Marx, Engels, Lenin, Stalin, în termeni şi într-o expunere aşa de hilară încât credeai că vei plezni dacă nu termină. Chinul dura două-trei ore. Încheia cu aceeaşi frază: "Anglo-Nord-Americanii vor un nou război! Tovarăşi, acum sunt două şlagăre : socialist şi imperialist (aţi citit bine), dar şlagărul socialist va învinge şlagărul imperialist". Apoi, dădea tonul, făcând semn copiilor să-l urmeze: Şi ca mâine cântul nostru răsuna-va peste ocean! Copii tăceau.

- De ce nu cântaţi? Poate nu-l ştiţi! Poate nu-l ştiţi pe ăsta. Şi dădea iarăşi tonul, mai ridicat: Pân' la unul o să piară duşmanii ce ne-au robit!

-De ce nu cântaţi? se adresa unuia dintre elevi.

- N-avem voce... A rămas la securitate!

- Suntem răguşiţi..., am răcit, intervenea altul.

- Nu ştim cântecul..., bate vântul..., răspundeau elevii ironizându-l.

- La următoarea şedinţă vi-l aduc scris. Până vin să faceţi un părăvan.

A mai venit de câteva ori, apoi a dispărut o vreme. Am auzit că ar fi revenit după ce am fost izolat"(idem).

Amuzante sau nu, prezenţele reeducatorilor angajaţi pe state dacă n-au dat roadele scontate, Nicolschi (care vizitase lagărul) nu renunţă - porunca sovietică era limpede: reeducarea tineretului antisovietic, deci fascist. Fu introdus primul turnător: Ibănescu, reeducat la Suceava. Acesta, da, cunoştea metoda ! Un coleg furase o bucată de pâine, brânză sau slănină din traista altcuiva. Ibănescu pregătea o corecţie publică sâmbăta seara. Piteştiul înainte de Piteşti!

Maxim fu avertizat de careva, în speranţa că nu va lăsa bătăuşul şi pe prietenii săi să acţioneze.

"- Îl vom pedepsi de comun acord cu toţii, cu 25 de lovituri de curea la fund, avea în mână o curea de transmisie de la un motor, ca să fie exemplu şi pentru alţii. Ne vom asuma răspunderea să formăm un juriu de cercetare şi pedepsire a oricăror fapte care contravin bunei desfăşurări a vieţii şi activităţii în penitenciar şi în ateliere. Şi imediat, cu ton poruncitor, a zis copilului: Şi acum, întinde-te.

Copilul tremurând s-a întins jos:

- Cine vrea să execute sentinţa? a întrebat Ibănescu.

Copiii, paralizaţi, tăceau.

- Dacă nu se oferă nimeni, o voi executa eu"(p. 30).

Maxim a intervenit la momentul oportun. Făcând drastic apel la logică, atrăgându-i atenţia autoimpusului justiţiar că nimeni nu-l investise cu prerogative ale comenduirii, îl expedie, ca pe toţi ceilalţi, ... sub pătură , imediat.

Ziua următoare, fu reclamat conducerii pentru intervenţia sa. Subdirectorului, Virgil Maxim îi ceru să-şi exercite autoritatea, pentru a nu se pomeni substituit de oricine dintre cei păziţi.

Din fragmentul următor înţelegem şi cum erau pregătite din punct de vedere psihologic reeducările ce urmau să-i înghită pe copii, cât şi modul în care memorialistul înţelegea să-şi practice apostolatul socotit de el a-i fi revenit a-l trăi:

"Grupul Ibănescu lansa ştiri alarmante despre Piteşti; elevii mai fricoşi îşi puneau probleme cu privire la atitudinea pe care să o ia în cazul unor presiuni fizice şi au trimis emisari să stea de vorbă cu mine. Mai ales în închisoare, niciodată n-am vrut să-mi impun voinţa, ci am lăsat ca fiecare să răspundă după stadiul lui de conştiinţă. Celor care deja înclinaseră balanţa spre stânga, de teamă să nu-şi piardă pachetele sau vorbitorul, le-am amintit pilda semănătorului, punându-le în faţă seminţele căzute pe piatră. Un grup de elevi bucureşteni, care nu erau FDC-işti, fii de boiernaşi, cărora moş Dumitrache le zicea în glumă nobilii , până atunci avuseseră o atitudine lăudabilă. Mentorul lor, un copil foarte energic, Iarka, a trimis doi copii să le spun ce ar fi bine să facă.

- Sunt deţinut. Singura mea lucrare este strădania de a nu fi piatră de poticnire pentru niciunul din dumneavoastră. Vă pot da un îndemn de mare folos, ca să mergeţi pe propriile picioare. Rugaţi-vă lui Dumnezeu să vă lumineze şi să vă întărească pentru a nu cădea în înşelăciune, pierzându-vă sufletul pentru viaţa vremelnică a trupurilor voastre.

Copiii, inteligenţi, au înţeles ce trebuia"(p. 33). 'Misiuna' sa incumba prea puţină 'învăţătură', mi se pare, şi un prea neimplicat 'respect al libertăţii' celuilalt - care tocmai invers ceruse: a fi îndrumat; calitatea de 'învăţător' a creştinului a fost neglijată, în favoarea ...unei 'predici'. Tonul celei din urmă însoţeşte, dealtfel, multe din paginile amintirilor, permiţându-ne să o socotim caracteristica majoră a stilului lui Virgil Maxim.

Deoarece am citat anterior două portrete din lucrare, mă voi opri asupra altora, trasate din două-trei lunecări apăsate ale creionului, ce adastă mai cu spor asupra urmăririi unui destin.

"Mai erau câţiva poliţişti din brigada lui Eugen Cristescu (în camera de la Jilava unde a poposit naratorul; n.n.) , folosiţi când pentru arestarea şi anchetarea legionarilor, când pentru a comuniştilor . (...) Între [...ei] era un ţigan urât foc, bondoc, cu capul îndesat în gât, asimetric facial, cu gura strâmbă, Vlădescu: n-am mai văzut aşa om urât ca el. (...) Şi un sas, bărbat atletic, sobru, care fusese mult timp schingiuit şi care era ţinta insultelor ţiganului, care-l acuza de fascism şi legionarism.

Figura deosebită a brigăzii era domnul Bourceanu Vasile. Ce întâmplare! Dumnezeu rânduise să mă întâlnesc aici cu un om pe care-l cunoşteam de la 14 ani. În 1937 veniseră trimişi disciplinar, doi elevi de la şcoala normală din Bucureşti: Bourceanu Vasile şi Lungu Dumitru, elevi într-a şaptea. Bourceanu era moldovean din Vaslui. Un tânăr frumos şi deştept, cu un dar deosebit oratoric şi un talent vădit de literat. Era foarte studios (totdeauna îl găseai în bilbliotecă), prietenos, atrăgând ca un magnet pe cei de care se apropia. S-a impus repede în faţa noilor lui colegi, a întregului internat şi a corpului profesoral, devenind simbol al aspiraţiilor fiecăruia dintre noi. Lungu Dumitru era din Ialomiţa. Tipul copilului de ţăran din Bărăgan, vârtos la trup, avea un defect la mâna stângă, urmare a unei fracturi din copilărie, o privire ageră, un mers caracteristic oamenilor dârji, voluntari. A atras şi el atenţia tuturor. Au recrutat elemente demne de atenţie, cu cinste, seriozitate, credinţă, curaj, şi au constituit în urma unor probe la care au fost supuşi cei vizaţi fără ca să ştie, prima Frăţie de Cruce din şcoala noastră; i-au dat numele martirului Horea, cel de pe roata istoriei, roată care a sfâşiat mereu carnea neamului nostru, oferită cu atâta demnitate spirituală pentru salvarea acestui neam şi dragostea de Dumnezeu.

Bourceanu după război, la care a participat ca ofiţer rezervist, făcuse literele şi dreptul. În complexul de evenimente politice, adulat de unii şi de alţii, scontând pe situaţia oferită de partidul ţărănist, se angajase în lupta electorală şi ideologică. Odată cu lichidarea formulei democratice de către comunişti, avalanşa arestărilor din anii 1948/49 îl aruncase şi pe dânsul în închisoare sub culorile stindardului ţărănist. L-am recunoscut numai după nume şi timbrul vocii, caracteristic tribunilor. Din 1938, când absolvise, în locul părului bogat, căzut pe spate, negru lucitor, în frizură eminesciană, vedeam o chelie respectabilă, în locul siluetei arhangheleşti, o corpolenţă aparent greoaie, iar în locul mişcărilor dezinvolte, o reţinere puţin timorată. Mai greu i-am recunoscut privirea. Ochiul, luminătorul sufletului, a vorbit aproape totdeauna mai mult decât cuvântul. Privirea de altădată, luminoasă, francă, neduplicitară, era înlocuită cu o uitătură vinovată, duplicitară, ascunzând o vină încă nemărturisită. Poate că undeva în duhul lui, dorinţa de parvenire, pusă înaintea jertfei de la care se eschivase, nu-i dădea dreptul la seninătate deplină. Era şi el ţinta invectivelor şi provocărilor ţiganului" (p. 48-49).

Cu atât mai mult cu cât am publicat două volume de evocare ale publicistului Sandu Tudor, voi prelua schiţarea siluetei sale în închisoare (e prima de acest fel pe care o descopăr).

"Cel mai deosebit om pe care l-am întâlnit în perioada cât am stat pe Reduit, a fost părintele Agaton Teodorescu, Daniil după numele de schimnic al Rarăului, fost magistrat şi poet, cu pseudonimul Sandu Tudor. După o viaţă plină de experienţe lumeşti, ca a Fericitului Augustin, văzându-şi goliciunea lumeştilor apucături, s-a călugărit. Fusese arestat cu organizaţia confecţionată de securitate, Rugul aprins , şi condamnat (autorul, care, de bună seamă va fi stat şi mai bine de zece ani mai târziu cu monahul, la Aiud, confundă pricina primei condamnări cu a celei de a doua, menţionată aici; despre acea dintâi condamnare, pentru moment, s-a aflat prea puţin) . La Jilava ne-am cunoscut întâmplător. Iar întâmplarea a fost rânduită de Dumnezeu.

Primăvara se începuse la Jilava un antrenament al deţinuţilor, cu scopul de a fi capabili să intre în muncă, la Canal, fără perioadă de adaptare. Aproape zilnic, se efectua în jurul Reduitului, o plimbare de două ore. Dar, ce plimbare?! Trei mii de oameni erau alungaţi sub lovituri şi bătăi de gârbace şi arme. Mulţi cădeau fără posibilitatea de a se mai ridica, mai ales cei bătrâni. Cei tineri făceam cerc de apărare în jurul lor şi ţinându-i în braţe îi purtam între noi, ferindu-i de lovituri. Îndârjiţi de această atitudine, miliţienii se repezeau asupra noastră lovind la întâmplare.

Într-una din aceste zile de teroare, când şi soarele ardea deslănţuit, am simţit lângă mine o răsuflare întretăiată. Am privit persoana şi mi-am dat seama că va cădea din moment în moment. I-am prins braţul şi, după ce s-a strâns lângă mine, amândoi am alergat în strigătul barbar al miliţienilor. Din când în când mă uitam la faţa omului, să-i cunosc starea în care se afla. Observam mişcarea ritmică a buzelor, ochii aproape închişi, capul înclinat spre stânga. Imaginea, care-mi era foarte cunoscută şi dragă, mă făcea să înţeleg că am lângă mine un nuntaş al cerului , cu care zburam pe Golgota spre Dumnezeu, nesimţind loviturile pe care le primeam. Când, sleiţi de alergare, unii se prăbuşeau, miliţienii se repezeau, că-i calce şi să îi zdrobească cu lovituri fără cruţare, rupându-le membrele, spărgându-le capetele sau burduşindu-le spinările cu cisme, după cum îi lăsa inima.

Cu părintele Agaton, în timpul acestor alergări pe Golgota, când se simţea mai bine, şedeam de vorbă, întărindu-ne nădejdea în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Sfinţia Sa cu orice prilej îmi tâlcuia înţelesurile sfinte din învăţăturile Sfinţilor Părinţi, ale martirilor şi mai ales despre rugăciunea isihastă despre care eram foarte dornic să aflu cât mai mult, fiind ca mierea pentru sufletul meu. Simţea câteodată nevoia pentru umilinţă, să-mi mărturisească că nu a fost nici un tânăr cuminte, nici un bărbat cinstit şi că numai Dumnezeu l-a scăpat din amăgirea diavolească:

- Orice vei auzi rău despre mine să crezi, că am fost un mare păcătos"(p. 72-73). Formularea din urmă părăseşte solul purei memorialistici de detenţie şi urcă spre simplitatea gravă şi exemplară a spuselor din "Pateric". Să fie meritul părintelui Agaton sau al autorului, care a surprins chipul de taină al Avvei din pustia Jilavei?

După focurile primelor contacte cu 'metodele' Gherlei şi ale reeducatorilor ei, ni se oferă un portret dublu, acela reprezentându-i pe Constantin Oprişan şi Eugen Ţurcanu.

"În aceeaşi seară a intrat în cameră un grup de studenţi destul de mare. Aurel Obreja mi-a şoptit:

- Acesta e Costache Oprişan.

Îl cunoştam doar din auzite. Deşi foarte slăbit şi bolnav, fizionomia lui inspira încredere; bărbia ieşită puţin înainte îi dădea un aer de o voinţă deosebită. Toţi păreau timoraţi, dar nu deznădăjduiţi. Până spre miezul nopţii am fost alergaţi, sub lovituri de bâte, cu saci grei în spinare, până la epuizare. Spre miezul nopţii a intrat în cameră un bărbat osos, cu capul mai mare decât ar fi fost proporţional cu restul trupului, cu pantalonii scurţi, din care ieşeau picioare păroase, osoase şi disproporţionate, în maieu cu mâneci scurte, cu faţa cam lată, asimetrică şi cu mişcări de fiară. Ochiul, acest luminător al trupului, este prima fereastră prin care mă uit în adâncul acestui necunoscut, sufletul omului. Ochii lui Ţurcanu, pe care îl vedeam pentru prima dată, erau ochii ticălosului, capabil să-şi sacrifice tot ce are mai de preţ pentru a-şi atinge scopul mârşav.

La intrarea lui, subalternii şi colaboratorii săi, care operase ră până atun ci în filiala Gherla atâtea fărădelegi, au luat o poziţie reverenţioasă şi unul dintre ei a comandat tuturor:

- Drepţi!

Toţi deţinuţii au executat comanda, mai corect sau mai puţin corect, în funcţie de posibilităţile fizice. Ni s-a ordonat apoi să ne aşezăm în careu. În latura din faţă, cam pe la mijloc, era şi Oprişan. Ţurcanu îşi coborâse numele, Eugen, simbol al curăţeniei sufleteşti şi trupeşti, în mocirla urei şi crimei sadice. O, dacă fiecare dintre noi am avea în conştiinţă gândul că vom fi chemaţi la Judecata de Apoi cu numele cu care Dumnezeu ne-a înfiat prin Botez, scoţându-ne din mâna lui satan! Iar noi nu vom putea răspunde "Prezent!", fiindcă am întunecat prin păcat semnul înscris de fii ai lui Dumnezeu. Iar neputându-l citi, Dumnezeu îl leapădă de la Sine. Ţurcanu s-a aşezat la oarecare distanţă în faţa lui Costache Oprişan.

- Aţi fost proiectaţi de la început să deveniţi ceea ce în intenţia noastră se cheamă om nou al societăţii socialiste şi în final comuniste. Faptul că aţi refuzat de la început să vă angajaţi conştient pe acest drum ne-a determinat să acţionăm asupra conştiinţelor voastre, pentru a vă regăsi pe voi înşivă. a vă face să vă înscrieţi conştient, fiecare, pe coordonatele cinstei, ale idealurilor concepţiei materialist dialectice, care vizează eliberarea omului de sub jugul dogmelor mistice şi realizarea fericirii lui pe pământ. S-a oprit scontând efectul discursului şi aşteptând reacţia entuziastă a vulgului. Dar reacţia a fost contrară aşteptărilor lui.

- Dacă acestea sunt metodele idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire, i-a replicat Oprişan. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi, cunoscători ai realităţilor materiale şi ai spiritului uman? De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind metode barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? Şi de ce nici acum nu acceptaţi discuţia, ci treceţi tot la teroare şi suplicii? Cu aceste metode nu convingeţi pe nimeni, ba din contră, ne îndepărtaţi sau creaţi monştri spirituali şi sociali!

Ţurcanu asculta ca pe ghimpi, dar nu l-a întrerupt. Voia să vadă ce s-a ales de toată munca lui. Şi deodată a izbucnit nervos:

- Tu să taci! Că din pricina ta am întârziat atât de mult opera de transformare pe care m-am angajat să o realizez!

- Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!

Această înfruntare publică, ca o scăpărare de săbii într-un duel hotărâtor de ambele părţi, a aruncat o rază de speranţă sufletelor asuprite de Ţurcanu. Instinctiv, toţi cei din jur se strângeau în jurul lui Oprişan, ca lângă ultimul punct de salvare care trebuia el însuşi salvat. Cu o ultimă zvârcolire de fiară care-şi simte sfârşitul, Ţurcanu s-a apropiat de Oprişan vrând să-l sfâşie. S-a oprit la jumătatea drumului, scrâşnind printre dinţi.

Oprişan l-a privit fără să clipească. Mi-a fulgerat prin minte cuvântul Sfântului Arhanghel Mihail, în disputa cu satan, pentru trupul lui Moise: "Ceartă-te pe tine Domnul, diavole!"

Ţurcanu a făcut semn colaboratorilor, care s-au apropiat. Apoi i-a ordonat lui Oprişan: "Culcă-te!"Mulţi şi-au plecat capetele, alţii au închis ochii. Nu ştiam ce va urma. Puşcaşu şi Livinschi au trecut de-o parte şi de alta a lui Oprişan, întins cu faţa în sus. Ţurcanu, sprijinindu-se cu mâinile pe umerii celor doi, s-a urcat pe pieptul lui Oprişan. Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat apoi pe gât sufocându-l; dădea din când în când drumul apăsării, aşa fel încât, în reprize scurte de respiraţie, victima complet epuizată, părea că va expia. Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse. Atunci Ţurcanu mai apăsa încă o dată pe torace cu ambele picioare având o mină de satisfacţie drăcească şi cobora:

- Scoală-te! Aşa ai să mori! Încet! Incet, încet! Picătură cu picătură.

Oprişan s-a sculat cu greu. Era o minune: Învierea din morţi! Nu mai văzusem niciodată un astfel de supliciu. M-am rugat lui Dumnezu în tot acest timp, fară să ştiu ce anume cer, doar gândul striga în mine: "Doamne! Doamne!"Acest fel de tortură publică făcea parte din metodele de înfricoşare a conştiinţelor"(p. 88-89).

Până şi acest memorialist, care se lasă anevoie cutremurat de amintiri şi se simte mai degrabă în siguranţă când îşi rememorează relaţiile sale cu Dumnezeu, încearcă ici şi colo culoarea zâmbetului (fără ca prin asta să poată fi catalogat ca umorist).

"- Tu de ce eşti arestat?

- Apoi dom' colonel, ia, am vorovit şi eu o voroavă de om prost! a răspuns moşul în plăcutul lui grai ardelenesc.

- Ce ai zis?

- Apăi, am zis că partidul aista, în loc să-i facă pe toţi prilotarii chiaburi, să trăiască toţi bine, a făcut pe tăţi chiaburii prilotari, să trăiască tăţi prost. No, aşa am zis. Avut-am ori ba dreptate?

- D'apoi, nu eşti chiar aşa de prost pe cât vrei să zici!

- D'apoi nici alţii nu-s aşa de deştepţi pe cât vor să pară, a zis bătrânul, măsurându-l pe colonel de sus până jos.

- Ia-ţi hainele! şi întorcându-se spre miliţian: la camera de pedeapsă. Trei zile, să-i iasă prostiile din cap"(p. 137).

După cum stau lucrurile şi cu celelalte texte din Fragmentarium , şi cele două volume de memorialistică ale lui Virgil Maxim îsi vor găsi prezentarea completă, ca şi concluziile privind scriitura lor, într-un tom viitor al acestei "Istorii a Literaturii Române de Detenţie", acolo unde le va fi locul.



Sursa: www.literaturasidetentie.ro

Continuare...

articole: Pasarea Maiastra(Radu Gyr)  

Posted by Vestitor in , , Editeaza

de Bogdan Monteanu

Radu Gyr este binecunoscut ca un mare poet creştin, cu un dar aproape suprafiresc de a exprima inefabilul în versuri nemuritoare. A făcut-o atât în celebra întâlnire cu “Iisus în celulă”, cât şi în multe alte poeme cu tematică explicit creştină. Adevăratele mărgăritare mistice se află însă în altă parte, bine camuflate în faţa unui cititor mai superficial sau fascinat doar de perfecţiunea metaforei şi a stilului. Căci, într-una din poeziile sale care nu a stat niciodată în prim-plan –practic imposibil la numărul de creaţii ale lui Gyr care pot purta numele de capodopere- se ascund germenii unui pelerinaj mistic de mare profunzime. Este vorba de “Balada păsării măiestre”. Adevăratele semnificaţii ale acesteia nu se deschid celor care sunt doar experţi în “literatură”. Lor le este dat să analizeze numai elementele de stil, să identifice temele poetice, să descopere, poate, goana după un “ideal” transpusă în versuri. Dar, cu aceasta, poezia amintită a lui Gyr nu e nici pe departe epuizată.

Pentru cine e familiarizat cu misticii Bisericii, în baladă se revelează un adevărat traseu interior care începe cu o experienţă tulburătoare. O pregustare a harului divin: viziunea păsării măiestre avută de un tânăr curtean care participa la o vânătoare princiară. Urmează o adevărată goană încordată pentru a o atinge, alergarea după o nălucă care îl atrăgea mereu prin forţa viziunii ei primordiale. O veritabilă luare cu asalt a Împărăţiei Cerurilor, cu elan tineresc, plin de energie şi nobleţe, cu arme lucii, zăngănitoare. În zadar, căci calea către aceasta se dovedeşte a fi alta. E cea a lepădării de lume, a suferinţei, a ascezei îndelungate, până la o vârstă înaintată. Pentru ca în final, pasărea harului să se coboare singură, nechemată, asemeni unui dar ceresc, pe umărul celui care a urmărit-o o viaţă întreagă.

Pe scurt, acesta se arată a fi miezul autentic al “Baladei păsării măiestre”, susţinut atât de elemente şi motive poetice care nu sunt alese întâmplător, cât şi de comparaţia cu scrierile multor mistici creştini.

În toate descrierile care se fac acestei păsări minunate apar frânturi de cer şi de sfinţenie.

Vedenia păsării este următoarea: “Safire şi mărgeane şi rubine / se răzvrăteau şi se-mpăcau în ea, / vrând izbucnirea flăcării să-i dea / şi liniştea sfinţeniei senine”. Sau, în goana deşartă după ea, nu se mai vedeau “nici verzi crâmpeie dulci de veşnicie”, căci pasărea “pierise fără loc şi fără veac / în miez adânc de taine care tac”.
Iar când, în fine, după îndelungi suferinţe, cu lepădarea de lume, cu o asceză crâncenă, curteanul ajuns moşneag devenea “un chip tăiat de arşiţă şi ploaie / muşcat adânc de vreme şi de vânt. / Se pipăia. Uscate mâini de sfânt / îi şovăiau pe zdrenţe, nu pe straie.” De-abia acum pasărea se coboară, în chip minunat şi neaşteptat. El o vede cum “cu aripi dulci îi da ocol acum, / asemenea sfinţeniei senine”. O vede cum “azi îmi zboară-n faţă tot mai jos, / cu aripi tot mai limpezi şi mai sfinte.”
Smerenia moşneagului atinge o asemenea adâncime, încât se lasă batjocorit şi lovit de toţi locuitorii cetăţii, care îl consideră un simplu nebun, un netrebnic, stăpânit de halucinaţii. Dar pentru el toate acestea nu mai contau. “Închidea ochii şi-o vedea cum vine./ Nici n-o chema şi singură ţâşnea./ Abia clipea şi-i sta pe umeri grea,/ safire şi mărgeane şi rubine”.
E experienţa profundă a harului, care pune stăpânire pe sufletul celui care-L caută, cu mari eforturi, pe Dumnezeu. E darul care vine în mod gratuit şi, în mod paradoxal, după cum vom vedea, nu ca răsplată directă a nevoinţelor şi a eforturilor depuse, ci ca expresie a dragostei şi a bunătăţii nemăsurate a lui Dumnezeu faţă de toţi oamenii. “Ce mare, ce aproape era azi,/ în raiul lui cu flori ne-nţelese”. E treapta finală a desăvârşirii în sens creştin, a îndumnezeirii, când harul dobândit devine o prezenţă permanentă, trecând dincolo de nivelul unui suflet curăţit, sau a inimii care ajunge să guste experienţa harului, ajungând acum până la sfinţirea întregului trup creat din ţărână. Moşneagul, devenit sfânt, vorbea cu ea “cu mare glas de dincolo de vreme,/ de dincolo de oameni şi de paşi…/ Ce-i mai păsa că-l ocoleau, trufaşi,/ când el zvâcnea întreg de diademe?”

Iar la final, la capătul unui pelerinaj mistic care i-a marcat întreaga viaţă, moşneagul este alungat de către o lume care nu-l înţelege, plecând cu paşi grei şi stinşi către tărâmul veşniciei. Cu pasărea mereu pe umărul său, nu-i mai păsa de grijile acestei lumi. “El surâdea şi şchiopăta-nainte …/ şi stelele ieşind din scorburi mari,/ l-mpresurau cu zumzet de bondari/ şi luna-i gâlgâia peste veşminte”. Astfel trece lin, către lumea lui Dumnezeu, lăsand în spate urmele sfinţeniei sale, un dar pentru cei care vor şti să le desluşească.

Această experienţă mistică deghizată în versuri coincide pe deplin cu trăirile sfinţilor. Harul lui Dumnezeu nu se dobândeşte printr-o căutare încordată sau chiar numai printr-o asceză exterioară, trupească. Care poate fi şi ea, adesea, prilej de slavă deşartă, aşadar de căutare în van. Harul e urmarea unei transformări sufleteşti, a dobândirii depline a smereniei. Iar aceasta se atinge în primul rând prin conştientizarea neputinţei şi a slăbiciunii proprii, cerând ajutorul lui Dumnezeu acolo unde puterile noastre par a se sfârşi. Nu degeaba spune Sf. Apostol Pavel, în Epistola a doua către Corinteni, că Dumnezeu i-a dat un “ghimpe”, o slăbiciune tocmai ca s­ă nu se trufească. “Pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul, ca să-l îndepărteze de la mine; şi mi-a zis: De-ajuns îţi este harul Meu, căci puterea Mea întru slăbiciune se desăvârşeşte! Aşadar, foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă întru slăbiciunile mele, pentru ca întru mine să locuiască puterea lui Hristos. De aceea mă bucur în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Hristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”.

Tot astfel şi curteanul nostru din baladă, în mod paradoxal, ajunge la plenitudinea forţei interioare în momentul când trupeşte nu mai era decât o umbră a celui care fusese odinioară. Slăbiciunea firii noastre este cea care ne deschide poarta smereniei. Nu faptele noastre exterioare sau împlinirea întocmai a unor rânduieli. Fiindcă, spune Sfântul Isaac Sirul, “numai trupul nu e în stare să împlinească tot ceea ce e poruncit şi să-l îndrepteze pe om. Omul se îndreptează din faptele credinţei! Dacă ar spune cineva că poate să dobândească dreptatea potrivit Legii, prin faptele trupului, atunci el ar fi dator cu tot ceea ce porunceşte Dumnezeu să fie împlinit; şi numai atunci ar fi socotit drept”. Aşadar, continuă Sf. Isaac, cei care se încrâncenează doar la nivelul faptelor exterioare ar trebui judecaţi conform acestei concepţii a lor: dacă n-au reuşit să împlinească doar o singură poruncă, să primească pedeapsa rânduită de Lege, indiferent câte la număr ar fi fost cele împlinite. Nu aceasta e calea creştină, care se află la antipodul oricăror concepţii legaliste, căci “nu există dreptate care să nu vină din căinţă, nici conştiinţă fără har. (…) Iar dreptatea care e rod al harului e aceasta: ori de câte ori încearcă cineva să facă un lucru foarte mic după puterile sale şi-l face din voia sa proprie, chiar dacă nu reuşeşte fapta lui, aşadar chiar fără osteneala pentru împlinirea ei, Dumnezeu îi socoteşte prin harul Său plinătatea dreptăţii atribuindu-i întreaga faptă. Cât despre mine, chiar dacă nu pot nimic, lucrez după puterile mele. E un lucru sigur că nu pot fi fără pricină de ruşine şi fără păcat, dar Tu [Dumnezeule], pentru această mică faptă pe care o împlinesc, îmi dai dreptatea. Uneori se întâmplă să nu fac nici măcar această mică faptă, dar de multe ori chiar şi acea voinţă sinceră pentru o dorinţă bună pe care o aveam se abate departe de Tine, se adânceşte în rău şi se desparte de Tine, iar eu ajung gol şi de voinţă sinceră faţă de Tine. Atunci, deşi îmi lipsesc atât faptele, cât şi voinţa, doar prin gândul căinţei pe care-l trezeşti în mine, îmi dai numaidecât plinătatea dreptăţii, deşi sunt departe de fapte; fiindcă nici timpul, nici trupul nu-mi vor câştiga una ca aceasta”. Să nu se înţeleagă de aici, cu făţărnicie, că efortul pentru dobândirea harului este unul minim, că nu trebuie să facem aproape nimic. Căci prima condiţie cerută este cea a sincerităţii şi a inimii curate, dincolo de orice viclenie interesată care duce la cădere, nu la urcuş spiritual. Nu e vorba de lipsa de efort, ci doar de a nu ne lăuda cu faptele noastre. Nu ele aduc harul, ci bunătatea şi dragostea lui Dumnezeu care este îndreptată către toţi oamenii. “Cine înţelege acest lucru şi îl înţelege cu credincioşie, acela nu se poate veseli de faptele sale, ci numai de bunătatea lui Dumnezeu. Şi cine îşi dă seama că pricina bucuriei sale e într-adevăr bunătatea lui Dumnezeu, acela nu suferă ca bucuria lui să fie doar pentru el însuşi, ci se veseleşte pentru toate făpturile. Atunci bucuria sa e mai întinsă decât oceanul, pentru că lumea întreagă se foloseşte de bunătatea lui Dumnezeu: întreaga creaţie, chiar şi păcătoşii, se bucură de ea.”

Celor care Îl caută cu sufletul deschis, Dumnezeu li-se descoperă. Poate fi la început o viziune fugară, asemeni păsării din baladă, care te urmăreşte apoi toată viaţa. Iar râvna omului vine apoi ca răspuns la această chemare a lui Dumnezeu. De multe ori harul se ascunde, se retrage, îndemnând la căutarea lui, ca într-un joc de-a v-aţi-ascunselea. Astfel se comportă pasărea măiastră faţă de curteanul aflat în floarea tinereţii, plin de el şi încrezător în forţele sale. Numai că astfel se ajunge într-un impas. Nevoinţa necesară vine în primul rând din smerenie, iar aceasta din conştiinţa slăbiciunii proprii. Abia când sufletul este pregătit, se poate bucura cu adevărat de prezenţa harului dăruit de Dumnezeu. Dar şi atunci când căutătorii se simt singuri şi părăsiţi, e doar o impresie, o trăire a unui gol aparent, permisă de Dumnezeu în scop terapeutic. Căci “acest har ne e dat în fiecare zi, şi nu din când în când! Şi dacă toţi primim un asemenea har, să ne veselim în Cel care-l dă şi bucuria noastră va fi şi mai mare! Să I ne închinăm şi să-L lăudăm, şi darul Lui va spori şi mai mult!“ ne asigură Sf. Isaac din adâncimile experienţei sale mistice.

Chiar dacă nu ne dăm seama, pasărea măiastră a harului este prezentă în permanenţă pe umărul nostru, al oricăruia dintre noi. Ne trebuie doar ochii deschişi ai spiritului pentru a-i admira strălucirea culorilor şi pentru a-i vedea fâlfâirea sfântă de aripi. Nu e deloc simplu, dar câte un vers de-al lui Radu Gyr ne poate îndemna să o căutăm, asemeni curteanului din baladă. Poezia lui ne ascute privirea cu care putem scruta tainele existenţei. În cele din urmă, nici un cititor de-al său nu se poate sustrage fascinaţiei irezistibile a unei arte poetice străbătută de un veritabil fior mistic.

Nu ştiu să existe vreun sfânt canonizat exclusiv pentru poeziile sale. Dar dacă se va ajunge acolo, primul dintre toţi ar trebui să fie nimeni altul decât Radu Gyr. Orice vers de-al său este o oglindă a sufletului, un reflex al unei trăiri interioare. Care s-a dovedit că a urcat, în “Balada păsării măiestre” ca şi în nenumărate alte creaţii, pe cele mai înalte piscuri ale unei spritualităţi autentice.

Sursa: http://www.lacasuriortodoxe.ro

Continuare...

scrieri: Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie  

Posted by Vestitor in , Editeaza

(fragment)

Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate să cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv şi ziditorul nostru cel înţelept, şi zioa şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi să foarte cuvine să-l slăveşti şi să-l măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pre cela ce ne-au făcut şi ne-au scos din-tunérec la lumină şi den nefiinţă în fiinţă. O, câtă iaste de multă mila ta, Doamne, şi gândul şi cugetul tău, care ai spre noi oamenii! O, mare taină şi minunată! O, cine va putea spune toate puterile tale şi lauda slavei tale! Dumnezeu, pentru mila sa cea multă, lăcui întru noi oamenii şi să arătă noao. Dumnezeu fu în ceriu şi om pre pământu şi într-amândoao desăvârşit. Şi pre om şi-l făcu fiiu iubit şi moştean împărăţiii sale. O, mare iaste taina înţelepciunii tale Doamne, care fu spre noi oamenii! Ni dar să mărim pre Dumnezeul nostru şi să strigăm dinpreună cu David, zicând: „Chiuiţi lui Dumnezeu, tot pământul, slujiţi lui Dumnezeu în veselie, intraţi înaintea lui cu bucurie şi cu veselie şi cu curăţie. Să ştiţi că acela ne-au făcut, iar nu noi, şi acela iaste Dumnezeul nostru şi noi suntem oamenii lui şi oile păşunii lui. Intraţi prin poarta lui în ispovedanie, în curţile lui, în cântări, mărturisiţi-vă lui şi lăudaţi numele lui, că iaste bun şi milostiv Domnul şi sfânt Dumnezeul nostru. Că iaste mila lui cea mare cu noi în véci, şi bunătatea lui cea multă“. Şi den nimic ne-au făcut de suntem şi făcu toate puterile céle făr’ de trupuri.

Dar pentru ce? Numai ca să lăudăm numele lui, cel ce ne-au făcut, Domnul domnilor şi Dumnezeul dumnezeilor. Adusune-au în arătarea şi în slava numelui său cel sfânt, ca să-l proslăvească îngerii în ceriurile céle de sus cu numele sfintei şi a începătoarei de viaţă troiţă. Aşijderea au tocmit şi firea fiinţii noastre ceii omeneşti şi ne-au dat minte şi cuvântu şi suflet îmbrăcate în trup, şi ne-au înfrumuseţat cu chip şi cu podoabă şi ne-au tocmit cu toate dichisile céle bune şi ne-au alcătuit trupul cu toate mădularile: cu gură, cu urechi, cu picioare, cu ochi şi cu mâini, ca acéstea toate să le întindem şi să le lărgim în lauda lui Dumnezeu, iar nu spre lucruri spurcate şi scârnave şi făr’ de lége, carile nu să cad.

Textul complet

Sursa: Wikisource

Continuare...

din cartea "Mărturisiri din mlaştina disperării"

Învierea


Daca nu as marturisi în acest capitol ceea ce am trait atunci, m-ar pedepsi Dumnezeu. Pentru ca minunea a facut-o El, iar eu trebuie sa spun aceasta. De aceea, acest capitol este singurul care se adreseaza numai celor ce cred nelimitat în Dumnezeu, în Evanghelia si Biserica Lui.

Crestinismul este religia minunilor. Întruparea Fiului lui Dumnezeu din Preasfânta Fecioara Maria, întâmplare care nu se supune legilor firii, este începutul minunilor. Dumnezeu se face om ca si noi, ca sa-L vedem, sa-L pipaim, sa-L ascultam vorbind, sa vedem minunile pe care le-a facut cu noi oamenii; iar noi ajungem sa-L negam ca Fiu al lui Dumnezeu, sa-L prigonim si sa-L rastignim pe cruce.

Minunea minunilor, pe care ratiunea omeneasca nu o poate întelege si admite, este Învierea din morti a Fiului lui Dumnezeu. Cât a fost cu noi pe pamânt ne-a spus: «Eu sunt Învierea si Viata, Eu sunt Viata lumii, Eu sunt Calea, Adevarul si Viata».

Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat nu ca Dumnezeu, pentru ca El nu poate muri, ci ca om. Cei ce nu cred în Învierea Fiului lui Dumnezeu si în minunile facute de El si de Sfinti cu puterea Lui nu vor avea parte de învierea si fericirea vesnica, ci vor învia ca sa-si primeasca rasplata necredintei si a faptelor rele pe care le-au facut ca slugi ale satanei. Daca au slujit satanei pe pamânt, de satana vor avea parte si în vesnicie.

Crestinismul este primit numai prin credinta, nu prin puterea de patrundere a ratiunii umane. Credinta este un „dat”, daruit de Dumnezeu omului prin creatie. Si el opereaza mai ales acolo unde ratiunea umana nu poate patrunde. «Crede si te vei mântui». «Cercetati Scripturile», spune Fiul lui Dumnezeu.

Toata fiinta mea se cutremura ca acela care am trait timp de patru ani o farâma de iad. Dar ce vor spune cei necredinciosi la Învierea de apoi, când Dumnezeu va face cea mai mare minune, înviindu-l pe om si lumea pentru vesnicie? Si aceasta pentru ca omul sa fie viu si vesnic fericit.

Nu întâmplator l-am întâlnit pe Jimboiu în camera 1 de pe Sectie. L-am cunoscut pentru a întelege posibilitatile omului de a-si mântui sufletul cu ajutorul harului Dumnezeiesc. Si nu întâmplator ne aflam deasupra capelei unde îl cunoscusem pe Flueras, ateul întors la dreapta credinta la apusul vietii.

Se apropiau Pastile si puterile mele fizice si sufletesti se epuizasera. În toata fiinta mea se instalase, fara sa-mi dau seama, o neliniste sau poate o presimtire, ca se va întâmpla ceva cu mine. Traiam emotia celui aflat în fata mortii. Dar mie nu-mi era frica de moarte, pe care mi-o dorisem de atâtea ori, ci ma temeam ca din clipa în clipa îmi voi pierde mintile pentru totdeauna.

Era în Sâmbata Pastelui. Cu o zi înainte ma rugasem, atât de adânc, cum poate nu am facut-o niciodata în viata mea; în acelasi timp, traiam însa si disperarea ca rugaciunea nu-mi e ascultata.

Sâmbata seara deci, pe la orele zece, când a sunat stingerea, m-am întins pe prici. De câteva nopti nu-mi mai gaseam somnul. Spre miezul noptii, ceva m-a îndemnat sa ma dau jos si sa ma misc prin camera. M-am apropiat de geam si în clipa aceea am auzit clopotele bisericii din Gherla sunând orele douasprezece, anuntând slujba Învierii. Sunetul clopotelor mi se parea venind din alta lume, atât era de armonios.

Am cazut în genunchi în fata ferestrei si, cu mâinile încrucisate pentru rugaciune, am strigat din adâncul sufletului meu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, marturisesc ca Te-am ofensat, dar Tu Doamne, stii ca am ajuns la marginea suferintei si rabdarii. Nu mai pot! Fa cu mine ce vrei Tu! Eu am fugit de la Tine, Doamne, dar ma rog Tie din toata fiinta mea, de este cu putinta, iarta-ma si învie sufletul meu pentru ca eu cred nelimitat în Învierea Ta".

În clipa aceea, cum stateam în genunchi cu mâinile încrucisate si ochii atintiti printre gratii, toata fiinta mea s-a cutremurat si din ochi au început sa-mi curga siroaie de lacrimi.

Printre lacrimi, atât doar am mai putut rosti: „Doamne, fie-Ti mila de mine!” N-am apucat sa termin aceste cuvinte, ca tot trupul mi-a fost cuprins de un tremur si o zvârcolire ca a posedatilor si am simtit cum din sufletul si trupul meu a iesit si m-a parasit o putere straina. Era duhul satanei care ma muncise si ma stapânise, timp de patru ani de zile.

Aseman vindecarea mea, pentru ca vindecare a fost, cu ispasirea unui om care duce o mare povara în spate, pâna cade sub greutatea ei si nu se mai poate ridica; atunci cineva îi ia greul si el se simte dupa aceea, dintr-o data, atât de usor de parca ar zbura. Asa m-am simtit si eu îndata ce forta aceea satanica m-a parasit.

Am cazut cu capul pe ciment, lesinat, cu camasa uda de transpiratie si lacrimile nu mai încetau sa-mi curga siroaie. Mi-am simtit fruntea udata de lacrimile cazute pe cimentul rece pe care l-am sarutat. Erau lacrimile caintei pe care Dumnezeu binevoise sa le primeasca, iertându-mi ofensa pe care i-o adusesem. În patru ani de chin, nu varsasem o lacrima, dar acum sufletul îmi era scaldat în baia caintei si a minunii lui Dumnezeu.

Târziu, m-am ridicat, nemaistiind unde ma aflam; ma simteam un alt om si eram atât de usor, de parca pluteam în alte sfere. De Înviere, Dumnezeu ma vindecase si ma înviase si pe mine.

Am îngenuncheat din nou si, întins cu fata la pamânt, am strigat din toata suflarea mea: „Doamne, esti atât de bun si de milostiv cu cei pacatosi, încât nu stiu cum as putea sa-Ti multumesc!” Si atunci mi-au venit în minte cuvintele lui Iisus vindecându-l pe cel îndracit: „Iata, te-ai facut sanatos, mergi si de-acum sa nu mai pacatuiesti!”. Si inima mea a simtit o bucurie care nu se poate întelege decât de cel ce a trait-o. Daca pâna atunci fusesem în iad, în acel moment simteam ca fericirea raiului nu era departe de sufletul meu.

M-am ridicat de pe ciment; ca o aparitie din lumea visurilor, în fata mea statea Jimboiu. L-am îmbratisat, spunând din toata inima: „Hristos a înviat!”. „Adevarat a înviat!”, mi-a raspuns, plin de duiosie. Am plâns o vreme, amândoi. În viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, în acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amândoi bucuria învierii mele. Am vrut sa-i multumesc pentru îndrumare dar el s-a multumit sa zica: „Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De când te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine”.

Se facuse ziua si cei din camera s-au sculat. Pe mine, lumina Învierii ma scalda în razele ei. Eram un alt om, pentru ca: „pierdut am fost si m-am aflat, mort am fost si-am înviat”.

Am revenit pe prici, m-am întins si m-a cuprins un somn profund, încât abia la masa de seara au reusit camarazii sa ma trezeasca. Nu mai dormisem asa de patru ani de zile.

Pastele lui 1954 au fost pentru mine adevarata nastere si înviere; un eveniment crucial pentru credinta si gândirea mea.

Se instalase în sufletul meu, în locul groazei si fricii pe care o traisem timp de patru ani, o putere care facea sa nu ma mai tem de nimic, decât de Dumnezeu.

De-acum, pentru mine, închisoarea nu mai era încatusare, ci libertate deplina. Cu toate ca trupul îmi ramasese în lanturi, sufletul era liber de orice m-ar fi atras în viata aceasta pamânteasca. Era libertatea data de Fiul lui Dumnezeu, când a spus: «Eu va dau adevarata libertate». Zidurile închisorii, lacatele si lanturile care ne strângeau si ne zavorau, pentru mine aveau mai putina importanta; eu traiam pe alte coordonate ale existentei. Nu numai sufletul, gândirea, întelegerea si trairea mea erau altele, dar si neputinciosul meu trup, slabit aproape pâna la distrofie, se întarise.

Aceia ce vor citi cu bunavointa si rabdare acest capitol, vor cunoaste – cred – de ce gândesc si traiesc asa cum am aratat în marturisirile mele.

Am mai stat în acea camera înca vreo luna, timp în care am avut cele mai rodnice discutii cu iubitul meu prieten si camarad Gheorghe Jimboiu. Dupa aceea, el a fost luat si dus la ancheta unde, am aflat mai târziu, la Aiud, boala i s-a agravat si fiind supus la un regim sever si fara medicamente, a murit ca un martir. Am aceasta credinta intima ca Dumnezeu l-a primit în ceruri în rândurile sfintilor.

Dupa plecarea lui Jimboiu, parca se rupsese ceva în mine si l-am rugat pe Virgil Lungeanu, colegul meu, sa-mi faca iesirea din aceasta camera si sa ma trimita pe celular. La insistentele mele, am fost transferat la camera nr. 1 parter, în cladirea mare a închisorii.

Sursa: http://www.procesulcomunismului.com

Continuare...

cărţi: Nicoale Steinhardt - Dăruind vei dobîndi  

Posted by Vestitor in , , Editeaza


Seria de autor „N. Steinhardt” apare in coeditare cu Manastirea „Sfinta Ana” Rohia.

Editie ingrijita, note, studiu introductiv si referinte critice de Stefan Iloaie
Repere biobibliografice de Virgil Bulat
Indici de Macarie Motogna

Volumul contine CD audio cu Predica la Duminica Ortodoxiei

Volumul reprezinta o sinteza a textelor si a gindirii teologice ale lui Steinhardt, dar si o incununare a tuturor scrierilor cunoscutului critic si eseist increstinat in inchisoarea de la Jilava si calugarit la Manastirea Rohia din Maramures.
„Volumul de cuvintari al parintelui Nicolae Delarohia (N. Steinhardt) reprezinta o sinteza a textelor si a gindirii sale teologice, dar si o incununare a tuturor scrierilor cunoscutului critic si eseist increstinat in inchisoarea de la Jilava si calugarit la Manastirea Rohia din Maramures. Cuvintarile parintelui Nicolae sint mai mult decit predici sau omilii in sensul propriu al termenilor. Nu doar stilul, ci mai ales continutul, tipul de abordare, incursiunile in alte domenii, exemplele din diferite discipline, citatele din cei mai diversi autori fac din ele ceea ce specialistii au numit «eseu teologic». Desi intocmite si scrise fragmentar, la distante mari de timp una de alta, cuvintele de credinta alcatuiesc un mozaic tematic bogat si isi regasesc unitatea in intentia de construire a unui indrumar teoretic, dar mai ales practic al crestinului autentic si neidealizat, sincer si nefatarnic, atent cu sine, dar si cu ceilalti.” (Stefan Iloaie)

Sursa: Editura Polirom

Continuare...

evenimente: Ioan Alexandru - Despre poezia creştină  

Posted by Vestitor in , , Editeaza


Acest articol reprezintă transpunerea unei prelegeri ţinutã la Brãila de către poetul creştin Ioan Alexandru, sâmbãtã 23 noiembrie 1991, cu ocazia primului festival national de poezie crestinã “La început era Cuvântul”.

Sunt onorat că am fost invitat la acest prim festival de poezie creştinã şi vreau să încerc, în cele ce urmează, să definesc ceea ce este poezia creştină.

Am fãcut acest lucru, cu câtva timp în urmã, la o universitate germanã, unde au fost invitaţi poeţi români, precum şi toţi poeţii importanţi din Germania.

Vã rog, aşadar, sã-mi îngãduiţi sã fac puţinã teorie. Dacã acest cuvânt este abstract, vreau sã precizez cã, la origine, înseamnã “a-L vedea pe Dumnezeu”.

Un om care l-a vãzut pe Dumnezeu era un om teoretic. Deci a face teorie asupra acestui lucru, înseamnã a ne apropia de Cuvântul Lui Dumnezeu. Vedeţi dumneavoastrã, Isus Christos, Domnul, S-a pãstrat în istorie în douã feluri. S-a pãstrat ca figurã istoricã, pe care toţi o simţim şi ne întâlnim, la un moment dat cu ea, şi S-a pãstrat prin Cuvântul Sãu.

Evanghelistul Ioan, care, la începutul Evangheliei sale spune: “La început era Cuvântul…” ne precizeazã tocmai acest fapt, cã Isus Christos poate fi cunoscut în douã moduri. În douã feluri ne putem întâlni cu Domnul nostru, cu Isus Christos Cel istoric, care a trãit în Nazaret acum 2000 de ani, nãscut din fecioara Maria, rãstignit sub Pontiu Pilat şi înviat din morţi. Asta-i persoana Lui istoricã.

La puţin timp dupã înviere a fost alcãtuit canonul Noului Testament, deci acum ne putem întâlni cu Isus Christos prin Cuvântul Sãu. Întâlnirea cu Isus Christos cel istoric este apanajul unor oameni deosebiţi, care n-au fost niciodatã prea mulţi într-o generaţie.

Paul Claudel, cel mai mare poet al Franţei a avut aceastã întâlnire la 18 ani, dar n-a mãrturisit-o decât înainte de moarte, ca sã nu-i sminteascã pe oameni şi sã nu plece aceastã mãrturisire de la el.

Sunt absolut sigur cã şi între dumneavoastrã sunt asemenea oameni, care L-au întâlnit pe Isus într-un mod tainic. Ştiu cu certitudine cã toţi care suntem aici ne putem întâlni cu Isus prin Cuvântul Sãu.

Experienţa cea mai teribilã o constituie Emausul dupã înviere. Doi oameni dezamãgiţi, îndreptându-se cãtre satul lor, de care s-a alipit o fãpturã pe care ei n-au recunoscut-o. Şi a început sã vorbeascã cu ei, întrebându-i de ce sunt tristi. Era tristeţea întregii omeniri fãrã de Christos. Şi El a început sã le vorbeascã despre prooroci, tãlmãcindu-le Scripturile. Atunci ei L-au recunoscut.

Christos poate fi recunoscut prin Cuvânt! Acesta-i cel mai mare mister al existenţei noastre - ne putem întâlni cu Christos prin Cuvânt.

Spuneam recent, la o conferinţã din Grecia a tuturor teologilor din Est cã singura noastrã salvare este aprofundarea Cuvântului lui Dumnezeu. N-avem altã salvare decât în a face studii profunde asupra Vechiului şi Noului Testament, pentru a ne întâlni cu El. Omenirea se îndreaptã, cu certitudine, cãtre Isus Christos pentru cã El este centrul omenirii. Îmi încep anual cursurile de la Universitate cu aceste cuvinte: “şi viaţa veşnicã este aceasta: sã Te cunoascã pe Tine, Singurul Dumnezeu adevãrat şi pe Isus Christos pe care L-ai trimis Tu”.(Ev. dupã Ioan 17:3)

Sunteţi datori fiecare sã vã duceti copiii la Bisericã, la şcoli şi universitãţi creştine, pentru a-L cunoaşte pe Dumnezeu. Evreii de la vârsta de 3 ani îşi duc copiii la rugãciune şi-i învaţã Tora şi de aceea fac lucruri mai mari decât alte popoare.

Biblia este cea mai mare Carte de poezie a lumii. Tot Noul Testament este format din imnuri şi poezie. Isus Christos a vorbit poezie. Poeţii din secolul trecut au practicat o poezie fãrã de obiect. De 2000 de ani, pot sã spun cu certitudine, cã obiectul poeziei a fost învierea lui Christos. Singurii poeţi care au rãmas sunt poeţii creştini, pentru cã au obiect! Poezia modernã nu mai are obiect. Nemaivestind învierea lui Christos, ce sã mai vesteşti, ce sã mai spui?

Marele poet francez Pierre Emmanuel a spus cã “cel mai mare scandal al omenirii nu este moartea, ci învierea lui Isus Christos”. O poezie care ignorã învierea lui Isus, nu are nici o valoare. Noi vrem ca poporul român sã se întoarcã la poezie, pentru cã a pãrãsit-o. Asta înseamnã o întoarcere la Cartea Cãrţilor.

Un mare poet creştin spunea urmãtoarele:” Ca un poet sã scrie un poem valabil, trebuie sã fi bãut apã din trei izvoare: lumea ebraicã a Vechiului Testament, lumea greacã a Noului Testament şi lumea latinã, pentru cã limba latinã a fost pentru Occident, timp de veacuri, limba sacrã în care s-au exprimat cele mai mari gânduri. Aceste trei izvoare trebuie cunoscute îndeaproape de cãtre un poet care vrea sã facã ceva şi sã spunã ceva oamenilor. Nu poţi sã pui în locul lui Dumnezeu, al Sfintei Treimi, nişte fleacuri personale.

Mi-aduc aminte de Paul Claudel când s-a ridicat împotriva suprarealismului şi a fost atacat teribil de suprarealişti, spunându-i-se : “Sã vedem cum vom discuta peste 40 de ani”.

Acum, dupã 40 de ani, pe suprarealişti nu-i mai citeşte nimeni, dar Paul Claudel este cel mai citit poet al Franţei. Aşa se va întâmpla şi la noi. Toate sentimentele sunt ‘tabula rasa’. Toatã poezia din ultima sutã de ani, care n-are sentimente creştine, nu va mai fi cititã de nimeni! Am citit o mulţime de cãrţi, dar cea mai pasionantã este Scriptura.

Poeţii nu sunt altceva decât nişte focuri aprinse de nişte oameni în care arde setea de Dumnezeu. Mi-aduc aminte de acea noapte extraordinarã, când am scris prima poezie. Fusesem sã vãd o picturã extraordinarã, anume ” Învierea lui Isus Christos” de Grunewald. Am stat douã zile sã mã uit la ea. Locuiam în Pãdurea Neagrã, în orasul lui Heidegger, unde aveam o chilioarã. Am adormit şi toatã noaptea a stat asupra sufletului meu nemernic şi pãcãtos, o luminã colosalã. O luminã nemaipomenitã… Sãltam de fericire. Sunt absolut sigur cã era lumina Învierii. Am scris în acea noapte, aproape pe cearceaf, poemul “Luminã linã”, pe care l-am trimis în ţarã, la Luceafãrul, unde a apãrut pe prima paginã (…)

Poeţii sunt aceastã mãrturie a învierii lui Isus Christos în istorie şi a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa noastrã. Dacã vreţi sã faceţi un poem bun, eu vã dau urmãtoarea reţetã: este nevoie sã ţineti seama de 4 lucruri care pleacã, toate, de la Isaia 61.

Când cercetezi viaţa cuiva şi vrei sã scrii despre el, trebuie sã vezi dacã a fost gata de jertfã. Tot secretul vieţii este de a-l gãsi pe om în stare de jertfã. N-aveţi nici o valoare dacã nu sunteţi oameni pregãtiţi pentru jertfã. Dacã aceste lucruri nu se înteleg, nu veti putea face niciodatã o operã creştinã. A doua condiţie este sã nu cârteşti. Toti suntem tentaţi sã fugim de pe cruce. Lucrarea noastrã este ca, obligatoriu fãrã de cârtire, sã ne luăm crucea. Al treilea lucru necesar pentru ca o lucrare sã reuşeascã, este ca sã fie fãcutã fãrã de violenţã, iar cea de a patra condiţie este sã fie pe placul lui Dumnezeu.

În Isus Christos avem un exemplu desãvârsit. De bunã voie, fãrã de cârtire si fãrã de violenţã a fãcut o lucrare pe placul lui Dumnezeu.

În puterea Bibliei, vestitã de poeţi, stã Cuvântul capabil de a schimba viaţa oamenilor. Ce poate fi mai minunat decât a schimba viaţa unui om? Sã stiţi cã un poet extraordinar poate schimba viaţa unui om, un om care este în stare sã se spânzure, care nu mai are nici o nãdejde. Este vorba de schimbarea vietii şi a direcţiei oamenilor.

Avem o misiune colosalã în istorie. Trãiascã poezia româneascã care se naşte în acest oraş al martirilor, capabilã de a schimba viaţa şi direcţia oamenilor dinspre moarte înspre viaţã!

Aşa sã ne ajute Dumnezeu!

Sursa: http://www.mersulvremurilor.ro

Continuare...

scrieri: Radu Gyr, poezii  

Posted by Vestitor in , Editeaza



Radu Gyr - Voi n-ati fost cu noi în celule
Radu Gyr - Ne vom întoarce într-o zi
Radu Gyr - Cîntec deplin
Radu Gyr - Metanie
Radu Gyr - Iisus in celulă


Voi n-ati fost cu noi în celule

Voi n-ati fost cu noi în celule
să stiti ce e viata de bezne,
sub ghiare de fiara, cu guri nesatule,
voi nu stiti ce-i omul când prinde să urle,
strivit de catuse la glezne.

Voi n-ati plans în palme, fierbinte,
strapunsi de cutitul tradarii.
Sub cer fără stele, în drum spre morminte,
voi n-ai dus povara durerilor sfinte
spre slava si binele tarii.

In cantec cu noi laolalta
trecand printre umbre peretii,
voi n-ati cunoscut frumusetea inalta
cum dorul irumpe, cum inima salta
gonind dupa harpele vietii.

Ce-i munca de brate plapande,
ce-i jugul, ce-i ranjet de monstru,
cum scartie osul când frigul patrunde,
ce-i foamea, ce-i setea, voi n-aveti de unde
să spuneti aproapelui vostru.

Voi nu stiti în crunta-nchisoare
cum minte speranta si visul,
când usile grele se-nchid în zavoare,
si-n teama de groaznica lui inclestare
pe sine se vinde invinsul.

Ati stat la ospete-ncarcate
gonind dupa fast si orgoliu,
nici mila de noi si nici dor, nici dreptate,
nici candel-aprinsa si nici libertate,
doar ghimpii imensului doliu.

Asa sunteti toti cei ce credeti
ca pumnul e singura faima.
Fatarnici la cuget, pe-alături ne treceti,
când noi cu obrajii ca pamantul de vineti,
gustam din osanda si spaima.

Când portile sparge-se-or toate
si mortii vor prinde să urle,
când lanturi si ziduri cadea-vor sfarmate,
voi nu stit ce-nseamna-nvierea din moarte,
căci n-ati fost cu noi în celule.


Ne vom intoarce intr-o zi


Ne vom intoarce intr-o zi,
Ne vom intoarce neaparat.
Vor fi apusuri aurii,
Cum au mai fost cand am plecat.

Ne vom intoarce neaparat,
Cum apele se-ntorc din nori
Sau cum se-ntoarce, tremurat,
Pierdutul cantec, pe viori.

Ne vom intoarce intr-o zi...
Si cei de azi cu pasii grei
Nu ne-or vedea, nu ne-or simti
Cum vom patrunde-ncet in ei.

Ne vom intoarce ca un fum,
Usori, tinandu-ne de mani,
Toti cei de ieri in cei de-acum,
Cum trec fantanile-n fantani.

Cei vechi ne-om strecura, tiptil,
in toate dragostele noi
Si-n cantecul pe care si-l
Vor spune altii, dupa noi.

In zambetul ce va miji
Si-n orice geamat viitor,
Tot noi vom sta, tot noi vom fi,
Ca o samanta-n taina lor.

Noi, cei pierduti, re-ntorsi din zari,
Cu vechiul nostru duh fecund,
Ne-napoiem si-n disperari,
Si-n rani ce-n piepturi se ascund.

Si-n lacrimi ori in mangaieri,
Tot noi vom curge, zi de zi,
in tot ce maine, ca si ieri,
Va sangera sau va iubi.


Cîntec deplin

N-ai lauda de n-ai stii sa blestemi,
Surad numai acei care suspina,
Azi n-ai iubi de n-ar fi fost sa gemi,
De n-ai fi plans, n-ai duce-n ochi lumina.

Si daca singur rana nu-ti legai,
Cu mana ta n-ai unge rani straine.
N-ai jindui dupa franturi de rai
De n-ai purta un ciob de iad in tine.

Ca nu te-nalti din praf daca nu cazi
Cu fruntea jos, in pulberea amara,
Si daca-nvii in cantecul de azi
E ca mureai in lacrima de-aseara.


Metanie

Doamne, fa din suferinta,
Pod de aur, pod inalt,
Fa din lacrima velinta
Ca intr-un pat adanc si cald.

Din lovirile nedrepte
Faguri faca-se si vin.
Din infrangeri, scari si trepte,
Din caderi, urcus alpin.

Din veninul pus in cana
Fa miresme ce nu pier.

Fa din fiecare rana
o cadelnita spre cer;
Si din fiece dezastru
si crepuscul stins in piept,
Doamne, fa lastun albastru
si fa zambet intelept.


Iisus in celula

Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.
O, ce trist si ce-nalt parea Crist !
Luna venea dupa El, in celula
Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,
Ochii adanci ca niste paduri.
Luna-L batea cu argint pe vestminte
Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:
- De unde vii, Doamne, din ce veac ?
Iisus a dus lin un deget la gura
Si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina:
- Pune-mi pe rani mana ta !
Pe glezne-avea urme de cuie si rugina
Parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase
Pe rogojina mea cu libarci.
Luna lumina, dar zabrelele groase
Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea Capatana
Si misunau paduchi si guzgani.
Am simtit cum imi cade capul pe mana
Si-am adormit o mie de ani...

Cand m-am desteptat din afunda genuna,
Miroseau paiele a trandafiri.
Eram in celula si era luna,
Numai Iisus nu era nicairi...

Am intins bratele, nimeni, tacere.
Am intrebat zidul: nici un raspuns !
Doar razele reci, ascutite-n unghere,
Cu sulita lor m-au strapuns...

- Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele.
Din luna venea fum de catui...
M-am pipait... si pe mainile mele,
Am gasit urmele cuielor Lui.


Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Continuare...

“Vedeti, in istorie se petrec uneori miracole, dar nu se instaureaza miracole. Vreau sa spun ca ceea ce s-a castigat intr-o clipa de iluminare, individuala sau colectiva, se poate pierde in clipa urmatoare, din nepricepere sau din neglijenta. Cui ii da mult, Dumnezeu ii cere mult. Zadarnic ai reusit o cucerire daca nu esti in stare s-o pastrezi si s-o consolidezi, adica sa chivernisesti cu intelepciune darul ce ti s-a facut. Primejdia in care mi se pare ca ne aflam noi acum, ca popor, este aceea de a ignora ca am fost beneficiarii unui “miracol”, de a pierde dimensiunea aceasta mistica a faptelor si de a ne intoarce, vorba Sfantului Apostol Petru, “precum cainii la propria varsatura”. Daca vom uita de Dumnezeu, asa cum am mai uitat, atunci s-ar putea ca raul de pe urma sa ajunga mai mare decat cel dintai…

Trebuie admis in principiu ca orice ordine noua implica un haos prealabil si ca nu se intra usor intr-o formula viabila de normalitate dupa 45 de ani de dezatru organizat. Abia acum, in noul context, se poate vedea cu adevarat cat rau a facut comunismul, atat la nivel material si social, cat si la nivel sufletesc si individual. Fiziceste, comunismul a exterminat la noi cateva sute de mii de oameni, pe cand sufleteste a ucis mai multe milioane…

Noi nu trebuie sa mai punem, cum a facut-o comunismul si cum pare hotarat s-o faca din nou, carul inaintea boilor. Nu mai trebuie sa pornim, cum bine observa cineva, de la ideea construirii unei lumi noi, de la care sa emane un om nou, ci dimpotriva, trebuie sa construim un adevarat om nou, de la care sa emane apoi, in chip firesc, o lume noua.

Nou, in sens crestin, inseamna viu si actual. “Nimic nu este nou sub soare”, ne invata intelepciunea biblica. Singurul nou adevarat a fost Intruparea si Invierea lui Hristos. Altminteri “noutatea” in istorie nu este decat o perpetua reactualizare si imbogatire a nuor valori eterne. Este, daca vreti, capacitatea de a trai intr-un chip nou pe temeiurile unei experiente milenare. In absenta unor astfel de temeiuri, “noutatea” este o simpla aventura, o iluzie chiar. “Omul nou” noi nu suntem in situatia de a-l crea din nimic, ci pe baza traditiilor stramosesti. Poporul roman este chemat sa se redescopere ca popor crestin. restin in fond, el trebuie sa redevina crestin si in fapt, sa traiasca in mos constient crestineste. Avem de reinodat un lant rupt in urma cu o jumatate de veac. Ca sa nr reinoim pe noi insine trebuie ca mai intai sa ne reintoarcem la noi insine.Aceasta – iar nu simplifica “munca”, cum se striga peste tot – este adevarul imperativ al ceasului de fata. Tot de munca este vorba si aici, dar de o munca mult mai subtila si mai anevoioasa, de o munca inlauntrul nostru, in “mina” sufletelor noastra. Pe aceasta sa o facem si nici pe cealalta sa n-o uitam!

Am incredere in Dumnezeu, in traditia nationala si in tineretul acestei tari. Nu ma astept ca impasul sa fie depasit peste noapte. Trebuie sa ostenim, sa veghem si sa ne rugam, pastrandu-ne nadejdea chiar si-n deruta si suferinta, caci nadejdea noastra este Cel ce “a biruit lumea”. Nu este usor sa razbesti peste toate piedicile si prin toate cursele intinse la tot pasul de puterile mai mult sau mai putin ocolite ale acestui veac. Lupta se duce pe un plan mult mai larg si la un nivel mult mai inalt decat ne inchipuim de obicei. Lumea intreaga este astazi bantuita de fortele intunericului, chiar daca nu pretutindeni in acelasi chip. Fetele raului sunt multiple si inselatoare. Stiti ca romanul are o vorba: …Trebuie sa pazim mai mult decat oricand intelepciunea aceasta. Sisa fim uniti in duhul rabdarii. Lumea a inceput de la Dumnezeu si in Dumnezeu se va sfarsi.”

(Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa- O viata de marturisitor al neamului romanesc)


Sursa: Revista Epoca

Continuare...

Ce înţeles primeşte Crucea prin pătimirea Domnului Hristos? Mai întâi de toate, ştim că Domnul Hristos a vrut să pătimească pentru noi. Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut Om, a venit în lumea aceasta, unindu-Se cu firea omenească ca în firea omenească să se răstignească pentru noi şi pentru a noastră mântuire. Mărturisim în Crez: „S-a pogorât din Cer şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioară şi S-a făcut Om, pentru noi şi pentru a noastră mântuire” şi, mai departe, că S-a răstignit pentru noi în vremea lui Ponţiu Pilat. A venit Fiul lui Dumnezeu în lumea aceasta ca să nimicească păcatul şi S-a răstignit de bună voie. N-a fost silit să se răstignească, deci pătimirea Lui a avut înţeles de jertfă. S-a adus pe Sine jertfă pentru Mântuirea oamenilor, iar jertfa aceasta a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiind legată de Cruce şi de iubire, pune în valoare Crucea ca altar de jertfă. Deci, Domnul Hristos S-a răstignit pe Cruce şi Crucea a devenit altar de jertfă. Nu aşa era cu crucea tâlharului credincios sau cu crucea celor doi tâlhari, ci pentru aceia crucea a fost doar unealtă de chinuire. Pentru Domnul Hristos, care Se aducea pe Sine jertfă de bunăvoie, din iubire faţă de Dumnezeu şi de oameni, Crucea devine altceva decât ceea ce era când o purta Domnul Hristos sau faţă de ceea ce era în intenţia celor care L-au răstignit pe cruce, adică unealtă de chinuire, ci a devenit altar de jertfă. Orice altar este cinstit, este în cinstea credincioşilor care au altar.

În parohiile noastre există o biserică şi în biserică există un altar. Nici o clădire din cuprinsul unei parohii nu este de valoarea pe care o are biserica, biserica fiind un lăcaş al lui Dumnezeu şi, mai departe gândind, fiind şi „Cerul cel de pe pământ”. Cuvântul altar, în limba noastră, vine de la cuvântul alta ara din limba latină, şi înseamnă loc înalt. Bineînţeles, noi când zicem altar nu ne gândim la etimologia cuvântului, dar având în vedere că cuvântul altar vine de la alta ara, adică loc înalt, înţelegem că locul cel mai înalt dintr-o biserică este altarul. Altarul este în cinstire. Preotul când slujeşte la altar şi tămâiază, întâi tămâiază alta ara, locul cel înalt, tămâiază altarul în semn de cinstire. Aşa este şi cu Crucea Domnului Hristos, fiind loc de jertfire a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, a devenit altar, deci Crucea este un altar.

Ori zici altarul bisericii, ori zici Crucea ca semn al jertfei Mântuitorului nostru Iisus Hristos, zici tot altar. Fiul lui Dumnezeu a venit din iubire în lumea aceasta, ca să mântuiască lumea. Dumnezeu Tatăl - „Care atât de mult a iubit lumea încât pe Fiul Său cel Unul născut L-a dat ca oricine care crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” - şi-a arătat în jertfa Mântuitorului iubirea. Iubire şi-a arătat Dumnezeu Fiul, care pentru noi şi pentru a noastră mântuire S-a răstignit. Cineva a spus că „Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată spre om”. Cuvântul acesta a fost rostit la noi la mănăstire de un preot, pe atunci romano-catolic, dar a devenit după aceea ortodox. A vorbit la noi la mănăstire în limba franceză, eu am tradus pentru credincioşii care erau de faţă, şi a spus între altele că „Crucea este faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni”, adică Dumnezeu este iubire şi Fiul lui Dumnezeu S-a răstignit din iubire faţă de oameni şi în jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos, realizată pe Cruce şi simbolizată de Cruce, se arată iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, deci este faţa lui Dumnezeu îndreptată către oameni.

Dar Crucea nu este numai atât, adică nu este numai altar de jertfă, nu este numai semn al iubirii al lui Dumnezeu Tatăl şi al lui Dumnezeu Fiul faţă de oameni şi nu este numai faţa lui Dumnezeu faţă de oameni, ci este încă ceva, şi acel ceva este foarte important: Crucea este şi semn al biruinţei. În Cruce se cuprinde nu numai neputinţa, ci se cuprinde şi biruinţa, biruinţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos prin Înviere. Cei care luaţi parte la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, la slujbele de duminica, ştiţi că, după ce se citeşte din Sfânta Evanghelie despre Învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, se spune următoarea alcătuire: „Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia aceluia fără de păcat. Crucii Tale ne închinăm Hristoase şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău Îl numim. Veniţi toţi credincioşii, să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce, bucurie la toată lumea. Totdeauna binecuvântând pe Domnul, lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a stricat”. Cuvintele acestea sunt adresate mai întâi Domnului nostru Iisus Hristos, Cel înviat din morţi şi este întâi o chemare la închinare. Căci zicem: „Învierea lui Hristos văzând”, deci nu zicem „crezând în Învierea lui Hristos” , ci zicem: „Învierea lui Hristos văzând”. De ce spunem „văzând”, şi nu zicem „crezând”? Pentru că credinţa este şi un fel de vedere. Dacă nu este şi vedere, încă nu este deplină, încă nu este astăzi ceea ce trebuie să fie. Când credem în Învierea Domnului nostru Iisus Hristos e ca şi când am vedea-o, ca şi când am fi văzut-o.

Sunt 11 pericope, adică părţi din Sfânta Evanghelie în legătură cu Învierea Domnului Hristos, care se citesc la slujbele noastre, la slujbele de duminică. Una din acele 11 citindu-se, de fiecare dată după ce se sfârşeşte citirea Evangheliei şi se spune cu cântare: „Mărire Ţie, Doamne, mărire Ţie”, se adaugă această alcătuire în care spunem că Învierea lui Hristos este „văzută” de noi. Adică, e ca şi cum noi am fi fost acolo de faţă şi am fi văzut mormântul gol de Trupul Mântuitorului, giulgiurile singure zăcând, pe îngerul vestitor al Învierii, ca şi cum noi am fi fost acolo când s-a cutremurat pământul şi au căzut ostaşii cu feţele la pământ din pricina luminii pe care o răspândeau îngerii bine vestitori. Ca şi când ne-am fi întâlnit şi noi cu Domnul Hristos când S-a arătat femeilor mironosiţe şi le-a zis: „Bucuraţi-vă şi nu vă temeţi”. E ca şi când am fi fost şi noi pe drumul spre Emaus cu cei doi ucenici şi cu Domnul Hristos, care S-a întâlnit cu ei şi le tâlcuia Scripturile şi le-a dat bucurie.

Când credem în Învierea Domnului Hristos e ca şi când ne-am fi întâlnit noi înşine împreună cu apostolii, cu Domnul Hristos, şi ne-am fi bucurat văzând că este Domnul. E ca şi când am fi fost şi noi de faţă acolo unde au fost adunaţi apostolii împreună cu Sfântul Apostol Toma a opta zi după Înviere. Ca şi când am fi fost şi noi la Marea Tiberiadei, unde au fost cei şapte ucenici care L-au văzut pe Domnul înviat. Sau pe Muntele Galileii unde a fost mulţime mare care L-a văzut pe Domnul Hristos înviat. Ca şi cum noi am fi fost pe Muntele Înălţării Domnului Hristos.
Acesta înseamnă să vezi: înseamnă să crezi până la aşa măsură ca şi când ai vedea, ca şi când ai fi văzut ca să poţi fi martor adevărurilor de credinţă care s-au întâmplat, care sunt de propovăduit în Biserica noastră.

Deci, „Învierea lui Hristos văzând”, ce să facem? „Să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia fără de păcat”. După ce spunem aceste cuvinte de chemare spre închinare, adăugăm: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase!”. Ne închinăm Ţie, Doamne, dar ne închinăm Hristoase şi Crucii Tale: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim!”. Deci este o legătură între Cruce şi Înviere! Ne închinăm Crucii şi Învierii deodată, şi Crucii şi Învierii. De ce? Pentru că noi nu despărţim jertfa Domnului Hristos de biruinţa prin Înviere. Pentru că pentru noi în Cruce se cuprinde şi Învierea. Zicem aceste cuvinte: „Crucii Tale ne închinăm, Hristoase, şi Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim, că Tu eşti Dumnezeul nostru, afară de Tine pe altul nu ştim, numele Tău Îl numim”. Şi apoi, ca şi când n-am fi mulţumiţi că numai noi cei care suntem convinşi de Învierea Domnului Hristos, îi chemăm şi pe alţii să facă acelaşi lucru, şi zicem: „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos”. De ce? „Că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Încă o dată legătura între Înviere şi Cruce: „Veniţi toţi credincioşii să ne închinăm Sfintei Învierii lui Hristos, că iată a venit prin Cruce bucurie la toată lumea”. Avem noi bucurie din Învierea Domnului Hristos? Avem! Dar cum s-a ajuns la această bucurie? S-a ajuns prin Cruce: că iată a venit prin cruce, prin jertfă, prin suferinţă, prin iubirea Domnului Hristos bucurie la toată lumea. „Totdeauna binecuvântând pe Domnul” - zicem noi mai departe - „lăudăm Învierea Lui, că răstignire răbdând pentru noi cu moartea pe moarte a călcat”, a călcat, a nimicit. Cum a nimicit moartea Domnul Hristos? Prin moartea Lui. Cum s-a ajuns la moartea Mântuitorului? Prin răstignirea Lui: „Că răstignire răbdând pentru noi, cu moartea pe moarte a călcat”, înviind din morţi, se înţelege. A înviat din morţi şi aşa a putut să biruie moartea.

Aşadar, Crucea Domnului Hristos nu este numai semn al neputinţei, al suferinţei, al chinuirii, ci este semn al jertfei, semn al iubirii şi, mai ales, este semn al Învierii. Dacă Domnul Hristos n-ar fi înviat atunci, într-adevăr, Crucea n-ar fi avut nici o putere, n-ar fi Sfânta Cruce, n-ar fi altar de jertfă, ci ar fi simplă unealtă de chinuire, cum a fost pentru cei doi tâlhari răstigniţi împreună cu Domnul Hristos.

Nu toţi credincioşii sunt cinstitori ai Crucii Domnului Hristos. Sunt creştini care nu sunt cinstitori ai Crucii, care nu se închină. Noi, la Ziua Crucii, la 14 septembrie, la Liturghie n-am cântat: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”, ci am cântat la slujbă: „Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, Sfântă Învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. De ce? Pentru că aceasta e rânduiala Bisericii. Şi rânduiala Bisericii este să aducem închinare Crucii Domnului Hristos.

Domnul Hristos a rânduit la Cina cea de Taină - când a vorbit de Trupul şi Sângele Său, despre jertfa Lui, şi a zis: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor. Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu al Legii celei noi, care pentru voi şi pentru mulţi se revarsă spre iertarea păcatelor”. Apoi a adăugat: „Aceasta să faceţi întru pomenirea Mea”, până la venirea Mea - a pus în atenţia credincioşilor jertfa Lui, să nu se uite de jertfa Lui. Să se repete jertfa Lui, să se pună în valoare jertfa Lui de-a lungul veacurilor, să se facă actuală jertfa Lui de odinioară pentru toţi credincioşii şi pentru toate generaţiile de credincioşi. Noi suntem cinstitori ai Crucii Mântuitorului pentru că suntem cinstitori ai jertfei Mântuitorului, iar cei care nu se închină Crucii, nu au în vedere Crucea ca altar de jertfă, nu au în vedere Crucea ca arătare a iubirii Domnului, nu au în vedere Crucea ca faţă a lui Dumnezeu îndreptată către oameni, nu au în vedere Crucea ca biruinţă asupra morţii prin Învierea Domnului Hristos, ca semn al Învierii Domnului Hristos, şi zic că Crucea este o unealtă de chinuire. Da, a fost şi unealtă de chinuire, dar noi nu o privim ca unealtă de chinuire, ci o privim ca altar de jertfă, ca semn al iubirii, ca faţă a lui Dumnezeu îndreptată către oameni, ca semn al biruinţei prin Înviere.

Sigur că cei care nu cinstesc Crucea Mântuitorului nostru Iisus Hristos nu gândesc drept, nu au în vedere învăţătura Bisericii noastre, ci se încred în mintea lor şi neglijează, nu iau aminte nişte lucruri care sunt importante. Noi nu desprindem niciodată Crucea de Domnul Hristos! Noi nu cinstim Crucea ca cruce; luăm o cruce şi o cinstim pentru că e cruce. Nu! Ci o cinstim totdeauna ca Cruce a Mântuitorului Hristos.

Sursa: http://www.rugulaprins.go.ro/

Continuare...