scrieri: Demostene Andronescu, poet al inchisorilor  

Posted by Vestitor in , , , , Editeaza


Demostene Andronescu

Născut la 3 Decembrie 1927 în com. Câmpuri, jud. Vrancea. Şcoala primară o urmează în satul natal, iar în 1941 intră copil de trupă la Manutanţa Centrală a Armatei din Bucureşti. Urmează cursurile liceale în Bucureşti, iar în 1948 se înscrie la Facultatea de Istorie, pe care o absolvă în 1952. Imediat după absolvirea facultăţii, în Mai 1952, este arestat, judecat şi condamnat la 5 ani temniţă grea pentru activitate anticomunistă. În Noiembrie 1955 se eliberează din închisoarea Gherla cu un decret de graţiere şi, ieşit afară, în "libertate", se înscrie pentru a-şi completa studiile, la Facultatea de Filologie clasică. Dar, la niciun an de la eliberare, este rearestat, de data aceasta fiind implicat în manifestaţiile studenţeşti care au avut loc cu ocazia evenimentelor din Ungaria. Este judecat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A trecut prin penitenciarele Jilava, Gherla, Cluj şi Aiud. Din acest ultim penitenciar s-a eliberat în Iulie 1964, odată cu ultimul lot de deţinuţi politici. După eliberare a fost permanent hărţuit de securitate prin percheziţii domiciliare, anchete şi o strictă supraveghere. În 1969 i se permite, în sfârşit, să-şi susţină examenul de licenţă în istorie, dar niciodată nu i s-a permis să-şi exercite profesiunea de profesor pentru care s-a pregătit. Ani de-a rândul a lucrat ca muncitor necalificat şi de-abia în 1972 a reuşit să-şi găsească un post de redactor la o revistă de istorie a Centrului de Informare şi Documentare al Academiei de Ştiinţe Sociale. Actualmente este pensionar şi, împreună cu un grup de prieteni, editează şi asigură apariţia revistei "Puncte Cardinale".

POEŢI DUPĂ GRATII - vol. II

DEMOSTENE ANDRONESCU



În loc de rugăciune



În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt'dată în candela din gând.



Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au t â lhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.



Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.



De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.



Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.



Naufragiu



Cu sufletul stâlcit, cu arca spartă ,

Nu mai aştept s-ajung niciun liman;

Plutesc bătut de vânturi şi de soartă

Pe marea asta neagră de catran.



E prea târziu să mai ridic catargul

Şi pânzele surpate de furtună,

Nu mă mai vor nici ţărmurile, nici largul,

Nici portul pitulat de după lună.



În sens invers, sporind parcă misterul,

O altă arcă-ngână pe a mea,

S-a clătinat din amintire cerul

Şi-n balta neagră s-a surpat o stea.



Dar n-o culeg, o las în smârc să moară,

Ce-i dacă moare? Sunt atâtea sus!

Să-şi dea şi cerul jertfa lui de pară;

În mine atâtea stele au apus.



Aiud, 1958



Moarte provizorie



Pentru câte veşnicii

Au intrat aicea Doamne?

Câţi prieri şi câte toamne

Voi lipsi dintre cei vii?



Câte lacrimi, câţi fiori

Mă vor trece-n aşteptare?

Am atâta suflet oare

Ca să mor de-atâtea ori?



Ca o uşă de cavou

A căzut în urmă-mi uşa

Cine ştie? poate-acuşa

Joc în ultimul tablou.



Poate sus în cer m-am stins

Ca o candelă şi-acuma

De mai sunt, sunt zgură numa

Şi-mi joc rolul neconvins.



Împrejurul meu desprinşi

Ca din altă lume, parcă,

Cei de-aici, timid mă-ncearcă

Cu ochi mari, aproape stinşi.



Printre ei, ca printre morţi

Îmi cat locul cu privirea

Şi sfios cum mi-este firea

Mă aşez în rând cu toţi.



Unii blestemă şi plâng,

Alţii-şi coc veninu-n guşă,

Eu sub propria-mi cenuşă

Mă-nvelesc să nu mă sting.



Şi arzând mocnit, aştept

Ceru-naltul să se-ndure

Să s-aplece să mă fure

Răului, că ceru-i drept.



Dar ştiu eu câte vecii

Voi mocni sub spuza rece?

Poate una? poate zece?

Doamne, sau nici Tu nu ştii?



Îndoiala

lui Vasile Voiculescu



Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este
Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decât poveste
Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.



De-atâta vreme urc târâş, pe coate
Şi-am smuls în căţărare-atâţi luceferi
Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate
Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi.



Şi-am risipit atâta suflet, Tată,
În râvna mea neasămuit de mare
Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată
N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.



L-am dat tribut la fiecare vamă,
L-am aşternut pe fiecare treaptă,
L-am risipit într-una, dar mi-e teamă
Ca la sosire nimeni nu m-aşteaptă.



Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,
Urc muntele cu-nchipuite creste;
Din tot ce-am fost mai sunt o picătură.
Mai este, Doamne, până-n cer, mai este?



De vorbă cu sufletul meu



O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi,

Plângând cu hohote, în palme faţa?

Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa

Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi?



De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii

Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete

Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete

De mult, de mult, de când eram copii.



Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom

Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,

Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă

Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn.



Te potoleşte, pentru Dumnezeu!

Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere,

Te înţeleg, eşti munte de durere

Dar nu uita, durerea nu-i un rău.



Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer

Din care răul cu-ndârjire muşcă,

Atâtora li-s zilele biciuşcă

Şi pentru-atâţia viaţa e piper!



E-atâta jale-n lume-atâta plâns,

Atâta dor, atâta suferinţă!

Sărmanul ins chircit în neputinţă

Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.



Şi-n loc să-şi facă din durere pod

Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,

El, sângerând din răni adânci, otravă

Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.



Sărmana gloată, în genunchi mereu,

Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,

Nepricepând că scrânciobul durerii

Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.



Şi-n fiecare clipă câte-o stea

Se stinge-n locul ei precum o pipă

Şi trebuie ca-n fiecare clipă

Altcineva să moară pentru ea.



O! suflete al meu, fii tu ulcior,

Fii amforă durerii, veşnic plină

Şi, sângerând celor din jur lumină,

Învaţă blând să mori în locul lor.



Pricepe că cu fiecare spin

Ce dureros în carne ţi se-mplântă,

Pe un obraz o lacrimă se-avântă

Şi-n lume-i o durere mai puţin.



Cu fiecare suferinţă-a ta

O suferinţă undeva se stinge,

Cu fiecare picur roş de sânge

Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.



Şi-n fiecare limpede apus,

Cu fiecare-ngenunchere-n tină

Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină

Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.





Sursa: /www.literaturasidetentie.ro

Continuare...