Cumpăna: o viziune ortodoxă despre lume şi viaţă

M-am hotărît să improvizez acest blog după ce m-am văzut nevoit să admit că nu aveam cui să împărtăşesc acele lucruri despre care mi se părea că merită să fie cunoscute. O parte din prietenii mei care le-ar citi cu bucurie, nu au timp. Iar cei care au timp nu par să fie cu adevărat interesaţi de ele.

Sigur, cel puţin unele din textele pe care le voi posta aici pot fi publicate „la gazetă”. Problema este că în România de astăzi nu eşti publicat decît dacă eşti partizanul unora sau, cel puţin, adversarul altora. Acest fapt explică în bună parte de ce texte mediocre ajung să fie publicate în publicaţii cu pretenţii în timp ce lucrări substanţiale sunt ignorate doar pentru că au apărut în publicaţii marginale. Valoarea în sine a materialelor publicate şi urmările pe care le-ar putea avea ele pentru vieţile noastre sunt secundare. De altfel, chiar şi atunci cînd această valoare pare să fie preţuită, aceasta se întîmplă doar în măsura în care serveşte la compararea cu valoarea altor materiale, publicate de alţii în alte publicaţii. Nu pledez împotriva ierarhiei valorilor, ci împotriva instrumentalizării acestora. Iar această atitudine îmi pare că este ea însăşi o valoare care merită apărată.

"Neştiinţa, uitarea, şi nepăsarea trîndavă sunt cei trei uriaşi ai celui rău," ne spune Sf. Marcu Ascetul într-o interpretare duhovnicească a confruntării dintre David şi Goliat. Dar asta era pe vremuri, cînd omul se mai împotrivea încă răului. Astăzi însă, cel rău îi poate scuti pe cei trei uriaşi de efort, păstrîndu-i pentru o eventuală, chiar dacă tot mai puţin probabilă, confruntare adevărată. În zilele noastre, cel rău îşi poate permite să-i trimită doar pe cei trei pitici: resemnarea, interesul şi frica. Aceşti pitici se ascund, de regulă, în spatele unor întrebări "realiste" de genul: Ce rost are să te împotriveşti? Oare nu ai putea negocia? Chiar vrei să o încurci? Prin urmare, unul din scopurile acestui blog este acela de a îndemna la rezistenţa împotriva părerii că "jocurile sunt făcute", că "n-are rost să te lupţi cu morile de vînt," că "nimănui nu-i pasă" şi că "pînă la urmă trebuie să intri în sistem", altfel "n-o vei scoate la capăt" şi "s-ar putea chiar să ai necazuri". Trebuie să taci şi să-ţi vezi de treabă, aceasta este filozofia omului care nu vrea decît să supravieţuiască. Fiind astfel, după cum o explică un remarcabil analist canadian, tot atît de mort precum cei patruzeci de pasageri ai autobuzului care au coborît la prima staţie atunci cînd flamandul Guido Demoor a început să fie bătut de golanii cărora le făcuse observaţie. Guido Demoor a murit în acea bătaie. Avea 54 de ani, era căsătorit şi tatăl a doi copii.[1]


Întîmplarea îmi confirmă convingerea că lumea nu va pieri din cauza unei catastrofe nucleare sau a unei calamităţi de proporţii cosmice, şi cu atît mai puţin datorită unei disfuncţionalităţi de sistem, cum crede dl. Andrei Pleşu[2], ci pentru că, odată confruntaţi cu răul, o parte din oameni a preferat să coboare la prima staţie iar cealaltă şi-a continuat călătoria prefăcîndu-se că doarme.

Mă voi strădui ca textele postate pe acest blog să rămînă fidele emblemei alese. De ce "cumpăna"? Fiindcă astăzi, mai mult decît oricînd, avem nevoie de o bună cumpănire între om şi Dumnezeu, între văzute şi nevăzute, istorie şi veşnicie, trup şi duh, "eu" şi "tu", vechi şi nou, între Apus şi Răsărit. Această cumpănire nu este definită de un text anume, ci de un om anume, de omul cumpănit. Lumea de astăzi are oroare de omul cumpănit, nu atît datorită valorilor pe care le afirmă, ci datorită lucrului care îl face să fie cumpănit şi să urmeze anumite valori şi nu altele. Omul cumpănit este detestat datorită cumpenei sale. Dacă pînă în anii ’90, omul cumpănit era pur şi simplu lichidat, din ’90 încoace omul cumpănit a fost expus unui experiment tenace de descumpănire. S-a încercat şi se încearcă să-i fie sustrasă cumpăna prin înlocuirea ei cu dilema, iar omului cumpănit îi este opus idealul omului cu dileme. Spre deosebire de omul cu dileme, omul cumpănit ştie că există lucruri trebuincioase, netrebuincioase şi netrebnice. Tocmai de aceea, omul cumpănit stă în cumpănă: pentru a deosebi între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între frumos şi urît. Între lucrurile neînsemnate şi cele însemnate, adică cele care trag (greu) în cumpănă. A fi cumpănit înseamnă a judeca bine, a deosebi între cele care sînt bune, frumoase, adevărate şi cele care doar par bune, frumoase, adevărate. Înseamnă mai ales, cum ne aminteşte cartea lui Daniel, a judeca între cele care sînt cu adevărat şi cele "uşoare", atît de uşoare încît nici nu sînt propriu-zis, ci doar par că sînt (Daniel 5, 25). Omul s-a des-cumpănit atunci cînd s-a întins spre cele de sub Dumnezeu. Căderea este o descumpănire, o pierdere a stării fireşti în care omul a fost pus de Creator: la hotarul dintre create şi necreate, dintre văzute şi nevăzute, dintre inteligibile şi sensibile. O dată cu descumpănirea omului, lumea întreagă şi-a pierdut cumpăna. A-ţi pierde cumpătul înseamnă a-ţi pierde greutatea, măsura; cel care-şi pierde cumpătul nu mai poate ţine lucrurile în cumpănă, ci ajunge în schimb să fie tras de lucruri în toate părţile. Cumpăna este în om. El trebuie să se facă cumpănă. Omul cumpănit nu este cel care alege între două excese, nu este omul "ponderat", "moderat", "chibzuit". Omul se cumpăneşte pe cruce. Crucea intră în om prin Taina Botezului. Omul cumpănit este creştinul, un descoperitor al Crucii.



NOTE:






[1] Mark Steyn, America alone: the end of the world as we know it, Regnery Publishing, 2006, pp. 34-35. Crima s-a petrecut în iunie 2006 în Antwerp, unul din marile oraşe ale civilizatei Belgii.



[2] A. Pleşu, "Despre bucurie în Est şi în Vest", Dilema veche, nr. 267, 27 martie 2009 (http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=267&cmd=articol&id=10294).

Sursa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/

Continuare...

de Cezarina Barzoi, Ionut Baias

Copilaria

Dumitru Iliescu s-a nascut in octombrie 1903, in satul Palanca din jud Valcea. Parintii sai erau oameni simpli, agricultori care isi castigau existenta cu truda bratelor. Tanarul Dumitru urmeaza clasele primare la scoala din comuna Nemoiu de care apartinea satul sau. Pentru clasele secundare paraseste casa parinteasca pentru a merge sa studieze la Dragasani.



Descoperind chemarea lui Dumnezeu, se inscrie in 1922 la Seminarul Sfantul Nicolae din Ramnicu Valcea, pe care il termina in 1928.

La varsta de 25 ani se casatoreste cu Iosefina, fiind hirotonit preot in decembrie 1928. Parintele Dumitru Iliescu primeste un post intr-o parohie din Oltenita. In amintirea satului sau natal, adauga numelui sau de familie inca o componenta, numindu-se Dumitru Iliescu-Palanca.


La parohia Oltenita

In Oltenita, gasind biserica daramata, parintele Dumitru va construi o biserica noua pe temelia celei vechi, inconjurand-o de o livada, si va amenaja si cimitirul vechi aflat in vecinatatea ei.

In 1935, tot prin efortul vrednicului preot, se inalta Caminul cultural Sfantul Nicolae, in cadrul caruia avea sa functioneze o biblioteca bogata in volume; in sala de festivitati se organizau saptamanal conferinte si serbari traditionale, in scurt timp find antrenati in activitati si tinerii din parohie.

Datorita meritelor sale este ales consilier in cadrul primariei, pledand pentru racordarea comunei la reteaua de electricitate si face demersuri pentru deschiderea unui dispensar, care, initial, functioneaza in doua camere ale Caminului cultural, apoi in urma repetatelor interventii la conducerea comunei obtine transferarea dispensarului in noul sediu al Primariei.

In afara realizarilor materiale, parintele Iliescu - prin harul sau si cu iubire de oameni - a reusit sa-i determine pe enoriasi sa se apropie de Dumnezeu si sa lase in urma pacatele; prin rugaciuni si sfat duhovnicesc i-a determinat pe cei ce traiau in pacat sa se casatoreasca, pe cei cu patima alcoolului sa nu mai intre in carciumi iar pe tineri sa traiasca in Biserica si sa se ingrijeasca de suflet.

In acelasi timp, a avut o bogata activitate didactica: a predat religia la scoala primara si in cateva licee si a organizat cursuri de religie pentru adulti, care veneau sa-l asculte in numar din ce in ce mai mare.

Cariera in teologie

Chiar daca terminase Seminarul Teologic in 1928, facultatea o frecventeaza intre anii 1932-1936 la Chisinau, luand examenul de licenta “magna cum laude”, avand mare inclinatie catre studiul teologic. Urmeaza cu success si Seminarul Pedagogic de la Iasi. In anul 1938 este numit director si sef de catedra la Seminarul Curtea de Arges.

Dorind sa se dedice in totalitate tinerilor care se pregateau pentru o viata curat ortodoxa, se muta la Curtea de Arges in primele zile ale anului 1939.

Spre sfarsitul lunii ianuarie 1939 sufera prima arestare in cadrul prigoanei carliste indreptata asupra legionarior. Este anchetat de Siguranta, se fac perchezitii la domiciliu si la seminar. Siguranta il elibereaza dupa o scurta perioada, dar este inlocuit din functia pe care o detinea si din postul de profesor; i se ofera, totusi, „posibilitatea” de a functiona ca suplinitor.

Urmarit de Siguranta si boicotat in actiunile sale, decide sa plece din Curtea de Arges, instalandu-se la Seminarul de la Cernica, unde va preda pana in toamna lui 1940. Inca de la eliberarea sa din iarna 1939 a cerut sa fie repartizat inapoi in parohia pe care o slujise, Oltenita, sau oriunde s-ar fi gasit un post vacant, dar cererea i-a fost respinsa.



Stavropoleos

La 6 septembrie 1940 Romania devenea Stat National Legionar. Abia in noile conditii, teologul Liviu Stan, consilier in Ministerul Cultelor, a intervenit pentru acordarea unei parohii vacante pentru parintele Iliescu Palanca. Astfel, parintele este trimis la parohia Stavropoleos, fosta manastire cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, care nu mai functionase de 40 ani.

Intregul ansamblu manastiresc era in ruina, biserica era plina de bucatile de pictura desprinse, curtea plina de pietre funerare sparte si coloane cazute.

Cu ajutor din partea Arhiepiscopiei Bucurestilor si din partea Comisiei Monumentelor Istorice si contand pe sprijinul epitropului Octavian Dobrin, parintele Iliescu Palanca va restaura biserica, transformand-o intr-unul din monumentele cele mai frumoase si mai vizitate ale Bucurestiului.

Pe 6 decembrie 1940 Stavropoleos este redeschisa oficial, in cadrul unei slujbe de tarnosire la care a participat un sobor mare de preoti, in frunte cu mitropolitul Gurie Grosu.

Arestarile

Dupa lovitura de stat data de generalul Antonescu in ianuarie 1941, incepe din nou progonirea legionarilor. In decembrie 1942 parintele Dumitru este arestat si internat in lagarul de la Manastirea Tismana, impreuna cu alti legionari, ca parintele Ion Ghindea sau parintele Ilie Imbrescu. Va fi eliberat dupa o luna, fiind insa supravegheat atent.

S-a reintors la Stavropoleos unde a amenajat o gradina cu flori si arbusti, a facut reparatii la acoperisul casei parohiale (unde locuia impreuna cu sotia si fiul sau, Paul).

A mai fost arestat, pentru perioade scurte, in 1944 si 1945, in cadrul prigoanei comuniste asupra legionarilor. Intre anii 1944-1946 este profesor la Seminarul Central, iar in 1948 primeste rangul de iconom stavrofor pentru meritoasele sale realizari.

Miscarea de Rezistenta Vlad Tepes II

Dupa intrarea trupelor sovietice in Romania, iubitorii de neam si cruce s-au organizat in diverse grupari de rezistenta. Una dintre aceste grupari, ce actiona in Bucuresti, Bacau si Roman era organizatia Vlad Tepes II, aflata sub conducerea lui Gheorghe Popescu Valcea.





Popescu Valcea era director in Ministerul Cultelor si il cunoscuse pe Iliescu-Palanca la Seminarul din Ramnicu Valcea, unde fusesera colegi. In primavera lui 1948 ii propune parohului de la Stavropoleos sa intre in organizatia Vlad Tepes II pentru a primi juramintele luptatorilor si pentru a difuza materialele de propaganda ale rezistentei. Parintele Dumitru se implica activ in rezistenta.

Jurmaintele luptatorilor se depuneau in altarul bisericii Stavropoleos cu mana pe Evanghelie.

In mai 1948 este arestat impreuna cu „lotul Vlad Tepes”, in total 24 persoane, din care majoritatea lucrau la Ministerul Cultelor, unde se si multiplicau manifestele. Urmeaza o ancheta dura, apoi procesul in iulie 1948 in care condamnarile cele mai mari le primesc Parintele Iliescu Palanca si Popescu Valcea: ambii 20 ani munca silnica si 10 ani degraderea civica

Inchisorile

Urmeaza apoi sirul temnitelor politice: in 1948 la Vacaresti si Jilava; la coloniile de munca Baia Sprie si Valea Nistrului intre 1951-1954. Pr. Nicolae Grebenea si-l aminteste in paginile cartii sale Amintiri din intuneric:

La aceasta mina am dat si de sapte preoti. Printre ei era si Dumitru Iliescu-Palanca, protopop onorific, traducator al predicilor lui Ilie Miniat. La cateva luni dupa sosire, care s-a facut in august 1951, am fost dat sa lucrez cu dansul. Era preot in Bucuresti la Bisericuta, ca o bijuterie, Stavropoleos. Il vazusem in lagar, in reverenda, o frumusete.

[...] Acum lucram impreuna numai noi doi. Avea multa incredere in sine. Mi-a marturisit planurile sale:
- Vom iesi in curand din temnita. Comunismul va cadea, iar americanii vor domina lumea dupa caderea comunismului. Romania va fi atunci o tara libera si Biserica noastra va iesi de sub jugul actual. [...]

Urmeaza: temnita Aiudului in 1954, inchisoarea de la Lugoj, tot in 1954; apoi iar este adus la Aiud; mutat la Gherla in 1956 si, in cele din urma, la Salcia.

Colonia de munca Salcia



Parintele Dumitru trecuse prin multe pedepse, batai si zile de izolare datorita comportamentului sau “neadecvat” din timpul detentiei: detinea obiecte nepermise, vorbea in franceza cu ceilalti detinuti, iar dupa ora stingerii oficia slujbe religioase (suparator, pentrui comunisti!).

Din cauza TBC-ului si celorlalte boli capatate in timpul detentiei de pana atunci, este adus in anul 1962, la Salcia - lagarul central pentru coloniile de munca din Balta Brailei.

Cei aproximativ 1500 de oameni de acolo erau impartiti in 15 divizii. Parintele Iliescu Palanca facea partea din divizia 6, „dizivia preotilor”. Munca in colonie era dificila: se lucra la camp, la porumb, sau in balta, la trestie, sau la construirea digului; normele erau uriase iar puterile condamnatilor minime.

Intr-un astfel de ritm nimicitor, boala parintelui Dumitru s-a agravat, iar in 17 martie 1963 sufletul sau a plecat din baraca de lemn de la Salcia. Trupul sau a fost aruncat in gropile de la Agaua, o comuna din apropierea Salciei, in marginea careia erau inmormantati detinutii morti fara cruce si fara slujba. Medicul a constatat ca suferise de TBC pulmonar, criza hepatica si hepatita epidemica.

Pentru vesnicie la Stavropoleos


Trupul parintelui a fost deshumat prin grija familiei la 10-15 ani de la moartea sa - cu ajutorul lui Dumnezeu, mormantul sau a fost identificat, si a fost adus intr-un cimitir bucurestean.

In 1999, la implinirea a 275 de ani de la construirea Manastirii Stavropoles, s-au deshumat osemintele ctitorilor si au fost reinhumate impreuna cu ale doi fosti parohi, pr.Dumitru Iliescu Palanca si Ion Lancrajan.

O cruce vehe de piatra ii strajuieste vesnica odihna in incinta Manastirii Stavropoleos (foto alaturat). Pe casa parohiala a fost asezata o placa comemorativa, ce aduce la cunostinta trecatorilor numele unui sfant al temnitelor.

Dupa revolutie, in satul Agaua a sosit un preot care, dedicandu-se obstii sale, a inteles ca are in grija si imensa groapa comuna in care a fost aruncati peste 3.000 de detinuti politici. Din modeste resurse personale si fara a beneficia de vreun ajutor consistent, parintele Viorel Rosu a ridicat un monument in memoria celor doborati de munca si boli la Salcia.

Sursa: http://www.hotnews.ro/

Continuare...

Icoana noilor martiri ai pamantului romanesc Editura: Bonifaciu
Format 21.5x32 cm
200 planse color

Marturisitori romani din secolul XX


Acest album incearca sa infatiseze, in imagini de sinaxar, franturi de patimiri din lagarele si inchisorile romanesti, insotite de textele corespunzatoare care le-au inspirat, asa cum au fost scrise de supravietuitori.

Sursa: http://www.librariasophia.ro/

Continuare...

Parintele Ioan Iovan de la Recea


Cea mai cunoscuta personalitate duhovniceasca din spatiul spiritual muresean este Parintele Arhimandrit Ioan Iovan de la Manastirea Recea. Am spus "de la Recea", pentru ca aici isi incununeaza venerabilul duhovnic misiunea, dupa o lunga perioada de necazuri si bucurii, de incercari si biruinte, daca ar fi sa pomenim doar faptul ca a facut parte din pleiada preotilor chinuiti in inchisorile comuniste pentru credinta lor.

S-a nascut pe 26 iunie 1922 in Husasau de Cris, jud.Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan si al preotesei Maria. Ne dam seama ca a crescut intr-un mediu spiritual sanatos, punandu-se temelie pentru ceea ce va deveni mai tarziu. A facut scoala primara in sat, liceul in Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. In 1946 si-a sustinut teza de licenta, intitulata "Sfanta Euharistie si viata mistica", la Facultatea de Teologie din Sibiu. In 1947 a inceput doctoratul in teologie. Ravnind dupa daruirea totala in slujba Domnului, va fi calugarit in Manastirea Sihastru de catre Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, in 1948, diacon si in 1949 ieromonah, pentru Manastirea Vladimiresti. L-a hirotonit, cu binecuvantarea necesara, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de bastina, dar si omul caruia i se asemana prin ravna pentru Biserica si intransigenta fata de puterea comunista ce se instala. Aceasta atitudine, episcopul Nicolae Popovici a platit-o cu inlaturarea din scaun si moartea in conditii umile, iar Parintele Ioan cu temnita.

In cei sapte ani de slujire la Vladimiresti a militat pentru o viata duhovniceasca intensa, intemeiata pe deasa impartasanie. Facea lucrul acesta intemeiat pe Scriptura si Traditie, desi unii l-au rastalmacit, iar altii l-au implinit fara discernamant.

Afluenta mare a credinciosilor la Manastirea Vladimiresti si miscarea duhovniceasca ce se nastea in jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca si tinta diminuarea fenomenului religios. Asa au inceput sicanarile. Se facea propaganda impotriva pelerinajelor la manastiri, erau persiflate actele de pietate a credinciosilor, erau restranse drepturile si libertatile religioase.


In aceste conditii, Parintele Ioan, fire darza, a scris un memoriu in care spunea, printre altele: "partidul are reprezentanti in Biserica pe domnii imputerniciti. Bisericii de ce nu i se acorda dreptul de a merge prin scoli si in cazarmi, unde, sub masca atacarii misticismului, se neaga credinta in Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului si metoda ideologica in R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfida de prigoana religioasa".

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Parintelui Ioan si caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o ancheta dusa la Securitatea din Galati. Procesul s-a judecat si sentinta de condamnare la moarte, data in prima instanta, s-a comutat in condamnare pe viata. A executat noua ani si jumatate, pana in 1964, cand au fost amnistiati detinutii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, imbolnavit grav la Galati, este dus la Vacaresti. Si aici, ca si la Galati, oficia tainic Sfanta Liturghie. Potirul era o cutiuta de ebonita, iar vinul se aducea in sticlute de vin tonic. De la Vacaresti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Urmatorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul sau comandant Goiciu. Iar apoi detinutii cei mai "periculosi", dupa evenimentele din Ungaria, au fost transferati la Aiud. Se ducea aici, ca si-n alte inchisori, o campanie asidua de "reeducare", folosindu-se mijloace de presiune psihice si fizice. Cei care datorita torturilor cedau psihic si fizic si se reeducau", lepadandu-se formal de convingerile lor, aveau anumite inlesniri. Parintele loan n-a cedat. A ramas ferm pana la capat.

Comandantul Craciun, printre alte mijloace de "reeducare", le citea recalcitrantilor declaratiile celor ce s-au "reeducat". Nici aceia nu pot fi judecati. Numai cine a trecut prin teroarea inchisorilor comuniste stie ce-a fost acolo. Iar culmea obrazniciei a fost ca l-a provocat pe Parintele loan sa citeasca din "Biblia hazlie". Bineinteles ca n-a facut lucrul acesta. Urmarea a fost ca l-a transferat la "zarea", cel mai teribil loc de chin din inchisoarea din Aiud. Aceasta sectie a inchisorii era un loc de exterminare lenta, cu celule mici, intunecate si umede.

Printre alte personalitati duhovnicesti din tara, la Aiud 1-a intalnit pe Parintele Dumitru Staniloae, teologul nostru mare. "Privindu-l imbracat in pantaloni scurti de zeghe, la statura lui impozanta, nu-ti trebuia alt exemplu de batjocorire si de umilire a varfurilor intelectualitatii romanesti de catre regimul comunist". Dumnezeu l-a tinut pe Parintele loan in viata, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-si domiciliul in Bucuresti, pentru a nu le crea probleme celor apropiati. In aceasta perioada framantata, si de tinere sub observare de catre Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareta Cristina. In 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat inalt Prea Sfintitului Mitropolit Antonie Plamadeala, pe atunci secretar al Sfantului j Sinod, care l-a prezentat Sfantului Sinod si l-a sustinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Manastirea Cernica sr alti doisprezece ani la Manastirea Plumbuita din Bucuresti. Acolo l-a gasit libertatea pe care Dumnezeu ne-a daruit-o prin jertfa tinerilor martiri in 1989.

In anul 1991, intamplator, l-am intalnit la Patriarhie pe Parintele Ioan si vazand ca doreste sa inceapa o lucrare duhovniceasca si misionara, l-am invitat sa faca o manastire in eparhia noastra. A acceptat, impreuna cu dansul a venit si Maica Stareta Cristina Chichernea.

I-am indemnat sa mearga la Recea, judetul Mures, unde Parintele Ioan Lazar, parohul satului, ridicase o bisericuta si o cladire. Cei doi le-au definitivat si manastirea si-a inceput, activitatea. In 1992 s-a construit un altar de vara si o clopotnita. In 1993 a inceput construirea cetatii manastiresti propriu-zise, iar in 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de manastire consta in faptul ca toata pictura este in mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei Petru al VII-lea dimpreuna cu Prea Fericitul Parintele nostru Patriarh Teoctist au sfintit biserica manastirii, inconjurati de multi ierarhi si preoti, si peste douazeci de mii de credinciosi.

Lucrarea duhovniceasca desfasurata aici de Parintele Ioan este una buna. Bun e si contextul in care se afla, departe de Vladimiresti, si concursul pe care il da atat stareta, cat si Parintele Profesor Ilie Moldovan.

Nadajduim ca apusul vietii lui va fi incununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine facut si cu o obste puternic angajata in trairea voturilor monahale si in slujire.

Parintele Ioan Iovan de la Recea - Calugar darz, statornic si anticomunist

Am creionat, anterior, viata Parintelui Ioan Iovan, folosindu-ma de biografia ce i-a facut-o Maica Stareta Cristina si din relatarile pe care le-am auzit eu insumi. Iata ca de data aceasta am la indemana si dosarul de cercetare penala pe care l-a intocmit organul de represiune comunist, atunci cand a fost intemnitat. Darzenia si statornicia l-au insotit pe Parintele loan in toate imprejurarile, inclusiv in timpul anchetei. Voi scoate in relief cateva episoade.

La interogatoriul din 15 iunie 1955, este intrebat: "Ce activitate dusmanoasa regimului ai desfasurat dumneata, incepand de cand, si cu cine?" Raspunsul vine ferm si categoric: "in luna martie 1945, pe cand ma aflam student la Institutul de Teologie din Cluj, a avut loc in sala de festivitati a caminului studentilor o conferinta, al carei organizator am fost eu. Conferinta a avut loc cu ocazia implinirii a 25 de ani de la infiintarea societatii studentesti "Credinta Ortodoxa", al carei presedinte eram eu. in calitate de presedinte al asociatiei, am tinut cu acea ocazie un discurs, prin care combateam ideile comuniste, aratand celorlalti studenti, care erau in sala, pericolul intunericului necredintei si ateismului... In anul 1946, in preajma alegerilor, pe cand calatoream cu trenul de la Oradea la Cluj, venind de la parintii mei care locuiau in comuna Osorhei, satul Fughin, plasa Oradea in tren, in apropiere de Cluj, m-am manifestai impotriva comunismului, manifestari care, de altfel, erau strict legate de pozitia mea dusmanoasa fata de regim si de masurile luate la acea data. Discutiile erau adresate unor calatori... Ajungand la Cluj, am fost arestat, iar dupa cateva zile de cercetari, am fost pus in libertate." S-a manifestat ca vrajmas al sistemului de cate ori a avut ocazia, inclusiv in liceul "Gheorghe Baritiu" din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Dar curaj si mai mare a dovedit ajutandu-i pe luptatorii anticomunisti fugiti prin munti. Se stie ca o seama de idealisti temerari credeau ca vor putea infrange sistemul diabolic si represiv organizandu-se prin munti. Inclusiv o seama de calugari si preoti s-au retras prin munti, fiind urmariti de securitatea comunista.

Unul dintre fugari era Lupes Ion. La confruntarea ce i-a fost facuta cu Parintele loan, dupa ancheta, a recunoscut ca " la Manastirea Vladimiresti am fost de doua ori, prima oara la 15 august 1954 si a doua oara la 27 august 1954... I-am spus Parintelui loan ca traiesc prin munti impreuna cu alti fugari si dupa aceea Parintele loan m-a impartasit... M-a intrebat daca am alimente, bani si acte, eu raspunzandu-i ca nu am nici alimente, nici bani Si nici acte. S-a dus in altar, de unde mi-a adus 300 de lei... Dupa ce mi-a dat banii Parintele loan mi-a spus ca ducandu-ma inapoi sa nu ne pierdem curajul, deoarece stateam in munti. De asemenea, mi-a spus ca dansul urmeaza sa fie caterisit, iar prin predicile pe care le tine vorbeste oamenilor sa duca actiuni impotriva comunismului." Lupes insa a si impuscat, probabil ca in legitima aparare, oameni din organele represive ale sistemului. Din punct de vedere moral acest aspect al luptei lui poate provoca discutii.

Un alt fugar era calugar, si-l chema Teodosie. L-a cunoscut, fiindu-i recomandat de catre parintele Gherasim. "A revenit calugarul Teodosie in vara anului 1952, relateaza Parintele Ioan, si am fost chemat de parintele Gherasim in chilia lui, spunandu-mi ca e la el parintele Teodosie, ca e imbracat civil si ca vrea sa vorbeasca ceva numai cu mine. Am intrat in chilia parintelui Gherasim si iesind parintele Gherasim, am ramas numai eu cu Teodosie... Mi-a spus sa nu ma surprinda faptul ca este imbracat civil, deoarece el este fugar si traieste undeva prin Muntii Vrancei, nespunandu-mi unde anume, cerandu-mi cu aceasta ocazie ceva incaltaminte si in acelasi timp si bani... I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei si cca. 200 lei." Este de remarcat un lucru: n-au putut scoate de la Parintele Ioan nici cu cine petrecea Teodosie prin munti, nici ce a discutat cu Gherasim dupa plecarea lui.

In timpul anchetei a fost intrebat si despre alti doi mari duhovnici ai Romaniei: Parintele Ilie Cleopa si Parintele Arsenie Papacioc. "Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis cand, spune Parintele Ioan, a venit la Manastirea Vladimiresti, unde ma aflam ca preot, Parintele Ilie Cleopa, in acea perioada staretul Manastirii de calugari Slatina, insotit fiind de catre Parintele Arsenie Papacioc. "Inainte de a-i intalni personal a auzit de faima lor: "Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult inainte de a-l cunosste personal, respectiv atunci cand a venit la Manastirea Vladimiresti, pentru faptul ca staretul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenta in randurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a facut ca atunci cand acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic - unde lucra ca sculptor - dovedi ca e cunoscut de catre multe persoane dedicate monahismului. Astfel am auzit si eu despre acestia... "

Au trecut pe la Vladimiresti si alti barbati vestiti, unii dintre ei legionari, toti cu sentimente potrivnice regimului totalitar ce se instala. Venirea acestor "elemente dusmanoase" la Vladimiresti: "a fost posibila in urma faptului ca intregul personal, in frunte cu conducerea Manastirii Vladimiresti, respectiv subsemnatul Iovan Silviu Corneliu, stareta Veronica, secretara Mihaela, precum si calugaritele Teodosia, Fevronia, Tiberiada si Epiharia, am creat o atmosfera nationala si potrivnica comunismului... Pe unii dintre acestia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, incaltaminte, etc. Prin predicile pe care le tinem imi exprimam dusmania impotriva comunismului si sub aceasta forma atacam regimul democrat dintara."

Pe 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti, sub presedintia maiorului Branovici Ion, in sentinta nr.1655 va afirma faptul ca "Iovan Corneliu Silviu, preot la Manastirea din Tudor Vladimirescu, si-a manifestat ostilitatea sa fata de regim prin predicile si cuvantarile pe carele tinea..., fie in mod fatis, fie folosind cuvinte cu doua intelesuri..., a intreprins acte de favorizare pentru banditii Lupes Ion si Ghita Pais, desi cunostea actele teroriste savarsite de acestia... a favorizat intreaga activitate a calugaritei legionare Iordache Mihaela " si ca urmare cu unanimitate de voturi il condamna pe lovan Silviu Corneliu la munca silnica pe viata, pentru favorizare la crima de acte de teroare.., confisca in intregime averea" Au urmat inchisorile. Si acolo Parintele Ioan lovan a facut misiune. Dumnezeu l-a tinut si n-a pierit in inchisoare, pentru ca avea un plan cu el. Dar si in inchisoare a ramas darz. De aceea comandantul Penitenciarului din Aiud, in caracterizarea pe care i-o face, spune ca a avut o comportare "rea": "in timpul detinerii in penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizand un numar de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neincadrare in program, detinere de obiecte nepermise, a cantat cantece religioase in camera, influentand si pe ceilalti detinuti din camera sa cante".

Turnatorie, de inalta clasa, in inchisoare

Parintele Ioan Iovan a facut misiune si in temnita. A slujit, a impartasit, a invatat, a mangaiat si a ajutat. Un lucru poate ca nu-l banuia parintele: acela ca informatorii ii monitorizau toate actiunile si-l turnau. Avea parintele Ioan prieteni si printre militienii ce-l pazeau. Acestia ii faceau mici servicii, crezand ca sunt strict confidentiale. Informatorii insa inregistrau toate aceste amanunte si le transmiteau mai departe.

Taraianu de pilda, pe care Parintele il credea un confident onest, era foarte precis si ravnitor in rapoartele pe care le facea. Cand pe 14 iulie 1955 Parintele Ioan a fost anchetat de trei colonei si confruntat cu sora vitrega a lui Lupes Ion, dupa ceasuri lungi de chin, a simtit nevoia sa discute cu Taraianu. I-a relatat acestuia cu amanuntul discutiile de la ancheta. "De ce parinte, l-a intrebat anchetatorul, te mentii pe pozitia aceasta si nu vrei sa declari tot? In unele ai recunoscut tot, altele pe jumatate, iar unele deloc; altii, cand au vazut ca au gresit, au recunoscut tot si au cautat si se indrepte, dar dumneata tot dusman vrei sa, ramai. " Sa nu-i lase in nedumerire Parintele e-a spus " ca ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el pana va muri si nimic pe lume nu va putea face sa dispara aceasta, iar taina marturisirii nu o va divulga pentru nimic in lume.

In ce priveste secretul spovedaniei Taraianu a mai adaugat un lucru: Parintele Ioan "recunoaste ca a gresit in fata legii prin faptele care le-a facut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie sa faca ceea ce a facut; iar in ce priveste taina marturisirii, chiar daca ar fi pus sa semneze declaratie pentru pedeapsa capitala, de divulgat nu va divulga nimic." Anchetatorii ar fi dorit sa afle amanunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Parintele. Ori, Parintele era categoric.

Parintele avea prieteni si printre gardieni. Un asemenea prieten ii era sergentul Gheorghe. Vorbeau indelung. Numai ca Taraianu in rapoartele sale prindea convorbirile. Asa aflam ca " in seara zilei de 13 iulie 1955, dupa ora 22, dupa ce a luat in primire serviciul, domnul sergent a stat de vorba prin vizeta cu Parintele Ioan. Parintele l-a intrebat: - Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar sotia si Mihaita, copilul? Cand am sa fiu liber, am sa vin sa-l binecuvintez. Frate Gheorghe, mai am o rugaminte la tine. Vezi cum poti face ca sa-i dai parintelui Gherasim niste impartasanie, ca si dansul saracul e grav bolnav. I se baga aer in plamani. Aceasta impartasanie - pentru el ca preot - foloseste mult. Asa ca, te rog, fa cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poti, si cand e momentul. Eu iti spun acestea pentru ca am incredere in tine, si de aceea ti-am spus pentru ce suntem aici, si ce ma intreaba la ancheta. Cand vom scapa de aici si vom fi liberi... te vom ajutasi noi cum ne-ai ajutat tu aici. "

De fapt pe 21 iunie 1955 Parintele Ioan il sfatuise pe Gheorghe "sa nu mai stea in Securitate, ca omul pe pamant nu-i fericit, ci sa-si pregateasca un trai mai bun, cat traieste pe pamant, pentru lumea cealalta care e vesnica." Sergentul 1-a aprobat intru totul spunandu-i "ca el a fost fortat sa se incadreze in Securitate, dupa ce si-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l intrebase de ce e credincios, lucrul urmator: "dumneavoastra nu credeti in Dumnezeu ca aveti doua stele pe umar; dar eu chiar daca o sa le am, tot voi crede"."

Ce solidaritate sfanta se putea realiza intre unii gardieni si detinuti! Discutia s-a incheiat asa: "Parintele i-a mai spus domnului sergent ca a fost scos la ancheta si ca acestia vor sa-l faca legionar, ceea ce nu e adevarat; dupa aceea i-a dat noapte buna si s-a culcat, fara sa mai stea de vorba cu domnul sergent, pana a iesit din serviciu. "In ravna sa de a-i impartasi pe detinuti Parintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.

Taraianu a aflat de la Parintele Ioan si alte lucruri, mult mai duhovnicesti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pilda unele minuni pe care le-a facut Dumnezeu la Manastirea Vladimiresti. "In anul 1946 obstea nu mai avea ce sa manance si a venit o sora si i-a spus maicii Veronica: "Maica, nu mai avem ce manca". Si i-a spus maica: "du-te si roaga-te la Maica Domnului sa ne dea". Si atunci au cazut amandoua in genunchi si s-au rugat. Si iata ca a aparut un car incarcat cu saci de faina, de grau si de porumb, adus de un cetatean din Vladimiresti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: "luati acestea ca, decat sa le dau lor, ca il aveam ascuns, mai "ine donez manastirii" ". Pentru Maica Veronica, care pana atunci nu deviase in credinta si-n morala, Parintele Ioan avea un respect aparte, "Mi-a spus, relateaza Taraianu, ca pe cand era diacon, a plecat cu maica Veronica la Manastirea Miclauseni de langa Roman. Aceasta manastire urma sa fie desfiintata si el cu maica Veronica au trimis mai multe calugarite, numai sa nu fie desfiintata manastirea. Acum aceasta manastire nu mai este, a ramas doar biserica, manastirea devenind depozit de munitii. Atunci cand au fost acolo, era un sicriu cu moastele a mai multor sfinti, printre care si a Sfantului Mina. Maica Veronica s-a rugat si din acele oase a inceput sa curga Sfantul Mir, cu care s-au uns pe fata si pe ochi. "

Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunostinta, la un moment dat, ca in celulele Internelor este si maica Veronica. Si tot prin el, atat Veronicai cat si altora, le trimetea biletele si Sfanta Cuminecatura. "in ziua de 26 iunie 1955, raporteaza Taraianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizeta: Frate Gheorghe, nici nu stii ce fericit sunt ca mi-ai adus vestea ca maica Veronica si celelalte sunt aici tocmai in ziua mea de nastere, ca azi implinesc 33 de ani..." Sergentul Gheorgheducea mesajele Parintelui Ioan si unei nepoate, care tinea legatura cu Manastirea Vladimiresti si cu Parintele Gherasim, celalalt duhovnic al manastirii. Mai apoi si Gherasim a fost arestat. Toate acestea se faceau in mare "taina", numai ca "taina", prin Taraianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.

Cand a fost caterisit, sub presiune politica, Parintele Ioan nu voia ca si cei apropiati sa sufere. in raportul lui Taraianu este mentionat si acest amanunt: "in luna ianuarie l-a chemat pe tatal sau, care a venit cu un frate, si le-a spus: Tata, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preotie... si acum ma astept sa fiu arestat, si in urma memoriului pe care l-am Jacut si i-am dat drumul. Asa ca voi, daca ma aresteaza pe mine, o sa fiti cercetati. Sa va duceti acasa si controlati biblioteca si casa, ca sa nu gaseasca ei ceva. De mine declarati ca nu stiti nimic, de cand am fost facut calugar..."

In discutiile din celula a fost amintit si cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a carui caterisire sinodul a ridicat-o dupa 1989. "Mi-a spus, raporteaza Taraianu despre convorbirea cu Parintele Ioan, ca acesti preoti care l-au caterisit pe el, l-au caterisit si pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion... care in prezent se afla in Franta la o manastire catolica si ca acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din strainatate... "

Isi amintea cu drag Parintele Ioan de prietenii din Cluj: "Printre altele mi-a spus ca a avut la Cluj un prieten bun... iar in 1946 acesta a fost seful rebeliunii studentilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte si preotul lovan, motivand aceasta prin aceea ca pe atunci era tanar si cu elan si, fiind si un nationalist infocat, trebuia sa ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul ca e sustinut de Patriarh, si un cuvant sa spuna acesta si ar fi imediat arestat... In prezent acesta s-a calugarit si e diacon si bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu... ".

Daca discutiile acestea aveau loc in celulele Ministerului de Interne din Bucuresti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. "In timpul discutiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galati cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeste Leonida Plamadeala, iar numele calugaresc este Antonie. Facea parte din obstea Manastirii Slatina... Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci calugar la Slatina, iar mai apoi arestat. "Vedenia" amintita probabil ca e cea cu Ilie, Enoh si Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, dupa maica Veronica, sa se pogoare in 1955 si sa puna capat sistemului totalitar. Si Parintele Ioan Iovan are astazi un punct de vedere realist si duhovnicesc fata de toate "vedeniile" de la Vladimiresti.

Parintele Ioan Iovan era un bun si altruist camarad. Cand a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, ca si Parintele Gherasim e arestat, i-a transmis sa nu recunoasca nimic, pentru ca ia totul asupra sa. Era vorba de cazul calugarului fugar Teodosie, pe care-l intalnea Si-l ajuta Parintele Ioan in chilia lui Gherasim.

In relatii apropiate era si cu Parintele Dumitru Fecioru. " Cam pe la miezul noptii, raporteaza Taraianu, i-am surprins iar cand vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, in care parintele i-a spus ca maine, duminica, sa se duca la preotul Fecioru si sa-i ceara impartasanie. In tot cazul, dupa slujba, sa caute sa vorbeasca, cand e liber, si sa poata sa-l intrebe si pe el ce situatie e la manastire. "

Avea si in inchisoarea Ministerului de Interne grija manastirii. A avut-o si cand era inchis la Galati. "Sa vezi frate Ioane, ii destainuia Parintele Ioan lui Taraianu, asa era si la Galati cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta facea totdeauna o galagie, ca sa vada ceilalti ca e activ si e vigilent. Cand ma intorceam de la ancheta, ma scotea la W.C. si acolo stateam si scriam maicutelor tot ce ma anchetau si ce declaram... si se mirau cei de la ancheta ca declaram la fel cu totii... " Oare o fi existat si la Galati un "Taraianu"?



IPS Andrei Andreicut

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Continuare...

Rugăciunea ca suport de rezistenţă pentru femeia întemniţată politic
Aspazia Oţel-Petrescu

După cum se ştie, binenţeles cei ce vor să ştie, nici FEMEIA nu a fost cruţată de pedagogia bolşevică antrenată să creeze”omul nou”după modele clocite de minţi diabolice. Şi femeile trebuiau aduse la un numitor comun după canoanele comuniste iar cele care, într- un fel sau altul s- au opus, au fost supuse unei exterminări metodice considerată”metodă de reeducare”. Pentru vina reală sau imaginară de a nu se încadra în “marşul triumfător al comunismului spre o lume mai bună şi mai dreaptă”, adică imensa minciună în numele căreia au fost înrobite popoare şi femeile au trecut prin”moara dracilor”, distruse în fiinţa lor fizică şi spirituală, s- a încercat a le transforma în zdrenţe umane fără prea mare deosebire faţă de bărbaţii eroi şi martiri ai bietei noastre ţări, îngenunchiată sub flamura roşie.

Şi în felul acesta şi în femeie trebuia să fie realizat acel”homo sovieticus”, o adevărată moarte civilă o stare de rob, supus fără murmur unei caste privilegiate:activul de partid cu anexele lui. Cine nu s- a lăsat înregimentat a trecut prin suplicii terifiante ce au depăşit cu mult limita suportabilului, a fost obligat să îndure sfăşieri devastatoare umiliri de neimaginat prin desfigurarea eului, prin spargerea personalităţii, toate realizate prin metode bine puse la punct diabolic diversificate, îndelung experimentale.

Şi femeile au populat până la refuz temniţele roşii, învăţând acolo calitatea comunismului de a fi o mare nefericire:

- arta lui de a guverna a fost teroarea;
- puterea de convingere a fost tortura;
- orizontul spiritual a fost ateismul, adică demonismul, întunericul cel mai din afară;
- victoria comunismului a fost înrobirea ce s- a realizat prin râuri de lacrimi şi munţi de cadavre.




In ”raiul bolşevic ”nu trebuia să existe nici cel mai mic firicel de glorie spirituală. Categorii întregi sociale au fost distruse, după un plan desfăşurat cu perseverenţă treaptă cu treaptă:

- elitele armatei române, cohortele de generali şi ofiţeri de mare clasă, vitejii Patriei au trebuit să plătească crunt virtutea lor militară;
- elita politică a Ţării, în special bărbaţii care au contribuit la închegarea României Mari mult visată au fost raşi de pe faţa pământului;
- elita interbelică a unei fascinante intelectualităţi a fost decapitată: Academia Română, clerul şi dăscălimea luminată;
- elita tinerimii române, viitorul Neamului, acel tineret lucid, generos şi dârz a plătit în modul cel mai crud rezistenţa la “reeducare”;
- elita satului românesc, ţărănimea fruntaşă şi harnică, iubitoare de Glie şi Tradiţie a fost înecată în crimă şi în dezonoare;
- lichidarea rezistenţei din munţi, care nu a putut fi ocrotită la infinit de Codrul frate cu românul, a fost distrusă, pentru că ştim noi ce- a păţit pădurea când toporul a avut coadă.

In acelaşi pas şi în aceleaşi etape au fost chemate la ordin şi femeile Românce, pentru că ei ştiau că FEMEIA română a însemnat în viaţa Patriei vatra străbună pe care ardea candela credinţei şi dăinuirea tradiţiilor ancestrale. Au fost înghesuite în închisori tinere smulse de pe băncile de şcoală , mame care nu şi- au trădat fiii, surori, soţii, logodnice care nu şi- au vândut iubirea, tot ce s- a atins de un “bandit”, a înfundat temniţa. Nu au fost scutite nici călugăriţele, nici dăscăliţe, nici ţărăncele vrednice, ca să nu mai vorbim de cele care au sărit în ajutorul celor hăituiţi. Mi se pare neavenit să rememorez acum toate caznele prin care au fost silite să treacă:anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi groaznice, frig, foame, sete, murdărie, teroare, dispreţ, umilinţă, muncă transformată în supliciu, tot felul de oprelişti, pretext pentru pedepse cumplite cu un cuvânt, toată gama satanic diversificată de silnicii sadice.
La început, viaţa în temniţă, faţă de beciurile securităţii şi traumele proceselor nedrepte, închisoare păreasă fi mai puţin odioasă. Ne- am organizat viaţa cum am putut mai bine, ca să putem supravieţui regimului de exterminare. Eram solidare, ne- am grupat în tot felul de activităţi, menite să ne îndulcească tragedia pe care o trăiam, în totală izolare de toţi ai noştri. Se povestea enorm, se sculpta în os, se brodau miniature adorabile în toate stilurile posibile, se recitau poezii, se cânta enorm de mult şi în momente de har s- au scri şi mici piese de teatru care s- au şi interpretat. Se ducea o viaţă intens spirituală:dimineaţa şi seara se rosteau rugăciunile de pravilă şi se intonau imnuri. In zile de sărbătoare şi Duminica se cântau răspunsurile la Sfânta Liturghie, când era prezentă întreaga temniţă. De zile onomastice sau aniversări se organizau mici sărbători cu daruri. Buchetele spirituale, rugăciunile spuse anume pentru Sfântul sau persoana sărbătorită, erau cele mai emoţionante.

Prin rugăciune ne simţeam cu toatele surori şi mai ales, simţeam Izvorul Iubirii Dumnezeeşti, care curgea printre oameni. Se învăţau şi limbi străine, dar preferate erau textele sfinte, acatistele şi poeziile religioase, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, George Coşbuc, Mihai Eminescu, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu, Zorica Laţcu, fiind favoriţii.

Dar nu acesta era planul “educatorilor”noştri. A apărut”instituţia informatoriilor”şi spiritul nostrum de solidaritate s- a spart. Au început suspiciunile, s- au înmulţit pedepsele din ce în ce mai nemiloase. Dacă rigorile regulamentului mai scăpau pândarilor noştri, ochiul atent al “ciripitoarelor”îşi arăta vigilenţa în modul cel mai efficient. Munca în ateliere, acolo unde mai exista, a devenit un mijloc de teroare, prin normele inumane, ridicate mereu de “spărgătoerele de normă”. Până şi personalul de pază a devenit extreme de dur, se temeau şi ei de rapoartele informatoarelor. Lumea întemniţatelor s- a rupt în două:a delatoarelor, adică a reabilitatelor şi a rezistenţei, adică a banditelor nereeducabile. In aceste condiţii infernul communist din închisori a atins apogeul. Dar să nu de DUMNEZEU românului cât poate răbda.

Noi nereeducabilele ne- am hotărât să nu ţinem cont de delatoare şi de paza vigilant necruţătoare. Lipsa oricărui drept, chiar fie el şi existenţial, ne- a împins să născocim mijloace prin care să ocolim efectele recluziunii înrobitoare. Am ales să îndurăm şi să transfigurăm prin credinţă Suferinţa.

Am îndurate durerea descoperind descoperind drumul spre interior. Incet, încet am învăţat să disciplinăm asceza impusă, prin rugăciune şi contemplaţie. In toiul urii dezlănţuite am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă.

Jertfa este personală şi se împlineşte voluntar prin Iubire. Si aşa am învăţat că cea mai apropiată formă de iubire este Rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit, frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. A ne ruga împreună însemna a nu mai simţi povara suferinţei. Insemna a ieşi din izolare, din abandon, din recluziune. Ne scufundam într- un ocean de pace şi frumuseţe, acolo între hâdele ziduri ce se transfigurau miraculous într- un spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în rugăciunea comună cu foarte mari riscuri realizată, se dilata până la senzaţia de infinit, se făcea Cer, se făcea Biserică. Clipa aceasta o trăiam ca pe o speranţă, ca pe o iubire eliberatoare, ce cobora în infernul imund, în care trăiam înlănţuite. Era o sublimă descătuşare.

Experienţa rugăciunii în comun, ca şi cea personală, ne arăta că- I putem aduce lângă noi pe blândul IISUS şi pe ATOTMILOSARDA Sa MAICA. Le simţeam prezenţa şi erau atât de Prieteni cu noi, încât fiecare în parte, aveam sentimental cert că nu suntem pierdute, că există CINEVA fără limite de Bun şi Puternic, care ne cuprindea pe toate într- un abis de Iubire, care ne putea proiecta oriunde în univers. IISUS venea concret pentru fiecare în parte şi pentru toate împreună. El era Centrul şi noi cercul din jurul Lui şi razele Iubirii SALE ne încălzeau pe toate deopotrivă şi, în acelaşi timp, cu o intensitate personală trăită ca atare de fiecare în parte. MAICA Sfântă punea în mod simţitor pe fiecare rană balsam şi zvânta orice lacrimă şi toate se făceau în aşa măsură că nun e mai simţeam despărţite de nimeni, că suntem împreună toţi cei iubitori de DUMNEZEU de- a lungul tuturor timpurilor şi a tuturor spaţiilor, oameni şi DUMNEZEU împreună.
Am încercat să exprim în cuvinte ceea ce este de fapt, dincolo de cuvinte, mai presus de cuvinte. Era vorba de un miracol ce ni- L acorda Sfânta INDURARE:o trăire ce de fapt nu se poate explica şi care a fost salvarea noastră. Am fost inspirate să acceptăm suferinţa şi prin rugăciune i- am dat un sens înalt, sublim, salvator Astfel suferinţa nostră acceptată, a devenit prilej de iubire harică. , mAm descoperit calitatea mistică duhovnicească a suferinţei sublimată de rugăciune într- o autentică bucurie. Fără îndoială ajutorul şi iluminarea ne- au fost dăruite fără merite, doar prin acceptare de Domnul IISUS HRISTOS Răstignitul. Sperăm că jertfa noastră, voluntară , dăruită a fost primită. Am primit cu temei semene cutremurătoare. De exemplu Mântuitorul a venit la noi sub formă euharistică prin crăpătura unei uşi zăvorâte. A coborât într- o pivniţă cu şobolani cu toată strălucirea Sa, la auzul unui singur strigăt;a vindecat boli necruţătoare şi de nevindecat în lumea de afară.
Ce aş putea să mai spun?Dacă lăsăm urechea lăuntrică să asculte vom auzi în continuare vuietul vremurilor nedomolite. In climatul acesta de Sodomă şi Gomoră s- ar putea să mai fim puşi în situaţia de a alege între lepădare şi Mărturisire, între “ascultare” şi Nesupunere. Ori Mărturisirea înseamnă Martiriu:să nu fie!
Dar din ce v- am povestit, învăţul este să alergăm la Rugăciune. In zilele noastre să acoperim cerul cu rugăciuni. Mă gândesc că toate FEMEILE MARTIRE în slujirea unui ideal nobil, înalt şi Sfânt ne arată, cu toată dăruirea lor, salvarea prin Rugăciune, o rugăciune care să nu excludă floarea recunoştiinţei pentru tot ce a sădit Bunul DUMNEZEU în OMUL PATRIEI noastre ca Nădejde, Credinţă şi, mai presus de toate, IUBIREA creştină.

Aspazia Oţel-Petrescu
Roman - iulie 2007

DATE BIOGRAFICE: Aspazia Oţel-Petrescu

S-a născut în anul 1923 la 9 decembrie (26 noiembrie, stil vechi) în comuna Cotul – Ostriţei, judeţul Cernăuţi. Urmează cursul primar în comuna Fântânele (Ghizdita) judeţul Soroca, unde părinţii sunt învăţători. Începe cursul secundar la Bălţi, dar după un trimestru este retrasă pe caz de boală. Reia cursul secundar la Liceul Ortodox de fete „Elena Doamna” din Cernăuţi între anii 1936 – 1944).
Absolventă la acest liceu în 1944, este obligată în 18 martie împreună cu părinţii să ia drumul pribegiei, provincia fiind ocupată de sovietici. Se stabilesc ca refugiaţi în comuna Şugag, judeţul Alba. Susţine bacalaureatul în Orăştie sub bombardamente şi se înscrie după examenul de admitere la Universitatea „Regele Ferdinand I” (Victor Babeş) urmând cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie între anii 1944 – 1948.
Între anii 1946 – 1948 lucrează ca dactilografă la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvane dub direcţia profesorului, academician Silviu Dragomir. Este arestată la 9 iulie 1948 în plină sesiune de examene fără a fi absolventă şi fără examenul de stat. Este anchetată bestial la Alba Iulia şi Cluj şi condamnată de Tribunalul Militar Cluj, în aprilie 1949 la 10 ani temniţă grea pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”.
În 1958, în loc de eliberare, i se prelungeşte condamnarea cu încă 4 ani. Execută 14 ani de detenţie politică 1948 – 1962 prin diverse locuri de detenţie: Alba Iulia, Cluj, Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad prin unele din ele revenind în repetate rânduri.
După eliberare se stabileşte în oraşul Roman, unde cu foarte mare greutate va ocupa postul de contabilă la o cooperativă.
În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, fost profesor de contabilitate la Liceul Comercial din localitate destiinţat de comunişti.
Încearcă să-şi refacă studiile dar nu-i sunt validate examenele. Ar fi trebuit să refacă totul de la început dar i se atrage atenţia că nicicum nu va putea fi profesoară datorită cazierului. Se pensionează în 1980 de pe postul de contabilă. A avut probleme şi în aşa-zisa stare de libertate.
În 1983 suportă o percheziţie severă la domiciliu şi o anchetă de câteva luni în vederea instrumentării unui nou proces politic dar dosarul acuzator va fi clasat. În 1987 are loc o nouă sesizare a Miliţiei Roman, dat procurorul nu va da curs procesului, clasând dosarul. În 14 decembrie 1989 e pornită o nouă anchetă, care, de data aceasta, va fi suspendată de evenimentele care au urmat.
Ca activitate literar – culturală, în timpul liceului, publică în revista şcolii mici proze şi recenzii, unele din ele remarcate de revistele locale şi chiar de Revista Fundaţiilor regale. În timpul studenţiei susţine conferinţe la Societatea studenţească F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească) cea mai importantă fiind intitulată „Iisus în poezia românească” (1947).
În cadrul cooperativei i se încredinţează activitatea culturală, pe această linie cea mai importantă acţiune fiind „Simpozionul Lucian Blaga”.
După 1989 publică o care de memorii intitulată „Strigatat-am către Tine, Doamne” şi povestea înălţării unor monumente în memoria victimelor comunismului într-un volum intitulat „Crucea de la Mircurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului de la Mislea”. De asemenea a colaborat cu diverse articole la publicaţiile : „Puncte Cardinale”, „Permanenţe”, „Gândirea”, serie nouă, „Cronica Romaşcană”, „Rost” şi altele.
În prezent are în lucru un nou volum de memorii „Adusu-mi-am aminte” şi o carte cu poveşti pentru copii „A fost odată...”

Sursa: Revista Agero Sttutgart

Continuare...

EROISMUL FEMININ ROMANESC IN SECOLUL XX

I

O realitate esentiala a dainuirii noastre ca neam este si ceea ce putem numi eroismul feminin: de la crucea umila a nasterii de prunci si pana la crucea apoteotica a marturisirii lui Hristos, el a insotit, hranit si vegheat – discret, dar energic – lupta barbateasca a eroilor sau martirilor nostri stiuti si nestiuti. Pacat ca despre femeia romanca – mama, sora, sotie sau fiica – s-a scris atat de putin, fiind pana astazi insuficient inteleasa si pretuita in drama si in maretia ei. E demna de tot respectul fapta eroica in sine, pe care o inregistreaza baladele si cronicile, legenda si istoria, dar nu mai putin vrednica de respect este rezistenta la incercari si consimtirea sacrificiala a celor care-si vad plecand la moarte fiii, sotii, fratii, parintii, petrecandu-i rugatoare, cu inima si cu gandul, si asumandu-si taria de a duce mai departe, in firescul ei cotidian, viata dainuitoare peste toate mortile istoriei.

Dupa veacurile de martiraj auroral care au temeluit Biserica lui Hristos si in care au primit cununa muceniceasca deopotriva nenumarati barbati si nenumarate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degraba in forme pasive sau indirecte, indeosebi sub semnul transfigurator al suferintei rabdatoare, cel mai adesea mute si anonime. Eroismul acesta, niciodata absent si intotdeauna esential in economia vietii, a fost, veacuri de-a randul, unul cu precadere domestic, circumscris oarecum in „mica biserica” a vetrei seculare, sfintit de roadele pantecelui si de roadele gliei, departe de iuresul luptelor sangeroase, de arme, lanturi, catuse si gratii.

Aceasta indelungata asezare a lucrurilor a fost insa amarnic tulburata de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud si mai pervers dintre toate secolele de dupa triumful crestinismului: secolul razboaielor mondiale, al revolutiilor comuniste, al lagarelor si al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor si smintelilor amplificate mediatic si chiar legiferate la adapostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capat la celalalt, de duhul neopagan, impins nu o data pana la adevarate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol in care s-a urmarit parca programatic – chiar daca nu s-a reusit pe deplin – ca lumea lui Hristos sa fie prefacuta din mers in lumea lui Antihrist.

Comunismul a fost culminatia politica si ideologica a acestui mars dizolvant, reiterand – nu in numele altor zeitati, ci in acela al ateismului radical – marile persecutii din zorii erei crestine [1]. Martirajul crestin al tarilor prin care a bantuit „stafia” anuntata de evreul Karl Marx a dublat si chiar a depasit numeric martirajul primelor secole, iar in acest context femeia a reintrat si ea pe scena deschisa a luptelor eroice pentru apararea credintei, identitatii, libertatii si temeiurilor sanatoase ale vietii. Provocarile vremurilor au smuls-o nu o data din cadrele indatinate si din rosturile firesti ale existentei ei domestice si maternale, aruncand-o pe „campurile de lupta” ale veacului, in valmasagul celor mai dure incercari in care eroismul ei latent a fost pus sa se actualizeze vreodata. Si trebuie spus ca femeia s-a dovedit in nenumarate randuri capabila de a fi o adevarata cruciata, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptatii a fost in multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la Buna Vestire a Nasterii rascumparatoare.



II

Romaniei i-a fost dat sa cunoasca, in aceasta privinta, o experienta poate unica in toata istoria europeana. Iar aceasta experienta se leaga precumpanitor si organic de un alt fenomen unic, care a fost cel al legionarismului romanesc – nu atat ca front politic, cat ca „scoala spirituala”, in care, dupa nazuinta in atatea ipostaze intruchipata a harismaticului ei intemeietor, „daca va intra un om, la celalalt capat va trebui sa iasa un erou” (Carticica sefului de cuib, ed. 1940, p. 65). Legionarul, inainte de a fi un activist politic, este o vie constiinta crestina si nationala, un reper moral si un marturisitor jertfelnic, purtatorul unui eroism existential fara de care nimic nu poate nici sa se primeneasca, nici sa dureze. Tarziu, in dizgratie si apoi in inchisoare, un Iuliu Maniu a recunoscut dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai degraba un educator, un formator si catalizator de constiinte si energii creatoare, decat un lider politic in sensul curent al cuvantului): “Recunosc ca Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gandirii mele. Eu am incercat sa adopt, in slujba si salvarea tarii, cai politice; el a ales o cale superioara, si anume sa realizeze mai intai caractere, educand un tineret care, pe cai de inaltare patriotica, sa se daruiasca total, moral si spiritual; sa creeze mai intai o elita conducatoare si abia apoi un partid” (apud vol. Din luptele tineretului roman: 1919-1939, Editura Fundatiei Buna Vestire, Bucuresti, 1993, p. 267).

Nu este locul aici a intra in istoria legionara dintre cele doua razboaie, pentru a arata cat de mare si de complex a fost aportul femeilor/fetelor in miscarea lui Codreanu. Se stie ca eroismul lor marturisitor a mers chiar pana la sacrificiul suprem (cazul cel mai tulburator ramanind cel al Nicoletei Nicolescu). Dar nu neaparat moartea este masura eroismului asumat. Ba se poate spune ca uneori a trai eroic, asumandu-ti toate consecintele unui act de curaj si rectitudine, intr-o lume care te vaneaza din toate partile si e gata sa-si ascuta ghearele pe spinarea ta, este o cruce mai grea decat moartea. Sau, altfel spus, cel mai mare gest de curaj eroic nu este sa mori pur si simplu, ci sa traiesti clipa de clipa sub spectrul mortii, „gata de moarte”, cum ziceau legionarii. Un gest de un curaj „nebun”, cum a fost bunaoara cel din 8 iunie 1938 al Marietei Iordache (viitoarea maica Mihaela de la Vladimiresti), pe atunci studenta la ANEF, care pe stadion, in plina manifestatie festivista, in prezenta regelui-calau Carol II, a pus mana pe un microfon si a strigat in auzul tuturor: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat si pentru acest adevar sunt gata de moarte!”, nu este mai prejos, ca dimensiune eroica, de moartea ei martirica in inchisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai tarziu, dupa ce trecuse cu fruntea sus prin toate prigoanele generatiei sale. Cand ti-ai jertfit intreaga viata unei cauze care te transcende, si ai trecut prin toate vamile suferintei, moartea poate fi si o incununare, dar mai degraba seamana cu o izbavire...

A trai neincovoiat o viata mai cumplita decat moartea – iata marea lectie a eroismului legionar, deprins si manifestat de elita morala a unei generatii formate in „Fratiile de Cruce” si in „Cetatuile” de fete (si careia ii apartine, cu cinste, si autoarea acestei carti). Desi poate sa para altfel, marea masura a eroismului legionar nu a dat-o epoca interbelica, a martirilor legendari (in frunte cu Mota, Marin si Codreanu insusi, sau, pentru ca este vorba de femei, cu Nicoleta Nicolescu si Elena Bagdad), ci epoca ulterioara, a prigoanelor de o jumatate de secol incepute sub Antonescu si continuate sub comunisti, in care floarea acestei generatii, barbati si femei deopotriva, a fost tarata prin lagare si inchisori, apoi marginalizata si calomniata sistematic, ba chiar persecutata si in urmasii ei (care cel mai adesea n-aveau alta „vina” decat ca se nascusera din parinti „stigmatizati”). Ce miracol psihologic si paideic se ascunde in indepartata „sfanta tinerete legionara” a unor octogenari si nonagenari care continua sa-si marturiseasca pana la ultima suflare crezul sublim care le-a adus atatea chinuri si nenorociri, intr-o istorie a tuturor deziluziilor!

Sensibilitatea legionara, profund crestina in resorturile ei cele mai intime, a presimtit din capul locului (adica inca din primii ani de dupa bolsevizarea vecinilor de la Rasarit) iminenta si amploarea pericolului comunist; si a fost constienta nu numai de dimensiunea istorica a acestui pericol, dar si de dimensiunea lui mistica (bolsevizarea fiind perceputa ca o forma de satanizare, cum timpul a si dovedit-o, mai bine decat suntem unii dintre noi dispusi s-o recunoasteam astazi). Chiar antipoliticianismul si antisemitismul conjunctural al legionarilor nu sunt, privite mai atent, decat consecinte ale anticomunismului lor, intrucat oamenii politici de stanga contribuiau la ruinarea ordinii crestine, iar dintre evrei se recrutau principalii agitatori si agenti comunisti ai vremii. Era deci in logica lucrurilor ca, o data comunizata Romania, cu tancurile sovietice si cu complicitatea abjecta a Occidentului, noul regim proletar sa vada in Miscarea Legionara (sau in ce mai ramasese din ea, dupa ce Antonescu insusi se straduise, cu sprijin german, s-o scoata din istorie) adversarul sau cel mai radical si mai redutabil. Legionarii care n-au vrut sau n-au putut sa se refugieze peste granite au fost urmariti si arestati cu miile, barbati si femei, mai tineri sau mai varstnici, notorii sau anonimi, umpland lagarele si puscariile tarii „eliberate”, de unde cei mai multi n-au mai iesit decat la gratierea generala din 1964, unii (cei arestati de Antonescu in 1941, dupa asa-zisa „rebeliune”, si apoi preluati ca atare de capitularzi si de comunisti) insumand si 23 de ani de inchisoare (cu regimul penitenciar cel mai dur, asa cum atesta toate sursele documentare). Tot legionarii – efectivi sau doar simpatizanti – au alcatuit si grosul rezistentei armate din munti (lichidate treptat pana spre inceputul anilor 60), care in spiritul si litera ei isi are originea tot in vizionarismul eroic si jertfelnic al lui Codreanu [2].

Despre comportamentul impresionant al legionarilor in inchisorile comuniste marturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N. Steinhardt, R. Wurmbrand, I. Ioanid etc.); oricate rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost – si inainte, si dupa 1944 – campionii rezistentei romanesti anticomuniste si, vorba lui Mircea Eliade, singura miscare politica romaneasca „care lua in serios crestinismul si Biserica” (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 27).

III

Neopaganismul comunist, in faza lui vindicativa si de instaurare prin teroare, a infiintat si ceva ce nu mai existase inainte: inchisoarea politica pentru femei. Resursele de eroism feminin romanesc au fost puse astfel in fata unor incercari care, in multe privinte, nu mai aveau precedent in istoria noastra. Ce-i drept, in aceste inchisori (ce-au functionat pana la desfiintarea sistemului concentrationar al „politicilor”, in 1964, sub puternice presiuni externe) au fost detinute femei de cele mai diverse conditii si orientari, unele avand legaturi – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavand nici o apartenenta politica, dar fiind considerate „elemente reactionare” prin simpla lor origine „burghezo-mosiereasca”. Poate inca si mai mult decat in inchisorile de barbati, predominanta au detinut-o insa legionarele – fie incadrate efectiv in Legiune, fie trecute doar prin „Cetatui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea si incarcerarea femeilor este, din pacate, un capitol mai putin cunoscut al fenomenului concentrationar comunist, desi in ultimii 10-12 ani s-au adunat tot mai multe marturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cartile de mare succes din aceasta categorie, Bénie soit-tu, prison! / Binecuvantata fii, inchisoare!, de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevarat Coleta Bruteanu, sotia poetului si luptatorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut si o remarcabila transpunere cinematografica (in regia lui Nicolae Margineanu). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, desi realizat de o doamna (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema inchisorilor de femei, avand si neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicatia legionara. In acest context, reeditarea cartii de fata este un act pe cat de nobil, pe atat de necesar, iar pilda de vrednicie marturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Otel Petrescu e una demna de cea mai inalta pretuire.

Mergand pe calea deschisa, pentru lumea legionara, de regretata doctorita Ana-Maria Marin (1910-2001) [3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din tara cotropita (in regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea stramta (Editura Gordian, Timisoara, 1993 – contributia cea mai importanta, recenzata si de Aspazia Otel Petrescu) si Povestea neamului romanesc scrisa de o bunica pentru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Otel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temnita grea [4]) adauga, intr-un rodnic amurg, trecutului sau de luptatoare pentru Cruce, Neam si Tara un prezent de neistovit patos marturisitor, devenind vocea unei intregi generatii mucenicite si a celui mai consistent front de eroism feminin romanesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a facut pana acum, in cele aproape doua decenii de la prabusirea globala a comunismului, doamna Aspazia Otel Petrescu a devenit o adevarata institutie a memoriei nationale. Prezenta activ la toate comemorarile camaradelor de suferinta, evocandu-le individual sau generic, in scris sau prin viu grai, implicandu-se in mai toate initiativele majore de cinstire si pomenire a celor cazuti in prigoanele mai vechi sau mai noi, talcuind in cei mai puri termeni crestini intreaga suferinta indurata pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generatiilor mai noi sensul si maretia luptei si jertfei eroice a „cruciatilor secolului XX”, cu o constanta si o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, in acelasi rastimp al marturisirii, dintre barbatii supravietuitori ai marilor batalii si prigoane, regretatul Ion Gavrila Ogoranu (1922-2006).

Volumele de amintiri si evocari publicate pana astazi de doamna Aspazia Otel Petrescu – Strigat-am catre Tine, Doamne... (Editura Fundatiei Culturale Buna Vestire, Bucuresti, 2000, cu frumoasa prefata a profesorului Ion Coja [5]), Crucea de la Miercurea Ciuc si Paraclisul „Nasterea Maicii Domnului” de la Mislea. In memoria femeilor decedate in lupta anticomunista (Editura Scara, Bucuresti, 2001, cu un capitol IV cuprinzand cea mai completa lista de nume de femei trecute prin prigoane si puscarii, multe cu moarte martirica) si Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustratii alb-negru si color, de o certa valoare documentara) – se constituie in bibliografia esentiala a eroismului feminin romanesc de extractie legionara, de la premisele anilor 40 si pana la experientele- limita ale inchisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc si de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevarului (din traite, iar nu din auzite [6]), ci si cu ales dar narativ (autoarea, de neam razesesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface in icoane vii si nemuritoare, capabile nu doar sa deschida minti, ci si sa cucereasca suflete. Fie ca acestea sa fie, macar in cateva dintre numeroasele cazuri (in frunte cu cel al Maicii Mihaela, de la a carei moarte martirica se implinesc in aceasta primavara 45 de ani), icoanele inainte-mergatoare ale unor sfinte mucenite din sinaxarele bisericesti de maine!

Razvan CODRESCU

[1] „Printre amintirile copilariei mele – marturisea nu demult autoarea acestei carti – si-a facut loc o imagine de Apocalipsa. Mergeam cu bunicul de mana la biserica, de Paste, iar pe malul celalalt am vazut cum se aruncau in Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele si clopotnita unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se intampla in vuiet de tractoare cu senile. Atunci, bunicul ne-a spus noua, copiilor, urmatoarele cuvinte, pe care le-am considerat – si le consider inca – testamentul sau politic: «Priviti, tineti minte si nu uitati niciodata ce inseamna comunismul!»“ (citatul acesta, ca si cele de la notele 4 si 6, este reprodus din grupajul intitulat „O viata in temnitele comuniste“, realizat de Bogdan Mihaila si aparut in Monitorul de Neamt, la 17 martie 2007).

2 „... In fata acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a incoltit in minte gandul retragerii in munti. Acolo unde romanul a primit lupta cu toate puhoaiele dusmane. [...] Decat sa ni se usuce trupurile si sa ne sece sangele din vine in inchisorile urate si triste, mai bine sa ne terminam viata murind cu totii in munti, pentru credinta noastra. [...] Vor trimite sa ne prinda si sa ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urma vom fi, desigur, rapusi. Caci noi vom fi putini, urmariti de batalioane si de regimente romanesti. Atunci vom primi moartea. Sangele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului romanesc; si cel din urma” (Pentru legionari, ed. 1936, p. 312).

3 Nascuta Ropala, fiica a unui ofiter roman si a unei evreice crestinate; vaduva avocatului si comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), cazut pe frontul de la Majadahonda, alaturi de Ionel Mota; trecuta prin inchisorile comuniste, apoi emigrata in Elvetia si recasatorita Van Saanen.

4 „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernauti cand parintii s-au stabilit, datorita refugiului in Ardeal, la Sugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din Cluj. In acei ani, am intrat intr-o organizatie de tineri anticomunisti si noi, fetele, aveam misiunea de a strange fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam in inchisori detinutilor politici. Inainte de a termina anul IV, am fost descoperita si, atunci, am plecat acasa cu gandul de a intra in rezistenta din munti. Imediat s-au prezentat la parinti doi civili si au intrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre padure. Securistii si-au scos pistoalele in vazul parintilor si au inceput sa traga dupa mine. M-am gandit la mama si m-am oprit. Prima bataie, salbatica, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. Dupa anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces rasunator, instrumentat in Saptamana Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea sa cuprinda printre acuzati peste 150 de studenti, elevi, medici, profesori, urmarea sa ne prezinte tarii ca «dusmani de moarte ai poporului» si de aceea si sentintele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnata la 10 ani de temnita grea [carora li s-au adaugat, abuziv, alti 4 ani, de detentie «administrativa»! – n. R. C.]“ (Aspazia Otel Petrescu; marturisire preluata din sursa cit. la nota 1).

5 „Un nume pentru eternitate” (cizez aici incheierea: „... nestiut ar fi ramas si martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, daca nu se itea dintre ele constiinta exceptionala, dublata de harul scriitoricesc al celei care se numeste Aspazia Otel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastra romaneasca”).

6 „Nici in mormant nu voi uita teroarea din inchisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferata. Puscaria era sinistra, detinutele dormeau pe jos, mancarea era execrabila. Directorul inchisorii se numea Fleseru, o bruta. Daduse dispozitie ca pentru orice fleac sa fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Daca nu eram tinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de catuse, care se strangeau pe mana la orice miscare. Cu asemenea catuse, m-au varat in pivnita cu sobolani o zi intreaga. Erau atat de multi incat, la inceput, cozile lor mi s-au parut snopuri de paie!“ (Aspazia Otel Petrescu; marturisire preluata din sursa cit. la nota 1).

Sursa: http://www.punctecardinale.ro/

Continuare...

"Ca pe vremuri, fugarii se întâlneau în codru.

O linişte mare: putea fi tăiată cu cuţitul; ca într'o peşteră, o peşteră încă verde, pe alocuri ruginea, îmbătrânea, îşi trăia ulti¬mele clipe... pădurea de anul trecut.
Cu toate simţurile treze, mergeau încet ţinându-se de mână, în amurgul de primăvară abia înfrunzită. Din când în când cădeau frunze din copaci; în zbor planat aterizau pe potecă zgâriindu-o ; erau frunze uscate din anii trecuţi.
Soarele în apus îşi arunca săgeţile muiate în sânge printre cren¬gile brazilor. Săgeţile cădeau peste ei mângâindu-i.
Urcau încet tăcând. Tăcea pădurea, tăceau şi ei într un sin¬gur gând.
Vârful brazilor intrase în ceaţă. Ceaţa îndepărta brazii, creia imagini miraculoase, înnălţându-i. Zdrenţe de ceaţă se învălătuciră în jurul lor şi-i înghiţi; liniştea devenise de vată.
Mâinile întinse se făceau nevăzute, piciorul învăţat nimerea calea.
îşi aduseră aminte amândoi deodată de «Cruciada Copiiilor de Blaga»! Seara tot citeau amândoi aceeaşi carte. Poate printr'o cruciadă de copii ar putea fi stăvilită nedreptatea: ei au cel mai mult simţul nedreptăţii!
Vântul înălţimilor rupse ceaţa: în golul lăsat de ceţuri, la li¬mite dintre întuneric şi lumină, îşi întâlniră prieteni: toţi fugarii se întâlneau pe culmi!
Nu ştiau că aveau să se cufunde în ceaţă, unul câte unul pentru totdeauna.
Biată rămăşiţă, ea trebuia să cânte dragostea şi durerea prin care trecuseră: urmele care le lăsaseră pe pământ.
Era vrednică să arate că totul nu fusese înzadar, că nu va fi înzadar?
Din filele albe trebuia să răsară pentru veşnicie chemarea lor spre cinste, adevăr şi dragoste.
Să îngroape minciuna cei ce nu mai aveau groapă!
Să zăvorască trădarea cei ce fuseseră trădaţi!
Să reînvie mândria ţării lor, care se târâia în noroi, lingând cizme străine.
Să alunge vânzarea şi ura dintre fraţi, cei ce învăţaseră în închisori să-şi iubească călăii.

Acordă-ţi lira vântule şi cântă povestea haiducilor secolului XX. N'au nume streine şi nici nu vând marfă de import: descăli le-au fost Evanghelia şi cronicarii..."

fragment din cartea "Amintiri din țara de dincolo", de Ana-Maria Marin.
Ana-Maria Marin a fost medic si scriitor, de origine evreiasca, sotia(1933-1937) comandantului legionar Vasile Marin(cazut in Spania, 13 ianuarie 1937, in razboiul civil, luptind impotriva comunistilor).
Datorita apartenentei la Miscarea Legionara si a faptului ca a fost sotia unui comandant legionar, Ana-Maria Marin, a fost condamnata la moarte de un tribunal militar, dupa indepartarea legionarilor de la putere, de catre Generalul Ion Antonescu.
Trece prin suferintele temnitelor, in timpul dictaturii lui Carol al II-lea, apoi a regimului Antonescu, fiind in cele din urma gratiata, datorita interventiilor viitorului ei sot. Suferintele nu se incheie intrucit, sufera o condamnare de 3 ani si in timpul comunismului, prelungita apoi cu inca 3 ani, in mare parte, in penitenciarul pentru femei, de la Mislea.
Dupa eliberare reuseste sa plece din tara, unde pe linga profesia de medic, are si activitate literara si memorialistica, publicata in volumele Prin poarta ce strâmtă, Ţara de dincolo, Expiation, Povestea neamului românesc.

Sursa: volumul "Amintiri din Țara de dincolo"

Continuare...

VLADIMIR STREINU ULTIMUL SENIOR AL CRITICII LITERARE
Scris de JEAN DUMITRASCU

Aproape că uitasem că, în anul 2000, într-o notă de subsol la volumul ,,semnat’’ de N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983, apărut la Editura Humanitas, îngrijitoarea ediţiei scria că Vladimir Streinu a fost membru al Gărzii de Fier!!! Cum minciuna era atât de gogonată, editura a dat, în cele din urmă, o dezminţire. În toamna trecută însă, un articol din România literară mi-a arătat cât de puţin se ştie încă despre viaţa şi activitatea marelui critic literar Vladimir Streinu. Astfel, cunoscutul Stelian Tănase a telefonat, pe când lucra la „Anatomia mistificării”, la Paris, Monicăi Lovinescu pentru a o informa că a descoperit, în arhive, nu numai denunţurile lui Ion Caraion, dar şi pe cele ale lui Vladimir Streinu. Conştiincioasă, fata lui E. Lovinescu notează ,,întâmplarea’’ în jurnal. Adevărul este că, la ieşirea din detenţia politică, Vladimir Streinu a fost constrâns să semneze un ,,angajament-tip’’, ca şi alţi mari intelectuali (Constantin Noica etc.), căruia nu i-a dat curs niciodată. După apariţia „jurnalului” în cauză la Humanitas, Tudorel Urian, critic literar şi consilier personal al ministrului Culturii şi Cultelor, are, în paginile României literare, ,,revelaţia răului pe care l-au putut face celor din anturajul lor unele nume importante ale literaturii române: Ion Caraion şi Vladimir Streinu’’. Din fericire, atentă la ce se scrie prin reviste şi un exemplu pentru oricine are ochi să vadă în privinţa apărării şi promovării posterităţii unei personalităţi, fiica lui Vladimir Streinu, d-na Ileana Iordache, trimite un drept la replică: ,,Am citit acest dosar în două rânduri şi în el am constatat că nu există nici un fel de notă, de raport informativ sau denunţ care să fie semnate cu numele tatălui meu.



Am găsit o scrisoare, niciodată expediată familiei, prin care tatăl meu solicita o «nouă proteză dentară». La data arestării, dantura sa era în perfectă stare”.
Mai trist este că şi unii dintre cei care se declară preţuitori ai lui Vladimir Streinu perpetuează erori, prin omisiune. Nefiind la curent cu tot ce s-a publicat, îndeosebi după ’90, apelând la bibliografii ce se opresc la anii ’70 - ’80, unii autori ,,sar’’ peste două decenii din viaţa criticului. Am citit, în câteva rânduri, cu stupoare, că şi-a întrerupt strălucita carieră cărturărească doar din cauza bolii! Nici un cuvânt că a cunoscut prigoana, că a fost înlăturat din învăţământ, că i s-a intentat un odios proces politic şi a trecut prin iadul temniţelor comuniste! De la anul 1947 se invocă, de regulă, că: „Starea sănătăţii îl obligă câţiva ani să se retragă din activitatea productivă şi literară. Abia în anul 1964 îşi reia activitatea şi preocupările literare”!
Astfel de motive m-au determinat să organizez, prin Centrul Cultural al municipiului Piteşti şi prin revista de cultură Argeş, Concursul naţional de critică şi istorie literară Vladimir Streinu. Ulterior, Ioana Diaconescu, cercetătător la C.N.S.A.S., a publicat probe zdrobitoare că Vladimir Streinu nu a colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, verticalitatea sa morală a fost atât de pregnantă încât organele de Securitate au menţionat ,,judecând după poziţia pe care el a adoptat-o, considerăm că acesta nu merită încrederea pe care noi i-am acordat-o’’. În acest ,,scandal’’ a intervenit, salutar, şi C. Stănescu, denunţând, argumentat, pe… denunţătorul Tudorel Urian.
Cred, totuşi, că sărbătorirea, în 2002, a centenarului naşterii a fost de bun augur pentru revenirea lui Vladimir Streinu în prim-planul vieţii culturale româneşti. Organizarea de manifestări omagiale la Academie, la Colegiul Naţional Vladimir Streinu din Găeşti, întâlnirile de la Piteşti şi Teiu, intervenţiile critice ale lui Eugen Simion, Barbu Cioculescu, Pavel Chihaia, Cornelia Ştefănescu, Al. Săndulescu, Ştefan Augustin Doinaş, Al. George, Nicolae Manolescu, C. Stănescu, Tudor Cristea, Emil Vasilescu, Dan Grigorescu, Iordan Datcu, Ionuţ Niculescu ş.a., interviurile acordate de Ileana Iordache-Streinu lui Călin Căliman, Ştefan Ion Ghilimescu ş.a. l-au readus pe marele critic în atenţia publicului mai tânăr de astăzi. Au apărut şi câteva volume. Monografia lui Emil Vasilescu, cea mai bună de până acum (Vladimir Streinu, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2002), şi cele semnate de Vasile Fălcescu: Teiu – cuibul părăsit al lui Vladimir Streinu (Editura Didactica Nova, Piteşti, 1998,) şi Viaţa lui Vladimir Streinu (Editura Tiparg, Piteşti, 2005). Şi câteva reeditări – Clasicii noştri (cu un Remember de Darie Novăceanu, Editura Elion, 2002, Bucureşti), o ultimă ediţie îngrijită de George Muntean (Prozatori români, Editura Albatros, 2003), În căutarea timpului pierdut. În partea dinspre Swuan (traducere şi prefaţă de Vladimir Streinu, Editura Mondero, Bucureşti, 2003).


Şi mai e ceva. E de datoria argeşenilor de a-l omagia pe Vladimir Streinu, cum sesizează şi prof. Mona Vâlceanu. Aţi observat, de pildă, cât de mult suflet se pune la Craiova întru organizarea Zilelor Marin Sorescu ? Sau la Ploieşti, pentru Nichita Stănescu?! Să ne amintim, aşadar, cel puţin două date: 1)cea de 23 mai 1902, când s-a născut în comuna Teiu, judeţul Argeş, Nicolae Ş. Iordache, cunoscut mai târziu (din 1921) în literatură sub pseudonimul Vladimir Streinu, al şaptelea copil, din nouă, al lui Şerban Iordache (1864-1950) şi al Leancăi, zisă şi Neacşa, născută Dumitraşcu (1864-1942) şi 2) cea de 26 noiembrie 1970, când a încetat din viaţă, la Bucureşti. În rest, să-i cercetăm opera, paginile de critică literară, opera poetică şi traducerile. Şi poate tot un argeşean va găsi resursele necesare pentru publicarea întregii opere, în cadrul unei Integrale Vladimir Streinu, estimată la aproape 20 de volume!
…În ceea ce priveşte concursul propriu-zis, am avut surpriza (?!) să constat că el nu a găsit ecoul scontat decât printre argeşeni. Poate şi pentru că (sper să fie o simplă impresie eronată), Vladimir Streinu este în mod nedrept prea puţin prezent în conştiinţa critică actuală din România, dominată de atâtea isme noi, încât parcă nu mai e timp pentru lectura clasicilor. În consecinţă, am primit lucrări numai din partea unor cunoscuţi intelectuali locali (dar şi semnate de elevi de la Şcoala Vladimir Streinu din Teiu), din rândul cărora s-au detaşat cele semnate de Vasile Fălcescu, Grigore Constantinescu şi Mona Vâlceanu. Cum premiul consta în editarea lucrărilor în Caietele Vladimir Streinu, pentru consistenţa acestora am apelat şi la alte texte, publicate în revista Argeş şi situate în afara concursului (mai ales că unele ,,contribuţii’’ îmi aparţin).
În fine, din toamnă, Centrul Cultural al municipiului Piteşti organizează ediţia a II-a a Concursului naţional de critică şi istorie literară Vladimir Streinu… Vă aşteptăm dragi tineri critici literari!

Sursa: http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/

Continuare...

RĂZBOIUL RELIGIOS PERMANENT
(C-tin Noica şi Horia Stamatu)

de Isabela Vasiliu-Scraba

Motto: «Tot ce a fost realism socialist va dispărea (…). Eminescu va putea fi publicat în întregime (…). Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor».
Vintilă Horia, în Cuvântul Românesc, mai 1989

Înainte de 1989, citind într-o bibliotecă occidentală volumul Kairos al lui Horia Stamatu mi-a părut extraordinar. Nu ştiam nimic despre autor, dar poezia sa avea un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată. M-a impresionat nespus. I-am citit apoi, la Biblioteca Academiei, contribuţiile din Revista Scriitorilor Români apărută la Munchen, şi m-a cucerit din ce în ce mai mult(1). Târziu de tot am aflat că Virgil Ierunca (1920-2006) a regretat toată viaţa că nu şi-a oferit nicicând răgazul de a scrie o monografie dedicată acestui emblematic scriitor al exilului românesc.
Horia Stamatu – care în 1934 fusese premiat o dată cu Constantin Noica, Emil Cioran şi Eugen Ionescu de un juriu format din Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu şi Romulus Dianu –, va scrie în Revista Scriitorilor Români despre «operatorul ontologic» noician, după citirea «gândului despre originalitatea civilizaţiei româneşti» publicat de Noica în revista Destin.
Impresionat ca şi Constantin Noica de gândirea religioasă a celor doi mari universitari în preajma cărora s-a format (Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu), Horia Stamatu îl readuce pe «întru» din mrejele filosofiei noiciene în locul de unde a fost preluat împreună cu haloul său de arhaicitate atât de caracteristică limbajului bisericesc de la noi. El constată că prepoziţia «întru» provine din textul românesc al «Crezului». Traducătorii liturghiei au găsit cu cale să se depărteze de limbajul vorbit, unde transpunerea românească ar fi sunat: «cred într-unul Dumnezeu», pentru că asemenea traducere nu are darul de a sugera în subsidiar credinţa creştină în Treimea care este Unu. Ei au recurs la o inovaţie lingvistică, «Cred întru unul Dumnezeu», propunându-l pe acest «întru» cărturăresc.

Conformându-se modei lingvistice iniţiate de Heidegger, Horia Stamatu va observa că expresia «întru adevăr» preia din litera sacră a Crezului prepoziţia «întru» cu întreaga ei greutate conferită de context. De aici ar urma că înţelesul expresiei «întru adevăr» nu se poate distanţa cu totul de contextul sacru.
Când în 1951 Constantin Amăriuţei şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus să-l viziteze pe Heidegger, el i-a vorbit filosofului retras din lume de gândirea fostului său profesor de etică de la Universitatea din Bucureşti, Mircea Vulcănescu, şi de întemniţarea acestuia de către ocupantul sovietic al României de două ori sfârtecate: o dată în 1940 şi a doua oară în 1945. În termeni cât mai simpli i-a povestit despre transcederea fenomenalităţii vremelnice pe care i-o sugerase lui Mircea Vulcănescu perspectiva românească asupra lumii văzută ca o «carte de semne» în care lumea de aici şi lumea de dincolo se întrepătrund. În timp ce tânărul român de 28 de ani îşi mai amintise din gândirea lui Vulcănescu de semnalarea provenienţei latine, din «ab aevum» (însemnând «din eternitate») a termenului românesc de «aevea», filosoful german îşi lua notiţe succinte, uimindu-şi vizitatorul prin temeinicele sale cunoştinţe de gramatică latină (v. Caete de dor, vol. I-III, Ed. Jurnalul Literar, Buc., 2000-2003).
În paranteză fie spus, admiraţia pe care i-o trezise lui Heidegger isteţimea nativă ce se adăuga unei solide pregătiri filosofice a doctoranzilor români ieşea la iveală ori de câte ori folosea substantivul «die Lateiner» atunci când vroia să-i indice pe studenţii săi români. Şi de-a lungul unui deceniu şi jumătate avusese de multe ori ocazia să-i cunoască. E suficient să ne gândim că din primii săi ani de Freiburg veniseră din România C-tin Floru (trimis de Nae Ionescu) şi D. C. Amzăr cu care filosoful german va păstra o legătură durabilă (v. Jurnalul berlinez, Ed. Romania Press, Buc., 2005). Dintre cei care ulterior au devenit personalităţi marcante ale culturii româneşti l-au mai audiat (foarte probabil) pe filosoful de la Freiburg: Ştefan Teodorescu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, N. Balcă (v. art. «Interpretarea existenţei omeneşti în filosofia lui Heidegger”), Chirilă Popovici, Virgil Bogdan, C-tin Noica şi Vintilă Horia. În decembrie 1942 Walter Biemel scria că «Heidegger cunoaşte România din buna reputaţie de a fi o ţară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenţi» (v. rev. Universul literar). Ultimii săi studenţi români au fost Octavian Vuia, Alexandru Dragomir, Constantin Oprişan şi Walter Biemel. Filosoful Alexandru Dragomir a tradus prin anii ’40împreună cu Walter Biemel din germană în română «Was ist Metaphysik ?» care, deşi a fost prima, fiind publicată de Virgil Ierunca la Paris în 1956, la peste un deceniu de la înfăptuirea ei, a apărut ca a doua traducere românească a unei lucrări heideggeriene, după «Feldweg» transpusă în româneşte în 1951 de C-tin Amăriuţei în paralel cu Ştefan Teodorescu.
Înainte de îndepărtarea sa de la Universitate, Heidegger avusese prilejul să-şi facă o idee despre cultura românească(2). Se pare că a citit cu interes revista Saeculum ce cuprindea rezumate în limba germană şi un articol despre gândirea sa scris de Zevedei Barbu, asistentul lui Blaga. Despre gândirea heideggeriană avea să scrie şi Horia Stamatu, cu ocazia traducerii «comentată şi adnotată» despre Hoelderlin(3) şi esenţa poeziei (Revista Scriitorilor Români din 1981). Dar, vorba lui Octavian Vuia, cine nu s-a preocupat de «gânditorul prin excelenţă al epocii noastre» ?
Revenind la «operatorul ontologic» propus de Noica, Horia Stamatu observă pe bună dreptatre că operatorul «întru» nu poate fi de sine stătător, aşa cum ar fi vrut să-l considere Constantin Noica în articolul său. Pentru că «întru» cere cu necesitate să fie „întru” ceva anume. De unde reiese şubrezenia presupunerii după care «ar fi posibil» ca originalitatea civilizaţiei noastre să stea în faptul de a fi creat şi aplicat pe toate planurile ei prepoziţia întru, supoziţie în jurul căreia C-tin Noica înfiripase întregul său studiu intitulat Un gând despre originalitatea civilizaţiei româneşti.
Neputând purta un dialog public cu filosoful aflat în «temniţa» în care se transformase întreaga Ţară cu graniţele ei bine zăvorâte, Horia Stamatu schiţeză totuşi punctul său de vedere asupra sintezei particulare pe care o reprezintă cultura şi civilizaţia românească.
Dar înainte de a prezenta poziţia sa în această problemă, el face remarca următoare: dacă o civilizaţie este întru «ceva» al altei civilizaţii, ea încetează de a mai fi «întru» acel ceva propriu prin care s-a definit ca o civilizaţie anume, şi urmează a dăinui doar în cadrul speciei, fără nici o originalitate. La întrebarea «întru ce» s-a definit civilizaţia românească, Horia Stamatu răspunde că întru creştinism, exact cum se interzicea a se spune în cultura română păzită (de aproape trei decenii) de mercenarii ocupantului sovietic la vremea în care Noica publica acel articol în revista Destin scoasă de George Uscătescu la Madrid (vol. 24-25, 1972).
După Horia Stamatu, civilizaţia românească a putut fi mai bine de un mileniu întru fundamentul ei spiritual oferit de acea proprie şi neobişnuită unitate de limbă şi de spirit religios. Doar după trădarea statelor democratice din Vest, originalitatea culturii româneşti a părut că va putea fi contrazisă prin impunerea forţată a acelui «întru dogmatica materialismului dialectic». Dar nu a fost aşa. Ea nici n-a fost contrazisă, nici n-a dispărut. Pur şi simplu s-a retras în clandestinitatea în care circulau prin anii ’50 sonetele compuse de Vasile Voiculescu înainte de a fi băgat în puşcărie ca cel din urmă borfaş, sau cum circulau poeziile din închisoare ale lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic şi ale multor alţi poeţi aflaţi după gratii, sau în exil, poezii cărora nici azi criticii oficiali din perioada comunistă nu le-au găsit loc în literatura română de după 23 august 1944, aşa cum au fost ei programaţi să o conceapă (v. lipsa scriitorilor din exil şi a poeziilor din închisori în «Istoria literaturii…» scoasă de Alex. Stefănescu în 2006). Chiar şi refuzul acceptării Panoramei literaturii române (Ed. Crater, Bucureşti, 1996) a lui Bazil Munteanu (neinclusă în manualele de liceu după 1990) ne pare a fi paradigmatic. Fiindcă această valoroasă lucrare, cuprinzând o mulţime de nume de scriitori marginalizaţi după 1945, precum şi nume de scriitori martirizaţi prin puşcăriile atent supravegheate de oamenii Kremlinului, a fost îngropată o dată cu decapitarea spirituală a României. Dar cum democraţia la nivel mondial este o iluzie întreţinută de oamenii de stat ai Vestului, Dionisie Ghermani (expert în trădările vesticilor faţă de principiile democraţiei la scară internaţională) n-a fost mirat să constate în 1994 preferinţa americanilor şi a multor capitale europene pentru Moscova considerată de ei drept «factor de ordine» în fosta arie sovietică (v. Dionisie Ghermani, Despre Democraţie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 82). Într-un astfel de context „democratic” devine oarecum inteligibilă raţiunea pentru care, după căderea comunismului în România şi publicarea cărţii lui Bazil Munteanu în traducere românească, Panorama literaturii române n-a reuşit să-i trezească pe criticii noştri din amorţeala prea îndelungatei lor „odihne” în G. Călinescu.
Referitor la unitatea de limbă română, «neobişnuită în restul Occidentului a cărui parte constitutivă am fost de la început» (p. 144). Horia Stamatu nu pierde ocazia de a consemna că limba română forţată a fi «întru materie, Marx, Lenin şi război religios » este «mai chinuită ca în vremea când Titu Maiorescu a dat alarma în Beţia de cuvinte» şi că Statul român, ca unitate de bază a civilizaţiei româneşti, este «în curs de distrugere» (p. 145). Dacă românii ar mai fi fost vreodată «întru una materia», nu ar mai fi fost nici o civilizaţie românească.
De-a lungul timpului trecut de la adoptarea creştinismului în limba latină de către strămoşii românilor (sec. IV) s-a dovedit cu prisosinţă că pentru civilizaţia românească primordiale nu au fost formele religioase ci spiritul creştin. «Lipsa războiului religios la Români este cea mai importantă notă caracteristică a civilizaţiei lor» subliniază Horia Stamatu (v. Revista Scriitorilor Români, nr. 11, 1972, p. 144).
În România, mai remarcă el, războiul religios a început să se desfăşoare în spaţiul concentraţional păzit de oamenii generalului rus Nikolschi, când Nichifor Crainic, fost profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău «trebuia să mărturisească superioritatea temnicerului faţă de Dumnezeu, pentru că temnicerul putea să-i dea o lingură de supă în plus, pe când Dumnezeu nu putea» (p. 145).
O altă trăsătură de originalitate ar reieşi din faptul că civilizaţia românească «s-a centrat mai mult în sacru decât în juridic» (p. 145), ceea ce a influenţat mult limba românească. Iar această centrare nu a fost de tip formalist, ci de tip organic. Românii au fost dintotdeauna toleranţi faţă de alte credinţe religioase, la ei nu s-a putut nicicând întâmpla o noapte a Sfântului Bartolomeu. Dar impunerea lui a fi «întru materie» a făcut ca suprema originalitate a civilizaţiei româneşti, adică excluderea războiului religios, să fie înlocuită exact cu contrariul ei: războiul religios permanent. Razboi dus şi astăzi, dincolo de bariera ideologică pusă înainte de 1990 de comunism. E suficient să ne gândim la războiul culturii române oficiale (prin Alex. Ştefănescu) împotriva gânditorului Horia Stamatu (1912-1989). Sau la răfuiala de ultimă oră cu opera poetului bucovinean Vasile Posteucă, devenit în 1966 profesor la State College din Mancato, Minnesota, bătălie în care, fără nici o reţinere s-a folosit drept artilerie grea un fragment dintr-un articol «semnat» de Radu Gyr şi publicat în Glasul Patriei înainte ca Radu Gyr să fi fost eliberat din temniţă (v. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania, Bucureşti, 2003, p. 581).
Semnificativ este şi faptul că după 1990 nici una dintre editurile mari (care plătesc din greu traducerile romanelor de duzină pe care le tot publică) nu s-a repezit să traducă volumul lui V. Posteucă despre experienţa interioară în opera lui R.M. Rilke, carte esenţială a exilului românesc pe care n-am citit-o şi mi-ar plăcea s-o citesc. Ca să nu mai amintesc de atâtea alte scrieri – încă nerecuperate de cultura română post-decembristă –, avându-i de autori pe Zevedei Barbu, Chirilă Popovici, Stan M. Popescu, Alexandru Busuioceanu, Petru Iroaie, Dionisie Ghermani, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ştefan Teodorescu, Octavian Vuia, Nicolae Herescu, D. C. Amzăr, G. Uscătescu, etc., scrieri care, cu asemenea autori, ar putea desigur reprezenta pentru cititorul român contemporan exact hrana spirituală pe care o tot caută şi o găseşte atât de rar.

Note:
1. Despre Horia Stamatu se pot citi următoarele:
– Isabela Vasiliu-Scraba, Hermeneutica folclorului românesc la doi scriitori din exil : Horia Stamatu şi Constantin Amăriuţei, în rev. Viaţa Românească, Anul XCIV, nr. 3-4, 1999, p. 203-206 ;
– Isabela Vasiliu-Scraba, Horia Stamatu despre MIORIŢA, în rev. Asachi (Piatra Neamţ), Anul XI, nr. 177, nov. 2003, p.7-8;
– Isabela Vasiliu-Scraba, Exilul parizian al poetului Horia Stamatu, în rev. Origini (Romanian roots), vol. VII, nr. 9-10 (75-76), 2003, p.14;
– Isabela Vasiliu-Scraba, CONTEXTUALIZĂRI, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p. 73-92; volumul se poate citi pe internet la www.geocities.com/isabelavs
– Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic şi în Mioriţa / The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, p. 38-42;
– Matei Albastru, Horia Stamatu – o viaţă în exil, Ed. Romania Press, Buc., 1998;
– Titu Popescu, Horia Stamatu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (ed. I-a, 1993), Criterion Publishing, 2006.
2. Cultura românească era bine reprezentată în capitala Germaniei prin Institutul Româno-German condus de prof. Sextil Puşcariu. Aici a conferenţiat C. Noica în anii ’40, aici s-a lansat în 1943 traducerea germană a istoriei literare scrisă (şi completată) de Bazil Munteanu, precum şi Der mioritische Raum a lui Blaga, însoţit de un articol de prezentare a filosofului român Lucian Blaga als Kulturphilosoph publicat de Amzăr într-un săptămânal, la 13 august 1944.
3. La cei 86 de ani câţi avea când s-a dus, Heidegger, cu puţin înainte de moarte, şi-a rugat fiul să-i citească la înmormântare din versurile lui Höelderlin (v. Walter Biemel, în vol. Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Ed. Jurnalul literar, Buc., 1993).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

Continuare...