de Cosmin Nasui
Muzeul National al Taranului Român initiaza miercuri, 19 ianuarie, ora 18:00, la Clubul Taranului, seria de conferinte „Mircea Vulcanescu”.
Prima conferinta a ciclului, Mircea Vulcanescu, o evocare, va fi sustinuta de filozoful Mihai Sora, personalitate marcanta a culturii române contemporane.
Conferintele „Mircea Vulcanescu” au menirea sa constituie la MTR un spatiu al dialogului intelectual centrat pe teme ale stiintelor socio-umane, cu deosebire orientat spre tematica raportului între traditie si modernitate în istoria si devenirea culturii si civilizatiei românesti a secolului XX si a începutului de secol XXI. De asemenea, dialogul între cultura si religie va fi privilegiat ca tema de reflectie si dezbatere.
Cultura româna moderna s-a nascut din apelul la modernitate si s-a dezvoltat apoi în tensiunea polara dintre modernitate si traditie. A fost aceasta tensiune benefica, genuina, a dus la rezultate notabile, la o anumita identitate culturala sau nu? Mai este astazi aceasta tensiune reala, efectiva, mai exista în cultura româna un ferment al traditiei? Si ce ar putea sa însemne în contextul postmodernitatii, secularizant si globalizant, apelul la traditie?
Vor fi abordate teme diverse de istoria culturii, a civilizatiei, de istorie a constituirii disciplinelor socio-umane pe tarâm românesc, de istorie a institutiilor culturale românesti, teme tinând de antropologie, etnologie, istoria religiilor, istoria ideilor. Se vor lansa întrebari si se vor amorsa polemici, totul pentru a readuce la prezenta cultura dialogului intelectual, dezbaterea de idei, polemica civilizata.
Punem acest ciclu de conferinte sub numele si semnul lui Mircea Vulcanescu pentru ca el este figura emblematica a intelectualului român al secolului XX. Mircea Vulcanescu reprezinta la superlativ tipul intelectualului angajat si implicat în viata cetatii si a poporului sau, reprezinta de asemenea la superlativ tipul crestinului jertfelnic în lupta cu demonia veacului. Credem ca Mircea Vulcanescu este omul exemplar al culturii române a veacului XX, altii au opere mai închegate, opere încheiate, în schimb, el lasa mostenire aceasta gândire mereu vie, fragmentara, centrata pe problemele cruciale, si viata oferita ca jertfa aproapelui.
Nimic mai potrivit ca MTR sa devina organizatorul unor astfel de întâlniri care sa se desfasoare sub semnul mostenirii intelectuale a lui Mircea Vulcanescu. Dragostea absoluta a lui M. Vulcanescu pentru civilizatia traditionala româneasca, încrederea sa în acest tip uman îl fac în mod necesar partas la aventura intelectuala a MTR, asa cum a initiat-o Horia Bernea. De altfel, textele sale au construit ele însele, alaturi de multe altele, viziunea pe care expunerea permanenta a MTR s-a edificat. Onoram astfel în Mircea Vulcanescu un precursor si un model.
Moderatorul conferinţelor va fi Mihai Gheorghiu, cercetător MŢR.
Despre Mircea Vulcanescu, câteva cuvinte
Am spus cândva (sau am scris undeva) ca generatia aceea din 1927, al carei „sef“ – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea si un vârf, mult mai retras si mult mai putin productiv decât Eliade, si ca acel vârf al ei a fost Mircea Vulcanescu.
Într-adevar, el era polul linistit al disperatei cautari agresive si sfidatoare care aruncase atunci în arena, alaturi de cea a lui Eliade, voci ca acelea ale lui Emil Cioran si Eugen Ionescu, pentru a nu-i numi decât pe cei mai de frunte dintre ei. Era o generatie care-si cauta cu înfrigurare rosturile, mânata, în ultima instanta, de ambitia de a-si pune pecetea pe mari opere de cultura, apte de a lansa pe orbita universalitatii potentialul spiritual al acestor locuri mai de pe la margine în care le fusese dat sa se nasca –, iar cei trei mai adineaori numiti au si izbutit în sensul acesta (bineînteles, doar dupa ce, odata pentru totdeauna, si-au lasat în urma locul de bastina).
Era Mircea Vulcanescu polul linistit al acelei febrilitati în cautare de Sens, pentru bunul motiv ca, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însusi daruit fara vreo alta mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el si închistat în el; dimpotriva: conferindu-i, lui, o deschidere infinita spre Înalt si spre Adânc, precum si – pe orizontala – spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni. În ambele directii (atât pe verticala, cât si pe orizontala) (si, spre deosebire de colegii sai de generatie, autocentrati, prinsi cum erau cu totii în propriile lor efervescente cautari), Celalaltul transcendentei îi era din capul locului la îndemâna si ca deschidere si disponibilitate, dar si ca venire în întâmpinare din propriul impuls.
Toata „opera“ lui, atâta câta este ea (adica mai putin întinsa decât ar fi putut fi, raportata la „volumul“ de fiinta si de informatie structurata care i-a constituit temeiul), a fost strict „ocazionala“: raspuns gratios la diverse solicitari. A tinut numeroase conferinte pentru ca altcineva decât el simtise nevoia unei clarificari, a facut admirabile expuneri improvizate pentru a lamuri câte o nedumerire a cuiva sau pentru a întregi o viziune incompleta, a pus întotdeauna ordine (o ordine supla si vie) în fulguratiile incoerente sau doar fragmentare (si de multe ori tributare momentului) ale unuia sau altuia. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare, pentru ca oricând era gata sa vina în întâmpinarea oricui îsi simtea vagul ideilor sau limita informatiilor ca pe o povara greu de suportat. Este de-a dreptul uluitor cât de vasta era cuprinderea a ceea ce stia pâna în strafunduri si cât de precisa era organizarea a ceea ce apuca sa comunice, fie ca vorbea despre tomism si augustinism sau despre eros si logos în gândirea crestina, fie despre arhitectura sonora a compozitiilor lui Bach si despre muzicalitatea catedralelor gotice. Sau despre orice altceva…
Nu este însa cazul sa trasam aici frontierele între care ar putea fi localizata multitudinea de cunostinte culese de el direct de la sursa si temeinic asimilate, într-o tinerete laborioasa consacrata propriei formari, – lucru pentru care ar fi, desigur, necesare investigatii amanuntite, imposibil de efectuat în putinul timp ce-l avem la dispozitie –, si, de altfel, nici nu este acesta lucrul cel mai important. Cel mai important lucru (si care-l singularizeaza într-un fel în sânul celei mai stralucite generatii careia i-a fost dat sa-si înceapa în România cariera universala) este fara îndoiala deschiderea spre transcendenta, uitarea de sine în sensul cel mai bun – ba chiar sublim – al cuvântului, în sfârsit, bucuria luminoasa a împlinirii în chiar limitele bietei noastre conditii umane – bucurie pe care el o raspândea din belsug de jur împrejuru-i.
Daca sfintenia este însotita mereu de aceasta lumina învaluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcanescu a fost – dintre toti marii sai colegi de generatie – singurul care ne face sa ne îndreptam gândurile, în modul cel mai firesc, spre acest vârf al conditiei de faptura care este sfintenia.
Referinta: fragment din volumul Câteva crochiuri si evocari, de Mihai Sora, Editura Scrisul Românesc, Craiova, colectia „Hermes“, 2000, 174 p. in-octavo, ISBN 973-38-0285-9, p. 83-86 (editie epuizata).
Sursa: http://www.modernism.ro
Continuare...
