Ultimele doua veacuri ale istoriei omenirii au stat sub semnul unui materialism pustiitor care s-a instapanit treptat, in virtutea unei pretinse „legitati obiective”, pe tot intinsul pamantului. S-a predicat mereu „libertatea”, dar intelesul ei nu era altul decat acela al intoarcerii netulburate catre dependenta de cele materiale, cu spatele la Dumnezeu. Aceasta in timp ce adevarata libertate, atata cata a mai ramas, piere incet, incet.

Astazi ni-se spune ca pentru a apara valorile civilizatiei umaniste in fata unor reale sau presupuse amenintari, trebuiesc sacrificate o parte din libertatile de pana acum. Libertatea a devenit astfel o moneda de schimb pentru ca o anumita parte a omenirii sa-si pastreze in deplina „securitate” privilegiile de natura materiala. Surubul se strange treptat, incat cei afectati nu tipa inca de durere. Deocamdata. Dar si daca o vor face intr-o buna zi, iluzia libertatii avuta pana nu demult nu va mai putea fi recuperata niciodata. Tocmai pentru ca era o simpla himera cu care s-au hranit milioane de oameni, produsi ai unei societati rationalizate, industrializate si tehnicizate. Aceasta i-a facut pe multi sa se simta confortabil intr-un sistem de valori indiferent, daca nu de-a dreptul ostil, celor spirituale.

Pana acum, asemenea oameni nu au fost bantuiti de nici un fel de nelinisti, rasfatati fiind de conceptiile bazate pe autonomia individului ce li-se par firesti si libere de orice conditionare. Ni s-a spus ca o asemenea evolutie a ideilor si a sistemelor sociale este una logica, ca ea si-ar fi gasit acum o incununare... fatala. Chiar daca ar fi asa, chiar daca lumea de azi ar fi rezultatul determinist al unui proces implacabil, se impune un mare semn de intrebare: mai poate ramane omul, in aceste conditii, o fiinta cu adevarat libera, daca a ajuns sa-si cladeasca de bunavoie din lutul materiei, de jur-imprejurul sau … zidurile propriei inchisori?

Si totusi nu se poate vorbi de o asemenea “lege” a naturii omenesti, tocmai pentru ca adevarul privind fiinta umana este de fapt cel al libertatii, nu al robiei, fie aceasta oricat de indulcita. Exista si exceptii care arata cu prisosinta ca spiritul omenesc se poate ridica impotriva pretinsului curs implacabil al “evolutiei sociale”. In fata pustiirii atotcuprinzatoare, al carei varf de lance era comunismul (dar care nu se reducea la el), s-au asezat acei oameni care au perceput-o la adevaratele ei dimensiuni. Spiritul lor liber nu se putea impaca cu aceasta evolutie, cu “veacul acesta nou cu politica si vrajba lui, cu uitarea de Dumnezeu si cu dragostea de straini si de tot ce este al altora, veac care calca in picioare felul nostru de viata, cu puterile, cu vredniciile si frumusetile ei”.(Ion Mota)


Intr-un asemenea moment de rascruce, din lumea romaneasca a valorilor crestine au tasnit in mod spontan mugurii unei adevarate renasteri. O mana de oameni s-au strans la icoana, alaturi de Corneliu Codreanu si Ion Mota, fara a pune pe primul plan probleme doctrinare sau programatice. „Legiunea Arhanghelul Mihail” a luat nastere doar in jurul unei stari de spirit, a unei trairi pe care o impartaseau toti cei care i s-au alaturat, „crezand nelimitat”. In focul luptelor si al prigoanelor, timpul pentru limpeziri filosofice era ca si inexistent. Dar scrierile din aceasta perioada, in special ale Capitanului si ale lui Mota, cuprind in ele germenii unei doctrine care era in primul rand traita de o intreaga generatie a tineretului roman al acelei vremi. Nu este vorba nici pe departe de vreo inovatie filosofica, ci pur si simplu de o actualizare pe scara larga, specifica timpului si locului, a adevarului crestin despre om.

„Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura crestinatatii noastre vii eu o vad mai ales in masura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gand la respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu. Jertfa aceea care e dezlantuita in noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decat fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne incalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra omeneasca carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformandu-ne in rana vie (de „soare si sange”, cum ar zice Radu Gyr), ne pune in directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul in sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste, mai vii, mai crestini. Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.” (Ion Mota)

Din aceste cateva randuri iradiaza deja intreaga filosofie legionara privind persoana umana. Aceasta avea sa-si gaseasca ragazul asezarii si al formularii ei mult mai tarziu, odata cu „Doctrina legionara”. In aceasta lucrare de referinta, Horia Sima nu face decat sa dea o forma organizata trairii care i-a animat cu nestinsa energie pe el si pe camarazii sai. Din acest rod al intregii experiente spirituale legionare, ne vom opri aici la viziunea asupra omului, care este cheia de bolta oricarui edificiu filosofic, politic sau social.

Omul nu este privit ca individ, ca o simpla multiplicare indefinita a unei naturi (esente) comune, ci ca persoana. Fiecare existenta umana isi are unicitatea ei irepetabila. Dar, pasind pe acest taram al filosofiei existentialiste, Horia Sima se delimiteaza net de conceptiile necrestine ale lui Nietzsche sau Sartre. Problema libertatii joaca aici un rol fundamental. Definita initial in sens larg ca „posibilitatea de expansiune nelimitata” a individului, se poate constata ca aceasta „libertate” duce inevitabil la autodistrugere, la insasi anihilarea persoanei umane, care este de fapt suportul oricarei libertati. Tribulatiile celor doi filosofi amintiti, sau a multor altor artisti si creatori care traiau existenta cu o intensitate iesita din comun, mergand pana la “arderea propriilor aripi”, sunt pilduitoare in acest sens.

Ateismul nu poate scoate omul din acest cerc vicios. Adevarata libertate este definita prin urmare tot ca o expansiune nelimitata, dar de data aceasta a energiei creatoare, a esentei profunde a fiecarui eu, adica, in ultima instanta, a dragostei, a chipului divin din fiecare dintre noi. Aici se afla radacinile adevaratei libertati.

“Dragostea elibereaza, dar nu robeste din nou; cucereste dar nu supune, sfarma catusele, fara a pregati altele; invie pe om, fara a-l inmormanta iarasi. Orice moment de dragoste este un moment de creatie, un moment de libertate, un moment de traire spirituala si un moment de cunoastere a adevarului. Ne aflam in fata unor notiuni echivalente si insubstituibile. Toate sunt implicatii ale dragostei. Sufletul inundat de dragoste este un suflet spiritualizat. Libertatea nu-i decat starea launtrica a individului care simte cum cresc in el puterile creatoare.” (Horia Sima – „Doctrina legionara”)

O asemenea revarsare nu anuleaza, ci dimpotriva, potenteaza persoana umana, care-si poate gasi un camp de expansiune nelimitat pentru energia sa creatoare, tragandu-si puterile din fantana inepuizabila a dragostei. Numai trairea in adevar, cea care scoate la lumina icoana chipului lui Dumnezeu din sufletul omenesc, indiferent cat de intensa ar fi, nu il devoreaza in cele din urma pe cel care o manifesta.

Dragostea de Dumnezeu sau dragostea de Neam, care impun orientarea omului pe o anumita linie, nu anuleaza faptul primordial al libertatii. Neamul este tot o realitate de ordin spiritual, o creatie a Celui care a „facut cerul si pamantul, cele vazute si cele nevazute”. De aceea, orientarea omului pe acest fagas al iubirii de Neam, adica al comuniunii cu fratii de sange si de credinta, si al iubirii de Dumnezeu, a dorului de comuniune cu El, nu cunoaste alte hotare, afara poate de jertfa suprema. Dar un asemenea gest nu este o descompunere a persoanei umane in infernul lipsei de iubire, ca in cazul trairilor anarhice cu deznodamant fatal, ci rodul ultim, ofranda cea mai de pret pe care o poate da fiecare dintre noi, cea care deschide portile Imparatiei Cerurilor.

Aceasta conceptie s-a inchegat in mod spontan in mii de suflete de romani, aprinzandu-se de la scanteierile starii de spirit primordiale ce-i anima pe Capitan si pe cei dintai legionari. Ea este practic identica cu filosofia „libertatii moralei” a lui Christos Yannaras, care-si are temelia in studiul sistematic al teologiei ortodoxe autentice, dezbarata de „modernizarile” cu iz apusean, adesea purtatoare de elemente „legaliste” sau „pietiste”.

Din aceasta perspectiva, morala nu-si poate avea radacinile nici in anumite conventii, nici in constrangerile unei autoritati superioare, ci exclusiv in sfera libertatii spirituale. Asceza si diversele restrictii „impuse” de trairea unei vieti crestine nu sunt nici un scop in sine si nici o limitare, ci un mijloc terapeutic de dobandire a adevaratei libertati interioare si a comuniunii cu Dumnezeu. Iar pacatul, dincolo de cuantificarea sa formala prin diversele canoane, nu este altceva decat esecul atingerii acestui scop fundamental. Ierarhizarea patimilor si a pacatelor nu este decat o masura a indepartarii de aceasta tinta, o masura a „des-crestinarii” noastre, in vreme ce bifarea pozitiva, dar formala, a acestor capitole nu indica nicidecum gradul de desavarsire interioara.

„Daca dragoste nu e, atunci nimic nu e”, ne spune Sf.Ap.Pavel. Existenta omului ca persoana este caracterizata tocmai prin libertate si prin dragoste, si abia in ultimul rand prin partasia la o fire comuna. Dragostea Creatorului si apoi a celorlalti semeni este cea care ne ridica la stadiul de ipostas purtator al icoanei divine, adica la acel mod de existenta personal, dupa chipul lui Dumnezeu. Iar libertatea care ne-a fost daruita ne permite fie sa intoarcem la randul nostru aceasta dragoste de care avem parte, fie sa o refuzam. De aceea, ce poate fi o mai buna „masura a crestinatatii noastre”, alta decat propria daruire, propria jertfa, facuta cu dragoste si consimtita in mod liber, asa cum a scris-o si apoi a si faptuit-o in mod suprem Ion Mota?

„Ei stiau foarte bine ca violenta se afla la antipozii adevarului si moralei Bisericii si ca, dupa litera canoanelor ecleziastice riscau (...) mantuirea propriilor suflete. Cu toate acestea, primordiala in ochii lor nu a fost salvarea lor individuala, ci aceea a poporului: eliberarea vietii tuturor de sub robia tiraniei. Primordial era „noi”, nu „eu” (...), de aceea le era indiferent sa fie ei insisi „osanditi”. Lupta lor era fapta eroica a abnegatiei din urma, un risc extrem al iubirii, un eveniment de libertate si comuniune.”

In randurile acestea ii putem regasi desigur atat pe legionarii care au luptat impotriva comunismului in Spania sau pe crestele Carpatilor, cat si pe Nicadori, Decemviri si Razbunatori, desi ele au fost scrise probabil in totala necunostinta de cauza in ceea ce-i priveste. Ele apartin lui Christos Yannaras ("Libertatea moralei”, Ed. Anastasia, 2002, p.229) si se refera la preotii si episcopii greci care la 1821 s-au ridicat cu arma in mana pentru libertatea neamului lor, incalcand astfel in mod formal toate canoanele ecleziastice. „Ei au folosit astfel violenta fara sa-si fi asigurat mai inainte justificarea etica individuala cu citate din Scripturi sau cu cine stie ce „teologie a revolutiei”.”

Aceasta intelegere a lucrurilor –din care lipseste orice fel de „teoretizare a violentei”- le smulge din sfera patologiei si a fanatismului dement, unde le plaseaza cu incrancenare si in mod fals rauvoitorii, si le aseaza la locul cuvenit, acolo unde le-au asezat intotdeauna si camarazii lor: sub semnul jertfei.

Paralelele pot continua, cu toate ca, in „Doctrina legionara” suntem avertizati explicit ca in cadrul ei nu trebuie sa cautam pagini de teologie. Faptul esential este acesta: atunci cand formularile filosofice ale unor trairi (caci si Ortodoxia pleaca in primul rand de la viata crestina, nu de la institutii sau dogme apriorice) sunt practic identice, sau perfect compatibile, inseamna ca samburele care le sta la baza este acelasi. Ca avem de-a face, in context romanesc, cu o reactualizare de proportii nemaiintalnite a adevarului crestin-ortodox despre om, cu toate consecintele care decurg din el.

Dar aceasta adevarata revolutie spirituala nu a avut loc dinspre structurile ecleziastice, ci din mijlocul unei lupte nationale, care a cautat in permanenta sa se puna, smerita, sub scutul adevarurilor divine. Pentru multi din cei care au luat parte la ea, aceasta lupta a constituit poarta spre descoperirea propriei chemari de slujire a lui Dumnezeu. Exista atatea exemple de legionari pentru care drumul adevaratei libertati a insemnat imbracarea straiului preotesc sau monahal, incat in conditii firesti acest fenomen ar fi dus in timp cu siguranta la o primenire calitativa a intregilor structuri bisericesti de la noi. Nu i-a fost harazit neamului nostru sa aiba parte de un asemenea fenomen, dar i-a fost dat sa aiba parte de o serie de duhovnici de inalt calibru spiritual, care, in loc sa ocupe inalte raspunderi pastorale, au trecut prin aspra scoala a inchisorilor comuniste, inainte de a se aseza la cate o manastire unde sunt asaltati de mase de credinciosi.

Intorcandu-ne la punctul de plecare, cel al situatiei din lumea de azi, se poate constata ca in evenimentele pe care ne este dat sa le vedem sau sa le traim, o viziune asupra libertatii asemeni celei schitate mai sus este ca si inexistenta. Ne-adevarurile despre om care au uzurpat tronul Adevarului se manifesta uneori prin excese patologice. Minciuna existentiala poate fi uneori mai comoda, mai maleabila decat adevarul, dar excesele ei sunt intotdeauna catastrofale. Razboaiele recente, ca si cele care probabil vor urma, nu sunt altceva decat o consecinta aproape fireasca a conceptiilor despre om ce se infrunta acum in mod vizibil: cea a autonomiei individualiste cu cea a autoritarismului religios. Nici una, nici alta, nu este cea adevarata, pentru ca nici una, nici alta nu pune accentul pe dragoste: “Miscarea Legionara nu se intemeiaza exclusiv nici pe principiul autoritatii si nici pe acela al libertatii. Ea isi are temeliile infipte in principiul dragostei. In el isi au radacinile atat autoritatea cat si libertatea. (…) Dragostea este cheia pacii pe care Mantuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor in lume. Pana la sfarsit, ele se vor convinge, dupa ce vor fi ratacit, cercetat si incercat totul, ca, in afara de dragostea pe care Dumnezeu a sadit-o in sufletele oamenilor, ca o sinteza a tuturor insusirilor omenesti si trimitandu-ni-o prin insusi Mantuitorul, Iisus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtutilor, nu exista nimic care sa ne poata da liniste si pace”.(Corneliu Zelea Codreanu)

Lectiile istoriei ne-au invatat ca fortele „eliberarii” au fost intotdeauna mai puternice si s-au impus mereu in fata incrancenarilor autoritariste. Daca exista anumite „conspiratii”, atunci acestea nu ar fi putut reusi fara captarea si instrumentalizarea dorintei de libertate a oamenilor. Acest motor a fost intotdeauna cheia “succesului”, el fiind indispensabil la obtinerea sa. Atata doar ca in cazul unui triumf deplin, la scara totala, a acestui tip de “libertate” (amintit si la inceputul acestor pagini) se va ajunge cu timpul la sterilizarea si in final la moartea spiritului creator. S-ar putea insa sa se ajunga acolo intr-un mod mult mai abrupt, caci, asa cum spuneam, sunt destule semne ca surubul libertatilor se strange treptat, treptat.

Dar „un pumn de lumina daca mai exista in suflet, el poate sa devina izvorul unei fulgeratoare renasteri interioare. Drumul mantuirii este unul singur: acela al regasirii cu Dumnezeu”, avea sa scrie Horia Sima. Un asemenea „pumn de lumina” iradiant este cu siguranta cunoasterea, dar mai ales trairea adevarului crestin despre om. Avem certitudinea ca asa cum acesta a existat in trecut, el palpaie inca si azi si va renaste in ziua de maine, si ca energiile pe care el le degaja sunt mai puternice decat cele ale descompunerii anarhice.

Caci de aceasta data omul nu mai este singur cu pornirile lui, fata in fata cu neantul, ci lucreaza impreuna cu Dumnezeu, cu Cel de-a dreapta Caruia vor sta cei vrednici in veacul de apoi.

Bogdan Munteanu "Permanente" Nr.5/2003


-aceste randuri sunt inchinate aniversarii a zece ani de la moartea Comandantului Horia Sima-

Sursa: Fundatia "George Manu"

Continuare...

articole: Vasile Voiculescu, un poet printre sfinţi  

Posted by Vestitor in , , , Editeaza

de Daniela Cârlea Şontică – Jurnalul Național – 4.10.2009



Văzându-l pe stradă, în apropiere de Patriarhia Română, un copil ar fi exclamat: “Mamă, uite-l pe Iisus Hristos!”. Era bătrânul poet, cu părul nins de greutăţile temniţei, cu umerii plini de povara metaforelor despre Dumnezeire, cu pieptul plin de invizibile decoraţii îngereşti pentru viaţa de medic.

Născut la Prâscov, judeţul Buzău, în 1884, într-o familie de gospodari de mijloc, Vasile Voiculescu şi-a depăşit condiţia, studiind medicina şi practicând nobila meserie pusă în slujba oamenilor, dar şi dedicându-se literaturii pentru care a avut reală chemare. Adevărata depăşire a condiţiei a făcut-o însă printr-o trăire demnă de “Vieţile Sfinţilor”.

După o viaţă de luptă cu boala şi mizeria altora, ajuns la vârsta venerabilă de 74 de ani, poetul a fost arestat şi condamant pentru poeziile sale cu caracter religios pe care le citea în grupul Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. De altfel, întreg grupul a fost arestat atunci, în 1958. Era văduv, soţia pe care o iubise enorm, Maria Mittescu, murise în 1946. Caietul cu poeme religioase i-a fost confiscat de Securitate şi adus ca probă la interogatoriu. Blajinul scriitor, adevărată figură de pateric, a fost obligat să declare: “Începând din anul 1947 şi până în prezent, eu am scris mai multe poezii cu conţinut mistic religios, de îndemn la o viaţă duhovnicească, de rupere de viaţă, care prin interpretare au caracter duşmănos faţă de regim”. (Marius Oprea, “Advărata călătorie a lui Zahei. Ultimii ani ai lui V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins”, Humanitas).

Vinovatele-i versuri sunau cam aşa: “O, ţara mea, mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,/ Cu traistă de cerşetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”. Nu a plăcut deloc mesajul lor, dar este posibil ca şi fără să fi scris aceste versuri cu caracter “mistic” Vasile Voiculescu să fi fost închis numai pentru întâlnirile de la Antim. Sentinţa a fost nemiloasă cu un om aflat la acea vârstă: cinci ani de temniţă grea şi confiscarea averii. A fost dus la Jilava. Apoi la Aiud, într-o celulă cu 15 deţinuţi, intelectuali ca şi el. În scurt timp s-a îmbolnăvit foarte rău, suferea de TBC la coloana vertebrală. Din cartea lui Florentin Popescu, “Detenţia şi sfârşitul lui Vasile Voiculescu”, apărută la Editura Vestala, aflăm că, atunci când unul dintre gardieni i-ar fi cerut lui Vasile Voiculescu să fie delatorul celorlalţi deţinuţi, el a spus cu demnitate: “Nu, eu sunt un mistic şi stau retras”. În 1962, scriitorul a fost eliberat. În aceeaşi carte aflăm cât de bolnav a ieşit din închisoare şi cum era îngrijit de fiul său, Ion. Era o epavă, durerile creşteau mereu, începuse să refuze mâncarea ca să moară mai curând. Îşi ruga fiul să nu-i mai facă tratamentul: “Te conjur să nu-mi mai faci nimic, nici o injecţie cu morfină, ca să adorm şi să nu mă mai scol”. Înainte de a muri, la 26 aprilie 1963, i-a spus fiului său: “M-au omorât. Ai grijă, sunt mai perverşi decât crezi tu”.

La un de la moarte, a început reabilitarea sa. I-au apărut poemele extraordinare din volumul: “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakesperare, în traducere imaginară de…”, i-au fost reeditate proza şi dramaturgia care îl situează între scriitorii de prim rang ai literaturii române.

Portret din mărturii
În vremea primului război mondial, Vasile Voiculescu a fost medic la Bârlad. O mărturie despre acea perioadă a lăsat academicianul Iuliu Nitzulescu, de asemenea, scriitor-medic, într-un interviu: “L-am cunoscut pe V. Voiculescu îndeosebi sub aspectul său de medic şi, aş accentua, de eminent şi adevărat medic, care îşi iubea profesia şi se devota cu tot sufletul celor suferinzi. (…) Am fost adânc impresionat de seriozitatea, căldura, efortul neobosit depus de V. Voiculescu pentru îngrijirea bolnavilor noştri. (…). În fiecare dimineaţă făceam o vizită prelungită şi aceasta, în afara prescripţiilor şi intervenţiilor terapeutice necesare, era însoţită întotdeauna de expresia unei adânci înţelegeri sufleteşti şi a unor sentimente cu adevărat părinteşti”. (Cronica, nr. 11, 1970). Despre credinţa sa, le mărturisea în 1935 studenţilor de la Teologie: “M-am născut, cred, un tip de credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată” (publicată în revista Gândirea). Credincioşia sa trăitoare s-a văzut în viaţa sa ascetică, plină de rugăciunea învăţată la Antim în jurul marilor duhovnici şi prieteni de spirit, dar se vede şi astăzi în întreaga sa creaţie infuzată de ideea de dumnezeire, de urcuş, luptă cu păcatul, cizelare sufletească în vederea strălucirii în lumina lui Hristos. Ştefan Zeletin, filosof şi sociolog, prieten şi pacient al doctorului V. Voiculescu, scria pe volumul său de proză, “Retragerea”, din 1926: “D-rului V. Voiculescu, în semn de recunoştinţă pentru bunăvoinţa până la jertfă pe care mi-a acordat-o cu prilejul atât de deselor mele păcate fizice. Şt. Zeletin”. Pentru merite deosebite, Voiculescu a şi primit Ordinul “Coroana României” cu spade în gradul de Ofiţer.

Fiul său, Ion Voiculescu, mărturisea: “După moartea mamei, (…) tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani”.

Virgil Ierunca, în volumul “Româneşte”, publicat la Humanitas, povesteşte despre un moment petrecut după eliberare şi care ne arată încă o dată verticalitatea poetului. Trăia în odaia sa în mod voit neîncălzită când a primit vizita lui Tudor Vianu, în încercarea de a-l face pe bătrân să scrie în spiritul noului regim. Răspunsul poetului a fost unul negativ. “Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un nu atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede”, scrie Ierunca.

Adrian Nicolae Petcu, în articolul “Închisorile lui Vasile Voiculescu”, revista Rost, consemna o mărturisire a istoricului Vasile Boroneanţ, fost deţinut politic: “Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi, dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!”.

Sursa: http://patermihail.wordpress.com

Continuare...



Sursa: Vasile Voiculescu - "Ultimele Sonete ale lui Shakespeare"

Continuare...

de Monica Andronescu

Vasile Voiculescu, între "jocul" de-a iubirea şi "jocul" de-a credinţa
"Când n-o mai fi nici urmă din noi în amintiri,/ Cu spaimă dezgropa-vor dintre hârţoage roase/ Un alb colos de versuri, mai tari ca nişte oase:/ Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri." În primăvara anului 1958, anul arestării sale, în Duminica Paştelui, aşa îşi începea Vasile Voiculescu unul dintre sonetele "în traducere imaginară"... Era cea mai grea perioadă din viaţa lui, poetul era bolnav, suferea cumplit şi se apropia de nemurire. Dar în toamna aceea, viaţa avea să-i rezerve o nouă întâlnire cu suferinţa... procesul Tribunalului Militar, în urma căruia va fi trimis în temniţa comunistă.

"Domnilor, dacă n-aş fi ajuns medic, cred ca aş fi fost preot", mărturisea Voiculescu în confesiunile sale. "Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere." Iar "jocul" avea să-l poarte departe, departe, pe mările spiritului şi ale credinţei, făcându-l să dezvăluie şi să-şi dezvăluie cu un curaj pe care, poate, nici unul dintre marii trăitori mistici de la noi nu l-a avut vreodată, taine ale lumii şi ale universului. Iar cea mai mare dintre toate a fost cea a iubirii, sau "jocul cu iubirea" ca să-i urmăm cuvintele. Un joc ce-avea să capete forma desăvârşită în acei patru ani dinaintea arestării sale într-un proces nedrept - ca toate procesele comuniste ale acelei perioade - în sonetele "închipuite" ale lui Shakespeare...

"Pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă literară, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă." "Jocul" lui Voiculescu de-a credinţa avea să-i ţină loc de viaţă şi, uneori, de moarte, în clipele cele mai grele pe care le-a străbătut în acei ultimi ani ai existenţei sale, când drumul spre nefiinţă l-a apropiat mai mult decât oricând de... iubire. În formele ei cele mai pământeşti, căutându-i în permanenţă sensurile şi nonsensurile. "Bem pân' la fund paharul: în drojdia Iubirii/ S-ascunde-o mai adâncă, subtilă îmbătare,/ Fără de aburi, rece: o neagră exaltare/ Ca dup-o-naltă crimă în slujba dezrobirii.../ Am fost şi noi doi îngeri... legi sumbre am călcat.../ Ci-mbrăţişarea noastră oricât de vinovată/ Păstra în ea savoarea întâia, neuitată/ Şi paradiziacă a primului păcat./ În inimile noastre stă pacea nemuririi./ O veşnică ştiinţă, grăind peste mustrări,/ Ne spune că sub zvârcol, blesteme şi ocări,/ Zac numai dor şi flăcări în gheaţa despărţirii,/ Că-i pe nedrept infernul în care ne muncim/ Şi-n ghearele Satanei noi încă strălucim."

Dar să ne întoarcem în timp. În toamna lui 1946, soţia lui, Maria, zisă Lica, moare în urma unei hemoragii cerebrale şi atunci începe ultima etapă a vieţii lui Vasile Voiculescu, ultimii aproape 20 de ani în care scriitorul, retras tot mai mult de lume şi adâncit în creaţia sa caută şi descoperă "jocul" cu Dumnezeu, cu iubirea, cu nemurirea, cu moartea în cele din urmă. Acum scrie câteva dintre cele mai importante povestiri ale sale - "Lostriţa", "Iubire Magică", "Taina gorunului" -, acum începe să frecventeze întrunirile publice de la Mănăstirea Antim organizate de gruparea Rugul Aprins, ceea ce îl va face să se apropie şi să practice "rugăciunea inimii". Tot mai puternică alunecă spre lumea călugărie, a lumii monahale, iar asta se va vedea tot mai puternic în scrierile sale din acea perioadă, care vor fi şi principalul cap de acuzare în procesul ce i se va intenta în toamna lui 1958, după ce poetul trecuse deja prin două operaţii de prostată care-l apropiaseră de mormânt. Aşadar, timp de aproape zece ani până în iarna lui 1954, mai exact în decembrie, când începe să scrie Sonetele, textele lui Vasile Voiculescu au o temă exclusiv mistică. Şi dintr-odată, în versurile lui îşi caută şi-şi găseşte loc iubirea. Iubirea carnală, iubirea, în varianta ei desprinsă din mitul androginului... pe care adesea îl face să se întâlnească şi cu poezia creştinismului. Şi iată-i zbuciumul şi tristeţea: "S-a străduit natura ca omul să nu-i scape:/ Iubirea îl urcase deasupra ei prea tare,/ A-nmormântat-o-n carne..."

Apoi, în 1954 şi 1955, Voiculescu petrece mult timp în spital, suferind două operaţii de prostată. Se luptă din răsputeri cu suferinţa şi cu vârsta, îndură totul, iar pe patul spitalului scrie în continuare sonete... Pe 7 noiembrie 1955, internat fiind şi după operaţie, speriat şi totuşi dorindu-şi apropierea morţii şi simţindu-i în permaneţă aripa deasupră-i, poetul descoperă din nou iubirea... "Şi mâna cu condeiul căzu ca o aripă./ Culcai pe masă tâmpla... şi, aşteptând pieirea,/ Crezui că este moartea... era, vai, tot iubirea."

Ca un timp dăruit poeziei sau iubirii, cei patru ani în care a scris sonetele sunt patru ani furaţi morţii. E timpul de graţie dinaintea plecării la închisoare ce avea să-l poarte ireversibil şi către mormânt, după aproape patru ani de detenţie grea, executaţi, din cei cinci la care fusese condamnat.

Ce rămâne? Mărturisirea dintr-unul din primele sonete: "Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:/ Cu ideala forţă mi-apropriu ce mi-e drag,/ Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie/ În care, fără urme de pulbere târzie,/ Te-amestec şi pe tine cu sila: pentru mag,/ Pământul n-are margini, nici cerurile prag."

"Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate/ Cu rimele creneluri şi orice vers un zid./ Pe tine, prinţ hermetic, ca-ntr-o eternitate,/ Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid./ Haină, marea lumii să-l bată furioasă,/ Cu haita ei de pisme, zavistii, hâdă ură,/ Nu vor clinti o iotă din mândra-i armătură,/ Nevolnice să-i spargă enigma glorioasă./ De-acum nu ne mai pasă ce are să se-ntâmple.../ Punând în lanţ uitarea şi ferecându-i zborul,/ Cu laurii veciei neofiliţi pe tâmple,/ Vom înfrunta trecutul, ce-asmute viitorul:/ Că-n inimă-mi, ascunsă, stă slova nemuririi,/ Şi-o scriu cu diamantul caratelor iubirii..."
Vasile Voiculescu (Sonetul CLXII)

Sursa: http://www.jurnalul.ro

Continuare...

Mircea Platon - Dan Botta: vocatia libertătii cu Dumnezeu  

Posted by Vestitor in , , Editeaza

În cursul uneia dintre desele noastre convorbiri, în apartamentul său dintr-o casă veche de pe Strada Pitar Mos, scriitorul gîndirist Pan M. Vizirescu mi-a spus că Dan Botta i-a cerut să-i fie martor în duelul la care voia să-l provoace pe Lucian Blaga. Pan Vizirescu a refuzat, explicîndu-i atleticului si spadasinului Botta că nu poate fi părtas la încercarea de a vătăma un clasic în viată. Povestea disputei dintre Botta si Blaga e arhicunoscută acum, iar contextul polemicii lor referitoare la teoria „spatiului mioritic”, polemică în cursul căreia Botta a încercat să-si dovedească paternitatea „teoriei mioritice” recurgînd la arhaica ordalie judiciară a duelului, a devenit subiect de dizertatii doctorale. Dar atunci cînd iese dintre paginile înguste ale lucrărilor academice, prezenta lui Dan Botta are încă nevoie de martori pentru că încă provoacă, pentru că încă nu s-a cumintit si pentru că rîndurile sale răsună astăzi într-o lume care, trecută prin reeducarea comunistă si consumistă, îi e complet ostilă.
Pentru a întelege mai lesne ostilitatea intelighentiei românesti fată de „miturile” mediteraneene ale lui Dan Botta trebuie să coborîm putin pe firul timpului si cităm din cartea romano-catolicului Mario Rinvolucri, Anatomy of a Church: Greek Orthodoxy Today (1966). Preocupat de unirea ortodocsilor cu Roma, Rinvolucri deplînge în această lucrare „sovinismul” călugărilor greci de la Muntele Athos si al grecilor cu care a discutat prin cafenelele Eladei:
„Ce exemple fascinante de sovinism se pot întîlni la Muntele Athos. După circa patruzeci de conversatii cu monahii de pe Munte am putea pune cap la cap o istorie a Greciei de-a lungul acestor idei: Cînd voi în Apus erati încă sălbatici noi aveam mari gînditori, Aristotel, Platon.... pe cine puteti voi compara cu ei? Pe vremea lui Alexandru cel Mare grecii domneau peste întreaga lume. Peste Imperiul Roman se trece apoi în tăcere discretă. Istoria reîncepe cu Constantin si cu ridicarea crestinismului la rangul de religie oficială a Imperiului. Sfintii Părinti greci au dezvoltat teologia crestină. Misionarii greci au adus crestinismul slavilor balcanici si rusilor”, s.a.m.d. s.a.m.d.


Tonul paternalist , tuguierea dispretuitoare a buzelor arse de patima cunoasterii, mijirea profesorală a ochilor încercănati de colbul noptilor nedormite pe tratate academice, condeiul obisnuit să pună strivitor punctul adevărului pe i-ul tuturor erorilor noastre balcanice si „balcanizante” ne-au devenit deja cunoscute de la bonjuristii nostri politici si ideologici care deparazitează cu anasîna tot ce prind în ograda si prin mintea românului. De la găini la Stefan cel Mare, si de la Nae Ionescu la Constantin Brîncoveanu, totul e acuzat fie de desfrînare, fie de fascism, fie de plagiat, fie de gripă aviară. În lipsă de altceva mai bun, echipele de inchizitori sanitaro-culturali „Fahrenheit 453” ale UE vor ajunge să eradicheze găinile pentru plagiat si pe Nae Ionescu pentru gripă aviară. Asta nu înainte de a pune turmelor de oi si de oameni microcipuri în urechi, buză, sprînceană sau buric. Microcipuri emo pentru linistea dumneavoastră.
Si asta pentru că „elitele” noastre, ca si Rinvolucri, nu gustă memoria lungă a românilor, faptul că în Răsărit Aristotel, Platon, Alexandru cel Mare sau Sf. Vasile cel Mare sînt încă vii. Că sînt o prezentă. Că sînt puncte de referintă: icoane. La fel cum au fost, pentru Apus, mitul descendentei troiene al vechii Rome sau al Frantei, mitul (cladit pe o falsificare deliberată) „donatiei împăratului Constantin” care a stat la temelia puterii temporale a papilor (redusă astăzi la Vatican), mitul „vechii constitutii” care a îmbrăcat forme conservatoare sau liberale la englezi, mitul descendentei getice/gotice a regilor suedezi sau spanioli, mitul acelei „prisca sapientia” care a stat la temelia revolutiei stiintifice. Mituri care sînt istoria ca memorie, ca ritual, ca precedent, ca anamneză, ca mod de a articula un limbaj comun specific comunitătilor cu memorie lungă. Mituri pe baza cărora s-a construit ceva, mituri pe baza cărora s-a rezistat, asa cum au fost serbările de la Putna din 1871 si 1957.
S-a vorbit, nu destul, de caracterul imbecilizant si omogenizant al „mitologiei” istoriografiei comuniste. E adevărat, Vasile Roaită sau Zoia Kosmodemianskaia, sau orice altă filă de istorie din manualele inspirate de cominternistii anilor ’50 sau de neojdanovistii anilor ’80 era imbecilizantă. Dar nu pentru că era un mit. Ci pentru că era un mit sintetic, un transplant de rădăcini. În loc de tarina traditiei, eram săditi în vată muiată în apă, ca să crestem, rod al unui experiment al biologiei sovietice, nu stejari cu trunchi, ramuri si rădăcini, ci fasole cu „tulpinită”, „frunzulite” si „rădăcinute”, livizi, amorfi si lipsiti de consistentă. Această formă de esperanto istoriografic, „miturile” istoriografiei comuniste, falsele ei modele adică, au fost folosite pentru a croi românilor o albie sufletească falsă . Or, ceea ce observăm este că în ultimii douăzeci de ani s-a folosit pretextul atacului la miturile istoriografiei comuniste pentru a dezmembra toate modelele istoriei nationale. În locul lor se sădesc, din nou, false mituri, false modele menite a rodi în noi ca niste seminte rele: mitul progresului, mitul multiculturalismului voios, mitul tolerantei, mitul consumului, mitul Occidentului, mitul UE, mitul globalizării, mitul familiei androgine, mitul lui Che Guevara, mituri gnostice, care ne cer să ne retragem din istorie si să frecventăm solitari doar „biserica interioară” . Toate aceste mituri sînt mituri de supermarket, mituri preambalate, mituri modificate genetic si care deci ne vor modifica genetic, care vor otrăvi pînza freatică a sufletelor noastre. Ele sînt produse nu de istorici, ci de ideologi.
Noua istoriografie nu e scrisă de istorici, adică de oameni cu constiintă istorică, ci de ideologi fără constiintă istorică, de oameni care instrumentalizează date istorice. De oameni care stiu doar să manipuleze masinăria istoriografică – citate, teorii, jargon, prezentări la seminarii – astfel încît să obtină un produs de serie. Stăpîni peste aceste fabrici ale „adevărului”, noii ideologi îi îngoapă, îi elimină de pe piată pe vechii istorici, pe „artizanii” istoriei care nu pot produce în serie. Într-adevăr, diferenta dintre acesti noi ideologi si adevăratii istorici e precum diferenta dintre un „muncitor specializat” din industria textilă si un tesător de covoare din vechime. Muncitorul specializat stie să apese pe butoanele masinii care tese covoare. Dar nu mai stie să facă el însusi covoare, nu mai investeste nimic din el în produsul obtinut. În cursul revolutiei industriale s-au pierdut artele si meseriile, s-au pierdut mesterii care stiau să facă lucruri cu mîinile lor, care aveau simt estetic, care uceniceau ani de zile pentru a învăta secretele meseriei, care avea simtul lucrurului bine făcut, care erau mîndri de roadele muncii lor, si care erau liberi pentru că îsi puteau cîstiga singuri existenta.
În decursul revolutiei istoriografice/ideologice din ultimele decenii oamenii cu constiintă istorică au fost înlocuiti de „soldatii stiintei”, de ceea ce Frederick W. Taylor – părintele taylorismului care a stat la baza mecanizării muncii, mortii si memoriei – numea „gorile inteligente” . Într-adevăr, singurul rezultat al „demitizării” istoriei e că s-au înmultit oamenii convinsi că se trag din ziarul de ieri. Istoria scrisă de oameni fără constiintă istorică e ca istoria artei scrisă de medici legisti: un sir de autopsii. Ne constată periodic decesul si răpesc oricărui om normal pofta de viată. Si asta pentru că aceste autopsii istorice nu sînt de fapt adevărul, ci o dizolvare acidă a constiintei istorice. Aceste autopsii istorice, executate pe modele istorice tratate ca si cadavre, nu au si nici nu sînt menite să aibă nici un efect asupra acelor figuri ale trecutului, ci asupra celor care privesc astăzi operatia. Nu „umbra lui Mircea la Cozia” suferă, ci scolarul care e silit să privească siluirea „postmodernă” a memoriei marelui domnitor. Cu alte cuvinte, miza demitizării nu e explodarea cutărui sau cutărui act istoric al voievozilor nostri, ci anihilarea faptului istoric al memoriei lor. Voievozii nu mai pot fi reeducati, dar memoria noastră da. Si executia lor în piata publică astăzi nu vizează distrugerea lor, ci a noastră. E un amfiteatru al memoriei din care sînt alungati treptat eroii si sfintii pentru a se face loc demonilor.
Desigur că acesti iconoclasti intelectuali, ideologii care tintesc la distrugerea icoanelor, a modelelor, vor scrie, dacă nu vor primi consemn să tacă, despre „protocronismul” lui Dan Botta, despre „esentialismul” său, despre „tracomania” sa etc. etc. etc.. Sigur că putem avea rezerve fată de lectura pe care o face Dan Botta lui Despot Vodă, glorificat în paginile sale pentru visele de mărire bizantină si pentru presupusul său românism, dar răsturnat în realitate de boierii moldoveni exasperati de luteranismul său. Sigur că o afirmatie precum „Byzantium, fundatia thracului Byzas, al cărui nume răsfrînge etimologic Buzăul” ne poate lăsa visători. Dar centrul de greutate al paginilor lui Dan Botta nu stă în Bizantul de după Buzău, ci în faptul că ne propun un tip de constiintă istorică atent la a sesiza în trecutul românilor trăsăturile conservatoare, adică trăsăturile care ne-au asigurat, si ne-ar asigura si acum dacă ar fi cultivate, dăinuirea în veac si dincolo.
Astfel, trebuie spus de la bun început că românii sînt, în viziunea lui Dan Botta, un popor al traditiei imperiale nu pentru că ar trebuie să se dedea „imperialismului”, ci pentru că, asemeni împăratilor bizantini, românii au apărat, de-a lungul veacurilor, dreapta credintă, Ortodoxia. Pe urmele lui Constantin cel Mare care si-a asumat, „ca împărat, functiunea de conservator al Legii crestine”, pe urmele lui Ioan Comnenul si ale lui Ioan Asan al II-lea, notează Botta, „domnii Tării Românesti si ai Moldovei poartă pururi numele de conservatori ai Legii”. În măsura în care alcătuiesc un popor care apără Ortodoxia, românii sînt un popor al traditiei imperiale. Apărată, adică trăită ca martiraj, eroism si sfintenie, Ortodoxia le-a devenit românilor identitate. În opinia lui Dan Botta, românii au indicat legătura lor organică cu Ortodoxia numind-o „lege românească” (în acelasi mod, am putea adăuga, în care tăranii rusi se numeau „crestini”): „Românii numesc, într-adevăr, religia lor cu acest nume semnificativ ‘legea românească’. Ei au redus notiunea legăturii mistice dintre ei si Dumnezeu – religia – la notiunea mai viguroasă, mai plastică, prin excelentă romană a legii. Legea, de interes esential politic, exprimă pentru ei, acum, religia de interes esential politic. În acest sens, religia este legea fundamentală a statului, ratiunea lui de existentă, principiul lui de autoritate în lume”. Ceee ce spune aici Botta nu e un îndemn nici la instrumentalizarea politică a Bisericii, nici la teocratie, nici la cezaropapism, nici la papocezarism. Mai degrabă rîndurile sale ar putea fi citite în cheia oferită de Alexandre Schmemann care nota că „symphonia” bizantină nu poate fi înteleasă în termenii occidentali ai separării sau adulterului dintre cele două „puteri” ale Statului si Bisericii: „În această conceptie, Statul si Biserica nu erau unite printr-un contract de tip juridic asemeni unui concordat, ci doar de Adevăr, adică de credinta Bisericii pe care împăratul si, cu el, întregul Imperiu, le recunoscuseră drept propriul lor Adevăr si pe care îl asezau mai presus de orice (...) În conceptia răsăriteană, Biserica cuprinde întreaga lume: ea e esenta ei intimă, măsura sa; izvor de har, nu putere si nici chiar sursă de putere. Aceasta e acordată împăratilor si guvernantilor; si dacă acestia trebuie să-si ia drept criteriu adevărul Bisericii, nu de la ea îsi iau si autoritatea” . Asadar, legea românească nu e un rezultatul unui contract dintre Stat si Biserică, contract dintre două „puteri” în baza căruia Biserica se obligă să-i livreze statului cetăteni supusi, morali si punctuali la birou în vreme ce statul se obligă să ocrotească interesele institutionale (salarizarea clerului etc.) ale Bisericii. Legea românească e legea fundamentală a statului în măsura în care românii aleg să îsi respecte vocatia imperială si mărturisesc si apără crestinismul. Dacă Ortodoxia e principiu de viată, atunci statul trebuie să apere acel principiu de viată. Asta cel putin atunci cînd statul e o functie a societătii – definită conservator organic sau liberal contractualist – si nu, invers, societatea o functie a statului totalitar care o modelează după cum vrea el.
De aici, din această întelegere ortodoxă a statului izvorăste si libertatea românilor. Crestinul e responsabil pentru că e liber. Libertatea face posibilă responsabilitatea, libertatea omului zidit după chipul lui Dumnezeu face posibilă responsabilitatea de a redeveni om după asemănarea lui Dumnezeu. Spre deosebire de crestinismul instrumentat politic (cujus regio, ejus religio), care conditionează calitatea de cetătean al unui stat de aceea de membru al unei biserici, în Ortodoxie nimeni nu poate fi silit să devină după asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, legea românească, Ortodoxă, e legea libertătii întru Dumnezeu, lucru pe care Dan Botta îl sesizează foarte bine atunci cînd vorbeste, în termeni personalisti, de „spiritul de libertate” în virtutea căruia românii percep omul „ca om-valoare, cu potente care pot fi infinite, si nu ca om-cantitate, ca un simplu element al turmei”. Neam de păstori transhumanti, mergînd cu turmele din Pind pînă dincolo de Carpati, crestini în lume dar nu din lume, românii sînt, după Dan Botta, „capabili de a crea un imperiu, dar incapabili de a i se supune”. Această libertate e, din nou, o trăsătură imperială. Dacă în Apus orasele libere ale Europei medievale erau de cele mai multe ori orase imperiale, orase scutite de servitutile către „baronii locali”, orase rotund împrejmuite de ziduri de piatră si apărate de cuvîntul regelui, în Răsărit însăsi mosia (raza) răzăsului, „cercul prodigios al singurătătii sale”, e, după cum spune Dan Botta, „Lumea – în sensul ei luminos”. Lumea-lumină, cu cerul si pămîntul, un orb împărătesc tinut în mînă de Hristos Pantocrator. Vocatia imperială a românilor nu ne impune imperialismul intern sau agresiunea externă, nu înseamnă căutarea unei sfere de influentă, ci lărgirea acestei bolte de lumină, ecumenismul văzut ca victorie a Ortodoxiei-lumină împotriva întunericului din afară. Nu e o sferă de influentă, ci o sferă de sfintenie, o aură pămîntească, o mosie.
Această discutie a istoriei românilor în termenii unei istorii a libertătii îl conduce pe Dan Botta către o întelegere a politicului în care primează nu contractualismul, legalizarea căderii, ci firescul, căutarea neîncetată a restaurării omului. Astfel, el explică diferenta dintre monarhia ereditară occidentală si monarhia electivă a Tărilor Române tocmai prin această mostenire bizantină a împăratului care nu poate lăsa copiilor săi tara pentru că acesta nu e a lui, ci îi e dată doar în păstrare. Împăratul e ales să o apere, să o păstreze nestirbită: „Caracterul traditional electiv al domniei românesti concordă cu întreaga conceptie a Domnului, expresie a Statului, titular al magistraturilor supreme, pentru cari se cere neapărat un ales. Ereditatea nu poate functiona ca un principiu de selectie pentru aceia care se identifică cu Statul, omul providential pe care îl impune conceptia imperială romană. Ereditatea exprimă admirabil conceptiunea feudală a regilor, proprietari ai Statului”.
Dan Botta e confirmat în privinta semnificatiei opozitiei dintre ereditate patrimonială si alegere de ilustrul bizantinolog Gilbert Dagron. Dagron argumentează că nu modelul roman, asa cum crede Dan Botta si cum au crezut multi istorici occidentali, ci modelul vechi-testamentar, al regilor profeti Saul, David si Solomon, e cel care face să precumpănească în Bizant ideea regelui ales, nu a regelui ereditar. Desi istoria Bizantului e plină de dinastii care durează trei-patru generatii, si desi exista un oarecare sentiment dinastic, Dagron arată că, în Bizant, esecul monarhiei ereditare se datorează atît faptului că imperiul există independent de împăratii lui, cît si „imposibilitătii de a limita puterea într-o ecuatie juridică”. Desi Bizantul era, în bună traditie romană, o societate unde raporturile civile erau bine reglementate, filosofia politică nu e usor reductibilă la modele teologico-politice legitime sau ilegitime în sine. Legitimitatea puterii nu tine de natura puterii sau de respectarea unor reguli constitutionale, ci de prefacerea crestină, de îmblînzirea, rationalizarea si moralizarea „violentei care stă la baza puterii” .
Iesind, ca si crestini, de sub puterea Legii, bizantinii aleg să trăiască sub puterea Harului. De aceea si împăratii bizantini domnesc nu în virtutea legii, ci a harului, avînd misiunea de a răspunde „stării de urgentă” perpetuă în care trăia Bizantul, de a „orienta legea în directia iubirii de semeni si de a face tot ce le stă în putintă, urmîndu-l pe Hristos, pentru a mentine umanitatea pe drumul către o ‘iconomie a mîntuirii’” . Ca atare, argumentează Dagron, Împăratul Preot al Bizantului nu e o încălcare a principiului, modern, al separatiei dintre puterea seculară si cea religioasă, ci o încercare crestină de a tine împreună Vechiul Testament, cu regii profeti, si Noul Testament, cu Iisus Hristos care a împlinit Legea prin Har într-o ordine politică preexistentă. Biserica Romano-Catolică a optat pentru un conflict între „puteri” care a dus în cele din urmă la victoria „Statului” asupra „Bisericii”, retrogradată la rangul de „teocratie impotentă”. Răsăritul memoriei lungi a încercat să înglobeze Vechiul si Noul Testament într-o solutie politică în care împăratul, uns împărat abia după ce jură să apere credinta ortodoxă, are un rol important în iconomia mîntuirii poporului său si a lumii. Decăderea acestui model simfonic, notează pe bună dreptate Dagron, este forma de nationalism est-european modern care consideră Ortodoxia o parte a „patrimoniului cultural” national în loc să considere natiunea ca o formă de mărturisire a Ortodoxiei. Botta respinge si el explicit acest tip de stilism religios atunci cînd notează că Alexandru Ipsilanti s-a făcut vinovat de a se fi supus „nu ideei ecumenice, de esentă religioasă, a imperiului, ci ideii nationale grecesti”.
Dar această conceptie, a Ortodoxiei ca lege, ca temei al românismului, nu ca specie a lui, îl duce pe Dan Botta, după cum am mentionat deja, către o întelegere teologică a libertătii românesti. Pentru că dacă, în traditie bizantină, împărat nu era cel pe care-l indica legea, ci cel care apăra legea, legalismul fiind depăsit aici de libertatea harului în slujba traditiei, această temă a libertătii teonome se regăseste si în modul în care întelege Dan Botta viata obstii românesti. Botta asază întreaga istorie românească sub semnul „vocatiei pentru libertatea de a fi singur” cu Dumnezeu. Si cînd se discută atît de mult astăzi, si fals, în termeni care nu ne spun nimic, despre „stat minimal”, „libertarianism”, „liberalism”, „subsidiaritate”, iată ce spune Botta despre dările românilor:
„Constituiti cum sînt în statele lor, solidari în virtutea unei traditii de domnie romanăm românii acestia vor manifesta în toate actele lor aceeasi conceptie de libertate. Ei vor crea state ca scuturi de apărare a fiintei nationale. Pentru statele lor, ei vor lupta – în strictă traditie thracică – fără teamă de moarte. În afara tributului de sînge, ei înteleg să mai dea statului lor ceva: darea (...) Impozitul acesta, tăranul îl împlineste si azi în virtutea unei traditii milenare. În conceptia lui, acesta este tributul pe care-l datorează statului, pentru ca acesta, constituit în virtutea unor ratiuni divine, să nu se amestece în existenta lui. Românul fereste, în acest chip, de orice atingere din afară cercul prodigios al singurătătii sale. Rostul acestui impozit, care decurge în Apus din conceptia contractului social (...) nu este să acorde oamenilor o seamă de beneficii civile (...) ci este acela de a prezerva de orice imixtiune un patrimoniu de libertate sacră (...) Această vocatie pentru libertatea de a fi singur (...) este aceea care a determinat caracterul profund conservator al istoriei românesti”.

În alt eseu, Dan Botta face parcă o schită a teoriei distributiste, arătînd cît de justă e întelegerea celor care fac legătura între libertatea personală si mica proprietate si cît de dăunătoare este pentru libertatea tuturor ruina satelor, înfăptuită ieri de raiduri tătărăsti, operată astăzi prin inginerii sociale care i-au silit pe români să emigreze:
„Satul – producător de dări – constituia o solidaritate de contribuabili, era în chip solidar responsabil înaintea fiscului. ‘Spargerile de sate,’ disparitia tuturor oamenilor din sat, se întîmpla pe urma celor cari – rupînd legătura cu pamîntul – evadau. Cei rămasi nu mai puteau împlini singuri darea acelui sat solidar. Si dispersiunea oamenilor, „spargerea” satului, ruina lui si a fiscului se produceau ineluctabil. Interesul fiscal al unei atari comunităti este numai un aspect – nu cel mai important,
desigur – al unei imense solidarităti sociale. Un sistem de ‘legături’ de acestea lega nu numai pe tăran de satul sau, ci solidariza, în multiple celule corporative, toate categoriile de ‘producători,’ toate elementele de activitate productivă ale Tării (...) ‘Oamenii buni si bătrîni,’ fruntasi ai satelor românesti, fruntasi ai corporatiilor Tării, investiti de comunitătile lor cu o jurisdictiune specială, formau în sînul acestor comunităti – dincolo de orice interes particular, de orice intentiune abuzivă – factorii de deciziune. Ei ‘chiverniseau’ – termenul acesta poartă în fonetismul său bizantin tiparul anticului gubernare. Ei determinau contributiile fiecarui membru al comunitătii în marea contributie colectivă, în virtutea unui raport natural, care se stabileste între atîtea energii în compozitiune reciprocă, între atîtia oameni cari se masoară fără preget în sînul aceleiasi comunităti. Cumpăna lor functiona implacabil! Imensul aparat fiscal – parazitul cel dintîi al visteriei statului, principiul atîtor fraude si atîtor nedreptăti – care se impune statului modern, e inutil în majestuosul sistem pe care-l evocăm. Un asemenea sistem exclude frauda si face imposibil excesul”.

Iată, din cîteva rînduri, creionată o teorie „libertariană” românească edificată pe întelegerea ortodoxă a naturii statului si a libertătii personale sau a „omului-valoare”, după cum îi spunea Botta care continuă:
“Lupta pentru libertate la poporul românesc este cu totul altceva decît aceea care, în Apus, tindea a smulge statului de autoritate o ‘magna carta,’ o mare carte a libertătilor civile. Românii aspiră nu numai la un minim de ingerintă a statului în existenta lor, ci ei tind în chip natural să se dezintereseze de viata statului. Toată aparatura Constitutiilor din Apus, prin cari antenele democratiei, vigilenta populară tind să verifice în orice detaliu organismul complicat al statului, prin cari, în virtutea unor deconturi infinitezimale, vointa colectivă e chemată să se manifeste în conducerea lucrului public – aceasta e straină de român. Individualismul său îl face ostil acestei participări la o viată comună – la viata contractuală a unui burg – expresie a conceptiei apusene cantitative. Conceptia unui om valoare, infinit incompatibil comunismului, e proprie individualismului său. În cursul vietii lor sociale, românii au luptat nu pentru a cuceri libertatea – cucerire care constituie caracterul pregnant al evolutiei societătii apusene – ci pentru a-si apăra libertatea. Ceea ce s-a numit ‘revolutie’ la români era, de fapt, în toate împrejurările, opozitia violentă la o revolutie interioară, practicată de altii, care aducea o atingere gravă libertătii românesti. Actiunea românilor a învesmîntat, totdeauna, un caracter profund conservator”.

Înainte de a ne grăbi să-l acuzăm pe Botta de „fascism corporatist”, să cercetăm mai întîi influenta modelului economic fascistt asupra acelui idol al stîngii americane si al unei bune părti a neoconservatorilor americani care e F.D. Roosevelt, să luăm în calcul solutiile de micsorare a statului si a fiscalitătii avansate de libertarieni si de distributisti, si să-i acordăm lui Dan Botta meritul de a aseza discutia despre istoria libertătii la români în termenii unei întoarceri la „vechea constitutie”, idee atît de fertilă pentru filosofia politică, conservatoare sau liberal-conservatoare, britanică. Structura conservatoare a istoriei românilor decurge asadar, după cum am arătat si cu prilejul unei replici pe care i-am dat-o lui H.-R. Patapievici, un libertarian pe banii contribuabililor, tocmai din acest caracter autarhic al românilor pe care, de două sute de ani, diverse orînduiri încearcă să-i aglutineze după modele occidentale legaliste sau comuniste. Între Locke si Marx, generatii după generatii de ingineri sociali ne-au distrus libertatea reprosîndu-ne că nu stim să fim liberi si uniti. Dar vom fi uniti doar în momentul în care ne vor lăsa să fim liberi. Deocamdată nu sîntem liberi pentru că oligarhia politico-intelectuală încearcă să ne încleie în tipare străine nouă. Botta descrie aceste tipare în termeni lipsiti de echivoc drept niste „triste simulacre din Apus” care duc la „negarea statutului ecumenic ortodox”. Începutul acestui import de simulacre apusene care distrug tesătura realitătii răsăritene e văzută, cu discutabilă dreptate dau cu valabilitate euristică, în miscarea lui Tudor Vladimirescu pe care Botta o descrie drept o „miscare de model liberal occidental, fără vocatia românească a libertătii. Miscarea lui tinde la o cucerire de drepturi”.
Notînd diferenta dintre transilvăneni si moldoveni pe de o parte si munteni pe de altă parte, Botta opune „traditiile aristocratice si cavaleresti care au format, în istorie, aerul specific al Moldovei” si nationalismul conservator al Transilvaniei spiritului utopic liberal al muntenilor al căror liberalism a eradicat traditiile si a introdus în locul lor „un alfabet de erori universale, aparentele unei detestabile civilizatii urbane, de uzină si de mahala” . Pe linie conservatoare, Botta opune libertătii liberale, legaliste, ceea ce Quentin Skinner a numit libertatea „neoromană”, libertatea de dinaintea liberalismului, pentru care nu sursa libertătii e importantă, ci diametrul ei . Libertatea liberală, dependentă de o anumită formă de stat care o formulează si garantează legal, a dat nastere teoriei drepturilor si, prin extensie, corectitudinii politice postmoderne. Mergînd, răsăritean, cu faptul împotriva dreptului, cu libertatea persoanei împotriva statului, si cu realitatea împotriva fictiunii, Botta analizează în mod eminescian independenta României moderne constatînd că, paradoxal, Tările Române erau mai libere pe vremea cînd erau „închinate” Portii decît după ce au devenit „independente” sub oblăduirea Apuseană:
“Ultimul capitol al luptei pentru întronarea idolului universalist al Libertatii pe meleagurile României libere s-a consumat în 1877. România libera se formase în 1859 prin unirea a doua state libere. Libertatea acestora, de ordin românesc esential, nu fusese alienata nimanui. Termenii asa-zisei „închinari” i-am lamurit altadata. Erau, de fapt, termenii unui pact de federatie cu Turcul – pact pe care Roma si Bizantul l-au încheiat cu toti barbarii lumii. Noi am dat turcului un tribut, ca sa fim linistiti din partea lui(...)Formal, Moldova si Tara Româneasca – ca si Transilvania sub principii ei autonomi – n-au încetat nici un moment de a fi „ndependente,” ca sa folosim acest termen al ideologiei liberale. Formal „independente,” deoarece, în fapt, ordinea divina a lumii si ierarhiile cari domnesc în ceruri – ca sa parafrazam pe Edgar Poe – exclud orice „independenta”. România avea arme si legi proprii – constitutii si parlamente, daca vreti – avea agentii sai la curtile mari ale lumii si asa-zisul „suzeran” n-avea drept, ab antiăuo – nici sa calce pe pamînt românesc. Cine-i putea nega titlul de tara libera, de stat „independent”? Totusi, de pe catedrele lor din Occident, zelosii liberalismului în dreptul gintilor pretindeau – pentru a promova un stat pe treptele „independentei” –împlinirea unor formalitati cari în ochii lor constituiau cele mai solide garantii. „Un stat nu e independent – proclamau ei – daca nu bate moneta”. Nimic mai simplu. Ca si domnii nostri de altadata, Alexandru Ioan a batut moneta. „Un principe nu e independent, daca nu ofera decoratii”. Alexandru Ioan a creat si a conferit decoratii. „Un stat nu e independent, daca nu încheie tractate”. Carol I a încheiat, ca domn al României, doua tractate. Ceea ce am cucerit atunci pe cîmpiile Bulgariei a fost recunoasterea „formala” a acestor vanitati. Bilantul acestei tragice actiuni – în care românii au luptat eroic, alaturi de Tarul tuturor Rusilor, pentru cauza slavismului integral – a fost facut în acest chip de Eminescu: „Independenta nominala de astazi si seria de acte din cari a rezultat ea – scria Poetul – a costat 60.000.000 în bani, o provincie pierduta catre Rusia, 12.000 de oameni ucisi de florile marului pe cîmpiile Bulgariei, amestecul direct al strainatatii în chiar legislatiunea si autonomia interna a tarii…” (E vorba de modificarea articolului VII din Constitutie, care ni se impusese la Berlin.)”

Citindu-l pe Dan Botta, balansînd etimologiile sale baroce si analizele sale istorice riscate cu intuitiile sale profunde si cu judecătile sale tăioase, nu-ti rămîne decît să tragi concluzia că, în ultimii douăzei de ani, am pierdut vremea încercînd, cel putin la modul declarativ, să instalăm în România „domnia legii” atunci cînd ceea ce ar fi trebuit să facem ar fi fost să încercăm să restaurăm domnia legii românesti. Care moare odată cu un popor a cărui vocatie imperială a fost convertită într-o frenezie a exilului de către niste oligarhi politici si minigarhi intelectuali care continuă să ne măruntească libertatea si icoanele în masinile de tocat ale minciunii.



Ca o curiozitate, Dan Botta si Pan M. Vizirescu sînt vecini de pagină în sinteza lui Gheorghe Vrabie, Gîndirismul: istoric, doctrină, realizări, Bucuresti, Editura Cugetarea, 1940, 319-320.
Vezi ultimele două paragrafe ale articolului „Românii, poporul traditiei imperiale”.

Vezi, de exemplu, modul cum e discutat Botta lucrările Martei Petreu sau ale lui Zigu Ornea.

Mario Rinvolucri, Anatomy of a Church: Greek Orthodoxy Today, New York, Fordham University Press, 1966, 141-142.

Vezi de exemplu impardonabila arogantă si chiar prostie de care a dat dovadă Condoleezza Rice care le cerea sîrbilor să uite de istoria lor si de semnificatia provinciei Kosovo: „I mean after all, we're talking about something from 1389. 1389! It's time to move forward. And Serbia needs to move forward. Kosovo needs to move forward”. Nici un om politic american nu si-ar permite să dea sfaturi asemănătoare Indiei, Chinei, tărilor arabe, Israelului, liderilor comunitătii afro-americane din SUA, sau texanilor care se simt amenintati de reconăuista imigrantilor ilegali mexicani.

Aduceti-vă aminte cîte stoluri de vulturi voievodali au căzut sub loviturile de istoric cu clont subventionat (Soros-NEC) ale apt numitului Adrian Cioroianu. După un debut furtunos în slujba demitizării, dl Cioroianu s-a făcut de poveste si ca ministru de externe, defect în care a slujit cauza României sub oblăduirea „elitei” noastre intelectuale de partid si de stat.

Rezistenta pe linia logosului se poate face pe linie liturgică sau etimologică. Constantin Noica a avut, în acest ultim sens, un precuros în Dan Botta, care încă din 1934 scria: „Cuvintele închid însă dincolo de valoarea lor simbolică o lume infinită, larvară, latentă de intentii, de subîntelesuri, de aluzii, de sensuri părăsite cari constituie ca o prezentă de al doilea ordin, lunară, inelară, de halo” (Puterea Cuvîntului, în Criterion, an I, nr. 5, 15 decembrie 1934).

Vezi de exemplu lupta lui Vladimir Tismăneanu cu miturile istoriei românilor si altor popoare est-europene, mituri pe care le declară antisemite, fasciste, leniniste etc., si pe care le-ar vrea înlocuite cu noi mituri precum „societatea civilă” sau „proiectul Iluminist” (Vladmir Tismăneanu, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe, Princeton, Princeton University Press, 1998, 3-36).

Pentru mai multe amănunte si trimiteri la literatură occidentală referitoare la acest subiect, Mircea Platon, Cine ne scrie istoria, Iasi, Ed. Timpul, 2007, 9-33.

Enzo Traverso, The Origins of Nazi Violence, New York, The New Press, 2003, 39. recomand această lucrare oricui doreste să înteleagă legătura dintre capitalismul industrial-monopolist si comunism, dintre stiintă si reeducare, dintre Holocaust si Gulag.

Iconoclast, Despot Vodă a dat la topit icoane din ale căror ferecături de aur a bătut monedă purtînd propiul chip. Boierii moldoveni nu au stiut aprecia acest mod de a-l slăvi pe Dumnezeu. Neciopliti, provinciali si ortodocsi cum erau, nededati cu ultimele sofisticări iconoclaste apusene, hirsutilor pravoslavnici li s-a părut că, totusi, era mai bine ca aurul respectiv să reliefeze chipul Mîntuitorului din icoane decît pe cel al lui Despot pe bani.

Alexandre Schmemann, Le chemin historique de l’Orthodoxie, Paris, YMCA Press, 1995, 141-142. Vezi si Church, World, Mission, în care Schmemann adînceste problema.

Pentru istoria occidentală si pentru influentele asupra Rusiei ale acestui model pietist vezi Marc Raeff, The Well-Ordered Police State: Social and Institutional Change Through Law in the Germanies and Russia, 1600-1800, New Haven, Yale University Press, 1983.

Concluziile lui Dan Botta referitoare la istoria românilor sînt confirmate de studiile lui Pavel Chihaia, adunate în cinci volume de Artă medievală, Bucuresti, Ed. Albatros, 1998. Excelente sub raportul calitătii stiintifice, al amplitudinii cercetării si al profunzimii analizei iconografice si de fenomenologie românească, scrierile lui Pavel Chihaia au fost apreciate în Occident de istorici de calitatea lui Georges Duby, dar sînt ocultate în tară din ratiuni care tin de moda intelectuală a zilei, modă care interzice „nationalismul”, înteles fie si ca simplu refuz de a „demitiza” istoria natională.

Gilbert Dagron, Emperor and Priest. The Imperial Office in Byzantium, trad. Jean Birrell, Cambridge, Cambridge University Press, 2003, 16, 21. Această editie nu e o simplă traducere, ci o editie revăzută si îmbunătătită a versiunii franceze.

Dagron, 17-19.

Dagron, 21.

Împotriva acestei întelegeri stiliste a Ortodoxiei s-a ridicat si Părintele Schmemann, altminteri un apărător al simfoniei bizantine, atrăgîndu-si din această pricină fulgerele anumitor miscări nationaliste rusesti care l-au acuzat de „modernism”.

Vezi articolul meu „Libertatea istoriei si istoria libertătii”, în Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A triea fortă: România profundă, Bucuresti, Editura Logos, 2008, 271-281. Vezi si Mircea Platon, Distributismul si statul reprezentativ, în esentialul volum John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu, Economia libertătii: Renasterea României profunde, Bucuresti, Editura Logos, 2009.

De exemplu, românească în sensul lui Dan Botta e unitatea tăranilor suceveni din comuna Marginea care si-au construit singuri podul pe care statul român nu a fost în stare să îl refacă pentru ei (http://www.romanialibera.ro/a147088/sa-i-ajutam-pe-satenii-din-marginea.html). Dar, străin de interesele noastre, statul român îi voia uniti pe acei tărani nu în actiune liberă, ci în asteptare, în dependentă fată de niste organisme corupte si ineficiente ale statului. Această unitate în dependentă nu e românească, ci ne e impusă de un stat oligarhic-colonial. Vezi în acest sens Ion Varlam, Pseudo-România: conspirarea deconspirării, Bucuresti, Editura Vog, 2004.

Comparata cu centrul oraselor românesti de acum, sub aspect arhitectonic si demografic, mahalaua de la 1900 îmi apare, cu grădinile, maidanele, cismelele si umanitatea ei de misterioasă fermentare, un adevărat rai conservator.

Quentin Skinner, Liberty Before Liberalism, Cambridge, Cambridge University Press, 1998, 85.

Pentru o discutie nuantată, care confirmă în general punctul de vedere al lui Botta, desi îl contrazice în anumite amănunte cum ar fi deteriorarea nu doar a statutului juridic al tărilor Române la sfîrsitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, si si a situatiei economice si a capacitătii de autoapărare, deteriorare datorată însă nu doar Otomanilor, ci politicii Orientale a Apusului si imixtiunii Rusiei în Balcani, vezi Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al principatelor române în viziune europeană (sec. al XVIII-lea), Iasi, Editura Universitătii „Al. I. Cuza”, 1999.

Sursa: Convorbiri literare

Continuare...

Una din temele care nasc cele mai multe controverse în cercetarea istoriei recente o reprezintă statutul Bisericii Ortodoxe Române şi mai ales modul în care s-a raportat la regimul politic existent în 1945 – 1989 în România. Demersul este unul dificil, datorat într-o semnificativă măsură inaccesibilităţii arhivelor ecleziastice, dar şi a reacţiilor diferite pe care realitatea comunismului le-a creat în interiorul BOR. Astfel, relaţia dintre instituţia religioasă şi regimul instaurat la Bucureşti la finele celui de-al Doilea Război Mondial, a fost catalogată fie drept ambiguă (Dennis Deletan), fie drept complexă (George Enache).

Având de a face cu o societate puternic religioasă, autorităţile comuniste şi-au modelat discursul propangandistic pentru a putea să îşi subordoneze cea mai influentă şi poate cea mai independentă instituţie din România – Biserica Ortodoxă Română. Fără să renunţe la concepţia materialistă şi la viziunea atee, liderii de la Bucureşti au găsit o soluţie de mijloc: ”pentru popor religia nu a fost niciodată instrument de speculă sau oprimare. Pentru popor, religia a fost întotdeauna mijloc de pace, mijloc de împăcare a omului cu viaţa şi cu semenii săi. Religia ca un instrument de diversiuni şi vrajbă între oameni a fost o invenţie a claselor exploatatoare”. Cu toate acestea, teama faţă de credinţă, de biserică şi de oamenii săi, a rămas în atenţia liderilor de partid. În primul rând, exista temerea că în mânăstiri ar putea intra diferiţi foşti sau actuali membri ai Mişcării Legionare care sub protecţia statutului de monah ar organiza diferite ”activităţi duşmănoase îndreptate împotriva regimului de democraţie populară”. Al doilea pericol în ochii autorităţilor îl reprezenta aşa numitul ”misticism”, o formă considerată dezvoltare fanatică a sentimentului religios. Această religiozitate se dezvolta cu precădere în mediul obştilor mănăstireşti şi, prin focalizarea totală către divinitate, sustrăgea indivizii de la viaţa în noua lume sovietizată. Existenţa unor astfel de enclave de independenţă reprezenta un pericol care nu putea fi trecut cu vederea.

Grupul religios Rugul Aprins

Rugul Aprins a fost poate cel mai elocvent exemplu de rezistenţă imaterială în faţa dictaturii proletariatului, ducând lupta pe un teren aproape incomprehensibil pentru oamenii Securităţii. Existenţa acestei organizaţii (ca asociaţie înscrisă juridic a funcţionat numai între 1946 – 1948, dar activitatea sa a durat între 1944 – 1948, la care s-au adăugat anii 1955 - 1958) este strâns legată de personalitetea excepţională a lui Alexandru Teodorescu. Beneficiind de un remarcabil talent gazetăresc, sub pseudonimul literar Sandu Tudor fondează în perioada interbelică două publicaţii – săptămânalul Floarea de Foc (1932 - 1936) şi cotidianul Credinţa (1933 - 1938) – prin care a combătut public cele două extremisme ale secolului XX, fascismul şi comunismul. Un lucru pe care Sandu Tudor va încerca apoi să îl fructifice în favoarea sa în timpul anchetei din 1958 a fost faptul că la cele două publicaţii au colaborat şi scriitori cu convingeri comuniste, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru, Eugen Jebeleanu sau Zaharia Stancu. Din nefericire pentru monah, toate acestea nu au avut niciun efect atenuant în condamnarea sa, mai ales că la proces, cu toate că îl citase pe Zaharia Stancu în caletate de martor al apărării, acesta din urmă a refuzat să se prezinte.

Sandu Tudor era cunoscut drept o fire vulcanică, având un deosebit spirit combativ, manifestat cu precădere în articolele sale din epocă. Încă din 1928 se apropie de latura profundă a ortodoxiei, prin numirea sa ca subdirector la Institutul Teologic de la Chişinău, nou înfiinţat la acea vreme. Un an mai târziu va pleca la Muntele Athos pentru a realiza câteva reportaje gazetăreşti, dar experienţa avută acolo ca cântări decisiv în transformarea sa interioară care se va finaliza apoi prin tunderea în monahism. Ajuns în 1929 în acel focar de religiozitatea, i-a fost hărăzită o întâlnire neaşteptată cu un călugăr care i-a recomandat să îşi lase barbă, să poarte pantaloni lungi şi îl urmeze îndeaproape, dacă vrea să fie bine primit în comunitatea călugărilor de la sfântul munte (ceea ce s-a şi întâmplat). În cele 8 luni petrecute în acel mediu, Sandu Tudor află pentru prima dată de taina Rugăciunii Inimii, o formă superioară de rugăciune practicată de monahii isihaşti din răsăritul Europei, care prin practicarea acesteia încercau să-şi ”unească” mintea cu inima. Un moment esenţial al acestui pelerinaj îl constituie una din nopţile de rugăciune de la schitul Sfânta Ana, când pătruns de credinţa simţită în acel loc, Sandu Tudor şi-a dat frâu liber trăirilor şi a început să plângă. Văzându-l, stareţul i s-a adresat, lansându-i o replica ce îl va marca pentru tot restul vieţii pe ziarist: ”Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?”. Revenit în ţară, Alexandru Teodorescu, a început să aprofundeze studiile religioase şi, în special, pe cele filocalice. Cu toate acestea, nu a renunţat întru totul la stilul său exuberant de viaţă, dar şi în acest aspect, o întâmplare care era aproape să-l coste viaţa l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Pilotând un avion, a încercat să facă o manevră periculoasă care nu i-a reuşit, iar aparatul de zbor s-a îndreptat vertiginos spre pământ. În ultima clipă, relata părintele Andrei Scrima, unul din discipolii săi, Sandu Tudor a strigat Rugăciunea Inimii şi, ca prin minune, a scăpat teafăr, cu toate că avionul a fost distrus complet. La toate aceste evenimente marcante au contribuit şi cele 3 mariaje eşuate, având drept rezultat o apropiere totală faţă de viaţa monahală, Sandu Tudor începând din 1944 (după lăsarea la vatră) să frecventeze zilnic mânăstirea Antim din Bucureşti.

Cu toate că Alexandru Teodorescu a reprezentat motorul acestei mişcări religioase în oceanul ateismului sovietic, povestea Rugului Aprins începe mai devreme şi mult mai departe de capitala României. În timpul ofensive pe frontul de est, armatele române eliberează deţinuţii dintr-un lagăr de concentrare de apropierea oraşului Rostov, printre care se aflau şi mitropolitul Nicolae al Kievului şi duhovnicul său, călugărul Ivan Culigîn. Aceştia se vor retrage o dată cu forţele româno-germane şi s-au stabilit la Mânăstirea Cernica, prin bunăvoinţa Patriarhului Nicodim. Cu puţină vreme înainte de moartea mitropolitului Nicolae, duhovnicul său, cei doi s-au stabilit la Bucureşti, la Mânăstirea Antim. Pe lângă două manuscrise (”Sbornicul” şi ”Pelerinul rus”), monahul cunoscut mai ales sub numele de Ioan Străinul, a adus cu el şi o icoană care ”o înfăţişa pe Sfânta Fecioară deasupra unui Rug aprins, ca purtătoare a lui Dumnezeu Celui întrupat, Foc nemistuit, Foc mântuitor”. De persoana lui Ioan Străinul s-a legat şi destinul unui anume soldat Leontie, din armata sovietică. Acesta din urmă, întâlnindu-se într-un tramvai cu călugărul Ivan, renunţă pe loc la statutul său şi îl urmează, atât ca translator (fiind un basarabean care ştia atât româna, cât şi rusa), cât şi ca discipol.

Întâlnirea providenţială a avut loc în chilia lui Ioan Străinul, când, în toamna lui 1944, în faţa sa au venit 4 credincioşi care vor forma mai apoi nucleul Rugului Aprins: ziaristul Sandu Tudor, profesorul Alexandru Mironescu, poetul Vasile Voiculesc şi Sofian Boghiul, asistent la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Pe lângă binecuvântarea primită, celor 4 li s-a vorbit despre taina Rugăciunii Inimii şi despre Rugul Aprins al Maicii Domnului, taine despre care doar Sandu Tudor mai auzise, în pelerinajul său la Muntele Athos. În jurul lui Ioan Străinul se va forma un grup de rugăciune şi de aprofundare a ortodoxiei isihaste, care avea să-i pregătească pe cei care participau la aceste reuniuni pentru anii întunericului comunist. Întâlnirile aveau loc duminca (uneori şi joia) după-amiază, iniţial în chilia călugărului, apoi, datorită afluxului de oameni, să se mute în biblioteca mânăstirii care la rândul ei avea să se dovedească neîncăpătoare, audienţii stând uneori şi pe treptele clădirii. Activitatea grupului era una exclusiv religioasă, în ciuda tentativelor unor agenţi ai Siguranţei (apoi Securităţii) de a pune întrebări incomode (legate de realităţile politice ale vremii). Părintele Sofian Boghiu rememora după 1989 sensul întâlnirilor ce au început în 1944: ”adevărul este că principalele probleme despre care se vorbea, din punct de vedere practic, istoric şi mistic, au fost Sfânta Liturghie şi viaţa liturgică din Sfântul Altar, precum şi Rugăciunea lui Iisus. Aşadar, de la Sfântul Altar la altarul inimii”.

Comunismul şi Rugul Aprins

Rolul lui Ioan Străinul a fost de a aprinde flacăra isihasmului la mânăstirea Antim şi de a canaliza energia şi credinţa celor din jurul său spre însuşirea Rugăciunii Inimii, deoarece, aşa cum le spunea deseori în cadrul întâlnirilor duminicale, nu peste mult timp urma să dispară. Întâi a fost arestat ucenicul său Leontie, sub acuzaţia de dezertare din arma sovietică, iar la puţină vreme şi Ioan Culigîn avea să ia drumul gulagului comunist, fiind considerat trădător care pactizase cu duşmanul fascist. Ridicat în octombrie 1946 de către un grup de soldaţi ai Armatei Roşii, Ioan Străinul a reuşit totuşi să-şi avertizeze discipolii că ”toate convorbirile de la Antim sunt clasate în categoria acţiunilor subversive împotriva Sovietelor”. În lipsa sa, liderul şi mentorul grupului a rămas Sandu Tudor, care practic avusese şi înainte această funcţie deoarece Ioan Străinul a fost mai degrabă un duhovnic, un îndrumător spiritual.

Pe lângă această imagine de independenţă pe care o dădea grupul, un alt motiv de teamă îl reprezenta însăşi denumirea sa, după cum se va dovedi în timpul procesului din 1958. Poate cea mai elocventă mărturie a imposibilităţi autorităţilor comuniste de a înţelege dimensiunea religioasă a existenţei a fost însăşi replica aruncată lui Sandu Tudor, în timpul procesului, de către anchetator: ”Ai vrut să dai foc la comunism, cu Rugul tău Aprins!”. În fond, numele sub care se reuneau aceşti intelectuali şi studenţi credincioşi avea mai multe origini. O primă sursă este însăşi Biblia care în Vechiul Testament aminteşte de un episod în care Dumnezeu i se arată lui Moise sub forma unui rug aprins şi care nu mistuie. O a doua rădăcină o constituie însăşi icoana cu care venise monahul rus, cea în care Maica Domnului este reprezentată deasupra unui Rug Aprins, reprezentare care şi-a lăsat puternic amprenta asupra memoriei celor ce au văzut-o. Şi, paradoxal, o a treia semnificaţie este tangentă la opinia anchetatorului comunist, dar nu are o formă agresivă, distructivă, ci mai degrabă este manifestarea unei stări defensive, de revenire la valorile primare ale creştinismului. Semnificativă în acest sens este declaraţia dată de Alexandru Făgeţeanu (unul din discipolii lui Sandu Tudor) în timpul anchetei din 1958. Referindu-se la concepţia lui Sandu Tudor, afirma că a acesta din urmă i-a declarat că ”toate redutele sunt cucerite, singura posibilitate de a lupta [împotriva comunismului]este în cadrul Bisericii”. Aşadar, fără a se manifesta în mod public şi explicit împotriva comunismului, Rugul Aprins, prin practicarea Rugăciunii Inimii, contribuia la o rupere a individului de societatea materialistă, de lumea socialistă, fapt evident de neacceptat pentru autorităţile de la Bucureşti. Iar această situaţie era cu atât mai gravă pentru regimul de democraţie populară cu cât Sandu Tudor (devenit între timp monahul Agaton, iar mai târziu ieroschimonahul Daniil) încuraja pe tinerii studenţi să intre în călugărie, privând astfel regimul de ”elemente valoroase” sub aspect intelectual.

Rugul Aprins continua să ardă în mijlocul unei capitale din ce în ce mai adâncită în comunism, care îşi abandona drumul său istoric firesc pentru întunericul sovietic. În timpul şedinţelor duminicale, aproape fiecare membru îşi aducea contribuţia sa, în domeniul în care era specializat. Sandu Tudor şi doctorul Vasile Voiculescu prezentau ultimile lor poezii, supunându-le dezbaterii ca într-un veritabil cenaclu, Mircea Vulcănescu realiza expozeuri pe teme de filozofie creştină, profesorul Anton Dumitru ţinea prelegeri despre diferite subiecte de logică şi filozofie, iar lista ar putea continua. Activitatea Rugului Aprins a continuat să se dezvolte, depăşind încet sufletele participanţilor şi zidurile Antimului. Ultimii 2 ani de existenţă au fost marcaţi de diferite activităţi exclusiv culturale, finanţate de multe ori din banii lui Sandu Tudor. Părintele Vasile Vasilachi, stareţul mânăstirii la acea vreme, rememora după 1989: ”am avut astfel bucuria să dăm un premiu de mai multe milioane compozitorului Paul Constantinescu pentru Oratoriile sale Bizantine, creaţii unice nu numai în muzicologia românească, dar şi în întreaga Ortodoxie. (...) Odată s-a organizat un concurs pentru cei mai buni cântăreţi bisericeşti de la mânăstiri şi din parohii, cărora li s-au dat premii pentru frumoasa lor pregătire şi prezentare. Altădată s-a ţinut concurs pentru icoane ortodoxe (...)”.

Autorităţile reacţionează

Puterea comunistă, după acapararea puterii, a început să elimine fiecare oază de independenţă, orice simbol care nu se înscria în linia dorită de autorităţi sau care ar fi putut să deraieze din drumul către o societate socialistă perfectă. Iar Rugul Aprins, prin caracterul său religios, sau ”mistico-legionar” (dacă acuzaţia de ”mistic” era ceva comun pentru sfera religioasă, cea de ”legionar” era o învinuire închipuită, pentru a da greutate dosarului) cum avea să i se pună eticheta în 1958, era un astfel de bastion şi trebuia înlăturat cât mai curând. Prilejul a venit în primăvara anului 1948, când patriarhul Nicodim (cel care îi protejase pe mitropolitul Nicolae al Kievului şi pe Ioan Străinul) a murit, în locul său fiind ales controversatul patriarh Justinian. Conform părintelui Sofian Boghiu, pe atunci tânăr preot, la scurtă vreme după această schimbare la cel mai înalt nivel din BOR, stareţul mânăstiri Antim, Vasile Vasilachi (cel care permisese şi încurajase activitatea Rugului Aprins), a fost înlocuit cu Valerian Zaharia, un fost legionar trecut în slujba noului regim. În spatele acestei decizii, conform lui Vasile Vasilachi, s-ar fi aflat însuşi patriarhul Justinian (greu de precizat dacă această ipoteză este şi cea reală, mai ales că patriarhul Justinian va avea mai târziu dispute cu autorităţile comuniste pentru îmbunătăţirea carierei unora din foştii membri ai Rugului Aprins, cum ar fi de exemplu părintele Benedict Ghiuş).

Încetarea activităţii Rugului Aprins a însemnat o schimbare în viaţa fiecăruia dintre participanţi, mai accentuată în rândul clericilor care s-au răspândit apoi în mai multe centre monahale. Mai mult decât atât, Sandu Tudor s-a călugărit sub numele de Agaton, rămânând încă 2 ani la mânăstirea Antim, până când va fi arestat, pe baza unei mărturii îndoielnice, pentru presupuse instigări la violenţă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda dovezilor prezentate de un avocat evreu care l-a apărat pro bono, Sandu Tudor, figura centrală a Rugului Aprins, a fost condamnat la 16 luni de muncă la Canal. După eliberarea sa, s-a retras la schitul Crasna din Gorj, împreună cu Adrian Făgeţeanu şi Antonie Plămădeală, doi dintre ucenicii săi din timpul întâlnirilor de la mânăstirea Antim. Aflând că este din nou urmărit de Securitate, Sandu Tudor va pleca apoi în Bucovina, la schitul Sihla, unde va deveni ieroschomonahul Daniil, înainte de a pleca în 1955 la schitul Rarău, ultima sa destinaţie înainte de temniţă. La Rarău, vulcanicul călugăr îşi va relua nişte planuri mai vechi de creare a unei obşti monahale formată din intelectuali care, prin activitatea lor creştinească, să reprezinte o formă de rezistenţă la proletcultismul şi ateismul din societate. Astfel, va polariza în jurul său mai mulţi studenţi precum George Văsâi, Şerban Mironescu, Nicolae Rădulescu pe care îi va iniţia în tainele rugăciunii inimii.

Nici acest nou demers nu a avut însă o finalitate aşteptată de iniţiatorul ei, deoarece evenimentele politice din lagărul socialist aveau să aducă o schimbare radicală în viziunea forţelor represive din România. În 1958, o dată cu retragerea Armatei Roşii din ţară, autorităţile de la Bucureşti simţeau nevoia unei demonstraţii de forţă care să asigure Moskova de capacitatea guvernului Gheorghiu Dej de a gestiona lupta de clasă şi de a continua demascarea ”duşmanilor poporului”. În fond, nici amintirea revoluţiei maghiare din 1956 nu îşi pierduse intensitatea. Adăugând la acestea şi intenţia autorităţilor de a relua în forţă colectivizarea şi de a porni ofensiva împotriva bisericii creştin-ortodoxe pe care comuniştii credeau că o pot controla întru totul, brutalitatea şi forţa cu care Securitatea a acţionat tocmai acum împotriva Rugului Aprins capătă sens. Regimul comunist s-a mai folosit şi de întâlnirile din perioada 1955 – 1958 care aveau loc în casa profesorului Mironescu, majoritatea având loc când Sandu Tudor venea în Bucureşti. În ciuda faptului că discuţiile se axau doar pe subiecte culturale şi religioase, Securitatea le-a încadrat la acţiuni duşmănoase faţă de regimul de democraţie populară.

Presimţind ceea ce avea să vină, Sandu Tudor a început să îşi împartă cărţile şi icoanele pe care le avea în chilia sa. Inevitabilul s-a produs în noaptea de 14 spre 15 iunie 1958, când au fost făcute primele arestări în cazul ”Teodorescu Alex. şi alţii”: Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban, George Văsâi. Au urmat în săptămânile următoare şi Nicolae Rădulescu, Adrian Făgeţeanu, Grigore Pistol, Gheorghe Dabija, Emanoil Mihăilescu, Vasile Voiculescu. O notă aparte o constituie arestarea şi încadrarea în acest lot a părintelui Dumitru Stăniloaie, care, în ciuda unor prelegeri susţinute cu mai bine de un deceniu în urmă la Antim, nu făcuse parte propriu-zis din Rugul Aprins. Arestarea sa pentru apartenenţă la acest grup a fost numai un pretext, intenţia comuniştilor fiind de a elimina acest potenţial oponent al regimului (care căpătase un semnificativ capital de popularitate prin activitatea sa profesorală) şi de a da un semnal patriarhului Justinian.

Acuzaţii sunt încadraţi la infracţiunile de uneltire contra ordinii sociale (art. 209 pct. 1 al codului penal) şi la diferite ale articole adiacente. Anchetele urmează schema tip a Securităţii, prin care anchetatorii cereau mărturisirea întregii ”activităţi duşmănoase” pe care inculpaţii ar fi desfăşurat-o. Sandu Tudor rezistă acestor presiuni iniţiale, dar va avea un şoc în momentul în care Securitatea recurge la tactica sa de confruntare a celor care manifestă împotrivire cu cei care acceptă să declare versiunea ”corectă”. Declaraţiile date împotriva lui Sandu Tudor de către George Văsâi, Şerban şi Alexandru Mironescu (acestea fiind induse prin ”metode specifice” de către Securitate), au efectul de a-l tulbura pe călugăr, fapt aflat de Securitate prin intermediul unui delator introdus în celula sa. Un alt scop urmărit de către comunişti era încadrarea tuturor membrilor Rugului Aprins sub cea mai gravă acuzaţie din acele vremuri şi anume cea de legionar. Este adevărat că unii din cei anchetaţi avuseseră în trecut legături cu Garda de Fier (exemple în acest sens fiind Adrian Făgeţeanu sau Arsenie Papacioc), dar activitatea propriu–zisă a Rugului Aprins nu avea nicio legătură cu doctrina legionară. Mai mult decât atât, Sandu Tudor chiar recomanda foştilor legionari să renunţe la acest mod de rezistenţă anticomunistă şi să lupte împotriva comunismului prin credinţă şi viaţă duhovnicească. Dar eticheta de legionar, aplicată până şi părintelui Dumitru Stăniloaie, însemna automat condamnarea la temniţă grea.

Procesul

Procesul propriu-zis a început la Bucureşti, pe 29 octombrie 1958, la Tribunalul Militar, fiind prezidat de locotenent-colonelul Emil Hirsch. Cu toate că în actele oficiale figurează ca un proces public, în realitate acesta s-a desfăşurat cu uşile închise, invocându-se în acest sens ”securitatea statului”. Caracterul său a fost de la bun început unul îndoielnic, autorităţile concluzionând că au de a face nu cu un simplu complot (aşa cum se întâmplase în anii de democraţie populară), ci cu un ”complot mistic”. Acuzaţii erau văzuţi ca nişte fanatici ai credinţei, care sub protecţia bisericii duceau o politică îndreptată împotriva regimului comunist. Aşa cum era de aşteptat, mascarada juridică s-a terminat cu condamnări pentru toţi inculpaţii, cea mai grea sentinţă fiind cea a lui Sandu Tudor – 25 de ani de temniţă grea. De la tribunal, inculpaţii au fost transferaţi la temutul fort 13 de la Jilava unde au luat prima dată contact cu mediul carceral în profunzimea cinismului său. Apoi membrii Rugului Aprins au fost dispersaţi în mai multe închisori din ţară, cei mai mulţi fiind repartizaţi la Aiud (printre cei ajunşi acolo au fost şi Vasile Voiculescu şi Sandu Tudor). Dacă majoritatea din cei condamnaţi vor supravieţui experienţei carcerale, fiind eliberaţi în 1963-1964, nu acelaşi lucru poate fi spus despre Alexandru Teodorescu care, conform procesului verbal nr. 0078458, în noaptea de 16 / 17 octombrie 1962, a murit în urma unei hemoragii cerebrale. A doua zi a fost dus la cimitirul Trei Plopi, dar înainte de a părăsi penitenciarul, un gardian a avut grijă să înfigă o suliţă de fier în cadavrul călugărului pentru a se asigura că ”banditul” nu părăseşte viu temniţa Aiudului.

Activitatea Rugului Aprins nu a fost una de durată, care să afecteze în vreun fel regimul comunist din România, însă a arătat una din feţele ideologiei totalitare din acele vremuri: teama pe care creştinismul o poate induce unui regim criminal. Dacă împotriva partizanilor din munţi se putea răspunde cu gloanţe, împotriva călugărilor şi celor care practicau rugăciunea adusă de rusul Culigîn autorităţile nu aveau niciun fel de ripostă, ci numai teamă şi neînţelegere a fenomenului. În ciuda morţii liderului Sandu Tudor în temniţa de la Aiud, se poate afirma că Rugul Aprins nu a putut fi stins într-o Românie întunecată de bolşevism, rezistenţa prin credinţă fiind ultima redută şi poate singura care nu a căzut în acea jumătate neagră de veac din istoria recentă a ţării.



Bibliografie



Marius Oprea – Adevărata călătorie a lui Zahei, Humanitas, Bucureşti, 2008
George Enache – Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Bucureşti, ed. Nemira, 2005
Dennis Deletant – Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi dizidenţă în România anilor 1965 – 1989, tr. de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, 1998
Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România – Raport final, Bucureşti, 2006
Revista ROST, 2003 – 2007
Antonie Plămădeală – Rugul Aprins, ed. Arhipiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002

Sursa: Historia.ro

Continuare...