articole: Bogdan Munteanu - Adevarata libertate

Ultimele doua veacuri ale istoriei omenirii au stat sub semnul unui materialism pustiitor care s-a instapanit treptat, in virtutea unei pretinse „legitati obiective”, pe tot intinsul pamantului. S-a predicat mereu „libertatea”, dar intelesul ei nu era altul decat acela al intoarcerii netulburate catre dependenta de cele materiale, cu spatele la Dumnezeu. Aceasta in timp ce adevarata libertate, atata cata a mai ramas, piere incet, incet.

Astazi ni-se spune ca pentru a apara valorile civilizatiei umaniste in fata unor reale sau presupuse amenintari, trebuiesc sacrificate o parte din libertatile de pana acum. Libertatea a devenit astfel o moneda de schimb pentru ca o anumita parte a omenirii sa-si pastreze in deplina „securitate” privilegiile de natura materiala. Surubul se strange treptat, incat cei afectati nu tipa inca de durere. Deocamdata. Dar si daca o vor face intr-o buna zi, iluzia libertatii avuta pana nu demult nu va mai putea fi recuperata niciodata. Tocmai pentru ca era o simpla himera cu care s-au hranit milioane de oameni, produsi ai unei societati rationalizate, industrializate si tehnicizate. Aceasta i-a facut pe multi sa se simta confortabil intr-un sistem de valori indiferent, daca nu de-a dreptul ostil, celor spirituale.

Pana acum, asemenea oameni nu au fost bantuiti de nici un fel de nelinisti, rasfatati fiind de conceptiile bazate pe autonomia individului ce li-se par firesti si libere de orice conditionare. Ni s-a spus ca o asemenea evolutie a ideilor si a sistemelor sociale este una logica, ca ea si-ar fi gasit acum o incununare... fatala. Chiar daca ar fi asa, chiar daca lumea de azi ar fi rezultatul determinist al unui proces implacabil, se impune un mare semn de intrebare: mai poate ramane omul, in aceste conditii, o fiinta cu adevarat libera, daca a ajuns sa-si cladeasca de bunavoie din lutul materiei, de jur-imprejurul sau … zidurile propriei inchisori?

Si totusi nu se poate vorbi de o asemenea “lege” a naturii omenesti, tocmai pentru ca adevarul privind fiinta umana este de fapt cel al libertatii, nu al robiei, fie aceasta oricat de indulcita. Exista si exceptii care arata cu prisosinta ca spiritul omenesc se poate ridica impotriva pretinsului curs implacabil al “evolutiei sociale”. In fata pustiirii atotcuprinzatoare, al carei varf de lance era comunismul (dar care nu se reducea la el), s-au asezat acei oameni care au perceput-o la adevaratele ei dimensiuni. Spiritul lor liber nu se putea impaca cu aceasta evolutie, cu “veacul acesta nou cu politica si vrajba lui, cu uitarea de Dumnezeu si cu dragostea de straini si de tot ce este al altora, veac care calca in picioare felul nostru de viata, cu puterile, cu vredniciile si frumusetile ei”.(Ion Mota)


Intr-un asemenea moment de rascruce, din lumea romaneasca a valorilor crestine au tasnit in mod spontan mugurii unei adevarate renasteri. O mana de oameni s-au strans la icoana, alaturi de Corneliu Codreanu si Ion Mota, fara a pune pe primul plan probleme doctrinare sau programatice. „Legiunea Arhanghelul Mihail” a luat nastere doar in jurul unei stari de spirit, a unei trairi pe care o impartaseau toti cei care i s-au alaturat, „crezand nelimitat”. In focul luptelor si al prigoanelor, timpul pentru limpeziri filosofice era ca si inexistent. Dar scrierile din aceasta perioada, in special ale Capitanului si ale lui Mota, cuprind in ele germenii unei doctrine care era in primul rand traita de o intreaga generatie a tineretului roman al acelei vremi. Nu este vorba nici pe departe de vreo inovatie filosofica, ci pur si simplu de o actualizare pe scara larga, specifica timpului si locului, a adevarului crestin despre om.

„Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura crestinatatii noastre vii eu o vad mai ales in masura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gand la respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu. Jertfa aceea care e dezlantuita in noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decat fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne incalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra omeneasca carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformandu-ne in rana vie (de „soare si sange”, cum ar zice Radu Gyr), ne pune in directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul in sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste, mai vii, mai crestini. Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.” (Ion Mota)

Din aceste cateva randuri iradiaza deja intreaga filosofie legionara privind persoana umana. Aceasta avea sa-si gaseasca ragazul asezarii si al formularii ei mult mai tarziu, odata cu „Doctrina legionara”. In aceasta lucrare de referinta, Horia Sima nu face decat sa dea o forma organizata trairii care i-a animat cu nestinsa energie pe el si pe camarazii sai. Din acest rod al intregii experiente spirituale legionare, ne vom opri aici la viziunea asupra omului, care este cheia de bolta oricarui edificiu filosofic, politic sau social.

Omul nu este privit ca individ, ca o simpla multiplicare indefinita a unei naturi (esente) comune, ci ca persoana. Fiecare existenta umana isi are unicitatea ei irepetabila. Dar, pasind pe acest taram al filosofiei existentialiste, Horia Sima se delimiteaza net de conceptiile necrestine ale lui Nietzsche sau Sartre. Problema libertatii joaca aici un rol fundamental. Definita initial in sens larg ca „posibilitatea de expansiune nelimitata” a individului, se poate constata ca aceasta „libertate” duce inevitabil la autodistrugere, la insasi anihilarea persoanei umane, care este de fapt suportul oricarei libertati. Tribulatiile celor doi filosofi amintiti, sau a multor altor artisti si creatori care traiau existenta cu o intensitate iesita din comun, mergand pana la “arderea propriilor aripi”, sunt pilduitoare in acest sens.

Ateismul nu poate scoate omul din acest cerc vicios. Adevarata libertate este definita prin urmare tot ca o expansiune nelimitata, dar de data aceasta a energiei creatoare, a esentei profunde a fiecarui eu, adica, in ultima instanta, a dragostei, a chipului divin din fiecare dintre noi. Aici se afla radacinile adevaratei libertati.

“Dragostea elibereaza, dar nu robeste din nou; cucereste dar nu supune, sfarma catusele, fara a pregati altele; invie pe om, fara a-l inmormanta iarasi. Orice moment de dragoste este un moment de creatie, un moment de libertate, un moment de traire spirituala si un moment de cunoastere a adevarului. Ne aflam in fata unor notiuni echivalente si insubstituibile. Toate sunt implicatii ale dragostei. Sufletul inundat de dragoste este un suflet spiritualizat. Libertatea nu-i decat starea launtrica a individului care simte cum cresc in el puterile creatoare.” (Horia Sima – „Doctrina legionara”)

O asemenea revarsare nu anuleaza, ci dimpotriva, potenteaza persoana umana, care-si poate gasi un camp de expansiune nelimitat pentru energia sa creatoare, tragandu-si puterile din fantana inepuizabila a dragostei. Numai trairea in adevar, cea care scoate la lumina icoana chipului lui Dumnezeu din sufletul omenesc, indiferent cat de intensa ar fi, nu il devoreaza in cele din urma pe cel care o manifesta.

Dragostea de Dumnezeu sau dragostea de Neam, care impun orientarea omului pe o anumita linie, nu anuleaza faptul primordial al libertatii. Neamul este tot o realitate de ordin spiritual, o creatie a Celui care a „facut cerul si pamantul, cele vazute si cele nevazute”. De aceea, orientarea omului pe acest fagas al iubirii de Neam, adica al comuniunii cu fratii de sange si de credinta, si al iubirii de Dumnezeu, a dorului de comuniune cu El, nu cunoaste alte hotare, afara poate de jertfa suprema. Dar un asemenea gest nu este o descompunere a persoanei umane in infernul lipsei de iubire, ca in cazul trairilor anarhice cu deznodamant fatal, ci rodul ultim, ofranda cea mai de pret pe care o poate da fiecare dintre noi, cea care deschide portile Imparatiei Cerurilor.

Aceasta conceptie s-a inchegat in mod spontan in mii de suflete de romani, aprinzandu-se de la scanteierile starii de spirit primordiale ce-i anima pe Capitan si pe cei dintai legionari. Ea este practic identica cu filosofia „libertatii moralei” a lui Christos Yannaras, care-si are temelia in studiul sistematic al teologiei ortodoxe autentice, dezbarata de „modernizarile” cu iz apusean, adesea purtatoare de elemente „legaliste” sau „pietiste”.

Din aceasta perspectiva, morala nu-si poate avea radacinile nici in anumite conventii, nici in constrangerile unei autoritati superioare, ci exclusiv in sfera libertatii spirituale. Asceza si diversele restrictii „impuse” de trairea unei vieti crestine nu sunt nici un scop in sine si nici o limitare, ci un mijloc terapeutic de dobandire a adevaratei libertati interioare si a comuniunii cu Dumnezeu. Iar pacatul, dincolo de cuantificarea sa formala prin diversele canoane, nu este altceva decat esecul atingerii acestui scop fundamental. Ierarhizarea patimilor si a pacatelor nu este decat o masura a indepartarii de aceasta tinta, o masura a „des-crestinarii” noastre, in vreme ce bifarea pozitiva, dar formala, a acestor capitole nu indica nicidecum gradul de desavarsire interioara.

„Daca dragoste nu e, atunci nimic nu e”, ne spune Sf.Ap.Pavel. Existenta omului ca persoana este caracterizata tocmai prin libertate si prin dragoste, si abia in ultimul rand prin partasia la o fire comuna. Dragostea Creatorului si apoi a celorlalti semeni este cea care ne ridica la stadiul de ipostas purtator al icoanei divine, adica la acel mod de existenta personal, dupa chipul lui Dumnezeu. Iar libertatea care ne-a fost daruita ne permite fie sa intoarcem la randul nostru aceasta dragoste de care avem parte, fie sa o refuzam. De aceea, ce poate fi o mai buna „masura a crestinatatii noastre”, alta decat propria daruire, propria jertfa, facuta cu dragoste si consimtita in mod liber, asa cum a scris-o si apoi a si faptuit-o in mod suprem Ion Mota?

„Ei stiau foarte bine ca violenta se afla la antipozii adevarului si moralei Bisericii si ca, dupa litera canoanelor ecleziastice riscau (...) mantuirea propriilor suflete. Cu toate acestea, primordiala in ochii lor nu a fost salvarea lor individuala, ci aceea a poporului: eliberarea vietii tuturor de sub robia tiraniei. Primordial era „noi”, nu „eu” (...), de aceea le era indiferent sa fie ei insisi „osanditi”. Lupta lor era fapta eroica a abnegatiei din urma, un risc extrem al iubirii, un eveniment de libertate si comuniune.”

In randurile acestea ii putem regasi desigur atat pe legionarii care au luptat impotriva comunismului in Spania sau pe crestele Carpatilor, cat si pe Nicadori, Decemviri si Razbunatori, desi ele au fost scrise probabil in totala necunostinta de cauza in ceea ce-i priveste. Ele apartin lui Christos Yannaras ("Libertatea moralei”, Ed. Anastasia, 2002, p.229) si se refera la preotii si episcopii greci care la 1821 s-au ridicat cu arma in mana pentru libertatea neamului lor, incalcand astfel in mod formal toate canoanele ecleziastice. „Ei au folosit astfel violenta fara sa-si fi asigurat mai inainte justificarea etica individuala cu citate din Scripturi sau cu cine stie ce „teologie a revolutiei”.”

Aceasta intelegere a lucrurilor –din care lipseste orice fel de „teoretizare a violentei”- le smulge din sfera patologiei si a fanatismului dement, unde le plaseaza cu incrancenare si in mod fals rauvoitorii, si le aseaza la locul cuvenit, acolo unde le-au asezat intotdeauna si camarazii lor: sub semnul jertfei.

Paralelele pot continua, cu toate ca, in „Doctrina legionara” suntem avertizati explicit ca in cadrul ei nu trebuie sa cautam pagini de teologie. Faptul esential este acesta: atunci cand formularile filosofice ale unor trairi (caci si Ortodoxia pleaca in primul rand de la viata crestina, nu de la institutii sau dogme apriorice) sunt practic identice, sau perfect compatibile, inseamna ca samburele care le sta la baza este acelasi. Ca avem de-a face, in context romanesc, cu o reactualizare de proportii nemaiintalnite a adevarului crestin-ortodox despre om, cu toate consecintele care decurg din el.

Dar aceasta adevarata revolutie spirituala nu a avut loc dinspre structurile ecleziastice, ci din mijlocul unei lupte nationale, care a cautat in permanenta sa se puna, smerita, sub scutul adevarurilor divine. Pentru multi din cei care au luat parte la ea, aceasta lupta a constituit poarta spre descoperirea propriei chemari de slujire a lui Dumnezeu. Exista atatea exemple de legionari pentru care drumul adevaratei libertati a insemnat imbracarea straiului preotesc sau monahal, incat in conditii firesti acest fenomen ar fi dus in timp cu siguranta la o primenire calitativa a intregilor structuri bisericesti de la noi. Nu i-a fost harazit neamului nostru sa aiba parte de un asemenea fenomen, dar i-a fost dat sa aiba parte de o serie de duhovnici de inalt calibru spiritual, care, in loc sa ocupe inalte raspunderi pastorale, au trecut prin aspra scoala a inchisorilor comuniste, inainte de a se aseza la cate o manastire unde sunt asaltati de mase de credinciosi.

Intorcandu-ne la punctul de plecare, cel al situatiei din lumea de azi, se poate constata ca in evenimentele pe care ne este dat sa le vedem sau sa le traim, o viziune asupra libertatii asemeni celei schitate mai sus este ca si inexistenta. Ne-adevarurile despre om care au uzurpat tronul Adevarului se manifesta uneori prin excese patologice. Minciuna existentiala poate fi uneori mai comoda, mai maleabila decat adevarul, dar excesele ei sunt intotdeauna catastrofale. Razboaiele recente, ca si cele care probabil vor urma, nu sunt altceva decat o consecinta aproape fireasca a conceptiilor despre om ce se infrunta acum in mod vizibil: cea a autonomiei individualiste cu cea a autoritarismului religios. Nici una, nici alta, nu este cea adevarata, pentru ca nici una, nici alta nu pune accentul pe dragoste: “Miscarea Legionara nu se intemeiaza exclusiv nici pe principiul autoritatii si nici pe acela al libertatii. Ea isi are temeliile infipte in principiul dragostei. In el isi au radacinile atat autoritatea cat si libertatea. (…) Dragostea este cheia pacii pe care Mantuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor in lume. Pana la sfarsit, ele se vor convinge, dupa ce vor fi ratacit, cercetat si incercat totul, ca, in afara de dragostea pe care Dumnezeu a sadit-o in sufletele oamenilor, ca o sinteza a tuturor insusirilor omenesti si trimitandu-ni-o prin insusi Mantuitorul, Iisus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtutilor, nu exista nimic care sa ne poata da liniste si pace”.(Corneliu Zelea Codreanu)

Lectiile istoriei ne-au invatat ca fortele „eliberarii” au fost intotdeauna mai puternice si s-au impus mereu in fata incrancenarilor autoritariste. Daca exista anumite „conspiratii”, atunci acestea nu ar fi putut reusi fara captarea si instrumentalizarea dorintei de libertate a oamenilor. Acest motor a fost intotdeauna cheia “succesului”, el fiind indispensabil la obtinerea sa. Atata doar ca in cazul unui triumf deplin, la scara totala, a acestui tip de “libertate” (amintit si la inceputul acestor pagini) se va ajunge cu timpul la sterilizarea si in final la moartea spiritului creator. S-ar putea insa sa se ajunga acolo intr-un mod mult mai abrupt, caci, asa cum spuneam, sunt destule semne ca surubul libertatilor se strange treptat, treptat.

Dar „un pumn de lumina daca mai exista in suflet, el poate sa devina izvorul unei fulgeratoare renasteri interioare. Drumul mantuirii este unul singur: acela al regasirii cu Dumnezeu”, avea sa scrie Horia Sima. Un asemenea „pumn de lumina” iradiant este cu siguranta cunoasterea, dar mai ales trairea adevarului crestin despre om. Avem certitudinea ca asa cum acesta a existat in trecut, el palpaie inca si azi si va renaste in ziua de maine, si ca energiile pe care el le degaja sunt mai puternice decat cele ale descompunerii anarhice.

Caci de aceasta data omul nu mai este singur cu pornirile lui, fata in fata cu neantul, ci lucreaza impreuna cu Dumnezeu, cu Cel de-a dreapta Caruia vor sta cei vrednici in veacul de apoi.

Bogdan Munteanu "Permanente" Nr.5/2003


-aceste randuri sunt inchinate aniversarii a zece ani de la moartea Comandantului Horia Sima-

Sursa: Fundatia "George Manu"