Public acest articol, în sprijinul unei recente dezbateri în ce privește posibilitatea recuperării conservatorismului interbelic și a stabilirii unei continuități de gîndire și atitudine. Trecînd cu îngăduință peste clișeele și tiparele de gîndire ale epocii, prezente în articol(îngăduință care astăzi o aplicăm după criterii de selecție aparent arbitrare), putem să găsim cîteva elemente relevante și suficiente pentru a putea interpreta corect cauzele unor nebuloase ale vremii, felul în care s-au manifestat și au căpătat expresie anumite influențe, precum și posibilitatea restaurării și îndreptării unui limbaj.
Putem sa respingem ușor orice posibilă acuzație de xenofobie sau rea voință, întrucît felul în care este tratat subiectul este suficient de serios, iar premizele de la care se pleacă sînt cît se poate de oneste. Nu importă aprecierile față de fascismul italian sau substanța cărții discutate, cît modul de a privi lucrurile, în contextul respectiv.
Sînt punctele de plecare necesare limpezirii unor aspecte fragile, în care se găsea la momentul respectiv atît problema vecinătății în cadrul unei tinere națiuni, cît și înțelesul raportului dintre valorile creștine și cadrul social și politic al vremii. Ale unei vremi care era încă în căutarea unor puncte cardinale, pe care cu bună intuiție le plasa în sfera spirituală, a tradiției și valorilor creștine, propunînd o legătură organică între specificul național și aceasta, capabilă de expresii universale în plan cultural.

Tinereţea poporului nostru e cel mai sigur indiciu că forma de gândire care i se potriveşte mai bine, rămâne tot naţionalismul. E un adevăr care rezultă din certitudinile vieții noastre, din acel timp istoric care stă permanent în faţa prezentului cu o extraordinară putere de viabilitate şi din consensul de unanimă încadrare pe linia obârşiei noastre.

Avem privilegiul netăgăduit, de a ne găsi la vârsta când autoidentificarea e un act ce se execută simplu şi firesc, fără să fie nevoie de stimulente şi rețete de laborator. Noi nu ne-am pierdut imaginea fiinţei noastre etnice şi n'am ajuns în situaţia dramatică de a ne căuta pe noi înşine prin intermediul altora, ca să ne dăm întâlniri nocturne pentru o foarte îndoielnică recunoaştere.

N'am avut când să consumăm energia noastră primordială. Ne găsim dimpotrivă în plinătatea forţelor şi în cel mai frumos anotimp, când vigoarea şi puterea de reprezentare a unui popor, au un spor continuu de potenţialitate. Suntem în matca noastră sufletească, iar isvoarele care ne alimentează, se află în aceeaş stare de puritate a începutului. Influențele străine n'au lăsat decât amprente superficiale, fără relief şi indicațiuni hotărîtoare. Dacă ne stăpânesc, într'adevăr, anumite uzanţe şi practici pe care le vehiculează moda Apusului, ele nu ating întru nimic elementul de bază al neamului — ţărănimea, — care fixează caracterul nostru specific. Târgurile şi mahalaua întotdeauna au fost în defecţiune şi nimeni nu s'a arătat atât de nepriceput ca să caute între ele atributele unui popor.

Nu ne-a pervertit contactul cu alte culturi, cu toate că uneori — şi mai ales în vremea din urmă, — ni s'au oferit formule foarte seducătoare pentru uşurătatea spiritului contemporan. Gândiți-vă la toată literatura aceea de scandal, care defineşte aspiraţiile şi mentalitatea epocii în alte părți, şi care a fost asvârlită în cantităţi monumentale aici, la noi, pe bulevardele Orientului, — cum se zice, — ce repede a fost prăfuită şi măturată de vântul sănătos al plaiurilor noastre ! Dece acest spirit de refuz ? Pentrucă avem forte proprii, forte neepuizate care nu pot fi înăbuşite şi din a căror frământare preferăm să aflăm răspuns la orice nedumerire.
Dovada o oferă însăşi totalitatea culturii noastre, oare din începuturile ei şi până azi, n'a urmărit altceva decât să fie expresia cea mai fidelă a spiritului autohton. Literatura, prin ce are mai reprezentativ atât în poezie cât şi în proză, prin modelele ei cu adevărat nepieritoare, este o mărturie desăvârşită a sensibilităţii noastre. Marii creiatori rămaşi în cultul posterităţii, au fost în neîntrerupt contact cu inima neamului şi operile lor vorbesc despre aceasta în măsură covârşitoare. Până şi în artele plastice, geniul predestinat să se ridice de-asupra tuturor, a fost acela care a ştiut să aştearnă în culori, viaţa şi frumuseţile pământului său, Nicolae Grigorescu.

Acestea nu sunt simple întâmplări fără sens. Dimpotrivă, e o lege sacră care coordonează toate lucrurile care participă în mod activ la actul de încorporare într'un singur tot armonic al unei unităţi naţionale. Numai popoarele îmbătrânite, a căror sevă s'a subţiat, admit diversitatea haotică şi cosmopolită în cadrul culturii lor. Asemenea situaţii nu sunt de loc de invidiat, ele oferind cel mai trist exemplu de cedare şi renunţare la exerciţiul celor mai sfinte prerogative naţionale.

Pentru noi e o mare fericire că ne aflăm în situaţia exact contrarie. Lucrul acesta îl mai arată, în afară de considerațiunile de mai sus, care se referă mai mult la manifestările din trecut, şi predilecţia de azi pentru o anumită formă de gândire. S'au făcut nenumărate încercări de a ne devia depe axa noastră spirituală ca să respirăm aerul agonic în care lâncezeşte o mare parte a continentului nostru, dar toate au sfârşit prin eşec. Se vedeau cât de colo petecile de împrumut şi intenţia de a ne desfigura.


Singurul efort doctrinar care, într-un timp relativ scurt, a căpătat cea mai largă adeziune din câte s'au putut vedea în cadrul culturii noastre, este acela pe care-l reprezintă Nichifor Crainic şi care însemnează triumful naţionalismului sub cupola gândirii româneşti. Dacă nu astăzi, mâine se va recunoaşte existenţa hotărâtoare a momentului Nichifor Crainic în evoluţia gândirii noastre, cu semnificaţia marelui act de cunoaştere ce l-a săvârşit în noi înşine. Şi se va şti precis că formula salvării el ne-a dat-o.

Prin Nichifor Crainic s'a tălmăcit modul nostru de a fi şi toată organizarea noastră lăuntrică. Aici stă secretul biruinţii lui doctrinare. Ceeace ardea latent în marea conştiinţa anonimă a neamului, s'a articulat şi a căpătat contur integral în spaţiul culturii noastre. O întreagă serie de valori neştiute de către antecesorii săi, au fast legitimate şi puse în funcţie reală, dându-ni-se criteriile şi certitudinile proprii pentru o viaţă autonomă.

Momentul Nichifor Crainic coincide de fapt cu frământările noastre interioare, care urmăreau acest proces de recunoaştere. El nu este decât expresia lucidă a profunziunilor populare, pe care le-a răscolit şi le-a mărturisit cu predestinarea ce i-a fost dată. Crainic se ridică din straturile care nu şi-au grăit vrerile, ca o concentrare masivă a întregului mediu de care este legat prin atâtea condiţii fatale.

Spune el undeva:

Că dacă Domnul m'a deosebii
Din marea umilinţă populară,
A fost ca mai adânc s'o simt: eu am trăit.
Și spune tot adevărul despre sine şi despre destinul cu care a fost dăruit ca exponent al vieţi noastre unanime.

Dar Nichifor Crainic nu este un simplu transmiţător de mesagiu. El spune şi repetă cu stăruinţă, această mărturisire : „eu am trăit!” Cu alte cuvinte ne vorbeşte un spirit autentic, care a participat la întregul proces de viaţă populară, trăind organic pe trunchiul aceloraşi rădăcini, în bucurii şi dureri comune, în vastele peisagii sufleteşti, pe care le va înfăţişa apoi în pagini de eternă frumuseţe şi înţelepciune, poetul şi gânditorul tradiţionalist. Cu Nichifor Crainic ne aflăm deci, la isvorul cel mai sigur al spiritului românesc. Deaceea şi înţelegerea imediată ce s'a statornicit între opera sa şi neliniştile noastre naționale, precum şi succesul extraordinar al cărţilor sale, care a făcut să treacă la magazia vechiturilor şi a inutilităţilor, încercările altora de perfidă orientare.

Evoluţia gândirii noastre coincide cu însăşi drumul de săltare şt aşezare a neamului. Decând am început să ne afirmăm, voluntar şi să ne căutăm un sens politic, tot ce s'a scris şi a intrat în preocuparea personalităţilor noastre de frunte, a fost în acord perfect cu interesele noastre naţionale. La început, cum era şi firesc, s'a căutat obârşia, fiindcă actul de naştere este cea dintâi certitudine de unde se poate porni pe calea cunoaşterii. Procesul acesta s'a executat melodic şi cu o stăruinţă rareori întâlnită în istoria vreunei culturi, în Ardeal, unde, singurul mijloc de înfruntare a puterilor vrăşmaşe, era cartea de legitimaţie în care se vorbea despre vechimea Românilor pe acel pământ, despre părinții dintâi şi despre nobleţea lor de sânge. Pentru împrejurările nefericite de-atunci, nu sar fi putut afla un argument mai puternic şi o pârghie de rezistentă mai solidă pe care să se sprijine un popor ameninţat cu desnaționalizarea.

Cea de-a doua etapă o formează istoricismul din principate, susţinut de Kogălniceanu în Moldova şi de Bălcescu în Muntenia, care creiază o dispoziţie febrilă pentru cercetarea şi admiraţia trecutului românesc. Secolul a XIX-lea, mai ales în jumătate« de-a doua, ba chiar şi dincoace, în vremurile de până la răsboiu, e dominat de această efuziune lirică pentru mitul voevodal. Trăirea aceasta în cultul strămoşesc şi în spiritul de frăţie românească, a dus la marile înfăptuiri naţionale, prin care s'a refăcut imaginea imperială a țării.

Istoricismul a fost, desigur un curent care a avut o putere de animaţie formidabilă. Dar n'a fost decât un curent, ceeace însemnează că a avut un caracter trecător. El nu s'a putut cristaliza într'o formulă doctrinară care să formeze un crez permanent al românismului. Dece ? Pentrucă era ceva fragmentar şi se întemeia numai pe realitatea documentară, pe inscripţii şi mărturii istorice.

Era mai mult o atitudine de contemplaţie şi adoraţie, o destinaţie spre trecut, cu efecte binefăcătoare, fireşte, în creierea şi realizarea acelei conştiinţe naţionale. dar fără putinţa de a intui prezentul românesc, cu pluralitatea aspectelor sale. Metoda aceasta, mai mult romantică decât realistă, nu se ocupa de firea şi componentele sufletului românesc, pentru ca din cunoaşterea lor să se ajungă la o concluzie valabilă pentru totdeauna. Evident, cât a realizat prin directiva ei, e covârşitor de mult şi nici n'ar fi putut să ofere ceva în plus, precum la punctul evolutiv în care se afla, ar fi fost cu neputinţă să îmbrăţişeze atâtea căi de cercetare.

Dar vrem să spunem că naţionalismul devine concept de viață şi-şi revendica primatul ca sistem de gândire integrală, abia în zilele noastre, când adânceşte toate problemele româneşti şi deschide o vastă perspectivă de înţelegere şi valorificare a fenomenului nostru. Naţionaliştii secolului trecut au pus în treacăt tema deparazitării pământului românesc — unul din punctele de temelie ale orientării de azi. — dar au argumentat-o aproape numai din punct de vedere economic. într'o vreme când spiritul individualist neglija cu bună credinţă asemenea probleme de interes general. Ceva mai târziu. Nicolae Iorga şi A. C. Cuza au văzut şi aspectul cultural, aducând o mare contribuţie în clarificarea lucrurilor, dar s'au oprit aci. Nicolaie Paulescu e cel care schimbă discuţia şi-o pune pe alte criterii, făcând din naţionalism o adevărată şcoală ştiinţifică inspirată din dogma creştină. E cea mai mare cucerire pentru domeniul care ne preocupă.

Într'o admirabilă sinteză pe care i-o închină Nichifor Crainic, precizează astfel esenţa gândirii paulesciene: „Pentru. Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Natural şi supra natural nu se exclud, ci se completează: Hristos n'a venit să strice natura, ci s'o desăvârşească. Căci natura e creația lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu”.

Sunt considerațiuni noui care pornesc din firea generică a lucrurilor, în care caută să descopere nu principiul, ei voinţa imanentă care le-a organizat. Paulescu îşi caută punctele de susţinere în legile imuabile ale cosmosului, în biologie, în fiziologie, în vasta operă a Lui Dumnezeu, şi retine fiecare adevăr, din totalitatea cărora îşi creiază sistemul. Dela Univers ajunge la individ şi dela individ la națiune. „Prin creştinism, — spune mai departe Nichifor Crainic în studiul în care se ocupă de ideile Iui Paulescu, — instinctul natural se transformă şi se sublimează în conştiinţa morală a perfecţiunii. Naţionalismul biologic se transfigurează în naţionalism creştin, adică din iubire socială naturală, în iubire socială supranaturală, fundată in credinţa religioasă. Creştinismul înobilează şi sfinţeşte naţionalismul”.

În felul acesta, naţionalismul apare complet, fiindcă îşi relevă şi latura creştină, alături de fondul biologic şi etnic. Paulescu pledează apoi pentru unificarea Bisericii şi demască pe evrei ca cei mai mari duşmani ai virtuţilor creştine şi ai familiei naţionale, de unde atitudinea lui antisemită.

Doctrina aceasta e o minune de adevăr şi înţelepciune şi e cu atât mai superioară, cu cât porneşte dela date şi consideraţiuni rezultate din temeinice şi profunde cercetări ştiinţifice, aşa cum numai savantul Nicolae Paulescu a putut să facă în mare lui singurătate.

Gândirea paulesciană are un caracter general. Ea poate deveni catechismul oricărei naţiuni creştine şi poate fi împărtăşită ou succes egal de la orice catedră universitară, fiindcă e accesibilă oricărei culturi creştine. Ea pluteşte pe de-asupra tuturor ca un duh de sfinţenie, în care zac marile adevăruri şi căile de superiorizare şi împăcare ale umanităţii.

Dar fenomenul românesc în ceeace arc el particular, precum şi în aderentele lui la sfera de viață universală, e explicat şi interpretat în cărţile de doctrină ale lui Nichifor Crainic şi ou deosebire în cartea care a determinat aceste rânduri: „Ortodoxie şi Etnocraţie”.

Nichifor Crainic s'a arătat deopotrivă preocupat de problemele vieţii de azi. In conflictul de idei care s'a angajat în ultimul timp, el a fost prezent continuu, atât prin studiile apărute în marea revistă de doctrină şi artă : „Gândirea”, cât şi prin articolele zilnice din martirizatul ziar „Calendarul”, iar mai apoi prin micile esseuri care au onorat trei ani de zile paginile de tinereţe şi vigoare ale revistei „Sfarmă-Piatră”. Ideile sale s'au pulverizat în conştiinţa acestei tari mai mult decât ale oricărui gânditor român, ajungându-se până într'atât, încât, unele formaţiuni politice, chiar şi din cele oficiale, să-şi însuşiască fără niciun scrupul principii elaborate de această minte genială, fără ca autorului lor să i se rezerve un drept de recunoaştere. Sânt mici mizerii care definesc moravurile unei epoci.

Cartea „Puncte cardinale în haos”, apărută cu trei ani în urmă, după cum o arată şi titlul atât de fericit ales — şi care a făcut şcoală chiar şi de titluri în expresii asemănătoare, — e o adevărată cale de orientare în marele tumult al gândirii contemporane. Nichifor Crainic porneşte dela răspântiile pe care le deschide acest veac agitat de atâtea sensuri contradictorii, şi dupăce cercetează fiecare indicație în parte, arata care este formula tămăduitoare pentru biata făptură umană căzută in beţia negaţiilor.

E o carie de demascare şi clarificare, consacrată mai mult problemelor curente, alături de care, poetul prezintă câteva figuri de înaltă semnificaţie ale culturii noastre.

Dela acest punct de reper, prin care s'au precizat valorile care trebuesc considerate în orice discuţie de ordin moral, politic, sau estetic, Nichifor Crainic a trecut la cea de-a doua etapă a ideologiei sale, anume la aceea care priveşte realitate românească, şi căreia îi închină un volum nou : „Ortodoxie şi Etnocraţie”. Cele două noţiuni afirmă principiul istoric al vieţii noastre sufleteşti în raport cu Divinitatea şi principiul de organizaţie terestră în raport cu neamul şi puterile sale. Ca să ajungă aici, Nichifor Crainic porneşte dela o serie întreagă de consideraţii reale.

Dar în primul rând, trebue justificată această căutare de noi adevăruri pentru interesul colectivităţii noastre. Se simţea nevoia de alte osteneli care să strângă într'un mănunchi forţele sufleteşti ale acestui neam ? Fără îndoială că da! Nichifor Crainic înfăţişează momentul dramatic când am rămas suspendaţi in gol, epuizaţi, fără nici o credință şi fără nici un fanatism. E momentul acela de după război. Iată cum îl descrie el, ca unul care l-a trăit aevea : „sufletul nostru era gol fi umbrii ca o biserica, în care s'a sfârşit o liturghie şi s'au stins candelabrele. Şi cum eram dela început crescuţi în ideia că suntem slugi ale neamului nostru, voiam să ştim, acum după răsboiu, cum să-l slujim mai departe, în puterea cărei credinţe şi a cărei misiuni să ne încredinţăm energiile sufleteşti”.

Vasăzică era o criză de idealuri, un hiatus primejdios, un timp de secetă, în care se afla totuşi o generaţie „care a simţit nevoia să fie lămurită asupra unei misiuni permanente a neamului nostru”. Asemenea momente sânt foarte bine venite în istoria unui popor, fiindcă pedeoparte lichidează cu trecutul, iar pe de alta, în însăşi criza lor se află o dispoziție fecundă si creiatoare de noui aspiraţii.
Nichifor Crainic a intuit însemnătatea momentului şi-a înţeles că de-aici înainte nu poate fi vorba decât de „o misiune permanentă” dar care este strict condiţionată de aceea totală „cunoaştere a fiinţei româneşti”. Punctul de plecare e altul decât acela care iniţiase paşii antecesorilor săi şi justificarea e cum nu se poate mai dreaptă : „istoria noastră are, pe lângă tendinţa unionistă, un mare sens spiritual — spune d-sa — care a fost lăsat în umbră, dar care constitue în cea mai mare parte esenţa sufletului românesc”. Tendinţa unionistă s'a realizat prin actele de cucerire ale bărbăţiei româneşti, dar fondul spiritual era un domeniu aproape neştiut şi numai din cunoaşterea lui integrală se putea ajunge la întrezărirea unei direcţii misionare.

Misionarism naţional însemnează voinţa de a te ridica la un plan superior, pe baza conceptelor tale iniţiale de puritate şi desăvârşire şi stăruinţa de a te reprezenta aşa, într'o vastă acţiune, nu de prozelitism, ci de uriaşe afirmări. Misionarismul nostru se confundă cu noţiunea unică de „românism”, iar românismul „e însăşi modul permanent şi specific de a crea istorie, al neamului românesc!”. E vorba de energia substratului nostru etnic şi spiritual, care trebue pusă în funcţiune spre a se realiza istoriceşte. „Etnicul e însăşi natura proprie a neamului” şi în el se subsumează atât elementul biologic, cât şi cel etic. Mergând pe această cale analitică, Nichifor Crainic ajunge la concluzia că „neamul românesc e antropic prin natura sa etnică şi creştin prin aderenţa instinctivă la ortodoxie”.

Caracterul acesta religios nu a venit însă pe cale de influentă; n'a fost altoit pe fiinţa poporului nostru cum s'a întâmplat cu alte neamuri, ei a germinat odată cu spiritul poporului nostru, în însăşi momentul creaţiunii sale. „Istoria nu poate preciza o distincţie iniţială intre creştinism şi românism”, — spune categoric profesorul de mistică. Aşa încât, ortodoxia este caracterul fundamental, modul de a fi şi a se reprezenta al poporului acesta venit pe lume cu duhul evanghelic în inimă. De fapt, sc poate demonstra prin manifestările din trecut şi prin toate actele sale de voinţă, că s'a păstrat neîntrerupt în sfera aceasta de viaţă şi de simţire. Prin spiritul lui, prin felul de a trăi şi a concepe viaţa, prin personalităţile conducătoare, prin evenimentele care-i luminează istoria, prin datele culturii şi ale creaţiunii sale morale, neamul românesc s'a definit continuu în spirit ortodox.

Stăruind asupra acestui adevăr, Nichifor Crainic descopere în manifestările noastre istorice, două tendinţe, una de intensitate şi alta de expansiune. „Tendinţa de intensitate se caracterizează prin procesul de formaţie a individualităţii etnice şi prin atracţia diferitelor fragmente ale neamului nostru unele către altele, pentru a închega unitatea naţională. Tendinţa de expansiune e afirmarea personalităţii religioase a poporului nostru și voinţa de a respira în largul ecumenic al ortodoxiei”. Spre împlinirea acestor scopuri au acţionat marii voevozi, începând cu Mircea cel Bătrân, pe care chipul ce se păstrează încă Ia Cozia îl arată purtând pe cap coroana împăraţilor bizantini (Sextil Puşcariu), continuând cu Ştefan cel Mare, „atletul creştinătăţii”, cu Vasile Lupu „ocrotitorul ortodoxiştilor de pretutindeni”. Tot atât de edificator este marele exemplu al Iui Mihai Viteazul, care-și mărturiseşte astfel politica şi scopul acţiunilor sale : „M'am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creştine”, pentru ca mai târziu, opera culturală a lui Brâncoveanu în spirit ortodox, să ridice până la culminaţie această tendinţă de conservare şi expansiune. Caracterul acesta al manifestărilor noastre s'a menţinut până la jumătatea secolului trecut, când paşoptismul a adus o adevărată „prăbuşire a românismului din spiritualitatea ecumenică”, după cum constată cu drept cuvânt Nichifor Crainic.

Problema deci e limpede. Fiind vorba de a ne preciza un sens misionar, trebue să refacem legătura cu linia de credinţă a sufletului nostru naţional, care a fost întreruptă prin influenţe străine, şi să ne reaşezăm în cadrul spiritualităţii româneşti. Nu se poate neglija natura religioasă a acestui popor, când se pune tema reprezentării sale într'o forţă unanimă şi cu totul proprie. „Spiritul ortodox e formula solidarităţii româneşti” iar „Naţionalismul, ca formulă militantă a so-lidarităţii etnice, se integrează firesc în Biserică prin aderenţa la idealul ei de viaţă. Această aderenţă îl obligă să aducă în politică o mentalitate creştină”.
Cu chipul acesta, Nichifor Crainic, pe lângă actul de restauraţie pe care-l săvârşeşte, defineşte substanţa naţionalismului românesc în ceea ce are el caracteristic şi. deosebit de alte naţionalisme, ne pune la dispoziţie mijlocul de autoidentificare şi formulează doctrina integrală a românismului de totdeauna, rămânând neclintit pe axa istoriei noastre.

Principiul solidarităţii stă în conştiinţa de neam şi în împărtăşirea duhului religios, care este cea de-a doua realitate a existenţii noastre. Cei care propun ideia renunţării faţă de aceste permanenţe, nutresc pur şi simplu gândul de a ne desfigura şi a ne detrona din piedestalul istoriei, în care ne-au aşezat jertfele înaintaşilor şi credinţa lor nebiruită. Nu poate fi vorba de o misiune românească, fără recunoaşterea atributelor care formează individualismul nostru istoric şi în care stă de fapt puterea noastră de realizare. E bizară şi eu totul primejdioasă concepţia care pretinde o transformare în spirit a poporului românesc, în vederea unei reafirmări, cerând tocmai înăbuşirea marilor elanuri religioase. Împlinirea unui asemenea gând, n'ar însemna altceva decât abdicarea noastră dela firea ce ne este proprie, ieşirea din matca în care ne-am cristalizat pentru a ne lansa în aventură.
Noi suntem popor creştin. Acesta este un adevăr incontestabil, dar niciodată nu s'a ţinut seama de el. Pentru întâia oară intră în consideraţia omului de gândire şi se caută a fi dat ca factor comun în tot sistemul de organizare care priveşte neamul românesc, datorită lui Nichifor Crainic. El demonstrează cu o tărie de argumente ce nu pot fi clintite, că un stat care are o bază de spiritualitate creştină, trebue să-şi păstreze nealterată structura, dacă aspiră să sc încadreze în ritmul eternităţii. Nichifor Crainic pledează pentru statul confesional şi aduce ca exemplu de realizare din acest punct de vedere, statul fascist, al cărui conducător. Benito Mussolini, a precizat din capul locului legătura dintre dinamismul fascist şi spiritualitatea creştină. Reproducem din citatul pe care-l dă Crainic : „Fascismul, zice el, e o concepţie religioasa, care consideră pe om în raportul său sublim cu o lege superioară, cu o voinţă obiectivă, ce depăşeşte insul ca atare şi-l ridică la demnitatea de membru conştient al societăţii spirituale”.

Iar mai departe, preciziunea Ducelui e şi mai categorică : „Statul fascist nu rămâne indiferent nici în faţa faptului religios în general nici, în deosebi, în faţa acestei religiuni pozitive care e catolicismul italian”.

Concluzia acestui mod de a gândi, o formează uriaşele înfăptuiri ale fascismului începând cu măsurile de protecţie a familiei — celula comunităţii — şi sfârşind eu creaţiunea imperiului, precum şi cu atâtea dispozițiuni luate pentru apărarea credinţei, dintre care nu trebue neglijată desfiinţarea francmasoneriei.
Cu alte cuvinte, creştinismul nu numai că nu e o piedică în desvoltarea unui stat, cum afirmă detractorii săi, ci dimpotrivă, isvor de viaţă vie şi de generoase înfăptuiri.
Ne vom reţine puţin asupra luminoaselor lămuriri pe care 'le dă Nichifor Crainic în legătură cu valoarea acestei religiuni, cu atât mai mult cu cât este întâia oară când în cultura noastră, o minte de atâta înaltă luciditate îşi ia angajamentul să înfăţişeze în toată sublima ei strălucire, credinţa strămoşilor săi.
De fapt, nu e vorba numai de un punct de vedere apologetic, ci de preciziuni absolut necesare pentru înţelegerea doctrinei şi a sistemului său.

Nichifor Crainic vorbeşte despre o nelinişte a omului care l-a făcut continuu să caute „suprema concepţie de viaţă” spre a se elibera din mizeria condiţiilor terestre. Toate religiunile n'au avut alt scop decât acesta, precum şi diferitele concepţii filosofice. Dar în afară de creştinism, încercările acestea sunt creaţiuni neputincioase ale spiritului omenesc. Prin ele nu s'a putut ajunge la aceea depăşire a puţinătății noastre şi nici n'a fost posibilă revelaţia conceptului de superiorizare. Sau, reproducând întocmai cuvintele lui Crainic : „Spiritul omenesc, capabil să dorească o viaţă desăvârşită, nu e totuşi capabil să o conceapă prin singurele lui puteri”. Actul acesta de condiţie supraumană, s'a săvârşit prin persoana Mântuitorului. „Pentru noi, creştinii, zice Nichifor Crainic, apariţia lui Iisus Hristos în lume, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului, însemnează totdeodată suprema concepţie de viaţă”. Iar mai departe : „Prin Iisus Hristos înţelegem că limita de sus, pe care o putem atinge concepând viaţa şi trăind-o, e cu totul alta decât cele mai înalte idei la care s'a putut ridica lumea păgână”.
Iisus Hristos însemnează salvarea omului din robia păcatului, din căile răului pe care a rătăcit condus de patimile oarbe ale nevredniciei sale; însemnează repunerea lumii în ordinea morală după care a tânjit secole de-arândul fără să ţi-o poată apropia. „Creştinismul e a doua creaţie a lumii”, — afirmă Nichifor Crainic, fixând în modul cel mai luminos, înţelesul divin al acestei revelaţii. El a restabilit armonia firii, refăcând legătura cerului cu pământul şi a făcut posibilă participarea tuturor la bucuria lui Dumnezeu, prin iubire. Iubirea este harul sfânt care unifică diversitatea făpturii creaturale şi o repune în armonia ei primordială. E un termen de solidaritate cosmică, în care vibrează raza de lumină cerească şi saltă isvorul de viață veşnică.

Această gratie acordată de Dumnezeu lumii, pentru a o ridica în ierarhia superioara, se revarsă în spiritul ei prin Biserică. Aşa încât, Biserica lui Hristos are o funcție universală de modelare, de salvare, şi se confundă cu marele tot al făpturii. Am putea zice, spune Nichifor Crainic, că ea e sistemul de organizare a vieţii cosmice reînoite prin har.

Dar e şi mai mult, pentru conştiinţa omului strivit între marginile strâmte pe care le-a putut intui debila sa făptură. Creştinismul i-a dat putinţa să se descopere pe sine şi să descopere tainele neştiute. Actul naşterii Mântuitorului, care formează centul lumii şi centul istoriei, e actul cunoaşterii adevărului care inundă de lumină ființa umană. E înțelesul a toate şi răspunsul tuturor nedumeririlor, care se lămuresc de-odată pe de-asupra puterilor noastre. Lumina harică pe care venirea Mântuitorului a revărsat-o în omenire, a deschis porţile mintii, a creiat un acord desăvârşit asupra cunoaşterii lucrurilor şi a împăcat cugetele rătăcite în căutări zadarnice.

Al doilea eveniment covârşitor care stă la temelia creştinismului, învierea lui Iisus, a desferecat enigma morţii şi a pus omul în fața destinului său de dincolo de hotarele vieţii. „învierea lui Hristos e credinţa în învierea Lui, iar credinţa in învierea Lui, e credinţa în învierea morţilor, în propria noastră înviere”.

Convingerea aceasta rezultă din certitudinea faptului petrecut cu aproape două mii de ani în urmă, fapt prin care s'a relevat esenţa suprafirească a persoanei Mântuitorului şi în care se află obârşia creştinismului. Iisus ne-a salvat din moarte, sau din neştiinţa despre cele rânduite asupra vieții noastre şi ne-a scos din peştera disperării. Creştinismul e suprema regulă de viaţă prin care putem să biruim mizeria universală şi mizeria morţii, iar ceeace a adus Iisus oamenilor, „e darul iubirii”. Nu e vorba însă numai de o iubire mărturisită, o iubire teoretizată şi oferită altora ca principiu etic, ei de practica acestei virtuţi cu toate jertfele şi îndatoririle care ţin de ea. Nichifor Crainic deosebeşte omul creştin care se supune acestei porunci evanghelice în mod activ, prin faptă reală, de cel care, deşi o găseşte întemeiată, n'o practică. Pildele Mântuitorului sunt, de altfel edificatoare şi din acest punct de vedere, iar năzuinţa cuiva de a fi creştin, presupune o totală identificare cu Naşterea, învăţăturile şi Învierea Iui Iisus. Nichifor Crainic stărueşte foarte mult asupra acestei condiţii hotărîtoare. „Iisus Hristos e accesibil tuturor, spune el. Şi, atunci, când noi zicem: „Ortodoxia, concepţia noastră de viaţă”, nu înţelegem altceva decât că Iisus Hristos e modelul universal al vieţii în Dumnezeu. Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat. Aceasta însemnează voinţa de a ne face una cu El”. Rostul Bisericii este tocmai acela de a mijloci această comunicare, singura care deschide calea mântuirii. In spiritul ortodoxiei, care păstrează alcătuirea creştină cu sensul ei neschimbat, Biserica este prezenta veşnică a Mântuitorului în lume. Catolicismul, prin creațiunea acelui scaun pontifical de consideraţie supremă în organismul său eclesiastic, exclude tocmai această sacră prezenţă, punând în locul puterii divine, un rang omenesc, acceptat cu prerogative suverane. Crainic consideră concepţia aceasta o erezie, care nu st întemeiază pe altceva decât pe o trufaşă năzuinţă de dominaţie în spirit pământesc.
Biserica, după arătările lui Dionisie Areopagitul, e „însăşi opera de rezidire a lumii săvârşită de Mântuitorul, iar fiinţa ei constă din două serii de ierarhii, — una corespunzând lumii nevăzute, alta corespunzând lumii văzute”. Cea dintâi e organizarea îngerilor, iar cea de-a doua, organizarea oamenilor după modelul celei cereşti. „Capul ierarhiilor e Iisus Hristos”; — aceasta este concepţia Bisericii ortodoxe care este subordonată şi'n cele văzute şi'n cele nevăzute Mântuitorului, iar „cultul lui Dumnezeu e o liturghie îngerească în ceruri şi o liturghie simultană pe pământ”. La această viaţă şi bucurie dumnezeească participă fiinţa umană, încadrându-se celular, după puterea şi dotaţia fiecăruia. „Ortodoxia îmbrăţişează în mod egal pe oameni”, respectând principiul varietăţii care este o realitate inexorabilă în sânul creaţiei, în vreme ce catolicismul, prin anumite rigori, cum ar fi obligativitatea limbii latine pentru toate neamurile, nesocoteşte ordinea creaturală care a rânduit lumea în unităţi etnice, consacrată prin însăşi minunea din ziua coborîrii Duhului Sfânt. Biserica ortodoxă, în modul cum e concepută „modelează formele locale pe trupul naţional”, fiindcă, oriunde activează Ca, e un centru haric determinat de însăşi prezenţa Mântuitorului care se află pretutindeni.

Dar caracterul naţional al ortodoxismului luat în funcţie de neamurile care-l împărtăşesc, nu exclude universalismul acestei dogme. Dimpotrivă, în însăşi esenţa lui stă principiul unificator, care se realizează prin continua actualizare a Mântuitorului în fruntea ierarhiilor.

Iată o idee care, lângă atâtea altele, deschide o vastă perspectivă de înţelegere a creştinismului ortodox, interpretat în spiritul adevărului.

Cei care ignoră structura şi principiile conducătoare ale acestei credinţe, au formulat împotriva ei diferite atacuri. Unii, dintre aceia care ar vrea să dea altă linie programatică neamului românesc, întemeiaţi pe o serie de judecăţi materialiste şi atee, pretind că ortodoxismul stă în calea progresului şi a acţiunii practice şi că deci, mijlocul de realizare a poporului nostru, ar fi în primul rând, smulgerea lui din misticismul acesta „păgubitor”. Fireşte, un asemenea raţionament, străin cu totul de realităţile noastre naţionale, e tot ce poate fi mai primejdios şi mai lipsit de orice bază serioasă. Alţii văd în ortodoxie un domeniu al obscurantismului, care constitue o piedică în calea avânturilor culturale. întrucât cultura se întemeiază pe valorile antichităţii şi deci ale vieţii păgâne, iar creştinismul apare ca un începător de viaţă, se pretinde că între clasicism şi ortodoxie mai ales, (fiindcă ortodoxia nu este nici învestmântată în haina latină) ar exista un mare antagonism. Una se exclude pe alta.

Nichifor Crainic demonstrează însă, cu un extraordinar lux de date istorice şi cu modul său de a argumenta care nu lasă nimic în îndoială, că această susţinere e cum nu se poate mai falsă. Bizanţul, care ne dă o imagine integrală şi fastuoasă a ortodoxiei, e cea mai sigură mărturie de contactul ce s'a păstrat între clasicism şi noua spiritualitate. Creştinismul a asimilat cultura antică şi-a pus-o în circulaţie de-alungul veacurilor, prin Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti care, în majoritatea lor, cunoşteau în toată profunziunea ei această cultură. Grigorie de Nazianz şi Grigore de Nisa au convertit filosofia lui Platon la spiritul ortodox, făcând-o accesibilă pentru dogma noastră. Dar ce este Renaşterea cu reînvierea antichităţilor, decât tot o operă a creştinismului, precum însăşi Umanismul este o creaţie călugărească. Sânt nenumărate dovezi de permanentă cristalizare în evul creştin, a vechilor forme de cultură, care-i dau cuvânt lui Nichifor Crainic să afirme categoric: „sântem pentru clasicism, fiindcă ortodoxia ne obligă”. Așa încât, ortodoxia e un spaţiu întreg de viață, eu toată complexitatea forjelor de conservare şi viabilitate, care nu tăgădueşte nimic din ceeace poate înobila şi înlesni calea spre cunoaşterea adevărului.

In spațiul acesta s'a format, s'a păstrat şi s'a desvoltat firea poporului nostru
Cu datele pe care ni le pune la dispoziţie Nichifor Crainic şi cu tăria raţionalismului său, se limpezeşte marea problemă a orientării noastre. Am văzut cât trage în cumpănă valoarea sentimentului religios, ca principiu de rezistență şi de afirmare morală. Îl poate susţine în măsură egală şi spiritul realizator în domeniul politic, de unde rezultă că naţionalismul românesc nu se poate dispensa de aspectul creştin, care este modul său permanent de a fi.

Unificând toate forjele din care se compune ființa naţională în spaţiu şi timp. Crainic ne dă o imagine sintetică de recunoaştere istorică şi posibilități viitoare, fixată în evocarea a două cuvinte: "Spiritul autohton” Aici se cuprind marile noastre certitudini: pământul ca expresie geografică a voinţei naţionale, istoria ca mărturie a durabilităţii noastre şi cultura ca mijloc de exprimare a întregului conținut sufletesc.

In concepţia autohtonistă, pământul e proprietatea neamului. Dreptul acesta nu rezulta numai din zapise, ei mai mult, din rădăcinile profunde ce s'au fixat pe teritoriul naţional prin mormintele strămoşilor „care dau țării prestigiul sacru de patrie”. Pe temeiul acesta, Nichifor Crainic ajunge la concluzia că sub nicio formă nu pot fi lăsate bucăţi din pământul tării în mâinile străinilor, că nu se poate comercializa nicio brazdă pentru folosul veneticilor. „Banul singur nu poate constitui un drept de proprietate asupra ţarinii româneşti”, — zice el categoric şi demonstrează că altfel am comite actul monstruos de vânzare a mormintelor strămoşeşti pentru a fi exploatate de străini.

In ceeace priveşte istoria, ea este izvorul nesecat al vieţii naţionale. Din cultul şi trăirea în spiritul ei, se întreţine acel sentiment de stăpân, care dă elementului autohton conştiinţa de superioritate față de grupurile alogene. Tot de-acolo vine şi puterea de identificare în timp, precum şi misterul care leagă omul de peisajul țării sale, prin acordul desăvârşit ce se stabileşte între natură şi sufletul neamului. Ne plasăm astfel într'o realitate cosmică de substanţă proprie, unde totul respiră după ritmul secular al trăirii noastre etnice.

Insfârşit ceeace oglindeşte totalitar aspectele acestui proces de viaţă, este cultura. „Ea — afirmă Nichifor Crainic — dă conţinut memoriei neamului; ea generalizează ceeace e local sau provincial .ea revelează ceeace e latent în sufletul lui, ea transformă în idei — forţe, patrimoniul comun şi anticipează în forme ideale aspiraţiile şi posibilităţile viitoare”.

Cu alte cuvinte, cultura unifică, conservă şi reface pentru eternitate sufletul neamului. Iată elementele fundamentale din care rezultă spiritul autohton şi modul caracteristic al oricărei fiinţe naţionale. Dar pentru ca să dăinuiască pe aceeaşi linie de continuitate fără niciun fel de întrerupere păgubitoare, se impune condiţia unui stat propriu, când e vorba de conservarea şi apărare. In scopul acesta, statul nu poate avea alt înţeles, decât acela pe care i-l dă Nichifor Crainic. „Statul — zice el — e însăşi energia organizată a neamului în voinţa de a rămâne stăpân pe pământul autohton ,care are pentru el şi numai pentru el prestigiul sacru de patrie. Statul e, cu alte cuvinte, expresia politică a conştiinţei autohtone”.

Aceasta e una din principalele concluzii Ia care ajunge Nichifor Crainic, după constatările şi afirmările sale anterioare. Am văzut care erau elementele hotărîtoare
care trebuesc avute în vederea când se pune problema cunoaşterii unei individualităţi etnice; acum sântem obligaţi să căutăm formula de organizare care să le consacre in cadrul politic al statului. Formula e dată in definiţia citată mai sus şi se poate concretiza intr'un singur termen: naţionalismul. Concepţia lui Crainic coincide cu modul în care s'a afirmat instinctul popular de-alungul vremii şi cu spiritul său de încorporare la viața istorică, dar el vine şi-o lămureşte, dându-i justificarea supremă : „statul există numai din voinţa noastră, — din apriga moarte a strămoşilor pentru viaţa de glorie a urmaşilor. Şi tot astfel el nu va dăinui, decât prin legea dură a sacrificiului românesc”.

Vasăzică nu e vorba de o simplă înjghebare administrativă pe baza principiului cetăţenesc, care e tot ce poate fi mai elastic, ci de un comandament sacru care vine din jertfa sublimă a înaintaşilor. Statul nu poate să fie decât afirmarea dârză a voinței autohtonilor, ceeace constituie însăşi condiţia existenței şi raţiunea lui de a fi. El se întemeiază pe puterea neamului, sau ca să dăm un termen şi mai cuprinzător: pe forţele sale cinice. Considerațiunea aceasta de o valoare absolută în clarificarea şi desăvârşirea gândirii nationaliste, a condus spiritul lui Nichifor Crainic la descoperirea unei noi forme de organizare statală, al cărei principiu îl formează etnocraţia. Intre dogmele politice existente şi pe de-asupra lor, apare această directivă, care reprezintă la căpătâiul unei evoluţii de sforţări şi căutări, tot ce s'a putut închega mai perfect şi mai unitar. „Numim etnocraţie — spune foarte limpede cugetătorul nostru, — voinţa politică a rasei autohtone de a face din stal expresia proprietăţilor ei şi organul misiunii ei în lume” E o concepţie care din capul locului interzice oricărei voinţe eterogene de a se amesteca în viaţa statului, considerând că acesta nu poate să fie decât un drept al elementului de baştină care l-a creiat. De vreme ce pe deoparte răspunderile cad asupra lui, iar pe de alta el singur are dreptul de moştenire şi obligaţia de a da contur national întregului spaţiu pe care-l stăpâneşte, e dela sine înţeles că are datoria de a înlătura orice tendinţă care vrea să-l concureze în misiunea lui.

Consecinţa acestui principiu o formează primatul naţiunii în viaţa statului, ca forţă permanentă şi indiscutabilă. Străinii nu sânt decât nişte pasageri întâmplători şi orice încercare de a-i face părtaşi la exerciţiul prerogativelor noastre, constitue o cedare a marilor interese româneşti, o părăsire vinovată în mâinile lor, — situaţie asemănătoare cu aceea pe care o oferă o stăpânire vrăşmaşă.
Etnocraţia exclude deci amestecul străinilor de neam în politica de organizare a statului. Cu chipul acesta, naţionalismul îşi găseşte o bază de susţinere mult mai puternică, demascând în acelaş timp primejdia reală pe care o reprezintă minoritarii îngăduiţi să participe la beneficiul vieţii româneşti.

Dar etnocraţia este ideia forţă care execută de plano, aşa zisa democraţie. Ea este opusul acestei formule care se oferă ca principiu diriguitor în viaţa unui stat naţional, protejând însă tocmai elementul intrus în paguba celui autohton. Democraţia mărturiseşte singură că apără interesele tuturor şi cum, în fapt, interesele acestea sânt în veşnic antagonism, în cazul când isbuteşte să fie devotată pentru fiecare — cazul cel mai fericit pe care-l postulează, — nu face altceva decât să patroneze un haos de conflicte care pun în primejdie fiinţa naţională. In practică, lucrurile se petrec şi mai grav, fiindcă ea oferă toată bunăvoinţa străinilor care au nevoe de protecţie — după cum declară animatorii democraţiei, — lăsând pe ceilalţi să trăiască din iluzia unei libertăţi cântate la masa orgiilor electorale. Această minciună şi perfidă cochetărie a unui retorism de bâlci, o demască etnocraţia, proclamând dreptul naţiunii de a se salva prin forţele sale proprii şi deci răsturnând criteriul care-i rezervase până aci, poziţia cea mai umilitoare.

Prin etnocraţie, majoritatea autohtona se reintegrează în funcţia sa istorică şi-şi reface coeziunea celulara distrusă de vânturile pustiitoare ale cosmopolitismului. Statul nu mai este o instituţie birocratică pusă în serviciul partidelor politice sau a unor clase sociale, ci organismul prin care se ordonează puterile neamului într'o acţiune armonică de interes general. Individul, fiind o fărâmă din marea energie naţională, va intra în grija conducătorului care e obligat să-l folosească pentru binele obştesc, punându-l în acelaş timp în condițiunile de viaţă cele mai prielnice. Auto-ritatea conducătoare îşi va exercita atributele ei însufleţită de cea mai caldă iubire de popor, îmbrățișând deopotrivă pe toţi fii neamului care nu pot fi separaţi prin privilegii sau refuz.

Ideile acestea de o frumuseţe sublimă, isvorâte dintr'o inimă in care se tălăzuiesc elanurile şi neliniştile noastre, n'au rămas suspendate ca nişte simple dorinţi dincolo de realitatea vieţii. Autorul lor s'a străduit să-şi ducă opera până Ia capăt şi astfel a ajuns să construiască cel mai clar şi mai desăvârşit sistem de organizare a forţelor româneşti, pe care l-a numit „Programul statului etnocratic”. Principiile călăuzitoare ale acestui mecanism, sânt însăşi esența gândirii sale. In formularea lor lapidară, se recunosc atât trăsăturile permanente ale spiritualităţii noastre cât şi po-sibilităţile de afirmare pe linia unui destin propriu şi grandios. Punctul de plecare rezultă din chiar nota fundamentală a specificului nostru de popor creştin: „Legea lui Hristos, legea statului”.

„Nu cunoaştem alt sistem politic şi n'avem ştire despre nicio altă metodă oricât de perfectă ar fi ea, în care legea lui Hristos să intre ca principiu de bază în orânduirea programatică a vieţii publice. Dimpotrivă, ştim că mai toate popoarele creştine au trăit într'un fel de dualism: de-oparte cu legea statului — o creaţiune omenească şi profund indiferentă față de învăţăturile evanghelice, — de alta cu sentimentul creştin. Credinţa a fost considerată ca un proces de conştiinţă individuală, care numai la anumite momente festive se întâlnea cu atenţiuni binevoitoare din partea statului, evident, în măsura în care isbutea să se menţină fără niciun fel de concurs, ca religiune dominantă. Legăturile dintre biserică şi stat, mai ales în vremurile moderne, au fost cât se poate de superficiale. Oricum, cu toată sublima lor semnificaţie, învăţăturile creştine împărtăşite în mod sincer de massele populare, n'au fost puse în practica vieţii obşteşti de către cârmuitorii respectivi. S'a respectat într'adevăr partea formală, dar s'a neglijat complect influenţa substanţială pe care ar fi avut-o spiritul evanghelic. Separatismul acesta dăinueşte dogmatic din vremea revoluţiei franceze, în unele părţi declarat făţiş, în altele nemărturisit, dar cu totul real. Deaceea creştinismul încă nu şi-a dat roadele sale binecuvântate, iar popoarele au fost sguduite de grele frământări, prin care se urmărea tocmai distrugerea credinţei.

Nichifor Crainic descopere această racilă şi pune lucrurile la punct în ceeace ne priveşte pe noi. Dacă într'adevăr sântem popor creştin şi sântem convinşi că cel mai desăvârşit mod de a trăi este acela aflat în învăţăturile lui Hristos, atunci să trăim în spiritul cuvântului său. Dar nu numai pe plan individual ci şi ca organizare obştească în cadrul politicii naţionale. Cu chipul acesta, Nichifor Crainic reactualizează termenul istoric al existenţei noastre spirituale, dându-i funcţiunea la care are drept în procesul de viaţă românească. De-aici decurg nenumărate consecințe binefăcătoare, atât pentru folosul individului cât şi al naţiunii. Se naşte un întreg sistem de organizare şi construcţie în care nu se neglijează nimic din ceeace poate contribui la opera de săltare a neamului. Modul de a trăi este în noi, în structura noastră milenară şi'n legea sacră care se confundă cu firea poporului român.

Influenţele străine, deci trebuesc înlăturate, — cu atât mai mult spiritul iudaic care ne este diametral opus. Nai formăm o familie cu ereditate şi moşteniri comune, cu interese permanente în care se angrenează conştiinţa fiecăruia şt nu putem fi decât solidari în orice act şi orice sforţare. Nu există clase sociale, fiindcă nu există criteriul firesc care să le susţină. Principiul divizării şi al separaţiei în tabere de luptă şi ură reciprocă, este o perfidă născocire iudaică, prin care se urmăreşte distrugerea fiinţei naţionale. O asemenea concepţie care a fost valabilă chiar pentru liberalismul nostru burghez şi'n genere pentru toate formaţiunile democratice, a dus la învrăjbirea elementelor autohtone şi la sfărâmarea coeziunei celulare după urma cărora au profitat aventurierii străini.

Etnocraţia nu recunoaşte decât categorii de muncă, fiecare cu rostul şi destinaţia sa bine stabilite în cadrul statului naţional. Toate au îndreptăţiri egale şi nu există bariere care să le separe. Munca, de orice natură ar fi, este principiul de înobilare a fiinţei umane şi mijlocul cel mai sigur de depăşire în planul vieţi terestre. Din exerciţiul ei rezultă bucuria vieţii şi puterea de recomandare a insului sau a unei colectivităţi etnice. Deaceea, diferitele categorii trebuesc armonizate în urmărirea aceluiaşi scop sublim.

In concepţia etnocratică, muncitorul din orice ramură de activitate, are dreptul la o existenţă onorabilă în conformitate cu cerinţele vieţii, de unde rezultă ca o lege sfântă, în primul rând. dreptul de proprietate individuala pentru orice muncitor român. Astfel, în vreme ce marxismul tinde la proletarizarea tuturor prin distrugerea proprietăţii individuale, etnocraţia urmăreşte să ridice pe fiecare la cele mai bune Condiţiuni de trai. E singura formulă echitabilă prin care se înlătură nedreptăţile de până aci şi se restabileşte armonia socială. E cea mai înaltă idee din câte s'au oferit până acum mulţimilor setoase de ideal. Nichifor Crainic a scos-o din logica gândirii sale, din credinţa şi puritatea sufletului său profund răscolit de grija neamului acesta. E singurul care a luat poziţie severă împotriva ereziilor marxiste şi a liberalismul nesincer, arătând în ce constă vasta şcoală de înşelătorie în care s'au complăcut aţâţi pretinşi exponenţi ai culturii noastre. Nu e multă vreme decând teoriile acestea erau considerate cu sfinţenie nu numai de cei care le împărtăşeau, dar chiar şi de adversarii lor. Muncitorimea era cu totul robita, fiindcă fusese obişnuită să vadă în ele singurul mijloc de salvare, iar adversarii, fără să-şi justifice poziţia lor contrarie, făceau figură de tirani care refuză să ia în consideraţie dreptatea celorlalţi. De-oparte rătăcire, de alta laşitate. Nimeni nu se întreba dacă dincolo de catehismul marxist se poate găsi o altă formulă eu adevărat superioară şi echitabilă.

întrebarea aceasta şi-a pus-o Nichifor Crainic cu o luciditate şi un curaj care vor rămâne în admiraţia tuturor oamenilor de bună credinţă. O cităm pentru frumuseţea ei, pentru sensul eroic pe care-l conţine, cât şi pentru însemnătatea ce-o are în fixarea poziţiei gânditorului nostru. „Dar nu există oare, — se întreabă d-sa — nicio altă posibilitate de a stinge conflictul acesta decât alternativa sângeroasă a opresiunii oligarhice sau a revoluţiei proletare ? A mistuit oare faimoasa dialectică marxistă orice altă deslegare a problemei, orice altă soluţie pe seama conflictului dintre patroni şi muncitori? Reprezintă oare Karl Max, rabinul revoluţiei mondiale, ultimul cuvânt al înţelepciunii omeneşti? Un zeu dacă l-am socoti, şi tot n'ar putea lumea întreagă să creadă în el. Eu însă, care n'am crezut niciodată că un rabin poate fi un zeu, socotesc învăţătura lui Karl Marx otrava vieţii moderne şi sâmburele blestemat al tuturor crimelor uriaşe, ce înneacă în valuri de sânge istoria contemporană. Nicio altă învăţătură n'a vărsat în inima lumii atâta ură sălbatică şi n'a căutat să justifice această ură cu o mai drăcească învierşunare”.

Nu cunosc o execuţie mai tare a perfidiei demonice profesată de agitatorii marxişti, a neputinței şi laşităţii celorlalţi. întrebarea lui Nichifor Crainic e capitală. De-aici începe domesticirea şi eliberarea din sclavia erorilor. Urmează apoi noua îndrumare despre care ne-am ocupat şi în care se cuprinde însăşi formula salvării.
Prin sistemul etnocraţiei precum şi prin toată gândirea sa, Nichifor Crainic are în vedere continuu personalitatea neamului, pe care se fundează toate aspiraţiile de viitor. Acesta este criteriul politicii naţionale, iar scopul nu poate fi altul decât desvoltarea şi desăvârşirea forţelor etnice în cadrul intereselor generale. Odată fixat înţelesul acesta pentru concepţia şi misiunea românismului, nu mai rămâne loc pentru niciun fel de altă orientare. Problema străinilor se rezolvă în mod automat prin eliminare, sau cel puţin prin îndepărtarea lor dela exerciţiul prerogativelor noastre.

E întâia oară când o vastă operă de gândire se transpune din lumea ideilor în lumea concretă, şi oferă un mecanism perfect de organizare iu care stă secretul binelui. E întâia oară când se deschide calea sigură de realizare a acelui dram de fericire, după care loji alergăm însetaţi.

Deaceea, socotim că această lucrare a lui Nichifor Crainic se poate numi şi cartea salvării.

Nu putem stărui cât ar trebui asupra tuturor capitolelor şi mărturisim că sântem siliţi cu multă strângere de inimă, să trecem peste unele momente de înaltă înseninare, cum ar fi bunăoară: „La Marea cea Mare”, „Intrarea triumfală in istorie”, „Moartea lor e piaţa noastră” şi altele din care am reţinut numai câte o idee în treacăt.

Am lăsat pentru cele câteva rânduri ce ne mai rămân, o mică însemnare despre paginile de început ale cărţii. Aici, Nichifor Crainic, în două studii de o profunzime şi frumuseţe unică, vorbeşte despre „Copilărie fi sfinţenie” şi despre „Omul eroic”. Din cuprinsul lor ne dăm seama care sânt valorile pure, modelele de desăvârşire din cadrul vieţii umane. Copilul e cercetat sub unghiul de cunoaştere al dogmei creştine, in simplitatea şi starea lui de absolută curăţenie, el reprezintă „măsura virtuţii omeneşti”. E făptura cea mai apropiată de Dumnezeu. Nichifor Crainic vede în gustul copiilor pentru fabulaţie şi mitologie, o „aderentă profundă la dimensiunile supranaturale ale existenţii”. Lumea aceasta le satisface setea de absolut, care nu e convertită de niciun fel de perversitate. Educaţia deci, n'ar trebui să aibe alt scop decât acela „de a păstra pe om la nivelul sublim al purităţii şt al simplicităţii cu care a venit odinioară pe lume ca prunc”.

E un sens nou care se dă operii educative şi o nouă orientare în sufletul copilului rămas încă pentru aţâţi pedagogi o adevărată enigmă. Înnoirea lumii nu sc poate face decât prin copil şi misiunea aceasta o are Biserica, fiindcă numai prin ea se poate ajunge la nimicirea răului şi pregătirea sufletului pentru mântuire.

In ceeace priveşte eroul, el reprezintă cel mai înalt fanatism in credinţa binelui. E o voinţă uriaşă de eliberare de sub condiţiile vieţii mizere pusă în slujba unei colectivităţi cu aceeaşi obârşie. Eroul nu este animat de niciun fel de interes al persoanei sale. El se aruncă în primejdie pentru salvarea celorlalţi. Pentru el nu există fatalitate, fiindcă „ea nu e decât voinţa noastră intrată in putrefacţie”. El nu cunoaşte decât legea îndrăsnelii, lege poruncită de Mântuitorul lumii: „Îndrăsniţi ! Eu am biruit lumea!”. Eroismul, deci, atât din punct de vedere dogmatic cât şi etic, e de esenţă creştină.

„Îndrăsneala erouluι — spune Nichifor Crainic — creează istoria; îndrăsneala martirului o consfinţeşte; îndrăsneala geniului o lămureşte”.

Mai limpede decât aşa nu se poate.

Istoria noastră a manifestat permanent spiritul eroic al neamului românesc, iar sacrificiile de sânge sânt mărturii sacre ale îndrăsnelilor noastre. Spiritul acesta şi-a regăsit craterul de erupţie în sufletul generației tinere, care a început lupta de deparazitare a pământului naţional şi de moralizare a societăţii româneşti căzute pradă politicianismului corupt.

Copilul şi eroul, iată cele două forje vitale şi regeneratoare, valorificate în sistemul de gândire al lui Nichifor Crainic. Şi unul şi altul sânt condițiuni absolute pentru împlinirea acelui destin grandios la care aspiră întreaga noastră fiinţă naţională. Alături de formularea doctrinară a marelui cugetător, elementele acestea vin cu putere de înfăptuire şi modelare, pentru desăvârşirea urmărită în planul de certitudini ale revelaţiilor sale.

„Ortodoxie şi Etnocraţie” este cartea descălecatului nostru spiritual şi a creşterii făpturii noastre naţionale. In ea se deschide drumul istoriei de mâine şi se arată viziunea sublimă a ceeace va trebui să fim, în conformitate cu garanţia pe care ne-o dă trecutul.

Cartea aceasta înlătură erorile şi rătăcirile prin care am fost purtați şi fixează sensul cel adevărat, potrivit până în cele mai mici amănunte intereselor şi spiritului nostru românesc. In partea ei critică, demască şi execută toate înşelările, deschizând larg porțile pentru aerisirea sufletului narcotizat de atâtea primejdioase miasme. Arată greşelile şi ereziile naţionalismului de până aci, îl clasifică dându-i adevăratul înțeles şi-i fixează conturul precis căruia nu i se poate aduce nici cea mai mică ştirbire.

Cu vasta sa pregătire, însă, Nichifor Crainic deschide încă un domeniu pe care nimeni nu l-a încercat până la el. E vorba de preocupările de ordin religios cărora le consacră importanţa ce li se cuvine în codul politicii naţionaliste. Astfel, pe de-oparte ne face accesibilă cunoştinţa teologică, ignorată până aci şi devenită dispensabilă pentru intelectualitatea noastră, iar pe de alta, repune sentimentul religios în funcţia lui misionară.

Putem spune, fără nicio teamă de exagerare, că Nichifor Crainic aduce o nouă formă de gândire, articulată în toate domeniile şi ca întindere şi ca profunzime. In ceeace priveşte modul său de a gândi, e un adevărat miracol precum se poate vedea din creaţiile sale. Nichifor Crainic lansează o idee care te năuceşte prin tăria adevărului relevat. Te minuni ca 'n faţa unei descoperiri negândite de cugetul tău, dar pe care o găseşte atât de dreaptă şi de firească, încât ţi se pare că a zăcut undeva, în ascunzişurile minţii tale şi o mână de vraciu a venit s'o scoată la lumină.

Adevărurile mari sânt simple, fără cotituri, şi Crainic nu-ţi oferă decât asemenea căi de orientare.

După ce a lansat ideea, altele se ridică mai semeţe şi mai uluitoare, până se . construeşte o piramidă pe care nimeni n'o mai poate clătina şi din vârful căreea simţi cum te inundă lumina credinţii şi a tot înţelesului.
E harul spiritului său, oare i-a dat acest rost excepţional în lumea noastră, de a ne arăta calea salvării şi-a împlinirilor viitoare.

Tare în credinţa sa, Nichifor Crainic rămâne în faţa oricărui vifor aşa precum singur s'a lămurit, de-asupra sbuciumului şi a furtunilor trecătoare :


In viață crezul meu e ca un steiu: Oricât de
greu ciocanul sorţii cade
Nu-l sfarmă, ci doar scapără scântei.

Sursa: Revista Gândirea, ediția noiembrie 1938

Continuare...