Una dintre cele mai puţin cunoscute semnificaţii ale schimbării de la 23 august 1944 şi ale instaurării guvernului Petru Groza pe 6 martie 1945, în care principalul actor a fost regele Mihai I, este retrocedarea Transilvaniei de Nord României. În toate cedările politice ale Palatului în faţa şantajului sovietic, miza jumătăţii de Ardeal dată Ungariei pe 30 august 1940 a fost decisivă. Din păcate, cărţile, culegerile de documente, studiile şi articolele de istorie apărute după 1989 nu au reuşit să contribuie suficient la identificarea şi omologarea socială a ceea ce România a câştigat după 1945, în ciuda sovietizării şi a ceea ce a urmat. Între aprilie 1944 şi februarie 1947, regele Mihai şi clasa politică română au purtat cea mai aspră luptă diplomatică de după război. Întoarcerea Transilvaniei de Nord la România, deşi condiţionată, a fost printre puţinele succese şi suveranul a fost la înălţimea vremurilor, un reper de coeziune socială şi un exemplu de clarviziune. Acest articol încearcă să demonstreze cum regele Mihai I a avut un rol hotărâtor în salvarea unei părţi a ţării sale într-o perioadă de incertitudine.
La intrarea sa în război, pe 21 iunie 1941, România pierduse cu un an înainte Basarabia, Bucovina de Nord, Transilvania de Nord şi Cadrilaterul. Dintre aceste pierderi, numai cea a Cadrilaterului, de pe 7 septembrie 1940, s-a produs sub domnia lui Mihai I, care începuse numai cu o zi înainte; pierderea Cadrilaterului fusese impusă însă prin negocieri anterioare la presiunea Germaniei. România intra în război alături de Germania pentru eliberarea Basarabiei şi a Bucovinei, după ce aceasta fusese singura putere care îi garantase integritatea teritorială după amputările succesive din 1940. Transilvania, care fusese şi rămăsese obsesia intelectualilor români în proiectele lor de stat naţional, rămânea pe agenda de probleme de rezolvat a lui Ion Antonescu în cazul unei victorii a Axei.
Uniunea Sovietică înfiinţase trei comisii, care se ocupau de chestiunile în litigiu
După trei ani, sorţii războiului se întorceau împotriva Axei şi România trebuia să găsească o cale de a ieşi cât mai bine din complicata situaţie militară. Decisivă în actul de la 23 august a fost soarta sumbră care se profila pentru Transilvania de Nord, a cărei realipire la România prin tratatul de pace de la Paris din februarie 1947 a fost extrem de dificilă şi condiţionată. Aprofundarea jocurilor politice privind Transilvania de Nord va demonstra că hotărârea regelui de a ieşi din alianţa cu Germania – una care a pus o grea problemă de moralitate atât elitelor române, cât şi societăţii – a fost una câştigătoare. În final, Realpolitik-ul a triumfat asupra condiţionărilor de ordin moral.
Susţinerea de care România s-a bucurat din partea URSS la semnarea păcii a fost una curioasă deoarece nicio antecedenţă nu o justifica. Mai mult, relaţiile sovieto-maghiare fuseseră mult mai bune decât cele sovieto-române până în 1940. Multe dintre clarificări sunt aduse de volumul semnat de T. M. Islamov, T. A. Pokivailova şi Onufrie Vinţeler, Din culisele luptelor pentru Ardeal, publicat în 2003. Cei trei autori arată că, încă din 1943, Uniunea Sovietică se pregătea pentru finalul războiului şi, în acest sens, înfiinţase trei comisii care să adune materiale despre chestiunile litigioase. Astfel, Comisiei Litvinov i-a revenit litigiul româno-maghiar. Intenţiile evidente erau de a institui Pax Sovietica în zonă, care să-i asigure influenţa, urmând ca impunerea modelului economico-social să se producă în funcţie de condiţiile locale.
Telegramă americană: „Guvernul sovietic consideră Dictatul de la Viena injust”
Pe 26 decembrie 1943, în capitala Suediei avea loc prima întâlnire dintre diplomatul sovietic Vladimir Semiononv şi ministrul român Frederic Nanu, în urma căreia guvernul sovietic făcea cunoscut celui român că formula capitulării necondiţionate, adresată în urmă cu o lună de către guvernul american prin ambasadorul de la Madrid, era una care se putea flexibiliza. Condiţiile concrete vor veni peste trei luni, la jumătatea lunii martie şi începutul lunii aprilie ale anului 1944. În aprilie 1944, pentru emisarul român Barbu Ştirbey aflat la Cairo pentru negocierea armistiţiului cu alianţa antifascistă sosiseră din partea sovieticilor condiţiile încheierii lui. Mircea Ionniţiu, unul dintre apropiaţii regelui, publica postum în volumul Amintiri şi reflecţiuni, în 1993, un fragment dintr-o telegramă a trimisului american la Cairo, Lincoln Mac Veagh, către secretarul de stat Cordell Hull. La punctul 4 era specificat foarte clar: „Guvernul sovietic consideră Dictatul de la Viena injust şi este gata să desfăşoare operaţiuni militare împotriva Ungariei şi Germaniei cu scopul de a retroceda României întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte din ea.” Aceleaşi condiţii vor fi repetate la reluarea negocierilor de la Stockholm din aceeaşi lună între reprezentanţii oficiali ai României şi Uniunii Sovietice.
Litvinov propunea patru variante pentru Transilvania de Nord
Rezolvarea situaţiei Transilvaniei de Nord devenea din ce în ce mai presantă pe măsură ce frontul de apropia de graniţele României şi timpul lucra în defavoarea acesteia. Hitler simţise propunerile sovietice şi plusa la rândul său, pentru a ţine România în tabăra Axei.
Pe 23-24 martie 1944, la castelul Klessheim, în timpul întrevederii sale cu Ion Antonescu, Führerul îl informa pe acesta că Germania nu se mai considera semnatară a Arbitrajului de la Viena din 30 august 1940, dar îi cerea conducătorului român să nu facă publică acea declaraţie. Pe 8 iunie 1944, cu două luni şi jumătate înainte de 23 august, Maxim Litvinov (foto) a propus patru variante pentru viitorul Transilvaniei de Nord. Prima era menţinerea sub ocupaţie de către sovietici a zonei până la găsirea celei mai bune soluţii; a doua era pentru menţinerea provinciei în graniţele Ungariei ca ţară mai favorabilă comunismului; în a treia variantă, România primea Transilvania de Nord numai dacă renunţa la Basarabia şi Bucovina de Nord; în varianta a patra, cea care a avut şi cei mai mulţi simpatizanţi, Transilvania urma să devină independentă sub protectoratul URSS. Ca perspectivă, Litvinov vedea constituirea unei federaţii din Ungaria, Transilvania şi România. Dintre toate formulele de mai sus, cea pentru o Transilvanie independentă era considerată cea mai bună deoarece prin ea se lichida disensiunea istorică dintre România şi Ungaria şi corespundea principiului leninist al autodeterminării naţionale. De asemenea, pedepsea deopotrivă cele două ţări ca participante la coaliţia antisovietică.
Transilvania, posibilă recompensă pentru cel care va colabora mai mult
Că Transilvania de Nord fusese în egală măsură promisă României şi Ungariei poate fi interpretat ca un joc prin care Uniunea Sovietică ţinea în şah cele două ţări pentru a vedea care dintre ele va ceda prima. Premierul ungur Bartossi primise pe 24 iunie 1944 un mesaj din partea lui Molotov, prin care guvernul sovietic îşi exprima recunoaşterea Arbitrajului de la Viena şi făcea aluzie la faptul că URSS este pregătită să aibă o atitudine binevoitoare faţă de viitoarele pretenţii teritoriale ale Ungariei.
Şi chiar după ce Ungaria a ieşit din graţiile sovietice şi România avea atuul părăsirii Axei, URSS a păstrat Transilvania de Nord ca pe o posibilă recompensă dată celui care va colabora mai mult. Ca atare, pe 11 octombrie 1944, administraţia română din Transilvania de Nord va fi expulzată de sovietici care introduc propria administraţie militară. După instalarea guvernului Groza, pe 6 martie 1945, sub ameninţarea guvernului-fantomă al Transilvaniei de Nord de la Cluj din februarie 1945, sovieticii încep să încline balanţa în favoarea României prin acordarea permisiunii de revenire a administraţiei române în Ardeal, pe 9 martie 1945. Într-o telegramă către guvernul Groza, Stalin felicita Bucureştiul pentru succesul obţinut.
Atuuri şi puncte slabe, de o parte şi de alta
România şi Ungaria s-au prezentat la tratatul de pace de la Paris din februarie 1947 având fiecare atuuri şi puncte slabe. Atuurile Ungariei erau mai multe numeric, dar mai neconvingătoare: prietenia cu URSS din timpul revoluţiei lui Bela Kun din 1919; oferirea unei colaborări totale cu autorităţile sovietice prin intrarea masivă în rândurile PCR a populaţiei maghiare din Ardeal; guvernul de la Budapesta spunea că România a deservit Germania în totalitate şi nu a schiţat nicio împotrivire la planurile germane, spre deosebire de Ungaria; generalul ungur Vertem făcuse presiuni pe lângă guvern ca Ungaria să intre în luptă alături de URSS încă din mai-iunie 1944 pentru păstrarea teritoriilor obţinute după arbitrajul de la Viena. Punctele slabe ale Ungariei erau: aderarea ei ca primă ţară la Pactul Anticomintern din 1936; intrarea în război împotriva URSS fără niciun motiv, spre deosebire de România şi Finlanda, cărora sovieticii le recunoscuseră ca raţiune de participare la război alături de Germania pierderile teritoriale pe care le suferiseră din partea lor în 1940; participarea la toate iniţiativele antisovietice ale Poloniei de dinainte de 1939; participarea pe frontul antisovietic cu efective mai mari decât cele italiene; declararea războiului împotriva URSS cu două zile înaintea României; mizarea pe influenţa americană care ar fi trebuit să le susţină interesele la tratatul de pace.
Atuurile României constau în: ieşirea din război şi întoarcerea armelor împotriva Germaniei şi deschiderea drumului Armatei Roşii către Balcani; instalarea guvernului Groza; configuraţia etnică a Transilvaniei de Nord, majoritar românească. Pentru acest din urmă argument pleda I. Z. Suriţ, fost ambasador al URSS în Franţa. El credea că dacă Transilvania va fi redată României, atunci se va înlătura disputa României cu URSS privind Basarabia şi atunci România va fi legată de politica URSS în viitor. Transilvania, considera Suriţ, era mai importantă pentru România decât Basarabia. Un alt atu – necunoscut însă şi neasumat ca atare de Bucureşti – era interesul URSS ca revenirea Transilvaniei de Nord la România să fie prezentată drept o victorie a PCR pentru creşterea prestigiului său în ochii populaţiei. Ca puncte slabe, România avea de anihilat obiecţia guvernului maghiar care arăta că România cedase Transilvania de Nord de bună voie, la fel şi Basarabia, Bucovina de Nord şi Dobrogea de Sud (Cadrilaterul). După război, dacă nu revendica Dobrogea de Sud şi nici Basarabia şi Bucovina de Nord, atunci n-ar avea dreptul să revendice nici Transilvania de Nord. De asemenea, România avea de lichidat mişcarea de rezistenţă armată anticomunistă care se formase în toate zonele montane ori în cele greu accesibile.
Contribuţia regelui la revenirea Transilvaniei de Nord la România
Trebuie menţionat că până la încheierea păcii orice variantă privind Ardealul de Nord a rămas posibilă. Independentiştii au avut o pondere însemnată în şedinţele guvernului sovietic, iar planul de anexare a Maramureşului la Ucraina Transcarpatică, din decembrie 1944 până în februarie 1945, a fost o intenţie clar exprimată în direcţia creării unei noi republici sovietice.
Mai ales că împărţirea în regiuni cât mai mici servea Uniunii Sovietice şi pentru cazul împărţirii Germaniei. În cele din urmă, propunerea diplomaţiei maghiare de a se conferi autonomie Transilvaniei în cadrul României a fost respinsă, dar a fost adoptată cea privind autonomia secuilor şi crearea Regiunii Autonome Maghiare menită să fie calea de mijloc.
Privind retrospectiv, contribuţia regelui Mihai I la revenirea Transilvaniei de Nord la România, între 1944 şi 1947, a fost una colosală. Suveranul a fost omul care a reuşit, cu un preţ foarte mare, pe care l-a plătit şi el din plin, să scoată România dintr-o situaţie în care nu ajunsese din cauza lui. Dan Zamfirescu, un exponent al ceauşismului cultural şi potenţial admirator al mareşalului Antonescu, a judecat comportamentul regelui de la jumătatea anilor 1940 cu o luciditate de invidiat, pe care mulţi istorici de meserie au evitat-o din oportunism, îngustime de spirit ori rea-voinţă. În 1994, când figura regelui Mihai I era puţin populară, în volumul Regele şi mareşalul, Zamfirescu conchidea: „Ardealul luat în 1940 regelui Carol al II-lea... a fost dat regelui Mihai I, autorul principal al cotiturii de la 23 august 1944... şi rezultatele oricât de nedrepte şi dureroase pentru noi, ale Conferinţei de Pace de la Paris ar fi fost şi mai grele fără actul istoric prin care România atrăsese, fie şi pentru o clipă, atenţia întregii lumi asupra ei.”
Note
*Şeful delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la Paris, Gheorghe Tătărescu, semnând Tratatul de Pace, la 10 februarie 1947
