Modele spirituale româneşti

articole: Dumitru Stăniloae - "Cuvântul și mistica iubirii"

2011-08-02T13:09:00.005+03:00

Mântuirea în Isus Hristos, care formează inima creştinismului, fiind o taină eu înţeles atât de adânc şi de bogat, nu e de mirare că s'a putut preta la interpretări diferite, făcând să se nască, potrivit cu aceste interpretări, mai multe ramuri spirituale în cuprinsul creştinismului.

Cea mai unilaterală dintre aceste interpretări este aceea care formează temeiul de existență şi determinanta de frunte a protestantismului. Ea constă în explicarea întregului fapt creştin prin noţiunea de „cuvânt" (Das Wort). Tot creştinismul constă în comunicare şi primire de „cuvânt" dumnezeesc. cu Isus Hristos însuşi, nu avem decât „cuvântul" dumnezeesc în sensul de vorbire ce se adresează oamenilor.

Concepţia aceasta e susţinută, reliefată şi argumentată astăzi cu multă pasiune de aşa zisa teologie dialectică. Mai stăruitor e preocupat de această legitimare a „cuvântului" ca mijloc exclusiv de comunicare revelațională dela Dumnezeu la om, Emil Brunner în scrieri ca : „Der Mittler" şi „Die Mystik und das Wort".
Ce este cuvântul ? El nu este, chiar în gândirea protestantă, ideie detaşată, de sine stătătoare, sau gând propriu pe care mi-l rostesc lăuntric sau vocal mie însumi. Ci este totdeauna cuvântul unei alte persoane adresat mie. In cuvânt se descopere prezenta şi voinţa unei persoane care vrea ceva dela mine, care are ceva cu mine. „Cuvântul nu e mai puţin, ci mai mult ca ideia, căci ideia însemnează spirit singuratic, cuvântul însă este comunitate de spirit. Ceeace numesc Grecii logos, este cuvânt din mine; ceeace numeşte Biblia cuvânt este cuvânt către mine". (E. Brunner, Die Mystik und das Wort, Tubingen 1928, pag. 397-8).

Cuvântul este o relaţie a unei persoane vii către mine. Trei elemente sunt date prin cuvânt: persoana care mă agrăeşte, eu care sunt agrăit şi cuvântul prin care sunt agrăit. Din faptul că auzind cuvântul trebue să aud voinţa persoanei care-l rosteşte, urmează că atât voinţa care-mi vorbeşte cât şi ascultarea mea trebue să se întâlnească în momentul în care răsună cuvântul; în acelaş moment atenţia celui ce grăeşte trebue să fie aţintită asupra celui agrăit şi a celui agrăit spre cel ce-l agrăieşte. Comunicarea prin cuvânt presupune nu numai contemporaneitate între persoanele comunicante, ci şi simultaneitate de reciprocă atenţiune şi de privire din față.
Protestantismul relevă cuvântul ca singurul mijloc de comunicare între Dumnezeu şi om opunându-l oricărei mistici, oricărei alte punți pe care s’ar putea apropia Dumnezeu de om. Cuvântul e unicul factor „mijlocitor" între Dumnezeu şi om.

Cuvântul este apreciat atât de mult la protestanţi pentru însuşirea lui de a ține, cu toată comunicarea ce o realizează, la distanță pe Dumnezeu de om. Revelațiunea mijlocită de el e în acelaş timp şi o păstrare a lui Dumnezeu sub văl. Cuvântul e întrebuinţat de Dumnezeu ca mijloc indicator, numai pentrucă nu se arată, nu se lasă văzut şi nu se dărueşte însuşi. Unde e vedere sau posesiune nu e necesar cuvântul. Însă situaţia noastră ontologică şi morală e de aşa natură că nu poate suporta o desvăluire a lui Dumnezeu ; cuvântul reprezintă maximum de condescendență posibilă a lui Dumnezeu faţă de om. „Prin faptul că Dumnezeu alege forma de comunicare pământească a cuvântului, este exclus raportul nemijlocit în care am sta faţă de El, dacă n'am fi înstrăinaţi". (Karl Heim, Iesus der Herr, Furche-Verlag, Berlin, 1935 pag. 182). „Dacă Dumnezeu se apropie de noi, cari ne aflăm cu toată fiinţarea noastră într'o mişcare contrară Lui, în forma indirectă a cuvântului, aşa dar într'o formă în care El însuşi rămâne totuşi ascuns, aceasta este o milostivă cruţare a noastră. Căci prezenţa nemijlocită a lui Dumnezeu n'am putea-o suporta". (Op. c. 183).

Fără a urmări în toate laturile şi detaliile ei această concepţie, vom încerca să arătăm câte greutăţi i se ridică în cale şi cât de justă apare în opoziţie cu ea concepţia ortodoxă care, nu vede în cuvânt totul, ci în el şi pe lângă el cunoaşte şi alte mijloace de comunicare între Dumnezeu şi om şi alte feluri de legături cari întemeiază în mod legitim o anumită mistică.

E drept că Brunner şi ceilalţi teologi dialecticieni au în vedere mistica identităţii atunci când îşi manifestă acerba lor vrăşmăşie faţă de ea. Au în vedere mistica hindusă şi în general tot felul de panteism religios sau filosofic pentru care între om şi Dumnezeu există o „continuitate neîntreruptă", un suiş evolutiv neoprit de nici o prăpastie : omul este sau devine Dumnezeu prin desvoltarea uneia sau alteia dintre puterile sale sufleteşti.

Dar din teologia lor se desprinde o aversiune pentru orice fel de mistică, pentru orice fel de afirmare a vre-unei posibilităţi de apropiere de Dumnezeu, de „unire" cu El, de „vedere" a Lui, de „împărtăşire" cu El. Deşi mistica aceasta creştina nu se întemeiază atât pe un suiş al omului la Dumnezeu, cât mai mult pe o coborîre a lui Dumnezeu la om, protestantismul o reprobă pe motiv că mântuirea în acest caz n'ar mai fi în funcţie de libera decisie a omului, aşa dar de un act etic, ci ea s'ar realiza prin invadarea unei substanţe supranaturale în om, s'ar înfăptui aşa dar printr'un proces naturalistic nu etic.

Vom examina problema „cuvântului" în legătură cu Isus Hristos cel istoric, cât şi în legătură cu rolul Lui ulterior în viaţa creştină.

Motivul principal pentru care teologii dialecticieni scot pe planul întâi în misiunea lui Isus Hristos agrăirea oamenilor prin cuvânt, am văzut că stă în teza lor că în viaţa noastră pământească nu ni se putea manifesta dumnezeescul din El. Dar atunci nici în cuvântul rostit de Isus Hristos nu se putea vădi latura Sa dumnezeiască. Un critic al teologiei dialectice, W. Schmidt (Zeit und Ewigkeit, 1927. pag. 77) spune despre ea că a „slăbit legătura dintre revelaţie şi eschatologie ; revelaţia a devenit cuvânt şi adevăr şi a împins ideia de mântuire, de eschatologie, pe planul din fund". (Prin eschatologie înţelege lumea cealaltă, dumnezeească, anticipaţie în istorie a ceeace se va arăta deplin la sfârşitul istorici).

Cuvântul grăit de Isus Hristos e atunci un cuvânt gol de calitatea dumnezeească şi, având în vedere că dumnezeirea lui Isus Hristos cu atât mai puţin se putea arăta în istorie pe alte căi mai directe, ca fapte, impresie tainică, putere neînţeleasă etc., Isus Hristos n'a prezentat în istorie pe Fiul lui Dumnezeu. Dacă a avut arătarea Lui întru totul omenească şi o lature dumnezeească, aceea a rămas practic, efectiv, totuşi transcendentă, ascunsă. De fapt aceasta este concepţia teologiei dialectice despre întrupare". Isus din Nazaret este numai o indicaţie a punctului de intersecţie intre timp şi eternitate. Aceasta însă rămâne ascunsă sub figura istorică a lui Isus şi nu are o extindere pe planul cunoscut nouă. Ca apariţie pământească Isus este păcătos. Nicicând nu are loc o împreunare (Verschmelzung) între Dumnezeu şi om. „Pentru Barth Isus nu e însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, ci El este ca şi Biblia, numai gura omenească pentru acel cuvânt" (Op. c. 34-5).

Cuvântul grăit de Isus Hristos este atunci un cuvânt al cărui înţeles şi răsunet nu poale indica în sine nimic dumnezeesc. El are un sens pur intelectual sau cel mult e încărcat de un specific omenesc, dar în nici un caz nu prezintă pecetea unei provenienţe deosebite, în speţă a celei dumnezeeşti.

Şi de fapt teologii dialecticieni aşa şi concep cuvântul revelaţiei, ca adevăr pur. ,,Barth şi ceilalţi fură duşi la o accepţiune a ideii de revelaţie, caracteristică pentru teologia dialectică: revelațiunea este cuvânt, sau mai bine : revelaţiunea este adevăr... întrucât nu mai vine în consideraţie o prezenţă creatoare de mântuire a lui Dumnezeu în timp, pe primul plan este problema cum se rapoartă revelaţia şi raţiunea între ele", (op. c. 77).
Revelațiunea în Isus Hristos nu mai este „străbaterea unei lumi nouă" în timp, ci comunicarea unui adevăr care se adresează cunoaşterii omului.

De aceea mijlocul prin care îşi însuşeşte omul revelaţia este unul pur intelectual, purificat de orice psichicitate. Încopcierea omului de revelaţie se face printr'un act exclusiv de cunoaştere. În aceasta constă credinţa. „Ea n'are de aface nimic cu excitaţiile sau trăirile religioase... Credinţa aparţine în domeniul spiritului (în sens de cunoaştere abstractă, intelectualistă)" (op. e. 79). Ea e orientată asupra „sensului" şi deci n’are nimic de aface cu materialul sufletesc de care este întovărăşită ca de ceva secundar. Toate aceste împrejurări psichologice cari se mişcă în jurul credinţii „sunt manifestări accidentale cari au în fond tot aşa de puțin de aface cu lucrul însuşi ca cerneala lui Beethoven cu simfonia a 5 a", (op. c. 80). „Credinţa e cu atât mai curată cu cât se poate spune mai puţin despre ea, cu cât e mai goală în sine", (ibid). Ea n'are nimic de aface cu trăirea istorică, e dincolo de istorie, în domeniul neschimbatei relaţii între sensuri şi aparatul universal valabil de percepere a lor.
Din expunerea de până acum se observă o primă contrazicere în teologia dialectică. Pe deoparte ea ţine să distingă „cuvântul" revelaţiei de „idee" din motivul că primul e legat în mod necesar de o persoană care stă cu faţa ei către fața mea agrăindu-mă, iar a doua este un sens pentru aflarea căruia ajunge cunoaşterea mea, nefiind necesară o a doua persoană care să mi-l comunice.

Dar prin ce pot cu cunoaşte că „cuvântul" revelaţiei în Isus Hristos, e cuvântul unei persoane şi încă al unei persoane dumnezeeşti, dacă acel „cuvânt" e un sens intelectual pur descărcat de orice altă calitate care să-l arate că e rostit de o persoană şi încă de una dumnezeească ?

Că în general cuvintele ce le auzim dela Isus Hristos, erau cuvinte ale unei persoane, despre aceasta aveau toate dovezile cei din jurul lui. Vedeau persoana, ea se comunica lor nu numai prin cuvinte, ci şi pe alte căi, dintre care unele mai convingătoare decât cuvântul. Persoana se experia chiar când nu vorbea şi într'o măsură mai mare decât sensul pe care-l cuprindeau cuvintele. Aceasta se întâmplă în toate raporturile interpersonale. Alăturea de cuvinte şi prin cuvinte are loc intre ele o comunicare ce se adaugă la sensul cuvintelor. Şi ceeace se experiază reciproc mai dominant în raporturile între persoane, este caracterul de persoană al fiecăreia. Iar acest caracter nu face parte din „sensul" intelectual cuprins în cuvânt, ci e altceva, exterior sensului, dar condiţionând rostirea lui. Sesizarea acestui caracter nu e un act intelectual, coincidând cu sesizarea sensului cuprins în cuvânt, ci un act de altă natură, mai degrabă mistică, e asemenea actului de sesizare a unei realităţi trăite, care nu e totuş una cu persoana proprie.

Dar prin ce puteau şti ucenicii lui Isus Hristos că cel ce le vorbeşte nu e numai o persoană omenească, ci una dumnezeească ? Prin ce puteau cunoaşte că asupra acelei persoane stătea „un accent" care o deosebea total de toți ceilalți oameni, cum zice Karl Heim ?

Pentru teologia dialectică şi în general pentru protestantism răspunsul la această întrebare e enorm de greu, odată ce ea nu admite că dumnezeirea lui Isus Hristos s'ar fi revărsat în oarecare fel în istorie, decât doar prin „cuvântul"' cu sens pur de adevăr.

Dar un răspuns trebue să dea, peutrucă altfel n'ar putea spune de unde e credinţa că cel ce vorbea nu era om simplu aşa cum, după ea, se manifesta pe toată linia. Şi ca să dea un răspuns recurge la Duhul Sfânt „Numai prin El e delimitat în lumea creată locul unde vorbeşte Dumnezeu de restul conţinutului din lume". „Prin el obţine un loc al lumii temporale accentul veşniciei". Dar accentul acesta al Duhului Sfânt trebue perceput de cei ce ascultă. Aceasta e a doua funcțiune a Duhului Sfânt „Ea constă în aceea că linia delimitantă, care se pro-duce prin alegerea lui Dumnezeu, e făcută vizibilă acelora cu cari Dumnezeu vrea să intre în legătură... Nimenea nu poate vedea accentul veşniciei care stă deasupra acelui loc al timpului, decât prin Duhul Sfânt. Acela căruia nu-i deschide Duhul ochii, acela căruia ochii îi sunt ţinuţi închişi, nu poate vedea nimic ce cade afară de cadrul întregului (temporal) „(Karl Heim op. c. 185. Pentru E. Brunner vezi II. W. Schmidth op. c. 92)".

Dar de aci ce rezultă ? Că s'a putut constata de cei din jurul lui Hristos, că El e fiul lui Dumnezeu cel întrupat şi aceasta prin ceva ce li se comunică delà El. Prin urmare nu li se comunica numai cuvinte cu sensuri intelectuale pure. În acele cuvinte şi alăturea de ele sau fără ele li se comunica şi ceva care le da convingerea că e Dumnezeu. Delà El venea o „putere", un „har" care făcea evidentă în sufletul lor dumnezeirea Lui. Adică se revela mai mult decât sensuri pure: se revela faptul dumnezeirii Sale. Iar faptul dumnezeirii Sale nu s'ar fi putut revela fură o evidenţiere a acestei dumnezeiri. Evidența dumnezeirii Sale afecta perceperea lor ; ea lua contact cu organele lor spirituale de sesizare. O mistică în sensul unui oarecare contact între Dumnezeu şi om, mai mult decât prin sensul intelectual al cuvântului, nu se poate evita. De altfel o mărturisesc înşişi aceşti teologi când declară că tot Duhul Sfânt care distingea pe Isus Hristos de alţi oameni, le da şi lor puterea de a-l sesiza ca deosebit. Duhul Sfânt apare astfel ca un mediu care unea pe Isus cu cei ce-L ascultau, ca un fir de legătură, ca o putere comunicantă. Dar aceasta însemnează recunoaşterea a ceva dumnezeesc care se comunica din Isus Hristos, sau delà Dumnezeu, ceva peste „cuvânt", ceva care tocmai făcea pasibilă acceptarea acestui cuvânt ca provenind delà Fiul lui Dumnezeu. Căci spun teologii citaţi că cei care nu primeau această putere dela Duhul Sfânt nu vedeau în aceste cuvinte altceva decât cuvinte omeneşti.

Vom concentra însă analiza noastră în jurul întrebărilor : poate exista cuvânt rostit de o persoană către alta care să nu cuprindă decât sensuri pure ? Şi al doilea: ce rol deţine cuvântul în raporturile dintre persoane, fié una dintre ele chiar dumnezeească ? Deţine el rolul exclusiv şi este el unicul scop al acestor raporturi ?

Nicăieri nu constatăm în raporturile către persoane, şi nici apostolii n'au constatat în raporturile lor cu Isus Hristos, că poate grăi o persoană cătră alta cuvinte cu sensuri pure, care să se adreseze numai înţelegerii. În afară de prezenţă persoanei grăitoare pe care o poartă în ele şi de care am vorbit, cuvintele grăite de o persoană către alta sunt totdeauna încărcate şi de „atitudinile" ei. In afară de sensul cuvântului mai e în el cel puţin „voinţa" persoanei grăitoare de a comunica acel sens, voinţă care c sesizată de ascultători. Şi voinţa aceasta e împreunată cu un anumit interes faţă de persoana căreia i se tace comunicarea. Interesul poate să fie mai slab sau mai puternic, de iubire sau de ură, de apreciere sau de „dispreţ" dar un interes există totdeauna. Şi el nu este altceva decât o anumită pasiune, trezind de cele mai multe ori o pasiune corespunzătoare în ascultător. E. Brunner vrea să depărteze dela agrăirea revelaţională voinţa personală şi orice interes pentru cei ce sunt agrăiţi. Dar aceasta însemnează a lua cuvântului grăit orice suport personal şi a-l cugeta suspendat în vid, sau ca manifestare a unei legi impersonale. La fel vrea să detaşeze de fenomenul credinţă, prin care se încopcie ascultătorul de cuvântul revelaţional, orice mişcare psichică. Dar în mişcarea psichică se manifestă iarăş o atenţiune a ascultătorului faţă de cel ce-l agrăeşte, voinţa lui de a răspunde interesului ce i-l acordă Dumnezeu. Voinţa, intenţiunea, atenţiunea, recunoştinţa, opoziţia, e drept că se incorporează în psichicitatea noastră într'un mediu de materie nervoasă şi numai aşa le putem sesiza în viaţa noastră pământească, în trup. Dar ele sunt, după fiinţa lor, altceva decât mişcările celulare interne, ne dăm seama că sunt manifestările ființii noastre spirituale şi ar putea fi experiate şi în această puritate a lor. Pasiuni au şi fiinţele netrupeşti, cu totul spirituale.

Este drept că şi Părinţii răsăriteni vorbesc de o „apatie", de o purificare de pasiuni pe care trebue s'o dobândească cel ce vrea să ajungă la unirea cu Dumnezeu. Dar aceasta e o apatic faţă de lucrurile create, ca energia pasională să se poată concentra cu atât mai puternic spre Dumnezeu. Iată ce spune Maxim Mărturisitorul, unul din cei mai profunzi teologi din veacul al VII-lea : „Cununa virtuţii este lupta cu durerile ; şi sufletul celor ce rabdă, câştigând astfel victoria, dobândeşte apatia în care se uneşte prin iubire cu Dumnezeu şi se desparte în înclinaţiile sale de trup şi de lume" (cap. 17 din I Centurie teologică, Migne. Patrologia Graeca 90 col. 1188). Sau : „Pasiunile stăpânind mintea o leagă de lucrurile materiale ; şi despărţind-o de Dumnezeu, o fac să se ocupe cu ele. Dar iubirea lui Dumnezeu stăpânind-o, o desleagă de legături şi-o face să dispreţuiască nu numai lucrurile sensibile, ci şi însăşi viaţa noastră vremelnică". (Cap. 3 din a II Centurie despre iubire, Μ. P. G. 90, 984). Pasiunea pentru Dumnezeu e cerută în mod categoric şi ea stă în raport invers proporţional cu pasiunea pentru lucruri. „Cunoştinţa fără pasiune a celor dumnezeeşti nu convinge mintea să dispreţuiască până la capăt cele pământeşti" (cap. 66, a III Centurie despre iubire, Μ. P. G. 90, 1036). In vreme ce pasiunea iubirii faţă de lucruri este condamnată, cea către Dumnezeu e necesară : „Pasiunea iubirii e condamnabilă când ocupă mintea cu lucrurile materiale; pasiunea iubirii e Vrednică de laudă când leagă mintea de cele dumnezeeşti"; (cap. 81, Centuria cit., Μ. P. G. cit. 1037). Potrivit cu acestea trebue înţeleasă şi recomandarea ce o dau Părinţii răsăriteni de a ne ridica la „sensurile pure" (φιλά νοήματα) ale lucrurilor, neamestecate cu pasiunea. Să nu ne mai comportăm la privirea şi judecarea lucrurilor cu pasiune, pentru a ne dedica pasiunea întreagă cerului. Zice tot acelaş: „Precum cugetarea pură (φιλος λογισμό;) a lucrurilor omeneşti, nu sileşte mintea să dispreţuiască cele dumnezeeşti, la fel nici cunoaşterea pură (ψιλή γνωσις) a celor dumnezeeşti nu o convinge să dispreţuiască până la capăt cele omeneşti" (cap. 67 1. c.). (Definiţia cugetărilor simple şi compuse este, după Maxim, următoarea : „Unele dintre cugetări sunt simple, altele compuse. Şi simple sunt : cele apasionale (απαθεις) iar compuse cele pasionale (εμπαθεις) constătătoare din pasiune şi sens". (Cap. 84, a II Centurie despre iubire, M. P. G. 90, 1009).

Părinţii răsăriteni îşi dau seama că pasiunile nu pot fi smulse din sufleτ şi chiar ar fi potrivnic creaţiunii dumnezeeşti să fie omorîte. De aceea ci urmăresc nu omorîrea lor, ci canalizarea lor în altă direcţiε. Aceasta-i sublimarea creştină de care au ştiut Părinţii înainte de psichoterapie. Ea e una cu mântuirea sau cu transfigurarea.

În adevăr ce e mai recomandabil : să lăsăm pasiunile orientate în direcţia lor pământească nepermiţându-le să se înalţe la acompanierea raportului nostru eu Dumnezeu, cum spune E. Brunner, sau să le desvăţăm de aplecarea lor în jos, chemându-le la bucuria pentru cele divine cum recomandă Părinţii răsăriteni ? Evident că numai ultima alternativă însemnează mântuire şi transformare a omului. Cealaltă înseamnă intelectualism fideistic, înseamnă scoaterea intelectului din integritatea fiinţei umane, ca numai el să comunice cu Dumnezeu.

Prima parte a alternativei este de altfel şi imposibilă, dacă vrem să salvăm de fapt raportul cu Dumnezeu, căci omul îşi îndreaptă puterea pasiunilor spre ceeace gândeşte că e mai demn de interes. De aceea religie fără pasiune nu se poate Părinţii cer apatia numai faţă de lucruri. Faţă de oameni însă cer iubire. Dovadă că persoana faţă de persoană nu se poate raporta cu indiferenţă, mai ales când îşi vorbesc, când stau faţă în faţă. Dar cer iubirea cea întru Dumnezeu, cea sublimată. Ii iubim pe oameni pentrucă iubim pe Dumnezeii. Deci nu poate exista cuvânt fără pasiune.

Dar Dumnezeu e fără pasiune? (Desigur cuvântul pasiune mi-l luăm în sensul de impulsiune care robeşte, ci pur şi simplu de interes, de atenţiune iubitoare pentru făptură). Actul întrupării se poate interpreta ca săvârşit numai pentru comunicarea de sensuri pure oamenilor? Dar Evanghelia ne spune că „aşa a iubit Dumnezeu lumea încât şi pe Unul născut Fiul Său l-a dat" pentru ca (Ev. 10. cap. 3, 16). Şi „întru aceasta s'a arătat dragostea lui Dumnezeu către moi că pe Fiul Său col Unul născut l-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem" (1 10. 4,9). Iubirea noastră faţă de Dumnezeu nu poate fi nici pe departe ca a Lui faţă de noi. „În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre" (I 10. 4,10). Pentru apostolul Ioan, şi după ol pentru toţi marii Părinţi răsăriteni, Dumnezeu este chiar iubirea prin excelenţă: „Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu" (I 10. 4,16).
Nu ca să ne arate sensuri, sau numai sensuri, s'a întrupat Fiul Iui Dumnezeu, ci ca să ne arăte iubirea Tatălui Său. „Precum m'a iubit pe mine Tatăl, aşa v'am iubit şi Eu pe voi" (Ev. 10. 15,9). Iubirea aceasta le-o dă apostolilor ca model pentru iubirea dintre ei : „Aceasta este porunca mea : ca să vă iubiţi unul pe altul, cum v'am iubit Eu pe voi" (Ev. 10. 15,12). Mai ales jertfa Lui pe cruce nu poate fi interpretată ca adusă numai pentru a ne învăţa un anumit sens. O spune El însuşi: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are ca viaţa lui să şi-o pue pentru prieteni" (Ev. 10. 15,13). Şi în definitiv, ce sens le-ar fi putut împărtăşi : că a fost necesară jertfa Fiului lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor omeneşti ? Dar aceasta-i una cu a-i învăţa : că a fost necesară iubirea Fiului lui Dumnezeu pentru ea oamenii să fie mântuiţi, căci jertfa fără iubire n'are nici un sens, e o întâmplare rece, oarbă. Deci în actul jertfirii pe Golgota s'a manifestat iubirea dumnezeească. Peste tot istoria vieţii lui Isus nu poate fi interpretată ca împărtăşind numai sensuri pure. Isus îşi vădeşte iubirea în vindecări, în mângăieri, în manifestări de milă. Cuvântul a putut fi un mijloc prin care pe lângă anumite sensuri le-a manifestat iubirea Sa (cuvintele lui Isus nu erau lipsite de iubire, ci scăldate în iubire). Dar ea s'a manifestat şi prin fapte, prin atitudini, prin înfăţişarea modelată de iubire, prin forța ei intrinsecă ce se revărsa la cei din jur. Cuvântul nu e unicul mijloc de comunicare între persoane şi n a fost nici între Isus şi ucenici.

Dar ce rol are cuvântul ca mijloc de comunicare între persoane şi ce rol au celelalte feluri de comunicări ? Cuvintele unei persoane descriu pentru alte persoane stări proprii pe cari acele persoane nu i-le văd, sau sensuri pe cari acelea nu le cunosc, sau lucruri pe cari acelea nu le văd. Dintre acestea sensurile nu pot fi comunicate de fapt decât prin cuvinte ; lucrurile pot fi făcute cunoscute şi prin aducerea lor în faţa persoanelor respective. Singure stările interne pot fi comunicate pe căile faptei şi ale unor transmisiuni directe. Iubirea se poate comunica prin cuvinte, dar mai mult prin fapte şi mai mult printr'o transmisiune directă a stării proprii. Prin transmisiunea aceasta nu se realizează numai putinţa unei priviri din partea unei persoane în interiorul altei persoane, ci chiar o atingere şi un amestec într'o anumită măsură. Cu cât atenţiunea unei persoane faţă de alta e mai puternică, în sens de simpatie sau de antipatie, cu atât ele se simt mai legate, mai contaminate una de alta. Iubirea sau ura leagă două persoane într'o oarecare unitate supra individuală.

Una o simte în sine pe cealaltă, una e influenţată la distanţă de cealaltă.

Amândouă aceste forţe crează între două persoane o punte mistică, dacă prin mistică înţelegem o împărtăşire, o lansare în interiorul uneia a ceva din cealaltă. Protestantismul e potrivnic misticismului creştin pentru motivul că el ar concepe raportul între Dumnezeu şi om ca realizându-se prin intermediul unei substanţe, emanând din Dumnezeu, ceeace e potrivnic caracterului de spirit atât a lui Dumnezeu cât şi al omului. Omul s'ar mântui în cazul misticismului nu prin libertate şi credinţă, ci printr'o invadare în el a acestei substanţe divine. Mântuirea ar deveni ceva asemănător unui proces fizic.

Faţă de această idee sunt de remarcat două însuşiri ale iubirii, mediul în care se întâlnesc persoanele :

a) ca nu e o substanţă fizică, ci tot ce poate fi mai spiritual. Ea e ceva asemănător voinţii din care se naşte : putere pur spirituală. Pentru ea nu există spaţiu şi graniți de izolare a eurilor. Ea însemnează în primul rând deschiderea eului propriu ca să vadă şi să primească conţinutul altor euri. Şi în al doilea rând ea are o mare putere de a face să se deschidă şi eurile pe care le vizează. E deschiderea braţelor spiritului pentru a îmbrăţişa ceeace de altfel e lângă el, dar e făcut invizibil printr'un văl de vraje. Dumnezeu e pretutindeni de faţă şi înainte de a se întrupa. Şi totuşi ne e departe, transcendent, inaccesibil. Prin întrupare nu vine spaţial mai aproape, ci operează prin altă putere : prin iubirea pe care ne-o arată şi prin care topeşte solzii de pe ochii spiritului nostru ca să poată vedea şi să poată „primi" conştient razele dumnezeirii cari şi înainte îl străbăteau. Ca să ne arăte iubirea în forme mai concrete şi să ne-o transmită prin mediul firii omeneşti, aşa cum ne-am obişnuit să o sesizăm, se face om, ne-o oferă cum s'ar zice mură în gură, ne mai având noi să facem nici un efort pentru a ne ridica la vederea şi la sesizarea ei. În forme omeneşti, prin faţă omenească, prin toate mijloacele de comunicare între subiectele cari trăiesc în trupuri, ne copleşeşte cu o iubire dumnezeească, având înţelegere pentru lenea şi neputinţa noastră spirituală. Prin iubirea aceasta ne mântue, nu prin senzuri. Iubirea e esenţialul, sau persoana arbitoare.

b) Şi totuşi, cu toată forța ei, iubirea nu lucrează fără voinţă. Iubirea se naşte din voință şi nu trezeşte ecou în subiectul vizat fără ca acela să vrea. Iubirea e numai un mare ajutor pentru a se produce iubirea în cel vizat. Odată ce acela vrea s'o vadă, vrea să-i răspundă prin iubire proprie, simte că o vede uşor şi iubirea lui se naşte şi creşte cu o putere miraculoasă.

Tot atât de puţin sc poate admite cuvântul ca singur mijloc de păstrare a legăturii cu Isus Hristos, după înălţarea Aceluia la cer. Aceasta ar însemna că Isus Hristos s'a dus cu totul dintre oameni şi ne-a lăsat numai o învăţătură şi o promisiune a viitoarei Sale veniri. Biserica nu se constitue atunci decât prin voinţa oamenilor cari cred în aceeaşi învăţătură, fiind o societate lipsită total de elementul dumnezeesc. Sau poate grăeşte „cuvântul" prin gura propoveduitorilor şi astăzi tot Isus Hristos ? În acest caz deodată cu acest cuvânt Isus Hristos ne transmite şi atenţiunea Sa care nu e lipsită de putere.

De fapt Isus Hristos înălţându-Se n'a lăpădat firea omenească. El continuă să fii şi om. Iar acest fapt nu poate fi lipsit de un rost efectiv : menţinându-şi firea omenească sc menţine în legături cu ciclul omenirii, într'o apropiere şi într'o comunicare specială eu el. Şi această apropiere şi comunicare specială între Dumnezeu, întrucât e şi om, şi oamenii ceilalţi cari se învrednicesc de această comunicare, formează temelia Bisericii.

Comunicarea între Isus Hristos şi oameni nu se mai face acum prin cuvântul vorbit, ci prin iubirea Lui comunicată direct, în chip mistic. Isus Hristos nu ne mai spune cuvinte nouă. E adevărat că faţă de cele ce le-a rostit odată pe pământ are o atenţiune deosebită: de câte ori se rostesc ele şi le recunoaşte ca ale Sale şi urmă-rirea efectului lor, concentrarea Sa asupra lor, echivalează cu o anumită putere ce le-o insuflă. Dar acum El nu mai grăeşte în mod auditiv, ci spiritual. Adică îşi manifestă altfel puterea Sa în Biserică.

Manifestarea puterii Sale iubitoare în Biserică se face în special prin Sf. Taine. Sf. Taine sunt mijloacele prin cari primim iubirea Lui Isus Hristos şi care ne leagă de El. Că simţim această iubire sau nu, aceasta nu-i un criteriu care să decidă dacă ni-se dă sau nu iubirea lui Hristos, ci cel mult unul care ne arată gradul nostru de sensibilitate faţă de ea.

Harul dumnezeesc este iubirea lui Isus Hristos. Ea isvoreşte din fiinţa dumnezecască. Nu există alt isvor de iubire adevărată afară de Dumnezeu, aşa încât unde este această iubire acolo sc sesizează prezenţa şi manifestarea lui Dumnezeu. Cine trăieşte în iubire se află în Dumnezeu şi persoanele cari se află în iubire curată, au tainica senzaţie că sunt îmbrăţişate de Dumnezeu. Unde nu este iubire, nu se cunoaşte încă Dumnezeu, deşi EI este prezent şi acolo şi iubirea lui lucrează şi în acel loc. Dar lucrează deocamdată singură.

Iubirea e mediul care uneşte pe oameni de Dumnezeu şi întreolaltă, de aceea ca realizează prin excelenţă stările mistice. Unde e iubire e pace şi unire. Ura încă leagă subiectele, dar legătura aceasta e simţită ca o povară, ca ceva de care vrei să scapi. Mistica urii e o mistică a blestemului, o tragedie dureroasă. Ea e o dovadă că chiar atunci când elementele creaţiunii, cuprinse de repulsiune reciprocă vreau să se împrăştie, mâna creatorului le ţine adunate. Singura mistică posibilă e cea creştină, cea în Isus Hristos, pentrucă Dumnezeu nu poate fi aflat prin eforturile omeneşti de nu se coboară El la noi. Şi această coborîre s'a realizat şi persistă în Isus Hristos. O mistică ce ocoleşte pe Isus Hristos nu ajunge la unirea cu Dumnezeu. Dumnezeu nu poate fi aflat decât prin „Mijlocitorul" Isus Hristos. Misticismul necreştin trăeşte dintr'o iluzie.

Sursa: Revista Gândirea, noiembrie 1938

cărți: Nae Ionescu - "Drumurile destinului romanesc"

2011-08-02T11:26:00.002+03:00

Selectia textelor si prefata de Miruna Lepus

Antologia Drumurile destinului romanesc cuprinde peste 40 de articole semnate de Nae Ionescu, publicate in marea lor majoritate in ziarul Cuvantul.
Nae Ionescu a fost omul epocii lui, cu parti bune si cu parti rele – profesor, filosof, directorul unui ziar influent, apropiat al regelui, apoi sustinator al Miscarii Legionare, ortodox practicant, personaj monden. Pentru o cat mai corecta intelegere a articolelor semnate de el, acestea trebuie citite in context istoric si interpretate prin grila contemporanilor sai, nu prin cea actuala, supusa nevoii de corectitudine ca inteligenta sociala... In acest mod, opiniile sale nu vor mai fi etichetate dintru inceput ca fiind extremiste, antisemite, antidemocratice. Miza nu trebuie sa fie condamnarea postuma a lui Nae Ionescu, ci intelegerea unei epoci, explicarea inclinatiei catre dreapta a tinerilor intelectuali interbelici, evitarea greselilor facute de ei si continuarea actiunilor creatoare incepute de acestia.

"Planul inclinat al politicii se dovedeste a fi din ce in ce mai primejdios pentru oamenii vietii noastre publice. Ganditi‑va, numai, la cati alunecara pe el in ultimele zile! E adevarat ca si imprejurarile au fost tari. Dar, oricum, eu o marturisesc, tot ar fi fost de asteptat parca mai mult echilibru; si mai multa stapanire de sine. E o veche convingere a mea ca oamenii politici gandesc surprinzator de putin. Convingerea asta s‑a verificat inca odata acum. Caci toata labartatura demagogica expusa la tribuna Camerei nu e de fapt, decat lipsa de intelegere a unor situatii, relativ simple totusi: oamenii nostri doresc cu orice pret sa faca „cariera”, si cred ca drumul cel mai scurt e cel indicat de aplauzele „maselor”. Iata unde ei se inseala; si inca fundamental."
Nae Ionescu, Cuvantul, 23 februarie 1933

Nae Ionescu
Nascut in 1890, Nae Ionescu urmeaza clasele primare si liceul in orasul natal, Braila. Din toamna anului 1909 e student la Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii din Bucuresti, la sectia Filozofie, iar in 1919 isi sustine la München lucrarea de doctorat – obtinand distinctia magna cum laude. Isi incepe activitatea didactica la Facultatea de Litere si Filosofie, catedra de Logica si Teoria cunostintei a profesorului Radulescu‑Motru. In 1926 devine conferentiar de Istoria logicii si Metafizica, iar in 1937 primeste titlul de profesor agregat, ocupand postul doar pana in luna iulie 1938, cand e suspendat din invatamant, din motive politice. In paralel fusese profesor si la I.N.E.F. Pe langa cursurile tinute la Universitate, Nae Ionescu tine numeroase conferinte, pe teme foarte variate si in fata unor auditorii foarte diferite. In 1926, Nae Ionescu incepe sa scrie in Cuvantul – al carui proprietar va deveni in 1928. In 1931 si 1932 este ales pentru scurt timp deputat. Dupa ruptura dintre el si rege, din a doua parte a lui 1933, Nae Ionescu va fi inchis de mai multe ori, iar apoi va avea domiciliu obligatoriu. Se stinge din viata la 15 martie 1940. Nae Ionescu ramane in istorie ca filosof deschizator de drumuri, director al unui ziar influent, apropiat al regelui, sustinator al Miscarii Legionare, personaj monden, ortodox practicant, dar mai ales mentor al poate celei mai stralucite generatii din cultura romana.

Pagini: 184

Format: 13 x 20

An aparitie: 2011

ISBN: 978-973-645-425-7

Sursa: Editura Vremea

articole: "Ortodoxie și entnocrație" — Doctrina salvării și a misiunii noastre, de Pan M. Vizirescu

2011-07-28T17:14:00.024+03:00

Public acest articol, în sprijinul unei recente dezbateri în ce privește posibilitatea recuperării conservatorismului interbelic și a stabilirii unei continuități de gîndire și atitudine. Trecînd cu îngăduință peste clișeele și tiparele de gîndire ale epocii, prezente în articol(îngăduință care astăzi o aplicăm după criterii de selecție aparent arbitrare), putem să găsim cîteva elemente relevante și suficiente pentru a putea interpreta corect cauzele unor nebuloase ale vremii, felul în care s-au manifestat și au căpătat expresie anumite influențe, precum și posibilitatea restaurării și îndreptării unui limbaj.
Putem sa respingem ușor orice posibilă acuzație de xenofobie sau rea voință, întrucît felul în care este tratat subiectul este suficient de serios, iar premizele de la care se pleacă sînt cît se poate de oneste. Nu importă aprecierile față de fascismul italian sau substanța cărții discutate, cît modul de a privi lucrurile, în contextul respectiv.
Sînt punctele de plecare necesare limpezirii unor aspecte fragile, în care se găsea la momentul respectiv atît problema vecinătății în cadrul unei tinere națiuni, cît și înțelesul raportului dintre valorile creștine și cadrul social și politic al vremii. Ale unei vremi care era încă în căutarea unor puncte cardinale, pe care cu bună intuiție le plasa în sfera spirituală, a tradiției și valorilor creștine, propunînd o legătură organică între specificul național și aceasta, capabilă de expresii universale în plan cultural.

Tinereţea poporului nostru e cel mai sigur indiciu că forma de gândire care i se potriveşte mai bine, rămâne tot naţionalismul. E un adevăr care rezultă din certitudinile vieții noastre, din acel timp istoric care stă permanent în faţa prezentului cu o extraordinară putere de viabilitate şi din consensul de unanimă încadrare pe linia obârşiei noastre.

Avem privilegiul netăgăduit, de a ne găsi la vârsta când autoidentificarea e un act ce se execută simplu şi firesc, fără să fie nevoie de stimulente şi rețete de laborator. Noi nu ne-am pierdut imaginea fiinţei noastre etnice şi n'am ajuns în situaţia dramatică de a ne căuta pe noi înşine prin intermediul altora, ca să ne dăm întâlniri nocturne pentru o foarte îndoielnică recunoaştere.

N'am avut când să consumăm energia noastră primordială. Ne găsim dimpotrivă în plinătatea forţelor şi în cel mai frumos anotimp, când vigoarea şi puterea de reprezentare a unui popor, au un spor continuu de potenţialitate. Suntem în matca noastră sufletească, iar isvoarele care ne alimentează, se află în aceeaş stare de puritate a începutului. Influențele străine n'au lăsat decât amprente superficiale, fără relief şi indicațiuni hotărîtoare. Dacă ne stăpânesc, într'adevăr, anumite uzanţe şi practici pe care le vehiculează moda Apusului, ele nu ating întru nimic elementul de bază al neamului — ţărănimea, — care fixează caracterul nostru specific. Târgurile şi mahalaua întotdeauna au fost în defecţiune şi nimeni nu s'a arătat atât de nepriceput ca să caute între ele atributele unui popor.

Nu ne-a pervertit contactul cu alte culturi, cu toate că uneori — şi mai ales în vremea din urmă, — ni s'au oferit formule foarte seducătoare pentru uşurătatea spiritului contemporan. Gândiți-vă la toată literatura aceea de scandal, care defineşte aspiraţiile şi mentalitatea epocii în alte părți, şi care a fost asvârlită în cantităţi monumentale aici, la noi, pe bulevardele Orientului, — cum se zice, — ce repede a fost prăfuită şi măturată de vântul sănătos al plaiurilor noastre ! Dece acest spirit de refuz ? Pentrucă avem forte proprii, forte neepuizate care nu pot fi înăbuşite şi din a căror frământare preferăm să aflăm răspuns la orice nedumerire.
Dovada o oferă însăşi totalitatea culturii noastre, oare din începuturile ei şi până azi, n'a urmărit altceva decât să fie expresia cea mai fidelă a spiritului autohton. Literatura, prin ce are mai reprezentativ atât în poezie cât şi în proză, prin modelele ei cu adevărat nepieritoare, este o mărturie desăvârşită a sensibilităţii noastre. Marii creiatori rămaşi în cultul posterităţii, au fost în neîntrerupt contact cu inima neamului şi operile lor vorbesc despre aceasta în măsură covârşitoare. Până şi în artele plastice, geniul predestinat să se ridice de-asupra tuturor, a fost acela care a ştiut să aştearnă în culori, viaţa şi frumuseţile pământului său, Nicolae Grigorescu.

Acestea nu sunt simple întâmplări fără sens. Dimpotrivă, e o lege sacră care coordonează toate lucrurile care participă în mod activ la actul de încorporare într'un singur tot armonic al unei unităţi naţionale. Numai popoarele îmbătrânite, a căror sevă s'a subţiat, admit diversitatea haotică şi cosmopolită în cadrul culturii lor. Asemenea situaţii nu sunt de loc de invidiat, ele oferind cel mai trist exemplu de cedare şi renunţare la exerciţiul celor mai sfinte prerogative naţionale.

Pentru noi e o mare fericire că ne aflăm în situaţia exact contrarie. Lucrul acesta îl mai arată, în afară de considerațiunile de mai sus, care se referă mai mult la manifestările din trecut, şi predilecţia de azi pentru o anumită formă de gândire. S'au făcut nenumărate încercări de a ne devia depe axa noastră spirituală ca să respirăm aerul agonic în care lâncezeşte o mare parte a continentului nostru, dar toate au sfârşit prin eşec. Se vedeau cât de colo petecile de împrumut şi intenţia de a ne desfigura.

Singurul efort doctrinar care, într-un timp relativ scurt, a căpătat cea mai largă adeziune din câte s'au putut vedea în cadrul culturii noastre, este acela pe care-l reprezintă Nichifor Crainic şi care însemnează triumful naţionalismului sub cupola gândirii româneşti. Dacă nu astăzi, mâine se va recunoaşte existenţa hotărâtoare a momentului Nichifor Crainic în evoluţia gândirii noastre, cu semnificaţia marelui act de cunoaştere ce l-a săvârşit în noi înşine. Şi se va şti precis că formula salvării el ne-a dat-o.

Prin Nichifor Crainic s'a tălmăcit modul nostru de a fi şi toată organizarea noastră lăuntrică. Aici stă secretul biruinţii lui doctrinare. Ceeace ardea latent în marea conştiinţa anonimă a neamului, s'a articulat şi a căpătat contur integral în spaţiul culturii noastre. O întreagă serie de valori neştiute de către antecesorii săi, au fast legitimate şi puse în funcţie reală, dându-ni-se criteriile şi certitudinile proprii pentru o viaţă autonomă.

Momentul Nichifor Crainic coincide de fapt cu frământările noastre interioare, care urmăreau acest proces de recunoaştere. El nu este decât expresia lucidă a profunziunilor populare, pe care le-a răscolit şi le-a mărturisit cu predestinarea ce i-a fost dată. Crainic se ridică din straturile care nu şi-au grăit vrerile, ca o concentrare masivă a întregului mediu de care este legat prin atâtea condiţii fatale.

Spune el undeva:

Că dacă Domnul m'a deosebii
Din marea umilinţă populară,
A fost ca mai adânc s'o simt: eu am trăit.
Și spune tot adevărul despre sine şi despre destinul cu care a fost dăruit ca exponent al vieţi noastre unanime.

Dar Nichifor Crainic nu este un simplu transmiţător de mesagiu. El spune şi repetă cu stăruinţă, această mărturisire : „eu am trăit!” Cu alte cuvinte ne vorbeşte un spirit autentic, care a participat la întregul proces de viaţă populară, trăind organic pe trunchiul aceloraşi rădăcini, în bucurii şi dureri comune, în vastele peisagii sufleteşti, pe care le va înfăţişa apoi în pagini de eternă frumuseţe şi înţelepciune, poetul şi gânditorul tradiţionalist. Cu Nichifor Crainic ne aflăm deci, la isvorul cel mai sigur al spiritului românesc. Deaceea şi înţelegerea imediată ce s'a statornicit între opera sa şi neliniştile noastre naționale, precum şi succesul extraordinar al cărţilor sale, care a făcut să treacă la magazia vechiturilor şi a inutilităţilor, încercările altora de perfidă orientare.

Evoluţia gândirii noastre coincide cu însăşi drumul de săltare şt aşezare a neamului. Decând am început să ne afirmăm, voluntar şi să ne căutăm un sens politic, tot ce s'a scris şi a intrat în preocuparea personalităţilor noastre de frunte, a fost în acord perfect cu interesele noastre naţionale. La început, cum era şi firesc, s'a căutat obârşia, fiindcă actul de naştere este cea dintâi certitudine de unde se poate porni pe calea cunoaşterii. Procesul acesta s'a executat melodic şi cu o stăruinţă rareori întâlnită în istoria vreunei culturi, în Ardeal, unde, singurul mijloc de înfruntare a puterilor vrăşmaşe, era cartea de legitimaţie în care se vorbea despre vechimea Românilor pe acel pământ, despre părinții dintâi şi despre nobleţea lor de sânge. Pentru împrejurările nefericite de-atunci, nu sar fi putut afla un argument mai puternic şi o pârghie de rezistentă mai solidă pe care să se sprijine un popor ameninţat cu desnaționalizarea.

Cea de-a doua etapă o formează istoricismul din principate, susţinut de Kogălniceanu în Moldova şi de Bălcescu în Muntenia, care creiază o dispoziţie febrilă pentru cercetarea şi admiraţia trecutului românesc. Secolul a XIX-lea, mai ales în jumătate« de-a doua, ba chiar şi dincoace, în vremurile de până la răsboiu, e dominat de această efuziune lirică pentru mitul voevodal. Trăirea aceasta în cultul strămoşesc şi în spiritul de frăţie românească, a dus la marile înfăptuiri naţionale, prin care s'a refăcut imaginea imperială a țării.

Istoricismul a fost, desigur un curent care a avut o putere de animaţie formidabilă. Dar n'a fost decât un curent, ceeace însemnează că a avut un caracter trecător. El nu s'a putut cristaliza într'o formulă doctrinară care să formeze un crez permanent al românismului. Dece ? Pentrucă era ceva fragmentar şi se întemeia numai pe realitatea documentară, pe inscripţii şi mărturii istorice.

Era mai mult o atitudine de contemplaţie şi adoraţie, o destinaţie spre trecut, cu efecte binefăcătoare, fireşte, în creierea şi realizarea acelei conştiinţe naţionale. dar fără putinţa de a intui prezentul românesc, cu pluralitatea aspectelor sale. Metoda aceasta, mai mult romantică decât realistă, nu se ocupa de firea şi componentele sufletului românesc, pentru ca din cunoaşterea lor să se ajungă la o concluzie valabilă pentru totdeauna. Evident, cât a realizat prin directiva ei, e covârşitor de mult şi nici n'ar fi putut să ofere ceva în plus, precum la punctul evolutiv în care se afla, ar fi fost cu neputinţă să îmbrăţişeze atâtea căi de cercetare.

Dar vrem să spunem că naţionalismul devine concept de viață şi-şi revendica primatul ca sistem de gândire integrală, abia în zilele noastre, când adânceşte toate problemele româneşti şi deschide o vastă perspectivă de înţelegere şi valorificare a fenomenului nostru. Naţionaliştii secolului trecut au pus în treacăt tema deparazitării pământului românesc — unul din punctele de temelie ale orientării de azi. — dar au argumentat-o aproape numai din punct de vedere economic. într'o vreme când spiritul individualist neglija cu bună credinţă asemenea probleme de interes general. Ceva mai târziu. Nicolae Iorga şi A. C. Cuza au văzut şi aspectul cultural, aducând o mare contribuţie în clarificarea lucrurilor, dar s'au oprit aci. Nicolaie Paulescu e cel care schimbă discuţia şi-o pune pe alte criterii, făcând din naţionalism o adevărată şcoală ştiinţifică inspirată din dogma creştină. E cea mai mare cucerire pentru domeniul care ne preocupă.

Într'o admirabilă sinteză pe care i-o închină Nichifor Crainic, precizează astfel esenţa gândirii paulesciene: „Pentru. Nicolae Paulescu, naţionalismul e adevărul natural, iar creştinismul e adevărul supranatural. Cum e şi firesc din punct de vedere ortodox, pentru el aceste două adevăruri nu constituie o antinomie. Natural şi supra natural nu se exclud, ci se completează: Hristos n'a venit să strice natura, ci s'o desăvârşească. Căci natura e creația lui Dumnezeu, iar creştinismul e revelaţia aceluiaşi Dumnezeu”.

Sunt considerațiuni noui care pornesc din firea generică a lucrurilor, în care caută să descopere nu principiul, ei voinţa imanentă care le-a organizat. Paulescu îşi caută punctele de susţinere în legile imuabile ale cosmosului, în biologie, în fiziologie, în vasta operă a Lui Dumnezeu, şi retine fiecare adevăr, din totalitatea cărora îşi creiază sistemul. Dela Univers ajunge la individ şi dela individ la națiune. „Prin creştinism, — spune mai departe Nichifor Crainic în studiul în care se ocupă de ideile Iui Paulescu, — instinctul natural se transformă şi se sublimează în conştiinţa morală a perfecţiunii. Naţionalismul biologic se transfigurează în naţionalism creştin, adică din iubire socială naturală, în iubire socială supranaturală, fundată in credinţa religioasă. Creştinismul înobilează şi sfinţeşte naţionalismul”.

În felul acesta, naţionalismul apare complet, fiindcă îşi relevă şi latura creştină, alături de fondul biologic şi etnic. Paulescu pledează apoi pentru unificarea Bisericii şi demască pe evrei ca cei mai mari duşmani ai virtuţilor creştine şi ai familiei naţionale, de unde atitudinea lui antisemită.

Doctrina aceasta e o minune de adevăr şi înţelepciune şi e cu atât mai superioară, cu cât porneşte dela date şi consideraţiuni rezultate din temeinice şi profunde cercetări ştiinţifice, aşa cum numai savantul Nicolae Paulescu a putut să facă în mare lui singurătate.

Gândirea paulesciană are un caracter general. Ea poate deveni catechismul oricărei naţiuni creştine şi poate fi împărtăşită ou succes egal de la orice catedră universitară, fiindcă e accesibilă oricărei culturi creştine. Ea pluteşte pe de-asupra tuturor ca un duh de sfinţenie, în care zac marile adevăruri şi căile de superiorizare şi împăcare ale umanităţii.

Dar fenomenul românesc în ceeace arc el particular, precum şi în aderentele lui la sfera de viață universală, e explicat şi interpretat în cărţile de doctrină ale lui Nichifor Crainic şi ou deosebire în cartea care a determinat aceste rânduri: „Ortodoxie şi Etnocraţie”.

Nichifor Crainic s'a arătat deopotrivă preocupat de problemele vieţii de azi. In conflictul de idei care s'a angajat în ultimul timp, el a fost prezent continuu, atât prin studiile apărute în marea revistă de doctrină şi artă : „Gândirea”, cât şi prin articolele zilnice din martirizatul ziar „Calendarul”, iar mai apoi prin micile esseuri care au onorat trei ani de zile paginile de tinereţe şi vigoare ale revistei „Sfarmă-Piatră”. Ideile sale s'au pulverizat în conştiinţa acestei tari mai mult decât ale oricărui gânditor român, ajungându-se până într'atât, încât, unele formaţiuni politice, chiar şi din cele oficiale, să-şi însuşiască fără niciun scrupul principii elaborate de această minte genială, fără ca autorului lor să i se rezerve un drept de recunoaştere. Sânt mici mizerii care definesc moravurile unei epoci.

Cartea „Puncte cardinale în haos”, apărută cu trei ani în urmă, după cum o arată şi titlul atât de fericit ales — şi care a făcut şcoală chiar şi de titluri în expresii asemănătoare, — e o adevărată cale de orientare în marele tumult al gândirii contemporane. Nichifor Crainic porneşte dela răspântiile pe care le deschide acest veac agitat de atâtea sensuri contradictorii, şi dupăce cercetează fiecare indicație în parte, arata care este formula tămăduitoare pentru biata făptură umană căzută in beţia negaţiilor.

E o carie de demascare şi clarificare, consacrată mai mult problemelor curente, alături de care, poetul prezintă câteva figuri de înaltă semnificaţie ale culturii noastre.

Dela acest punct de reper, prin care s'au precizat valorile care trebuesc considerate în orice discuţie de ordin moral, politic, sau estetic, Nichifor Crainic a trecut la cea de-a doua etapă a ideologiei sale, anume la aceea care priveşte realitate românească, şi căreia îi închină un volum nou : „Ortodoxie şi Etnocraţie”. Cele două noţiuni afirmă principiul istoric al vieţii noastre sufleteşti în raport cu Divinitatea şi principiul de organizaţie terestră în raport cu neamul şi puterile sale. Ca să ajungă aici, Nichifor Crainic porneşte dela o serie întreagă de consideraţii reale.

Dar în primul rând, trebue justificată această căutare de noi adevăruri pentru interesul colectivităţii noastre. Se simţea nevoia de alte osteneli care să strângă într'un mănunchi forţele sufleteşti ale acestui neam ? Fără îndoială că da! Nichifor Crainic înfăţişează momentul dramatic când am rămas suspendaţi in gol, epuizaţi, fără nici o credință şi fără nici un fanatism. E momentul acela de după război. Iată cum îl descrie el, ca unul care l-a trăit aevea : „sufletul nostru era gol fi umbrii ca o biserica, în care s'a sfârşit o liturghie şi s'au stins candelabrele. Şi cum eram dela început crescuţi în ideia că suntem slugi ale neamului nostru, voiam să ştim, acum după răsboiu, cum să-l slujim mai departe, în puterea cărei credinţe şi a cărei misiuni să ne încredinţăm energiile sufleteşti”.

Vasăzică era o criză de idealuri, un hiatus primejdios, un timp de secetă, în care se afla totuşi o generaţie „care a simţit nevoia să fie lămurită asupra unei misiuni permanente a neamului nostru”. Asemenea momente sânt foarte bine venite în istoria unui popor, fiindcă pedeoparte lichidează cu trecutul, iar pe de alta, în însăşi criza lor se află o dispoziție fecundă si creiatoare de noui aspiraţii.
Nichifor Crainic a intuit însemnătatea momentului şi-a înţeles că de-aici înainte nu poate fi vorba decât de „o misiune permanentă” dar care este strict condiţionată de aceea totală „cunoaştere a fiinţei româneşti”. Punctul de plecare e altul decât acela care iniţiase paşii antecesorilor săi şi justificarea e cum nu se poate mai dreaptă : „istoria noastră are, pe lângă tendinţa unionistă, un mare sens spiritual — spune d-sa — care a fost lăsat în umbră, dar care constitue în cea mai mare parte esenţa sufletului românesc”. Tendinţa unionistă s'a realizat prin actele de cucerire ale bărbăţiei româneşti, dar fondul spiritual era un domeniu aproape neştiut şi numai din cunoaşterea lui integrală se putea ajunge la întrezărirea unei direcţii misionare.

Misionarism naţional însemnează voinţa de a te ridica la un plan superior, pe baza conceptelor tale iniţiale de puritate şi desăvârşire şi stăruinţa de a te reprezenta aşa, într'o vastă acţiune, nu de prozelitism, ci de uriaşe afirmări. Misionarismul nostru se confundă cu noţiunea unică de „românism”, iar românismul „e însăşi modul permanent şi specific de a crea istorie, al neamului românesc!”. E vorba de energia substratului nostru etnic şi spiritual, care trebue pusă în funcţiune spre a se realiza istoriceşte. „Etnicul e însăşi natura proprie a neamului” şi în el se subsumează atât elementul biologic, cât şi cel etic. Mergând pe această cale analitică, Nichifor Crainic ajunge la concluzia că „neamul românesc e antropic prin natura sa etnică şi creştin prin aderenţa instinctivă la ortodoxie”.

Caracterul acesta religios nu a venit însă pe cale de influentă; n'a fost altoit pe fiinţa poporului nostru cum s'a întâmplat cu alte neamuri, ei a germinat odată cu spiritul poporului nostru, în însăşi momentul creaţiunii sale. „Istoria nu poate preciza o distincţie iniţială intre creştinism şi românism”, — spune categoric profesorul de mistică. Aşa încât, ortodoxia este caracterul fundamental, modul de a fi şi a se reprezenta al poporului acesta venit pe lume cu duhul evanghelic în inimă. De fapt, sc poate demonstra prin manifestările din trecut şi prin toate actele sale de voinţă, că s'a păstrat neîntrerupt în sfera aceasta de viaţă şi de simţire. Prin spiritul lui, prin felul de a trăi şi a concepe viaţa, prin personalităţile conducătoare, prin evenimentele care-i luminează istoria, prin datele culturii şi ale creaţiunii sale morale, neamul românesc s'a definit continuu în spirit ortodox.

Stăruind asupra acestui adevăr, Nichifor Crainic descopere în manifestările noastre istorice, două tendinţe, una de intensitate şi alta de expansiune. „Tendinţa de intensitate se caracterizează prin procesul de formaţie a individualităţii etnice şi prin atracţia diferitelor fragmente ale neamului nostru unele către altele, pentru a închega unitatea naţională. Tendinţa de expansiune e afirmarea personalităţii religioase a poporului nostru și voinţa de a respira în largul ecumenic al ortodoxiei”. Spre împlinirea acestor scopuri au acţionat marii voevozi, începând cu Mircea cel Bătrân, pe care chipul ce se păstrează încă Ia Cozia îl arată purtând pe cap coroana împăraţilor bizantini (Sextil Puşcariu), continuând cu Ştefan cel Mare, „atletul creştinătăţii”, cu Vasile Lupu „ocrotitorul ortodoxiştilor de pretutindeni”. Tot atât de edificator este marele exemplu al Iui Mihai Viteazul, care-și mărturiseşte astfel politica şi scopul acţiunilor sale : „M'am apucat să ridic această mare greutate cu această ţară săracă a noastră, ca să fac un scut al întregii lumi creştine”, pentru ca mai târziu, opera culturală a lui Brâncoveanu în spirit ortodox, să ridice până la culminaţie această tendinţă de conservare şi expansiune. Caracterul acesta al manifestărilor noastre s'a menţinut până la jumătatea secolului trecut, când paşoptismul a adus o adevărată „prăbuşire a românismului din spiritualitatea ecumenică”, după cum constată cu drept cuvânt Nichifor Crainic.

Problema deci e limpede. Fiind vorba de a ne preciza un sens misionar, trebue să refacem legătura cu linia de credinţă a sufletului nostru naţional, care a fost întreruptă prin influenţe străine, şi să ne reaşezăm în cadrul spiritualităţii româneşti. Nu se poate neglija natura religioasă a acestui popor, când se pune tema reprezentării sale într'o forţă unanimă şi cu totul proprie. „Spiritul ortodox e formula solidarităţii româneşti” iar „Naţionalismul, ca formulă militantă a so-lidarităţii etnice, se integrează firesc în Biserică prin aderenţa la idealul ei de viaţă. Această aderenţă îl obligă să aducă în politică o mentalitate creştină”.
Cu chipul acesta, Nichifor Crainic, pe lângă actul de restauraţie pe care-l săvârşeşte, defineşte substanţa naţionalismului românesc în ceea ce are el caracteristic şi. deosebit de alte naţionalisme, ne pune la dispoziţie mijlocul de autoidentificare şi formulează doctrina integrală a românismului de totdeauna, rămânând neclintit pe axa istoriei noastre.

Principiul solidarităţii stă în conştiinţa de neam şi în împărtăşirea duhului religios, care este cea de-a doua realitate a existenţii noastre. Cei care propun ideia renunţării faţă de aceste permanenţe, nutresc pur şi simplu gândul de a ne desfigura şi a ne detrona din piedestalul istoriei, în care ne-au aşezat jertfele înaintaşilor şi credinţa lor nebiruită. Nu poate fi vorba de o misiune românească, fără recunoaşterea atributelor care formează individualismul nostru istoric şi în care stă de fapt puterea noastră de realizare. E bizară şi eu totul primejdioasă concepţia care pretinde o transformare în spirit a poporului românesc, în vederea unei reafirmări, cerând tocmai înăbuşirea marilor elanuri religioase. Împlinirea unui asemenea gând, n'ar însemna altceva decât abdicarea noastră dela firea ce ne este proprie, ieşirea din matca în care ne-am cristalizat pentru a ne lansa în aventură.
Noi suntem popor creştin. Acesta este un adevăr incontestabil, dar niciodată nu s'a ţinut seama de el. Pentru întâia oară intră în consideraţia omului de gândire şi se caută a fi dat ca factor comun în tot sistemul de organizare care priveşte neamul românesc, datorită lui Nichifor Crainic. El demonstrează cu o tărie de argumente ce nu pot fi clintite, că un stat care are o bază de spiritualitate creştină, trebue să-şi păstreze nealterată structura, dacă aspiră să sc încadreze în ritmul eternităţii. Nichifor Crainic pledează pentru statul confesional şi aduce ca exemplu de realizare din acest punct de vedere, statul fascist, al cărui conducător. Benito Mussolini, a precizat din capul locului legătura dintre dinamismul fascist şi spiritualitatea creştină. Reproducem din citatul pe care-l dă Crainic : „Fascismul, zice el, e o concepţie religioasa, care consideră pe om în raportul său sublim cu o lege superioară, cu o voinţă obiectivă, ce depăşeşte insul ca atare şi-l ridică la demnitatea de membru conştient al societăţii spirituale”.

Iar mai departe, preciziunea Ducelui e şi mai categorică : „Statul fascist nu rămâne indiferent nici în faţa faptului religios în general nici, în deosebi, în faţa acestei religiuni pozitive care e catolicismul italian”.

Concluzia acestui mod de a gândi, o formează uriaşele înfăptuiri ale fascismului începând cu măsurile de protecţie a familiei — celula comunităţii — şi sfârşind eu creaţiunea imperiului, precum şi cu atâtea dispozițiuni luate pentru apărarea credinţei, dintre care nu trebue neglijată desfiinţarea francmasoneriei.
Cu alte cuvinte, creştinismul nu numai că nu e o piedică în desvoltarea unui stat, cum afirmă detractorii săi, ci dimpotrivă, isvor de viaţă vie şi de generoase înfăptuiri.
Ne vom reţine puţin asupra luminoaselor lămuriri pe care 'le dă Nichifor Crainic în legătură cu valoarea acestei religiuni, cu atât mai mult cu cât este întâia oară când în cultura noastră, o minte de atâta înaltă luciditate îşi ia angajamentul să înfăţişeze în toată sublima ei strălucire, credinţa strămoşilor săi.
De fapt, nu e vorba numai de un punct de vedere apologetic, ci de preciziuni absolut necesare pentru înţelegerea doctrinei şi a sistemului său.

Nichifor Crainic vorbeşte despre o nelinişte a omului care l-a făcut continuu să caute „suprema concepţie de viaţă” spre a se elibera din mizeria condiţiilor terestre. Toate religiunile n'au avut alt scop decât acesta, precum şi diferitele concepţii filosofice. Dar în afară de creştinism, încercările acestea sunt creaţiuni neputincioase ale spiritului omenesc. Prin ele nu s'a putut ajunge la aceea depăşire a puţinătății noastre şi nici n'a fost posibilă revelaţia conceptului de superiorizare. Sau, reproducând întocmai cuvintele lui Crainic : „Spiritul omenesc, capabil să dorească o viaţă desăvârşită, nu e totuşi capabil să o conceapă prin singurele lui puteri”. Actul acesta de condiţie supraumană, s'a săvârşit prin persoana Mântuitorului. „Pentru noi, creştinii, zice Nichifor Crainic, apariţia lui Iisus Hristos în lume, adică întruparea Fiului lui Dumnezeu în Fiul Omului, însemnează totdeodată suprema concepţie de viaţă”. Iar mai departe : „Prin Iisus Hristos înţelegem că limita de sus, pe care o putem atinge concepând viaţa şi trăind-o, e cu totul alta decât cele mai înalte idei la care s'a putut ridica lumea păgână”.
Iisus Hristos însemnează salvarea omului din robia păcatului, din căile răului pe care a rătăcit condus de patimile oarbe ale nevredniciei sale; însemnează repunerea lumii în ordinea morală după care a tânjit secole de-arândul fără să ţi-o poată apropia. „Creştinismul e a doua creaţie a lumii”, — afirmă Nichifor Crainic, fixând în modul cel mai luminos, înţelesul divin al acestei revelaţii. El a restabilit armonia firii, refăcând legătura cerului cu pământul şi a făcut posibilă participarea tuturor la bucuria lui Dumnezeu, prin iubire. Iubirea este harul sfânt care unifică diversitatea făpturii creaturale şi o repune în armonia ei primordială. E un termen de solidaritate cosmică, în care vibrează raza de lumină cerească şi saltă isvorul de viață veşnică.

Această gratie acordată de Dumnezeu lumii, pentru a o ridica în ierarhia superioara, se revarsă în spiritul ei prin Biserică. Aşa încât, Biserica lui Hristos are o funcție universală de modelare, de salvare, şi se confundă cu marele tot al făpturii. Am putea zice, spune Nichifor Crainic, că ea e sistemul de organizare a vieţii cosmice reînoite prin har.

Dar e şi mai mult, pentru conştiinţa omului strivit între marginile strâmte pe care le-a putut intui debila sa făptură. Creştinismul i-a dat putinţa să se descopere pe sine şi să descopere tainele neştiute. Actul naşterii Mântuitorului, care formează centul lumii şi centul istoriei, e actul cunoaşterii adevărului care inundă de lumină ființa umană. E înțelesul a toate şi răspunsul tuturor nedumeririlor, care se lămuresc de-odată pe de-asupra puterilor noastre. Lumina harică pe care venirea Mântuitorului a revărsat-o în omenire, a deschis porţile mintii, a creiat un acord desăvârşit asupra cunoaşterii lucrurilor şi a împăcat cugetele rătăcite în căutări zadarnice.

Al doilea eveniment covârşitor care stă la temelia creştinismului, învierea lui Iisus, a desferecat enigma morţii şi a pus omul în fața destinului său de dincolo de hotarele vieţii. „învierea lui Hristos e credinţa în învierea Lui, iar credinţa in învierea Lui, e credinţa în învierea morţilor, în propria noastră înviere”.

Convingerea aceasta rezultă din certitudinea faptului petrecut cu aproape două mii de ani în urmă, fapt prin care s'a relevat esenţa suprafirească a persoanei Mântuitorului şi în care se află obârşia creştinismului. Iisus ne-a salvat din moarte, sau din neştiinţa despre cele rânduite asupra vieții noastre şi ne-a scos din peştera disperării. Creştinismul e suprema regulă de viaţă prin care putem să biruim mizeria universală şi mizeria morţii, iar ceeace a adus Iisus oamenilor, „e darul iubirii”. Nu e vorba însă numai de o iubire mărturisită, o iubire teoretizată şi oferită altora ca principiu etic, ei de practica acestei virtuţi cu toate jertfele şi îndatoririle care ţin de ea. Nichifor Crainic deosebeşte omul creştin care se supune acestei porunci evanghelice în mod activ, prin faptă reală, de cel care, deşi o găseşte întemeiată, n'o practică. Pildele Mântuitorului sunt, de altfel edificatoare şi din acest punct de vedere, iar năzuinţa cuiva de a fi creştin, presupune o totală identificare cu Naşterea, învăţăturile şi Învierea Iui Iisus. Nichifor Crainic stărueşte foarte mult asupra acestei condiţii hotărîtoare. „Iisus Hristos e accesibil tuturor, spune el. Şi, atunci, când noi zicem: „Ortodoxia, concepţia noastră de viaţă”, nu înţelegem altceva decât că Iisus Hristos e modelul universal al vieţii în Dumnezeu. Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am îmbrăcat. Aceasta însemnează voinţa de a ne face una cu El”. Rostul Bisericii este tocmai acela de a mijloci această comunicare, singura care deschide calea mântuirii. In spiritul ortodoxiei, care păstrează alcătuirea creştină cu sensul ei neschimbat, Biserica este prezenta veşnică a Mântuitorului în lume. Catolicismul, prin creațiunea acelui scaun pontifical de consideraţie supremă în organismul său eclesiastic, exclude tocmai această sacră prezenţă, punând în locul puterii divine, un rang omenesc, acceptat cu prerogative suverane. Crainic consideră concepţia aceasta o erezie, care nu st întemeiază pe altceva decât pe o trufaşă năzuinţă de dominaţie în spirit pământesc.
Biserica, după arătările lui Dionisie Areopagitul, e „însăşi opera de rezidire a lumii săvârşită de Mântuitorul, iar fiinţa ei constă din două serii de ierarhii, — una corespunzând lumii nevăzute, alta corespunzând lumii văzute”. Cea dintâi e organizarea îngerilor, iar cea de-a doua, organizarea oamenilor după modelul celei cereşti. „Capul ierarhiilor e Iisus Hristos”; — aceasta este concepţia Bisericii ortodoxe care este subordonată şi'n cele văzute şi'n cele nevăzute Mântuitorului, iar „cultul lui Dumnezeu e o liturghie îngerească în ceruri şi o liturghie simultană pe pământ”. La această viaţă şi bucurie dumnezeească participă fiinţa umană, încadrându-se celular, după puterea şi dotaţia fiecăruia. „Ortodoxia îmbrăţişează în mod egal pe oameni”, respectând principiul varietăţii care este o realitate inexorabilă în sânul creaţiei, în vreme ce catolicismul, prin anumite rigori, cum ar fi obligativitatea limbii latine pentru toate neamurile, nesocoteşte ordinea creaturală care a rânduit lumea în unităţi etnice, consacrată prin însăşi minunea din ziua coborîrii Duhului Sfânt. Biserica ortodoxă, în modul cum e concepută „modelează formele locale pe trupul naţional”, fiindcă, oriunde activează Ca, e un centru haric determinat de însăşi prezenţa Mântuitorului care se află pretutindeni.

Dar caracterul naţional al ortodoxismului luat în funcţie de neamurile care-l împărtăşesc, nu exclude universalismul acestei dogme. Dimpotrivă, în însăşi esenţa lui stă principiul unificator, care se realizează prin continua actualizare a Mântuitorului în fruntea ierarhiilor.

Iată o idee care, lângă atâtea altele, deschide o vastă perspectivă de înţelegere a creştinismului ortodox, interpretat în spiritul adevărului.

Cei care ignoră structura şi principiile conducătoare ale acestei credinţe, au formulat împotriva ei diferite atacuri. Unii, dintre aceia care ar vrea să dea altă linie programatică neamului românesc, întemeiaţi pe o serie de judecăţi materialiste şi atee, pretind că ortodoxismul stă în calea progresului şi a acţiunii practice şi că deci, mijlocul de realizare a poporului nostru, ar fi în primul rând, smulgerea lui din misticismul acesta „păgubitor”. Fireşte, un asemenea raţionament, străin cu totul de realităţile noastre naţionale, e tot ce poate fi mai primejdios şi mai lipsit de orice bază serioasă. Alţii văd în ortodoxie un domeniu al obscurantismului, care constitue o piedică în calea avânturilor culturale. întrucât cultura se întemeiază pe valorile antichităţii şi deci ale vieţii păgâne, iar creştinismul apare ca un începător de viaţă, se pretinde că între clasicism şi ortodoxie mai ales, (fiindcă ortodoxia nu este nici învestmântată în haina latină) ar exista un mare antagonism. Una se exclude pe alta.

Nichifor Crainic demonstrează însă, cu un extraordinar lux de date istorice şi cu modul său de a argumenta care nu lasă nimic în îndoială, că această susţinere e cum nu se poate mai falsă. Bizanţul, care ne dă o imagine integrală şi fastuoasă a ortodoxiei, e cea mai sigură mărturie de contactul ce s'a păstrat între clasicism şi noua spiritualitate. Creştinismul a asimilat cultura antică şi-a pus-o în circulaţie de-alungul veacurilor, prin Sfinţii Părinţi şi scriitorii bisericeşti care, în majoritatea lor, cunoşteau în toată profunziunea ei această cultură. Grigorie de Nazianz şi Grigore de Nisa au convertit filosofia lui Platon la spiritul ortodox, făcând-o accesibilă pentru dogma noastră. Dar ce este Renaşterea cu reînvierea antichităţilor, decât tot o operă a creştinismului, precum însăşi Umanismul este o creaţie călugărească. Sânt nenumărate dovezi de permanentă cristalizare în evul creştin, a vechilor forme de cultură, care-i dau cuvânt lui Nichifor Crainic să afirme categoric: „sântem pentru clasicism, fiindcă ortodoxia ne obligă”. Așa încât, ortodoxia e un spaţiu întreg de viață, eu toată complexitatea forjelor de conservare şi viabilitate, care nu tăgădueşte nimic din ceeace poate înobila şi înlesni calea spre cunoaşterea adevărului.

In spațiul acesta s'a format, s'a păstrat şi s'a desvoltat firea poporului nostru
Cu datele pe care ni le pune la dispoziţie Nichifor Crainic şi cu tăria raţionalismului său, se limpezeşte marea problemă a orientării noastre. Am văzut cât trage în cumpănă valoarea sentimentului religios, ca principiu de rezistență şi de afirmare morală. Îl poate susţine în măsură egală şi spiritul realizator în domeniul politic, de unde rezultă că naţionalismul românesc nu se poate dispensa de aspectul creştin, care este modul său permanent de a fi.

Unificând toate forjele din care se compune ființa naţională în spaţiu şi timp. Crainic ne dă o imagine sintetică de recunoaştere istorică şi posibilități viitoare, fixată în evocarea a două cuvinte: "Spiritul autohton” Aici se cuprind marile noastre certitudini: pământul ca expresie geografică a voinţei naţionale, istoria ca mărturie a durabilităţii noastre şi cultura ca mijloc de exprimare a întregului conținut sufletesc.

In concepţia autohtonistă, pământul e proprietatea neamului. Dreptul acesta nu rezulta numai din zapise, ei mai mult, din rădăcinile profunde ce s'au fixat pe teritoriul naţional prin mormintele strămoşilor „care dau țării prestigiul sacru de patrie”. Pe temeiul acesta, Nichifor Crainic ajunge la concluzia că sub nicio formă nu pot fi lăsate bucăţi din pământul tării în mâinile străinilor, că nu se poate comercializa nicio brazdă pentru folosul veneticilor. „Banul singur nu poate constitui un drept de proprietate asupra ţarinii româneşti”, — zice el categoric şi demonstrează că altfel am comite actul monstruos de vânzare a mormintelor strămoşeşti pentru a fi exploatate de străini.

In ceeace priveşte istoria, ea este izvorul nesecat al vieţii naţionale. Din cultul şi trăirea în spiritul ei, se întreţine acel sentiment de stăpân, care dă elementului autohton conştiinţa de superioritate față de grupurile alogene. Tot de-acolo vine şi puterea de identificare în timp, precum şi misterul care leagă omul de peisajul țării sale, prin acordul desăvârşit ce se stabileşte între natură şi sufletul neamului. Ne plasăm astfel într'o realitate cosmică de substanţă proprie, unde totul respiră după ritmul secular al trăirii noastre etnice.

Insfârşit ceeace oglindeşte totalitar aspectele acestui proces de viaţă, este cultura. „Ea — afirmă Nichifor Crainic — dă conţinut memoriei neamului; ea generalizează ceeace e local sau provincial .ea revelează ceeace e latent în sufletul lui, ea transformă în idei — forţe, patrimoniul comun şi anticipează în forme ideale aspiraţiile şi posibilităţile viitoare”.

Cu alte cuvinte, cultura unifică, conservă şi reface pentru eternitate sufletul neamului. Iată elementele fundamentale din care rezultă spiritul autohton şi modul caracteristic al oricărei fiinţe naţionale. Dar pentru ca să dăinuiască pe aceeaşi linie de continuitate fără niciun fel de întrerupere păgubitoare, se impune condiţia unui stat propriu, când e vorba de conservarea şi apărare. In scopul acesta, statul nu poate avea alt înţeles, decât acela pe care i-l dă Nichifor Crainic. „Statul — zice el — e însăşi energia organizată a neamului în voinţa de a rămâne stăpân pe pământul autohton ,care are pentru el şi numai pentru el prestigiul sacru de patrie. Statul e, cu alte cuvinte, expresia politică a conştiinţei autohtone”.

Aceasta e una din principalele concluzii Ia care ajunge Nichifor Crainic, după constatările şi afirmările sale anterioare. Am văzut care erau elementele hotărîtoare
care trebuesc avute în vederea când se pune problema cunoaşterii unei individualităţi etnice; acum sântem obligaţi să căutăm formula de organizare care să le consacre in cadrul politic al statului. Formula e dată in definiţia citată mai sus şi se poate concretiza intr'un singur termen: naţionalismul. Concepţia lui Crainic coincide cu modul în care s'a afirmat instinctul popular de-alungul vremii şi cu spiritul său de încorporare la viața istorică, dar el vine şi-o lămureşte, dându-i justificarea supremă : „statul există numai din voinţa noastră, — din apriga moarte a strămoşilor pentru viaţa de glorie a urmaşilor. Şi tot astfel el nu va dăinui, decât prin legea dură a sacrificiului românesc”.

Vasăzică nu e vorba de o simplă înjghebare administrativă pe baza principiului cetăţenesc, care e tot ce poate fi mai elastic, ci de un comandament sacru care vine din jertfa sublimă a înaintaşilor. Statul nu poate să fie decât afirmarea dârză a voinței autohtonilor, ceeace constituie însăşi condiţia existenței şi raţiunea lui de a fi. El se întemeiază pe puterea neamului, sau ca să dăm un termen şi mai cuprinzător: pe forţele sale cinice. Considerațiunea aceasta de o valoare absolută în clarificarea şi desăvârşirea gândirii nationaliste, a condus spiritul lui Nichifor Crainic la descoperirea unei noi forme de organizare statală, al cărei principiu îl formează etnocraţia. Intre dogmele politice existente şi pe de-asupra lor, apare această directivă, care reprezintă la căpătâiul unei evoluţii de sforţări şi căutări, tot ce s'a putut închega mai perfect şi mai unitar. „Numim etnocraţie — spune foarte limpede cugetătorul nostru, — voinţa politică a rasei autohtone de a face din stal expresia proprietăţilor ei şi organul misiunii ei în lume” E o concepţie care din capul locului interzice oricărei voinţe eterogene de a se amesteca în viaţa statului, considerând că acesta nu poate să fie decât un drept al elementului de baştină care l-a creiat. De vreme ce pe deoparte răspunderile cad asupra lui, iar pe de alta el singur are dreptul de moştenire şi obligaţia de a da contur national întregului spaţiu pe care-l stăpâneşte, e dela sine înţeles că are datoria de a înlătura orice tendinţă care vrea să-l concureze în misiunea lui.

Consecinţa acestui principiu o formează primatul naţiunii în viaţa statului, ca forţă permanentă şi indiscutabilă. Străinii nu sânt decât nişte pasageri întâmplători şi orice încercare de a-i face părtaşi la exerciţiul prerogativelor noastre, constitue o cedare a marilor interese româneşti, o părăsire vinovată în mâinile lor, — situaţie asemănătoare cu aceea pe care o oferă o stăpânire vrăşmaşă.
Etnocraţia exclude deci amestecul străinilor de neam în politica de organizare a statului. Cu chipul acesta, naţionalismul îşi găseşte o bază de susţinere mult mai puternică, demascând în acelaş timp primejdia reală pe care o reprezintă minoritarii îngăduiţi să participe la beneficiul vieţii româneşti.

Dar etnocraţia este ideia forţă care execută de plano, aşa zisa democraţie. Ea este opusul acestei formule care se oferă ca principiu diriguitor în viaţa unui stat naţional, protejând însă tocmai elementul intrus în paguba celui autohton. Democraţia mărturiseşte singură că apără interesele tuturor şi cum, în fapt, interesele acestea sânt în veşnic antagonism, în cazul când isbuteşte să fie devotată pentru fiecare — cazul cel mai fericit pe care-l postulează, — nu face altceva decât să patroneze un haos de conflicte care pun în primejdie fiinţa naţională. In practică, lucrurile se petrec şi mai grav, fiindcă ea oferă toată bunăvoinţa străinilor care au nevoe de protecţie — după cum declară animatorii democraţiei, — lăsând pe ceilalţi să trăiască din iluzia unei libertăţi cântate la masa orgiilor electorale. Această minciună şi perfidă cochetărie a unui retorism de bâlci, o demască etnocraţia, proclamând dreptul naţiunii de a se salva prin forţele sale proprii şi deci răsturnând criteriul care-i rezervase până aci, poziţia cea mai umilitoare.

Prin etnocraţie, majoritatea autohtona se reintegrează în funcţia sa istorică şi-şi reface coeziunea celulara distrusă de vânturile pustiitoare ale cosmopolitismului. Statul nu mai este o instituţie birocratică pusă în serviciul partidelor politice sau a unor clase sociale, ci organismul prin care se ordonează puterile neamului într'o acţiune armonică de interes general. Individul, fiind o fărâmă din marea energie naţională, va intra în grija conducătorului care e obligat să-l folosească pentru binele obştesc, punându-l în acelaş timp în condițiunile de viaţă cele mai prielnice. Auto-ritatea conducătoare îşi va exercita atributele ei însufleţită de cea mai caldă iubire de popor, îmbrățișând deopotrivă pe toţi fii neamului care nu pot fi separaţi prin privilegii sau refuz.

Ideile acestea de o frumuseţe sublimă, isvorâte dintr'o inimă in care se tălăzuiesc elanurile şi neliniştile noastre, n'au rămas suspendate ca nişte simple dorinţi dincolo de realitatea vieţii. Autorul lor s'a străduit să-şi ducă opera până Ia capăt şi astfel a ajuns să construiască cel mai clar şi mai desăvârşit sistem de organizare a forţelor româneşti, pe care l-a numit „Programul statului etnocratic”. Principiile călăuzitoare ale acestui mecanism, sânt însăşi esența gândirii sale. In formularea lor lapidară, se recunosc atât trăsăturile permanente ale spiritualităţii noastre cât şi po-sibilităţile de afirmare pe linia unui destin propriu şi grandios. Punctul de plecare rezultă din chiar nota fundamentală a specificului nostru de popor creştin: „Legea lui Hristos, legea statului”.

„Nu cunoaştem alt sistem politic şi n'avem ştire despre nicio altă metodă oricât de perfectă ar fi ea, în care legea lui Hristos să intre ca principiu de bază în orânduirea programatică a vieţii publice. Dimpotrivă, ştim că mai toate popoarele creştine au trăit într'un fel de dualism: de-oparte cu legea statului — o creaţiune omenească şi profund indiferentă față de învăţăturile evanghelice, — de alta cu sentimentul creştin. Credinţa a fost considerată ca un proces de conştiinţă individuală, care numai la anumite momente festive se întâlnea cu atenţiuni binevoitoare din partea statului, evident, în măsura în care isbutea să se menţină fără niciun fel de concurs, ca religiune dominantă. Legăturile dintre biserică şi stat, mai ales în vremurile moderne, au fost cât se poate de superficiale. Oricum, cu toată sublima lor semnificaţie, învăţăturile creştine împărtăşite în mod sincer de massele populare, n'au fost puse în practica vieţii obşteşti de către cârmuitorii respectivi. S'a respectat într'adevăr partea formală, dar s'a neglijat complect influenţa substanţială pe care ar fi avut-o spiritul evanghelic. Separatismul acesta dăinueşte dogmatic din vremea revoluţiei franceze, în unele părţi declarat făţiş, în altele nemărturisit, dar cu totul real. Deaceea creştinismul încă nu şi-a dat roadele sale binecuvântate, iar popoarele au fost sguduite de grele frământări, prin care se urmărea tocmai distrugerea credinţei.

Nichifor Crainic descopere această racilă şi pune lucrurile la punct în ceeace ne priveşte pe noi. Dacă într'adevăr sântem popor creştin şi sântem convinşi că cel mai desăvârşit mod de a trăi este acela aflat în învăţăturile lui Hristos, atunci să trăim în spiritul cuvântului său. Dar nu numai pe plan individual ci şi ca organizare obştească în cadrul politicii naţionale. Cu chipul acesta, Nichifor Crainic reactualizează termenul istoric al existenţei noastre spirituale, dându-i funcţiunea la care are drept în procesul de viaţă românească. De-aici decurg nenumărate consecințe binefăcătoare, atât pentru folosul individului cât şi al naţiunii. Se naşte un întreg sistem de organizare şi construcţie în care nu se neglijează nimic din ceeace poate contribui la opera de săltare a neamului. Modul de a trăi este în noi, în structura noastră milenară şi'n legea sacră care se confundă cu firea poporului român.

Influenţele străine, deci trebuesc înlăturate, — cu atât mai mult spiritul iudaic care ne este diametral opus. Nai formăm o familie cu ereditate şi moşteniri comune, cu interese permanente în care se angrenează conştiinţa fiecăruia şt nu putem fi decât solidari în orice act şi orice sforţare. Nu există clase sociale, fiindcă nu există criteriul firesc care să le susţină. Principiul divizării şi al separaţiei în tabere de luptă şi ură reciprocă, este o perfidă născocire iudaică, prin care se urmăreşte distrugerea fiinţei naţionale. O asemenea concepţie care a fost valabilă chiar pentru liberalismul nostru burghez şi'n genere pentru toate formaţiunile democratice, a dus la învrăjbirea elementelor autohtone şi la sfărâmarea coeziunei celulare după urma cărora au profitat aventurierii străini.

Etnocraţia nu recunoaşte decât categorii de muncă, fiecare cu rostul şi destinaţia sa bine stabilite în cadrul statului naţional. Toate au îndreptăţiri egale şi nu există bariere care să le separe. Munca, de orice natură ar fi, este principiul de înobilare a fiinţei umane şi mijlocul cel mai sigur de depăşire în planul vieţi terestre. Din exerciţiul ei rezultă bucuria vieţii şi puterea de recomandare a insului sau a unei colectivităţi etnice. Deaceea, diferitele categorii trebuesc armonizate în urmărirea aceluiaşi scop sublim.

In concepţia etnocratică, muncitorul din orice ramură de activitate, are dreptul la o existenţă onorabilă în conformitate cu cerinţele vieţii, de unde rezultă ca o lege sfântă, în primul rând. dreptul de proprietate individuala pentru orice muncitor român. Astfel, în vreme ce marxismul tinde la proletarizarea tuturor prin distrugerea proprietăţii individuale, etnocraţia urmăreşte să ridice pe fiecare la cele mai bune Condiţiuni de trai. E singura formulă echitabilă prin care se înlătură nedreptăţile de până aci şi se restabileşte armonia socială. E cea mai înaltă idee din câte s'au oferit până acum mulţimilor setoase de ideal. Nichifor Crainic a scos-o din logica gândirii sale, din credinţa şi puritatea sufletului său profund răscolit de grija neamului acesta. E singurul care a luat poziţie severă împotriva ereziilor marxiste şi a liberalismul nesincer, arătând în ce constă vasta şcoală de înşelătorie în care s'au complăcut aţâţi pretinşi exponenţi ai culturii noastre. Nu e multă vreme decând teoriile acestea erau considerate cu sfinţenie nu numai de cei care le împărtăşeau, dar chiar şi de adversarii lor. Muncitorimea era cu totul robita, fiindcă fusese obişnuită să vadă în ele singurul mijloc de salvare, iar adversarii, fără să-şi justifice poziţia lor contrarie, făceau figură de tirani care refuză să ia în consideraţie dreptatea celorlalţi. De-oparte rătăcire, de alta laşitate. Nimeni nu se întreba dacă dincolo de catehismul marxist se poate găsi o altă formulă eu adevărat superioară şi echitabilă.

întrebarea aceasta şi-a pus-o Nichifor Crainic cu o luciditate şi un curaj care vor rămâne în admiraţia tuturor oamenilor de bună credinţă. O cităm pentru frumuseţea ei, pentru sensul eroic pe care-l conţine, cât şi pentru însemnătatea ce-o are în fixarea poziţiei gânditorului nostru. „Dar nu există oare, — se întreabă d-sa — nicio altă posibilitate de a stinge conflictul acesta decât alternativa sângeroasă a opresiunii oligarhice sau a revoluţiei proletare ? A mistuit oare faimoasa dialectică marxistă orice altă deslegare a problemei, orice altă soluţie pe seama conflictului dintre patroni şi muncitori? Reprezintă oare Karl Max, rabinul revoluţiei mondiale, ultimul cuvânt al înţelepciunii omeneşti? Un zeu dacă l-am socoti, şi tot n'ar putea lumea întreagă să creadă în el. Eu însă, care n'am crezut niciodată că un rabin poate fi un zeu, socotesc învăţătura lui Karl Marx otrava vieţii moderne şi sâmburele blestemat al tuturor crimelor uriaşe, ce înneacă în valuri de sânge istoria contemporană. Nicio altă învăţătură n'a vărsat în inima lumii atâta ură sălbatică şi n'a căutat să justifice această ură cu o mai drăcească învierşunare”.

Nu cunosc o execuţie mai tare a perfidiei demonice profesată de agitatorii marxişti, a neputinței şi laşităţii celorlalţi. întrebarea lui Nichifor Crainic e capitală. De-aici începe domesticirea şi eliberarea din sclavia erorilor. Urmează apoi noua îndrumare despre care ne-am ocupat şi în care se cuprinde însăşi formula salvării.
Prin sistemul etnocraţiei precum şi prin toată gândirea sa, Nichifor Crainic are în vedere continuu personalitatea neamului, pe care se fundează toate aspiraţiile de viitor. Acesta este criteriul politicii naţionale, iar scopul nu poate fi altul decât desvoltarea şi desăvârşirea forţelor etnice în cadrul intereselor generale. Odată fixat înţelesul acesta pentru concepţia şi misiunea românismului, nu mai rămâne loc pentru niciun fel de altă orientare. Problema străinilor se rezolvă în mod automat prin eliminare, sau cel puţin prin îndepărtarea lor dela exerciţiul prerogativelor noastre.

E întâia oară când o vastă operă de gândire se transpune din lumea ideilor în lumea concretă, şi oferă un mecanism perfect de organizare iu care stă secretul binelui. E întâia oară când se deschide calea sigură de realizare a acelui dram de fericire, după care loji alergăm însetaţi.

Deaceea, socotim că această lucrare a lui Nichifor Crainic se poate numi şi cartea salvării.

Nu putem stărui cât ar trebui asupra tuturor capitolelor şi mărturisim că sântem siliţi cu multă strângere de inimă, să trecem peste unele momente de înaltă înseninare, cum ar fi bunăoară: „La Marea cea Mare”, „Intrarea triumfală in istorie”, „Moartea lor e piaţa noastră” şi altele din care am reţinut numai câte o idee în treacăt.

Am lăsat pentru cele câteva rânduri ce ne mai rămân, o mică însemnare despre paginile de început ale cărţii. Aici, Nichifor Crainic, în două studii de o profunzime şi frumuseţe unică, vorbeşte despre „Copilărie fi sfinţenie” şi despre „Omul eroic”. Din cuprinsul lor ne dăm seama care sânt valorile pure, modelele de desăvârşire din cadrul vieţii umane. Copilul e cercetat sub unghiul de cunoaştere al dogmei creştine, in simplitatea şi starea lui de absolută curăţenie, el reprezintă „măsura virtuţii omeneşti”. E făptura cea mai apropiată de Dumnezeu. Nichifor Crainic vede în gustul copiilor pentru fabulaţie şi mitologie, o „aderentă profundă la dimensiunile supranaturale ale existenţii”. Lumea aceasta le satisface setea de absolut, care nu e convertită de niciun fel de perversitate. Educaţia deci, n'ar trebui să aibe alt scop decât acela „de a păstra pe om la nivelul sublim al purităţii şt al simplicităţii cu care a venit odinioară pe lume ca prunc”.

E un sens nou care se dă operii educative şi o nouă orientare în sufletul copilului rămas încă pentru aţâţi pedagogi o adevărată enigmă. Înnoirea lumii nu sc poate face decât prin copil şi misiunea aceasta o are Biserica, fiindcă numai prin ea se poate ajunge la nimicirea răului şi pregătirea sufletului pentru mântuire.

In ceeace priveşte eroul, el reprezintă cel mai înalt fanatism in credinţa binelui. E o voinţă uriaşă de eliberare de sub condiţiile vieţii mizere pusă în slujba unei colectivităţi cu aceeaşi obârşie. Eroul nu este animat de niciun fel de interes al persoanei sale. El se aruncă în primejdie pentru salvarea celorlalţi. Pentru el nu există fatalitate, fiindcă „ea nu e decât voinţa noastră intrată in putrefacţie”. El nu cunoaşte decât legea îndrăsnelii, lege poruncită de Mântuitorul lumii: „Îndrăsniţi ! Eu am biruit lumea!”. Eroismul, deci, atât din punct de vedere dogmatic cât şi etic, e de esenţă creştină.

„Îndrăsneala erouluι — spune Nichifor Crainic — creează istoria; îndrăsneala martirului o consfinţeşte; îndrăsneala geniului o lămureşte”.

Mai limpede decât aşa nu se poate.

Istoria noastră a manifestat permanent spiritul eroic al neamului românesc, iar sacrificiile de sânge sânt mărturii sacre ale îndrăsnelilor noastre. Spiritul acesta şi-a regăsit craterul de erupţie în sufletul generației tinere, care a început lupta de deparazitare a pământului naţional şi de moralizare a societăţii româneşti căzute pradă politicianismului corupt.

Copilul şi eroul, iată cele două forje vitale şi regeneratoare, valorificate în sistemul de gândire al lui Nichifor Crainic. Şi unul şi altul sânt condițiuni absolute pentru împlinirea acelui destin grandios la care aspiră întreaga noastră fiinţă naţională. Alături de formularea doctrinară a marelui cugetător, elementele acestea vin cu putere de înfăptuire şi modelare, pentru desăvârşirea urmărită în planul de certitudini ale revelaţiilor sale.

„Ortodoxie şi Etnocraţie” este cartea descălecatului nostru spiritual şi a creşterii făpturii noastre naţionale. In ea se deschide drumul istoriei de mâine şi se arată viziunea sublimă a ceeace va trebui să fim, în conformitate cu garanţia pe care ne-o dă trecutul.

Cartea aceasta înlătură erorile şi rătăcirile prin care am fost purtați şi fixează sensul cel adevărat, potrivit până în cele mai mici amănunte intereselor şi spiritului nostru românesc. In partea ei critică, demască şi execută toate înşelările, deschizând larg porțile pentru aerisirea sufletului narcotizat de atâtea primejdioase miasme. Arată greşelile şi ereziile naţionalismului de până aci, îl clasifică dându-i adevăratul înțeles şi-i fixează conturul precis căruia nu i se poate aduce nici cea mai mică ştirbire.

Cu vasta sa pregătire, însă, Nichifor Crainic deschide încă un domeniu pe care nimeni nu l-a încercat până la el. E vorba de preocupările de ordin religios cărora le consacră importanţa ce li se cuvine în codul politicii naţionaliste. Astfel, pe de-oparte ne face accesibilă cunoştinţa teologică, ignorată până aci şi devenită dispensabilă pentru intelectualitatea noastră, iar pe de alta, repune sentimentul religios în funcţia lui misionară.

Putem spune, fără nicio teamă de exagerare, că Nichifor Crainic aduce o nouă formă de gândire, articulată în toate domeniile şi ca întindere şi ca profunzime. In ceeace priveşte modul său de a gândi, e un adevărat miracol precum se poate vedea din creaţiile sale. Nichifor Crainic lansează o idee care te năuceşte prin tăria adevărului relevat. Te minuni ca 'n faţa unei descoperiri negândite de cugetul tău, dar pe care o găseşte atât de dreaptă şi de firească, încât ţi se pare că a zăcut undeva, în ascunzişurile minţii tale şi o mână de vraciu a venit s'o scoată la lumină.

Adevărurile mari sânt simple, fără cotituri, şi Crainic nu-ţi oferă decât asemenea căi de orientare.

După ce a lansat ideea, altele se ridică mai semeţe şi mai uluitoare, până se . construeşte o piramidă pe care nimeni n'o mai poate clătina şi din vârful căreea simţi cum te inundă lumina credinţii şi a tot înţelesului.
E harul spiritului său, oare i-a dat acest rost excepţional în lumea noastră, de a ne arăta calea salvării şi-a împlinirilor viitoare.

Tare în credinţa sa, Nichifor Crainic rămâne în faţa oricărui vifor aşa precum singur s'a lămurit, de-asupra sbuciumului şi a furtunilor trecătoare :

In viață crezul meu e ca un steiu: Oricât de
greu ciocanul sorţii cade
Nu-l sfarmă, ci doar scapără scântei.

Sursa: Revista Gândirea, ediția noiembrie 1938

articole: Bogdan Munteanu - Adevarata libertate

2011-02-23T15:40:00.006+02:00

Ultimele doua veacuri ale istoriei omenirii au stat sub semnul unui materialism pustiitor care s-a instapanit treptat, in virtutea unei pretinse „legitati obiective”, pe tot intinsul pamantului. S-a predicat mereu „libertatea”, dar intelesul ei nu era altul decat acela al intoarcerii netulburate catre dependenta de cele materiale, cu spatele la Dumnezeu. Aceasta in timp ce adevarata libertate, atata cata a mai ramas, piere incet, incet.

Astazi ni-se spune ca pentru a apara valorile civilizatiei umaniste in fata unor reale sau presupuse amenintari, trebuiesc sacrificate o parte din libertatile de pana acum. Libertatea a devenit astfel o moneda de schimb pentru ca o anumita parte a omenirii sa-si pastreze in deplina „securitate” privilegiile de natura materiala. Surubul se strange treptat, incat cei afectati nu tipa inca de durere. Deocamdata. Dar si daca o vor face intr-o buna zi, iluzia libertatii avuta pana nu demult nu va mai putea fi recuperata niciodata. Tocmai pentru ca era o simpla himera cu care s-au hranit milioane de oameni, produsi ai unei societati rationalizate, industrializate si tehnicizate. Aceasta i-a facut pe multi sa se simta confortabil intr-un sistem de valori indiferent, daca nu de-a dreptul ostil, celor spirituale.

Pana acum, asemenea oameni nu au fost bantuiti de nici un fel de nelinisti, rasfatati fiind de conceptiile bazate pe autonomia individului ce li-se par firesti si libere de orice conditionare. Ni s-a spus ca o asemenea evolutie a ideilor si a sistemelor sociale este una logica, ca ea si-ar fi gasit acum o incununare... fatala. Chiar daca ar fi asa, chiar daca lumea de azi ar fi rezultatul determinist al unui proces implacabil, se impune un mare semn de intrebare: mai poate ramane omul, in aceste conditii, o fiinta cu adevarat libera, daca a ajuns sa-si cladeasca de bunavoie din lutul materiei, de jur-imprejurul sau … zidurile propriei inchisori?

Si totusi nu se poate vorbi de o asemenea “lege” a naturii omenesti, tocmai pentru ca adevarul privind fiinta umana este de fapt cel al libertatii, nu al robiei, fie aceasta oricat de indulcita. Exista si exceptii care arata cu prisosinta ca spiritul omenesc se poate ridica impotriva pretinsului curs implacabil al “evolutiei sociale”. In fata pustiirii atotcuprinzatoare, al carei varf de lance era comunismul (dar care nu se reducea la el), s-au asezat acei oameni care au perceput-o la adevaratele ei dimensiuni. Spiritul lor liber nu se putea impaca cu aceasta evolutie, cu “veacul acesta nou cu politica si vrajba lui, cu uitarea de Dumnezeu si cu dragostea de straini si de tot ce este al altora, veac care calca in picioare felul nostru de viata, cu puterile, cu vredniciile si frumusetile ei”.(Ion Mota)

Intr-un asemenea moment de rascruce, din lumea romaneasca a valorilor crestine au tasnit in mod spontan mugurii unei adevarate renasteri. O mana de oameni s-au strans la icoana, alaturi de Corneliu Codreanu si Ion Mota, fara a pune pe primul plan probleme doctrinare sau programatice. „Legiunea Arhanghelul Mihail” a luat nastere doar in jurul unei stari de spirit, a unei trairi pe care o impartaseau toti cei care i s-au alaturat, „crezand nelimitat”. In focul luptelor si al prigoanelor, timpul pentru limpeziri filosofice era ca si inexistent. Dar scrierile din aceasta perioada, in special ale Capitanului si ale lui Mota, cuprind in ele germenii unei doctrine care era in primul rand traita de o intreaga generatie a tineretului roman al acelei vremi. Nu este vorba nici pe departe de vreo inovatie filosofica, ci pur si simplu de o actualizare pe scara larga, specifica timpului si locului, a adevarului crestin despre om.

„Nu stiu ce vor zice teologii, despre a caror stiinta n-am multa cunostinta, dar masura crestinatatii noastre vii eu o vad mai ales in masura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fara gand la respectarea formala a nu stiu caror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu. Jertfa aceea care e dezlantuita in noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decat fiinta noastra, jertfa aceea care ne inunda pustiindu-ne asezarea omeneasca a vietii dar ne incalzeste totodata cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceasta jertfa e faptul care smulge de pe fiinta noastra omeneasca carapacea nesimtirii fata de cele dumnezeiesti, si transformandu-ne in rana vie (de „soare si sange”, cum ar zice Radu Gyr), ne pune in directa comuniune cu Dumnezeirea care patrunde navalnic si deadreptul in sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste, mai vii, mai crestini. Jertfa este astfel masura crestinatatii noastre.” (Ion Mota)

Din aceste cateva randuri iradiaza deja intreaga filosofie legionara privind persoana umana. Aceasta avea sa-si gaseasca ragazul asezarii si al formularii ei mult mai tarziu, odata cu „Doctrina legionara”. In aceasta lucrare de referinta, Horia Sima nu face decat sa dea o forma organizata trairii care i-a animat cu nestinsa energie pe el si pe camarazii sai. Din acest rod al intregii experiente spirituale legionare, ne vom opri aici la viziunea asupra omului, care este cheia de bolta oricarui edificiu filosofic, politic sau social.

Omul nu este privit ca individ, ca o simpla multiplicare indefinita a unei naturi (esente) comune, ci ca persoana. Fiecare existenta umana isi are unicitatea ei irepetabila. Dar, pasind pe acest taram al filosofiei existentialiste, Horia Sima se delimiteaza net de conceptiile necrestine ale lui Nietzsche sau Sartre. Problema libertatii joaca aici un rol fundamental. Definita initial in sens larg ca „posibilitatea de expansiune nelimitata” a individului, se poate constata ca aceasta „libertate” duce inevitabil la autodistrugere, la insasi anihilarea persoanei umane, care este de fapt suportul oricarei libertati. Tribulatiile celor doi filosofi amintiti, sau a multor altor artisti si creatori care traiau existenta cu o intensitate iesita din comun, mergand pana la “arderea propriilor aripi”, sunt pilduitoare in acest sens.

Ateismul nu poate scoate omul din acest cerc vicios. Adevarata libertate este definita prin urmare tot ca o expansiune nelimitata, dar de data aceasta a energiei creatoare, a esentei profunde a fiecarui eu, adica, in ultima instanta, a dragostei, a chipului divin din fiecare dintre noi. Aici se afla radacinile adevaratei libertati.

“Dragostea elibereaza, dar nu robeste din nou; cucereste dar nu supune, sfarma catusele, fara a pregati altele; invie pe om, fara a-l inmormanta iarasi. Orice moment de dragoste este un moment de creatie, un moment de libertate, un moment de traire spirituala si un moment de cunoastere a adevarului. Ne aflam in fata unor notiuni echivalente si insubstituibile. Toate sunt implicatii ale dragostei. Sufletul inundat de dragoste este un suflet spiritualizat. Libertatea nu-i decat starea launtrica a individului care simte cum cresc in el puterile creatoare.” (Horia Sima – „Doctrina legionara”)

O asemenea revarsare nu anuleaza, ci dimpotriva, potenteaza persoana umana, care-si poate gasi un camp de expansiune nelimitat pentru energia sa creatoare, tragandu-si puterile din fantana inepuizabila a dragostei. Numai trairea in adevar, cea care scoate la lumina icoana chipului lui Dumnezeu din sufletul omenesc, indiferent cat de intensa ar fi, nu il devoreaza in cele din urma pe cel care o manifesta.

Dragostea de Dumnezeu sau dragostea de Neam, care impun orientarea omului pe o anumita linie, nu anuleaza faptul primordial al libertatii. Neamul este tot o realitate de ordin spiritual, o creatie a Celui care a „facut cerul si pamantul, cele vazute si cele nevazute”. De aceea, orientarea omului pe acest fagas al iubirii de Neam, adica al comuniunii cu fratii de sange si de credinta, si al iubirii de Dumnezeu, a dorului de comuniune cu El, nu cunoaste alte hotare, afara poate de jertfa suprema. Dar un asemenea gest nu este o descompunere a persoanei umane in infernul lipsei de iubire, ca in cazul trairilor anarhice cu deznodamant fatal, ci rodul ultim, ofranda cea mai de pret pe care o poate da fiecare dintre noi, cea care deschide portile Imparatiei Cerurilor.

Aceasta conceptie s-a inchegat in mod spontan in mii de suflete de romani, aprinzandu-se de la scanteierile starii de spirit primordiale ce-i anima pe Capitan si pe cei dintai legionari. Ea este practic identica cu filosofia „libertatii moralei” a lui Christos Yannaras, care-si are temelia in studiul sistematic al teologiei ortodoxe autentice, dezbarata de „modernizarile” cu iz apusean, adesea purtatoare de elemente „legaliste” sau „pietiste”.

Din aceasta perspectiva, morala nu-si poate avea radacinile nici in anumite conventii, nici in constrangerile unei autoritati superioare, ci exclusiv in sfera libertatii spirituale. Asceza si diversele restrictii „impuse” de trairea unei vieti crestine nu sunt nici un scop in sine si nici o limitare, ci un mijloc terapeutic de dobandire a adevaratei libertati interioare si a comuniunii cu Dumnezeu. Iar pacatul, dincolo de cuantificarea sa formala prin diversele canoane, nu este altceva decat esecul atingerii acestui scop fundamental. Ierarhizarea patimilor si a pacatelor nu este decat o masura a indepartarii de aceasta tinta, o masura a „des-crestinarii” noastre, in vreme ce bifarea pozitiva, dar formala, a acestor capitole nu indica nicidecum gradul de desavarsire interioara.

„Daca dragoste nu e, atunci nimic nu e”, ne spune Sf.Ap.Pavel. Existenta omului ca persoana este caracterizata tocmai prin libertate si prin dragoste, si abia in ultimul rand prin partasia la o fire comuna. Dragostea Creatorului si apoi a celorlalti semeni este cea care ne ridica la stadiul de ipostas purtator al icoanei divine, adica la acel mod de existenta personal, dupa chipul lui Dumnezeu. Iar libertatea care ne-a fost daruita ne permite fie sa intoarcem la randul nostru aceasta dragoste de care avem parte, fie sa o refuzam. De aceea, ce poate fi o mai buna „masura a crestinatatii noastre”, alta decat propria daruire, propria jertfa, facuta cu dragoste si consimtita in mod liber, asa cum a scris-o si apoi a si faptuit-o in mod suprem Ion Mota?

„Ei stiau foarte bine ca violenta se afla la antipozii adevarului si moralei Bisericii si ca, dupa litera canoanelor ecleziastice riscau (...) mantuirea propriilor suflete. Cu toate acestea, primordiala in ochii lor nu a fost salvarea lor individuala, ci aceea a poporului: eliberarea vietii tuturor de sub robia tiraniei. Primordial era „noi”, nu „eu” (...), de aceea le era indiferent sa fie ei insisi „osanditi”. Lupta lor era fapta eroica a abnegatiei din urma, un risc extrem al iubirii, un eveniment de libertate si comuniune.”

In randurile acestea ii putem regasi desigur atat pe legionarii care au luptat impotriva comunismului in Spania sau pe crestele Carpatilor, cat si pe Nicadori, Decemviri si Razbunatori, desi ele au fost scrise probabil in totala necunostinta de cauza in ceea ce-i priveste. Ele apartin lui Christos Yannaras ("Libertatea moralei”, Ed. Anastasia, 2002, p.229) si se refera la preotii si episcopii greci care la 1821 s-au ridicat cu arma in mana pentru libertatea neamului lor, incalcand astfel in mod formal toate canoanele ecleziastice. „Ei au folosit astfel violenta fara sa-si fi asigurat mai inainte justificarea etica individuala cu citate din Scripturi sau cu cine stie ce „teologie a revolutiei”.”

Aceasta intelegere a lucrurilor –din care lipseste orice fel de „teoretizare a violentei”- le smulge din sfera patologiei si a fanatismului dement, unde le plaseaza cu incrancenare si in mod fals rauvoitorii, si le aseaza la locul cuvenit, acolo unde le-au asezat intotdeauna si camarazii lor: sub semnul jertfei.

Paralelele pot continua, cu toate ca, in „Doctrina legionara” suntem avertizati explicit ca in cadrul ei nu trebuie sa cautam pagini de teologie. Faptul esential este acesta: atunci cand formularile filosofice ale unor trairi (caci si Ortodoxia pleaca in primul rand de la viata crestina, nu de la institutii sau dogme apriorice) sunt practic identice, sau perfect compatibile, inseamna ca samburele care le sta la baza este acelasi. Ca avem de-a face, in context romanesc, cu o reactualizare de proportii nemaiintalnite a adevarului crestin-ortodox despre om, cu toate consecintele care decurg din el.

Dar aceasta adevarata revolutie spirituala nu a avut loc dinspre structurile ecleziastice, ci din mijlocul unei lupte nationale, care a cautat in permanenta sa se puna, smerita, sub scutul adevarurilor divine. Pentru multi din cei care au luat parte la ea, aceasta lupta a constituit poarta spre descoperirea propriei chemari de slujire a lui Dumnezeu. Exista atatea exemple de legionari pentru care drumul adevaratei libertati a insemnat imbracarea straiului preotesc sau monahal, incat in conditii firesti acest fenomen ar fi dus in timp cu siguranta la o primenire calitativa a intregilor structuri bisericesti de la noi. Nu i-a fost harazit neamului nostru sa aiba parte de un asemenea fenomen, dar i-a fost dat sa aiba parte de o serie de duhovnici de inalt calibru spiritual, care, in loc sa ocupe inalte raspunderi pastorale, au trecut prin aspra scoala a inchisorilor comuniste, inainte de a se aseza la cate o manastire unde sunt asaltati de mase de credinciosi.

Intorcandu-ne la punctul de plecare, cel al situatiei din lumea de azi, se poate constata ca in evenimentele pe care ne este dat sa le vedem sau sa le traim, o viziune asupra libertatii asemeni celei schitate mai sus este ca si inexistenta. Ne-adevarurile despre om care au uzurpat tronul Adevarului se manifesta uneori prin excese patologice. Minciuna existentiala poate fi uneori mai comoda, mai maleabila decat adevarul, dar excesele ei sunt intotdeauna catastrofale. Razboaiele recente, ca si cele care probabil vor urma, nu sunt altceva decat o consecinta aproape fireasca a conceptiilor despre om ce se infrunta acum in mod vizibil: cea a autonomiei individualiste cu cea a autoritarismului religios. Nici una, nici alta, nu este cea adevarata, pentru ca nici una, nici alta nu pune accentul pe dragoste: “Miscarea Legionara nu se intemeiaza exclusiv nici pe principiul autoritatii si nici pe acela al libertatii. Ea isi are temeliile infipte in principiul dragostei. In el isi au radacinile atat autoritatea cat si libertatea. (…) Dragostea este cheia pacii pe care Mantuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor in lume. Pana la sfarsit, ele se vor convinge, dupa ce vor fi ratacit, cercetat si incercat totul, ca, in afara de dragostea pe care Dumnezeu a sadit-o in sufletele oamenilor, ca o sinteza a tuturor insusirilor omenesti si trimitandu-ni-o prin insusi Mantuitorul, Iisus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtutilor, nu exista nimic care sa ne poata da liniste si pace”.(Corneliu Zelea Codreanu)

Lectiile istoriei ne-au invatat ca fortele „eliberarii” au fost intotdeauna mai puternice si s-au impus mereu in fata incrancenarilor autoritariste. Daca exista anumite „conspiratii”, atunci acestea nu ar fi putut reusi fara captarea si instrumentalizarea dorintei de libertate a oamenilor. Acest motor a fost intotdeauna cheia “succesului”, el fiind indispensabil la obtinerea sa. Atata doar ca in cazul unui triumf deplin, la scara totala, a acestui tip de “libertate” (amintit si la inceputul acestor pagini) se va ajunge cu timpul la sterilizarea si in final la moartea spiritului creator. S-ar putea insa sa se ajunga acolo intr-un mod mult mai abrupt, caci, asa cum spuneam, sunt destule semne ca surubul libertatilor se strange treptat, treptat.

Dar „un pumn de lumina daca mai exista in suflet, el poate sa devina izvorul unei fulgeratoare renasteri interioare. Drumul mantuirii este unul singur: acela al regasirii cu Dumnezeu”, avea sa scrie Horia Sima. Un asemenea „pumn de lumina” iradiant este cu siguranta cunoasterea, dar mai ales trairea adevarului crestin despre om. Avem certitudinea ca asa cum acesta a existat in trecut, el palpaie inca si azi si va renaste in ziua de maine, si ca energiile pe care el le degaja sunt mai puternice decat cele ale descompunerii anarhice.

Caci de aceasta data omul nu mai este singur cu pornirile lui, fata in fata cu neantul, ci lucreaza impreuna cu Dumnezeu, cu Cel de-a dreapta Caruia vor sta cei vrednici in veacul de apoi.

Bogdan Munteanu "Permanente" Nr.5/2003

-aceste randuri sunt inchinate aniversarii a zece ani de la moartea Comandantului Horia Sima-

Sursa: Fundatia "George Manu"

articole: Vasile Voiculescu, un poet printre sfinţi

2011-02-18T12:28:00.003+02:00

de Daniela Cârlea Şontică – Jurnalul Național – 4.10.2009

Văzându-l pe stradă, în apropiere de Patriarhia Română, un copil ar fi exclamat: “Mamă, uite-l pe Iisus Hristos!”. Era bătrânul poet, cu părul nins de greutăţile temniţei, cu umerii plini de povara metaforelor despre Dumnezeire, cu pieptul plin de invizibile decoraţii îngereşti pentru viaţa de medic.

Născut la Prâscov, judeţul Buzău, în 1884, într-o familie de gospodari de mijloc, Vasile Voiculescu şi-a depăşit condiţia, studiind medicina şi practicând nobila meserie pusă în slujba oamenilor, dar şi dedicându-se literaturii pentru care a avut reală chemare. Adevărata depăşire a condiţiei a făcut-o însă printr-o trăire demnă de “Vieţile Sfinţilor”.

După o viaţă de luptă cu boala şi mizeria altora, ajuns la vârsta venerabilă de 74 de ani, poetul a fost arestat şi condamant pentru poeziile sale cu caracter religios pe care le citea în grupul Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim. De altfel, întreg grupul a fost arestat atunci, în 1958. Era văduv, soţia pe care o iubise enorm, Maria Mittescu, murise în 1946. Caietul cu poeme religioase i-a fost confiscat de Securitate şi adus ca probă la interogatoriu. Blajinul scriitor, adevărată figură de pateric, a fost obligat să declare: “Începând din anul 1947 şi până în prezent, eu am scris mai multe poezii cu conţinut mistic religios, de îndemn la o viaţă duhovnicească, de rupere de viaţă, care prin interpretare au caracter duşmănos faţă de regim”. (Marius Oprea, “Advărata călătorie a lui Zahei. Ultimii ani ai lui V. Voiculescu şi taina Rugului Aprins”, Humanitas).

Vinovatele-i versuri sunau cam aşa: “O, ţara mea, mâncată de jivine,/ Pe drumurile-ţi albe-n triste sate,/ Cu traistă de cerşetor în spate,/ Azi iar colindă Dumnezeu prin tine”. Nu a plăcut deloc mesajul lor, dar este posibil ca şi fără să fi scris aceste versuri cu caracter “mistic” Vasile Voiculescu să fi fost închis numai pentru întâlnirile de la Antim. Sentinţa a fost nemiloasă cu un om aflat la acea vârstă: cinci ani de temniţă grea şi confiscarea averii. A fost dus la Jilava. Apoi la Aiud, într-o celulă cu 15 deţinuţi, intelectuali ca şi el. În scurt timp s-a îmbolnăvit foarte rău, suferea de TBC la coloana vertebrală. Din cartea lui Florentin Popescu, “Detenţia şi sfârşitul lui Vasile Voiculescu”, apărută la Editura Vestala, aflăm că, atunci când unul dintre gardieni i-ar fi cerut lui Vasile Voiculescu să fie delatorul celorlalţi deţinuţi, el a spus cu demnitate: “Nu, eu sunt un mistic şi stau retras”. În 1962, scriitorul a fost eliberat. În aceeaşi carte aflăm cât de bolnav a ieşit din închisoare şi cum era îngrijit de fiul său, Ion. Era o epavă, durerile creşteau mereu, începuse să refuze mâncarea ca să moară mai curând. Îşi ruga fiul să nu-i mai facă tratamentul: “Te conjur să nu-mi mai faci nimic, nici o injecţie cu morfină, ca să adorm şi să nu mă mai scol”. Înainte de a muri, la 26 aprilie 1963, i-a spus fiului său: “M-au omorât. Ai grijă, sunt mai perverşi decât crezi tu”.

La un de la moarte, a început reabilitarea sa. I-au apărut poemele extraordinare din volumul: “Ultimele sonete închipuite ale lui Shakesperare, în traducere imaginară de…”, i-au fost reeditate proza şi dramaturgia care îl situează între scriitorii de prim rang ai literaturii române.

Portret din mărturii
În vremea primului război mondial, Vasile Voiculescu a fost medic la Bârlad. O mărturie despre acea perioadă a lăsat academicianul Iuliu Nitzulescu, de asemenea, scriitor-medic, într-un interviu: “L-am cunoscut pe V. Voiculescu îndeosebi sub aspectul său de medic şi, aş accentua, de eminent şi adevărat medic, care îşi iubea profesia şi se devota cu tot sufletul celor suferinzi. (…) Am fost adânc impresionat de seriozitatea, căldura, efortul neobosit depus de V. Voiculescu pentru îngrijirea bolnavilor noştri. (…). În fiecare dimineaţă făceam o vizită prelungită şi aceasta, în afara prescripţiilor şi intervenţiilor terapeutice necesare, era însoţită întotdeauna de expresia unei adânci înţelegeri sufleteşti şi a unor sentimente cu adevărat părinteşti”. (Cronica, nr. 11, 1970). Despre credinţa sa, le mărturisea în 1935 studenţilor de la Teologie: “M-am născut, cred, un tip de credincios, organic credincios, şi îndrăznesc să spun credincios chiar dacă nu aş fi religios. Dumnezeu este simplu pentru cine-l prinde dintr-o dată” (publicată în revista Gândirea). Credincioşia sa trăitoare s-a văzut în viaţa sa ascetică, plină de rugăciunea învăţată la Antim în jurul marilor duhovnici şi prieteni de spirit, dar se vede şi astăzi în întreaga sa creaţie infuzată de ideea de dumnezeire, de urcuş, luptă cu păcatul, cizelare sufletească în vederea strălucirii în lumina lui Hristos. Ştefan Zeletin, filosof şi sociolog, prieten şi pacient al doctorului V. Voiculescu, scria pe volumul său de proză, “Retragerea”, din 1926: “D-rului V. Voiculescu, în semn de recunoştinţă pentru bunăvoinţa până la jertfă pe care mi-a acordat-o cu prilejul atât de deselor mele păcate fizice. Şt. Zeletin”. Pentru merite deosebite, Voiculescu a şi primit Ordinul “Coroana României” cu spade în gradul de Ofiţer.

Fiul său, Ion Voiculescu, mărturisea: “După moartea mamei, (…) tata şi-a schimbat felul de viaţă, s-a sihăstrit. Nu mai ieşea decât prin împrejurimile casei, pentru plimbarea zilnică, sau în Cişmigiu. Într-o zi mi-a spus că îşi propusese mai demult ca de la o vârstă să renunţe la carne, dar spre regretul lui vede că nu are de ales, că mănâncă ce se găteşte şi ce i se găteşte. Îşi propusese să ducă o viaţă lipsită de distracţii şi plăceri şi chiar de comodităţi normale. Soba şi-a blocat-o cu cărţi şi nu s-a mai făcut foc în ea timp de 10 sau 11 ani”.

Virgil Ierunca, în volumul “Româneşte”, publicat la Humanitas, povesteşte despre un moment petrecut după eliberare şi care ne arată încă o dată verticalitatea poetului. Trăia în odaia sa în mod voit neîncălzită când a primit vizita lui Tudor Vianu, în încercarea de a-l face pe bătrân să scrie în spiritul noului regim. Răspunsul poetului a fost unul negativ. “Vasile Voiculescu s-a uitat adânc în ochii foarte gândiristului de altădată şi i-a spus un nu atât de răspicat, atât de greu, încât Ispititorul a trebuit să plece repede, foarte repede”, scrie Ierunca.

Adrian Nicolae Petcu, în articolul “Închisorile lui Vasile Voiculescu”, revista Rost, consemna o mărturisire a istoricului Vasile Boroneanţ, fost deţinut politic: “Era impresionantă purtarea lui de faţă de toţi cei din jur. Se hrănea parcă din Duh sfânt şi era un creştin desăvârşit. Nu-l interesa prea mult hrana, împărţind-o cu ceilalţi. Se crease în jurul lui un cerc de profitori, care uneori îi luau mâncarea fără ca măcar să-l întrebe. Într-o zi, un bolnav, deşi operat, s-a repezit să-i ia mâncarea pe care i-o aduseseră deţinuţii de drept comun. Răspunsul lui la riposta colegilor a fost: «Lăsaţi-l, şi el este creatura lui Dumnezeu şi, dacă s-a repezit s-o ia, înseamnă că el are nevoie mai mare decât mine de această mâncare». Cuvintele lui mi-au rămas pentru totdeauna în memorie. Era sumumul de sublimare a fiinţei umane!”.

Sursa: http://patermihail.wordpress.com

cărți: Vasile Voiculescu - "Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare"

2011-02-18T11:04:00.004+02:00

Sursa: Vasile Voiculescu - "Ultimele Sonete ale lui Shakespeare"

articole: "De n-aş fi ajuns medic, cred că aş fi fost preot"(Vasile Voiculescu)

2011-02-18T10:51:00.003+02:00

de Monica Andronescu

Vasile Voiculescu, între "jocul" de-a iubirea şi "jocul" de-a credinţa
"Când n-o mai fi nici urmă din noi în amintiri,/ Cu spaimă dezgropa-vor dintre hârţoage roase/ Un alb colos de versuri, mai tari ca nişte oase:/ Scheletul uriaşei, tristei noastre iubiri." În primăvara anului 1958, anul arestării sale, în Duminica Paştelui, aşa îşi începea Vasile Voiculescu unul dintre sonetele "în traducere imaginară"... Era cea mai grea perioadă din viaţa lui, poetul era bolnav, suferea cumplit şi se apropia de nemurire. Dar în toamna aceea, viaţa avea să-i rezerve o nouă întâlnire cu suferinţa... procesul Tribunalului Militar, în urma căruia va fi trimis în temniţa comunistă.

"Domnilor, dacă n-aş fi ajuns medic, cred ca aş fi fost preot", mărturisea Voiculescu în confesiunile sale. "Cel mai plăcut joc al meu a fost de-a biserica. Nu o maimuţăreală şi nici o batjocură, ci o reală şi sinceră practică copilărească a marilor mistere." Iar "jocul" avea să-l poarte departe, departe, pe mările spiritului şi ale credinţei, făcându-l să dezvăluie şi să-şi dezvăluie cu un curaj pe care, poate, nici unul dintre marii trăitori mistici de la noi nu l-a avut vreodată, taine ale lumii şi ale universului. Iar cea mai mare dintre toate a fost cea a iubirii, sau "jocul cu iubirea" ca să-i urmăm cuvintele. Un joc ce-avea să capete forma desăvârşită în acei patru ani dinaintea arestării sale într-un proces nedrept - ca toate procesele comuniste ale acelei perioade - în sonetele "închipuite" ale lui Shakespeare...

"Pregătirea ştiinţifică, studiile medicale, cunoştinţele de filosofie şi tot câştigul meu în celelalte domenii de cultură, artă literară, în loc să mă depărteze, m-au apropiat de credinţă." "Jocul" lui Voiculescu de-a credinţa avea să-i ţină loc de viaţă şi, uneori, de moarte, în clipele cele mai grele pe care le-a străbătut în acei ultimi ani ai existenţei sale, când drumul spre nefiinţă l-a apropiat mai mult decât oricând de... iubire. În formele ei cele mai pământeşti, căutându-i în permanenţă sensurile şi nonsensurile. "Bem pân' la fund paharul: în drojdia Iubirii/ S-ascunde-o mai adâncă, subtilă îmbătare,/ Fără de aburi, rece: o neagră exaltare/ Ca dup-o-naltă crimă în slujba dezrobirii.../ Am fost şi noi doi îngeri... legi sumbre am călcat.../ Ci-mbrăţişarea noastră oricât de vinovată/ Păstra în ea savoarea întâia, neuitată/ Şi paradiziacă a primului păcat./ În inimile noastre stă pacea nemuririi./ O veşnică ştiinţă, grăind peste mustrări,/ Ne spune că sub zvârcol, blesteme şi ocări,/ Zac numai dor şi flăcări în gheaţa despărţirii,/ Că-i pe nedrept infernul în care ne muncim/ Şi-n ghearele Satanei noi încă strălucim."

Dar să ne întoarcem în timp. În toamna lui 1946, soţia lui, Maria, zisă Lica, moare în urma unei hemoragii cerebrale şi atunci începe ultima etapă a vieţii lui Vasile Voiculescu, ultimii aproape 20 de ani în care scriitorul, retras tot mai mult de lume şi adâncit în creaţia sa caută şi descoperă "jocul" cu Dumnezeu, cu iubirea, cu nemurirea, cu moartea în cele din urmă. Acum scrie câteva dintre cele mai importante povestiri ale sale - "Lostriţa", "Iubire Magică", "Taina gorunului" -, acum începe să frecventeze întrunirile publice de la Mănăstirea Antim organizate de gruparea Rugul Aprins, ceea ce îl va face să se apropie şi să practice "rugăciunea inimii". Tot mai puternică alunecă spre lumea călugărie, a lumii monahale, iar asta se va vedea tot mai puternic în scrierile sale din acea perioadă, care vor fi şi principalul cap de acuzare în procesul ce i se va intenta în toamna lui 1958, după ce poetul trecuse deja prin două operaţii de prostată care-l apropiaseră de mormânt. Aşadar, timp de aproape zece ani până în iarna lui 1954, mai exact în decembrie, când începe să scrie Sonetele, textele lui Vasile Voiculescu au o temă exclusiv mistică. Şi dintr-odată, în versurile lui îşi caută şi-şi găseşte loc iubirea. Iubirea carnală, iubirea, în varianta ei desprinsă din mitul androginului... pe care adesea îl face să se întâlnească şi cu poezia creştinismului. Şi iată-i zbuciumul şi tristeţea: "S-a străduit natura ca omul să nu-i scape:/ Iubirea îl urcase deasupra ei prea tare,/ A-nmormântat-o-n carne..."

Apoi, în 1954 şi 1955, Voiculescu petrece mult timp în spital, suferind două operaţii de prostată. Se luptă din răsputeri cu suferinţa şi cu vârsta, îndură totul, iar pe patul spitalului scrie în continuare sonete... Pe 7 noiembrie 1955, internat fiind şi după operaţie, speriat şi totuşi dorindu-şi apropierea morţii şi simţindu-i în permaneţă aripa deasupră-i, poetul descoperă din nou iubirea... "Şi mâna cu condeiul căzu ca o aripă./ Culcai pe masă tâmpla... şi, aşteptând pieirea,/ Crezui că este moartea... era, vai, tot iubirea."

Ca un timp dăruit poeziei sau iubirii, cei patru ani în care a scris sonetele sunt patru ani furaţi morţii. E timpul de graţie dinaintea plecării la închisoare ce avea să-l poarte ireversibil şi către mormânt, după aproape patru ani de detenţie grea, executaţi, din cei cinci la care fusese condamnat.

Ce rămâne? Mărturisirea dintr-unul din primele sonete: "Nu-mi număr anii, seva nu stă în gingăşie:/ Cu ideala forţă mi-apropriu ce mi-e drag,/ Înjug virtuţi şi patimi la marea poezie/ În care, fără urme de pulbere târzie,/ Te-amestec şi pe tine cu sila: pentru mag,/ Pământul n-are margini, nici cerurile prag."

"Eu îmi clădesc sonetul în piscuri, o cetate/ Cu rimele creneluri şi orice vers un zid./ Pe tine, prinţ hermetic, ca-ntr-o eternitate,/ Smuls pur din gheara vremii, în el să te închid./ Haină, marea lumii să-l bată furioasă,/ Cu haita ei de pisme, zavistii, hâdă ură,/ Nu vor clinti o iotă din mândra-i armătură,/ Nevolnice să-i spargă enigma glorioasă./ De-acum nu ne mai pasă ce are să se-ntâmple.../ Punând în lanţ uitarea şi ferecându-i zborul,/ Cu laurii veciei neofiliţi pe tâmple,/ Vom înfrunta trecutul, ce-asmute viitorul:/ Că-n inimă-mi, ascunsă, stă slova nemuririi,/ Şi-o scriu cu diamantul caratelor iubirii..."
Vasile Voiculescu (Sonetul CLXII)

Sursa: http://www.jurnalul.ro

Mircea Platon - Dan Botta: vocatia libertătii cu Dumnezeu

2011-02-11T12:37:00.001+02:00

În cursul uneia dintre desele noastre convorbiri, în apartamentul său dintr-o casă veche de pe Strada Pitar Mos, scriitorul gîndirist Pan M. Vizirescu mi-a spus că Dan Botta i-a cerut să-i fie martor în duelul la care voia să-l provoace pe Lucian Blaga. Pan Vizirescu a refuzat, explicîndu-i atleticului si spadasinului Botta că nu poate fi părtas la încercarea de a vătăma un clasic în viată. Povestea disputei dintre Botta si Blaga e arhicunoscută acum, iar contextul polemicii lor referitoare la teoria „spatiului mioritic”, polemică în cursul căreia Botta a încercat să-si dovedească paternitatea „teoriei mioritice” recurgînd la arhaica ordalie judiciară a duelului, a devenit subiect de dizertatii doctorale. Dar atunci cînd iese dintre paginile înguste ale lucrărilor academice, prezenta lui Dan Botta are încă nevoie de martori pentru că încă provoacă, pentru că încă nu s-a cumintit si pentru că rîndurile sale răsună astăzi într-o lume care, trecută prin reeducarea comunistă si consumistă, îi e complet ostilă.
Pentru a întelege mai lesne ostilitatea intelighentiei românesti fată de „miturile” mediteraneene ale lui Dan Botta trebuie să coborîm putin pe firul timpului si cităm din cartea romano-catolicului Mario Rinvolucri, Anatomy of a Church: Greek Orthodoxy Today (1966). Preocupat de unirea ortodocsilor cu Roma, Rinvolucri deplînge în această lucrare „sovinismul” călugărilor greci de la Muntele Athos si al grecilor cu care a discutat prin cafenelele Eladei:
„Ce exemple fascinante de sovinism se pot întîlni la Muntele Athos. După circa patruzeci de conversatii cu monahii de pe Munte am putea pune cap la cap o istorie a Greciei de-a lungul acestor idei: Cînd voi în Apus erati încă sălbatici noi aveam mari gînditori, Aristotel, Platon.... pe cine puteti voi compara cu ei? Pe vremea lui Alexandru cel Mare grecii domneau peste întreaga lume. Peste Imperiul Roman se trece apoi în tăcere discretă. Istoria reîncepe cu Constantin si cu ridicarea crestinismului la rangul de religie oficială a Imperiului. Sfintii Părinti greci au dezvoltat teologia crestină. Misionarii greci au adus crestinismul slavilor balcanici si rusilor”, s.a.m.d. s.a.m.d.

Tonul paternalist , tuguierea dispretuitoare a buzelor arse de patima cunoasterii, mijirea profesorală a ochilor încercănati de colbul noptilor nedormite pe tratate academice, condeiul obisnuit să pună strivitor punctul adevărului pe i-ul tuturor erorilor noastre balcanice si „balcanizante” ne-au devenit deja cunoscute de la bonjuristii nostri politici si ideologici care deparazitează cu anasîna tot ce prind în ograda si prin mintea românului. De la găini la Stefan cel Mare, si de la Nae Ionescu la Constantin Brîncoveanu, totul e acuzat fie de desfrînare, fie de fascism, fie de plagiat, fie de gripă aviară. În lipsă de altceva mai bun, echipele de inchizitori sanitaro-culturali „Fahrenheit 453” ale UE vor ajunge să eradicheze găinile pentru plagiat si pe Nae Ionescu pentru gripă aviară. Asta nu înainte de a pune turmelor de oi si de oameni microcipuri în urechi, buză, sprînceană sau buric. Microcipuri emo pentru linistea dumneavoastră.
Si asta pentru că „elitele” noastre, ca si Rinvolucri, nu gustă memoria lungă a românilor, faptul că în Răsărit Aristotel, Platon, Alexandru cel Mare sau Sf. Vasile cel Mare sînt încă vii. Că sînt o prezentă. Că sînt puncte de referintă: icoane. La fel cum au fost, pentru Apus, mitul descendentei troiene al vechii Rome sau al Frantei, mitul (cladit pe o falsificare deliberată) „donatiei împăratului Constantin” care a stat la temelia puterii temporale a papilor (redusă astăzi la Vatican), mitul „vechii constitutii” care a îmbrăcat forme conservatoare sau liberale la englezi, mitul descendentei getice/gotice a regilor suedezi sau spanioli, mitul acelei „prisca sapientia” care a stat la temelia revolutiei stiintifice. Mituri care sînt istoria ca memorie, ca ritual, ca precedent, ca anamneză, ca mod de a articula un limbaj comun specific comunitătilor cu memorie lungă. Mituri pe baza cărora s-a construit ceva, mituri pe baza cărora s-a rezistat, asa cum au fost serbările de la Putna din 1871 si 1957.
S-a vorbit, nu destul, de caracterul imbecilizant si omogenizant al „mitologiei” istoriografiei comuniste. E adevărat, Vasile Roaită sau Zoia Kosmodemianskaia, sau orice altă filă de istorie din manualele inspirate de cominternistii anilor ’50 sau de neojdanovistii anilor ’80 era imbecilizantă. Dar nu pentru că era un mit. Ci pentru că era un mit sintetic, un transplant de rădăcini. În loc de tarina traditiei, eram săditi în vată muiată în apă, ca să crestem, rod al unui experiment al biologiei sovietice, nu stejari cu trunchi, ramuri si rădăcini, ci fasole cu „tulpinită”, „frunzulite” si „rădăcinute”, livizi, amorfi si lipsiti de consistentă. Această formă de esperanto istoriografic, „miturile” istoriografiei comuniste, falsele ei modele adică, au fost folosite pentru a croi românilor o albie sufletească falsă . Or, ceea ce observăm este că în ultimii douăzeci de ani s-a folosit pretextul atacului la miturile istoriografiei comuniste pentru a dezmembra toate modelele istoriei nationale. În locul lor se sădesc, din nou, false mituri, false modele menite a rodi în noi ca niste seminte rele: mitul progresului, mitul multiculturalismului voios, mitul tolerantei, mitul consumului, mitul Occidentului, mitul UE, mitul globalizării, mitul familiei androgine, mitul lui Che Guevara, mituri gnostice, care ne cer să ne retragem din istorie si să frecventăm solitari doar „biserica interioară” . Toate aceste mituri sînt mituri de supermarket, mituri preambalate, mituri modificate genetic si care deci ne vor modifica genetic, care vor otrăvi pînza freatică a sufletelor noastre. Ele sînt produse nu de istorici, ci de ideologi.
Noua istoriografie nu e scrisă de istorici, adică de oameni cu constiintă istorică, ci de ideologi fără constiintă istorică, de oameni care instrumentalizează date istorice. De oameni care stiu doar să manipuleze masinăria istoriografică – citate, teorii, jargon, prezentări la seminarii – astfel încît să obtină un produs de serie. Stăpîni peste aceste fabrici ale „adevărului”, noii ideologi îi îngoapă, îi elimină de pe piată pe vechii istorici, pe „artizanii” istoriei care nu pot produce în serie. Într-adevăr, diferenta dintre acesti noi ideologi si adevăratii istorici e precum diferenta dintre un „muncitor specializat” din industria textilă si un tesător de covoare din vechime. Muncitorul specializat stie să apese pe butoanele masinii care tese covoare. Dar nu mai stie să facă el însusi covoare, nu mai investeste nimic din el în produsul obtinut. În cursul revolutiei industriale s-au pierdut artele si meseriile, s-au pierdut mesterii care stiau să facă lucruri cu mîinile lor, care aveau simt estetic, care uceniceau ani de zile pentru a învăta secretele meseriei, care avea simtul lucrurului bine făcut, care erau mîndri de roadele muncii lor, si care erau liberi pentru că îsi puteau cîstiga singuri existenta.
În decursul revolutiei istoriografice/ideologice din ultimele decenii oamenii cu constiintă istorică au fost înlocuiti de „soldatii stiintei”, de ceea ce Frederick W. Taylor – părintele taylorismului care a stat la baza mecanizării muncii, mortii si memoriei – numea „gorile inteligente” . Într-adevăr, singurul rezultat al „demitizării” istoriei e că s-au înmultit oamenii convinsi că se trag din ziarul de ieri. Istoria scrisă de oameni fără constiintă istorică e ca istoria artei scrisă de medici legisti: un sir de autopsii. Ne constată periodic decesul si răpesc oricărui om normal pofta de viată. Si asta pentru că aceste autopsii istorice nu sînt de fapt adevărul, ci o dizolvare acidă a constiintei istorice. Aceste autopsii istorice, executate pe modele istorice tratate ca si cadavre, nu au si nici nu sînt menite să aibă nici un efect asupra acelor figuri ale trecutului, ci asupra celor care privesc astăzi operatia. Nu „umbra lui Mircea la Cozia” suferă, ci scolarul care e silit să privească siluirea „postmodernă” a memoriei marelui domnitor. Cu alte cuvinte, miza demitizării nu e explodarea cutărui sau cutărui act istoric al voievozilor nostri, ci anihilarea faptului istoric al memoriei lor. Voievozii nu mai pot fi reeducati, dar memoria noastră da. Si executia lor în piata publică astăzi nu vizează distrugerea lor, ci a noastră. E un amfiteatru al memoriei din care sînt alungati treptat eroii si sfintii pentru a se face loc demonilor.
Desigur că acesti iconoclasti intelectuali, ideologii care tintesc la distrugerea icoanelor, a modelelor, vor scrie, dacă nu vor primi consemn să tacă, despre „protocronismul” lui Dan Botta, despre „esentialismul” său, despre „tracomania” sa etc. etc. etc.. Sigur că putem avea rezerve fată de lectura pe care o face Dan Botta lui Despot Vodă, glorificat în paginile sale pentru visele de mărire bizantină si pentru presupusul său românism, dar răsturnat în realitate de boierii moldoveni exasperati de luteranismul său. Sigur că o afirmatie precum „Byzantium, fundatia thracului Byzas, al cărui nume răsfrînge etimologic Buzăul” ne poate lăsa visători. Dar centrul de greutate al paginilor lui Dan Botta nu stă în Bizantul de după Buzău, ci în faptul că ne propun un tip de constiintă istorică atent la a sesiza în trecutul românilor trăsăturile conservatoare, adică trăsăturile care ne-au asigurat, si ne-ar asigura si acum dacă ar fi cultivate, dăinuirea în veac si dincolo.
Astfel, trebuie spus de la bun început că românii sînt, în viziunea lui Dan Botta, un popor al traditiei imperiale nu pentru că ar trebuie să se dedea „imperialismului”, ci pentru că, asemeni împăratilor bizantini, românii au apărat, de-a lungul veacurilor, dreapta credintă, Ortodoxia. Pe urmele lui Constantin cel Mare care si-a asumat, „ca împărat, functiunea de conservator al Legii crestine”, pe urmele lui Ioan Comnenul si ale lui Ioan Asan al II-lea, notează Botta, „domnii Tării Românesti si ai Moldovei poartă pururi numele de conservatori ai Legii”. În măsura în care alcătuiesc un popor care apără Ortodoxia, românii sînt un popor al traditiei imperiale. Apărată, adică trăită ca martiraj, eroism si sfintenie, Ortodoxia le-a devenit românilor identitate. În opinia lui Dan Botta, românii au indicat legătura lor organică cu Ortodoxia numind-o „lege românească” (în acelasi mod, am putea adăuga, în care tăranii rusi se numeau „crestini”): „Românii numesc, într-adevăr, religia lor cu acest nume semnificativ ‘legea românească’. Ei au redus notiunea legăturii mistice dintre ei si Dumnezeu – religia – la notiunea mai viguroasă, mai plastică, prin excelentă romană a legii. Legea, de interes esential politic, exprimă pentru ei, acum, religia de interes esential politic. În acest sens, religia este legea fundamentală a statului, ratiunea lui de existentă, principiul lui de autoritate în lume”. Ceee ce spune aici Botta nu e un îndemn nici la instrumentalizarea politică a Bisericii, nici la teocratie, nici la cezaropapism, nici la papocezarism. Mai degrabă rîndurile sale ar putea fi citite în cheia oferită de Alexandre Schmemann care nota că „symphonia” bizantină nu poate fi înteleasă în termenii occidentali ai separării sau adulterului dintre cele două „puteri” ale Statului si Bisericii: „În această conceptie, Statul si Biserica nu erau unite printr-un contract de tip juridic asemeni unui concordat, ci doar de Adevăr, adică de credinta Bisericii pe care împăratul si, cu el, întregul Imperiu, le recunoscuseră drept propriul lor Adevăr si pe care îl asezau mai presus de orice (...) În conceptia răsăriteană, Biserica cuprinde întreaga lume: ea e esenta ei intimă, măsura sa; izvor de har, nu putere si nici chiar sursă de putere. Aceasta e acordată împăratilor si guvernantilor; si dacă acestia trebuie să-si ia drept criteriu adevărul Bisericii, nu de la ea îsi iau si autoritatea” . Asadar, legea românească nu e un rezultatul unui contract dintre Stat si Biserică, contract dintre două „puteri” în baza căruia Biserica se obligă să-i livreze statului cetăteni supusi, morali si punctuali la birou în vreme ce statul se obligă să ocrotească interesele institutionale (salarizarea clerului etc.) ale Bisericii. Legea românească e legea fundamentală a statului în măsura în care românii aleg să îsi respecte vocatia imperială si mărturisesc si apără crestinismul. Dacă Ortodoxia e principiu de viată, atunci statul trebuie să apere acel principiu de viată. Asta cel putin atunci cînd statul e o functie a societătii – definită conservator organic sau liberal contractualist – si nu, invers, societatea o functie a statului totalitar care o modelează după cum vrea el.
De aici, din această întelegere ortodoxă a statului izvorăste si libertatea românilor. Crestinul e responsabil pentru că e liber. Libertatea face posibilă responsabilitatea, libertatea omului zidit după chipul lui Dumnezeu face posibilă responsabilitatea de a redeveni om după asemănarea lui Dumnezeu. Spre deosebire de crestinismul instrumentat politic (cujus regio, ejus religio), care conditionează calitatea de cetătean al unui stat de aceea de membru al unei biserici, în Ortodoxie nimeni nu poate fi silit să devină după asemănarea lui Dumnezeu. De aceea, legea românească, Ortodoxă, e legea libertătii întru Dumnezeu, lucru pe care Dan Botta îl sesizează foarte bine atunci cînd vorbeste, în termeni personalisti, de „spiritul de libertate” în virtutea căruia românii percep omul „ca om-valoare, cu potente care pot fi infinite, si nu ca om-cantitate, ca un simplu element al turmei”. Neam de păstori transhumanti, mergînd cu turmele din Pind pînă dincolo de Carpati, crestini în lume dar nu din lume, românii sînt, după Dan Botta, „capabili de a crea un imperiu, dar incapabili de a i se supune”. Această libertate e, din nou, o trăsătură imperială. Dacă în Apus orasele libere ale Europei medievale erau de cele mai multe ori orase imperiale, orase scutite de servitutile către „baronii locali”, orase rotund împrejmuite de ziduri de piatră si apărate de cuvîntul regelui, în Răsărit însăsi mosia (raza) răzăsului, „cercul prodigios al singurătătii sale”, e, după cum spune Dan Botta, „Lumea – în sensul ei luminos”. Lumea-lumină, cu cerul si pămîntul, un orb împărătesc tinut în mînă de Hristos Pantocrator. Vocatia imperială a românilor nu ne impune imperialismul intern sau agresiunea externă, nu înseamnă căutarea unei sfere de influentă, ci lărgirea acestei bolte de lumină, ecumenismul văzut ca victorie a Ortodoxiei-lumină împotriva întunericului din afară. Nu e o sferă de influentă, ci o sferă de sfintenie, o aură pămîntească, o mosie.
Această discutie a istoriei românilor în termenii unei istorii a libertătii îl conduce pe Dan Botta către o întelegere a politicului în care primează nu contractualismul, legalizarea căderii, ci firescul, căutarea neîncetată a restaurării omului. Astfel, el explică diferenta dintre monarhia ereditară occidentală si monarhia electivă a Tărilor Române tocmai prin această mostenire bizantină a împăratului care nu poate lăsa copiilor săi tara pentru că acesta nu e a lui, ci îi e dată doar în păstrare. Împăratul e ales să o apere, să o păstreze nestirbită: „Caracterul traditional electiv al domniei românesti concordă cu întreaga conceptie a Domnului, expresie a Statului, titular al magistraturilor supreme, pentru cari se cere neapărat un ales. Ereditatea nu poate functiona ca un principiu de selectie pentru aceia care se identifică cu Statul, omul providential pe care îl impune conceptia imperială romană. Ereditatea exprimă admirabil conceptiunea feudală a regilor, proprietari ai Statului”.
Dan Botta e confirmat în privinta semnificatiei opozitiei dintre ereditate patrimonială si alegere de ilustrul bizantinolog Gilbert Dagron. Dagron argumentează că nu modelul roman, asa cum crede Dan Botta si cum au crezut multi istorici occidentali, ci modelul vechi-testamentar, al regilor profeti Saul, David si Solomon, e cel care face să precumpănească în Bizant ideea regelui ales, nu a regelui ereditar. Desi istoria Bizantului e plină de dinastii care durează trei-patru generatii, si desi exista un oarecare sentiment dinastic, Dagron arată că, în Bizant, esecul monarhiei ereditare se datorează atît faptului că imperiul există independent de împăratii lui, cît si „imposibilitătii de a limita puterea într-o ecuatie juridică”. Desi Bizantul era, în bună traditie romană, o societate unde raporturile civile erau bine reglementate, filosofia politică nu e usor reductibilă la modele teologico-politice legitime sau ilegitime în sine. Legitimitatea puterii nu tine de natura puterii sau de respectarea unor reguli constitutionale, ci de prefacerea crestină, de îmblînzirea, rationalizarea si moralizarea „violentei care stă la baza puterii” .
Iesind, ca si crestini, de sub puterea Legii, bizantinii aleg să trăiască sub puterea Harului. De aceea si împăratii bizantini domnesc nu în virtutea legii, ci a harului, avînd misiunea de a răspunde „stării de urgentă” perpetuă în care trăia Bizantul, de a „orienta legea în directia iubirii de semeni si de a face tot ce le stă în putintă, urmîndu-l pe Hristos, pentru a mentine umanitatea pe drumul către o ‘iconomie a mîntuirii’” . Ca atare, argumentează Dagron, Împăratul Preot al Bizantului nu e o încălcare a principiului, modern, al separatiei dintre puterea seculară si cea religioasă, ci o încercare crestină de a tine împreună Vechiul Testament, cu regii profeti, si Noul Testament, cu Iisus Hristos care a împlinit Legea prin Har într-o ordine politică preexistentă. Biserica Romano-Catolică a optat pentru un conflict între „puteri” care a dus în cele din urmă la victoria „Statului” asupra „Bisericii”, retrogradată la rangul de „teocratie impotentă”. Răsăritul memoriei lungi a încercat să înglobeze Vechiul si Noul Testament într-o solutie politică în care împăratul, uns împărat abia după ce jură să apere credinta ortodoxă, are un rol important în iconomia mîntuirii poporului său si a lumii. Decăderea acestui model simfonic, notează pe bună dreptate Dagron, este forma de nationalism est-european modern care consideră Ortodoxia o parte a „patrimoniului cultural” national în loc să considere natiunea ca o formă de mărturisire a Ortodoxiei. Botta respinge si el explicit acest tip de stilism religios atunci cînd notează că Alexandru Ipsilanti s-a făcut vinovat de a se fi supus „nu ideei ecumenice, de esentă religioasă, a imperiului, ci ideii nationale grecesti”.
Dar această conceptie, a Ortodoxiei ca lege, ca temei al românismului, nu ca specie a lui, îl duce pe Dan Botta, după cum am mentionat deja, către o întelegere teologică a libertătii românesti. Pentru că dacă, în traditie bizantină, împărat nu era cel pe care-l indica legea, ci cel care apăra legea, legalismul fiind depăsit aici de libertatea harului în slujba traditiei, această temă a libertătii teonome se regăseste si în modul în care întelege Dan Botta viata obstii românesti. Botta asază întreaga istorie românească sub semnul „vocatiei pentru libertatea de a fi singur” cu Dumnezeu. Si cînd se discută atît de mult astăzi, si fals, în termeni care nu ne spun nimic, despre „stat minimal”, „libertarianism”, „liberalism”, „subsidiaritate”, iată ce spune Botta despre dările românilor:
„Constituiti cum sînt în statele lor, solidari în virtutea unei traditii de domnie romanăm românii acestia vor manifesta în toate actele lor aceeasi conceptie de libertate. Ei vor crea state ca scuturi de apărare a fiintei nationale. Pentru statele lor, ei vor lupta – în strictă traditie thracică – fără teamă de moarte. În afara tributului de sînge, ei înteleg să mai dea statului lor ceva: darea (...) Impozitul acesta, tăranul îl împlineste si azi în virtutea unei traditii milenare. În conceptia lui, acesta este tributul pe care-l datorează statului, pentru ca acesta, constituit în virtutea unor ratiuni divine, să nu se amestece în existenta lui. Românul fereste, în acest chip, de orice atingere din afară cercul prodigios al singurătătii sale. Rostul acestui impozit, care decurge în Apus din conceptia contractului social (...) nu este să acorde oamenilor o seamă de beneficii civile (...) ci este acela de a prezerva de orice imixtiune un patrimoniu de libertate sacră (...) Această vocatie pentru libertatea de a fi singur (...) este aceea care a determinat caracterul profund conservator al istoriei românesti”.

În alt eseu, Dan Botta face parcă o schită a teoriei distributiste, arătînd cît de justă e întelegerea celor care fac legătura între libertatea personală si mica proprietate si cît de dăunătoare este pentru libertatea tuturor ruina satelor, înfăptuită ieri de raiduri tătărăsti, operată astăzi prin inginerii sociale care i-au silit pe români să emigreze:
„Satul – producător de dări – constituia o solidaritate de contribuabili, era în chip solidar responsabil înaintea fiscului. ‘Spargerile de sate,’ disparitia tuturor oamenilor din sat, se întîmpla pe urma celor cari – rupînd legătura cu pamîntul – evadau. Cei rămasi nu mai puteau împlini singuri darea acelui sat solidar. Si dispersiunea oamenilor, „spargerea” satului, ruina lui si a fiscului se produceau ineluctabil. Interesul fiscal al unei atari comunităti este numai un aspect – nu cel mai important,
desigur – al unei imense solidarităti sociale. Un sistem de ‘legături’ de acestea lega nu numai pe tăran de satul sau, ci solidariza, în multiple celule corporative, toate categoriile de ‘producători,’ toate elementele de activitate productivă ale Tării (...) ‘Oamenii buni si bătrîni,’ fruntasi ai satelor românesti, fruntasi ai corporatiilor Tării, investiti de comunitătile lor cu o jurisdictiune specială, formau în sînul acestor comunităti – dincolo de orice interes particular, de orice intentiune abuzivă – factorii de deciziune. Ei ‘chiverniseau’ – termenul acesta poartă în fonetismul său bizantin tiparul anticului gubernare. Ei determinau contributiile fiecarui membru al comunitătii în marea contributie colectivă, în virtutea unui raport natural, care se stabileste între atîtea energii în compozitiune reciprocă, între atîtia oameni cari se masoară fără preget în sînul aceleiasi comunităti. Cumpăna lor functiona implacabil! Imensul aparat fiscal – parazitul cel dintîi al visteriei statului, principiul atîtor fraude si atîtor nedreptăti – care se impune statului modern, e inutil în majestuosul sistem pe care-l evocăm. Un asemenea sistem exclude frauda si face imposibil excesul”.

Iată, din cîteva rînduri, creionată o teorie „libertariană” românească edificată pe întelegerea ortodoxă a naturii statului si a libertătii personale sau a „omului-valoare”, după cum îi spunea Botta care continuă:
“Lupta pentru libertate la poporul românesc este cu totul altceva decît aceea care, în Apus, tindea a smulge statului de autoritate o ‘magna carta,’ o mare carte a libertătilor civile. Românii aspiră nu numai la un minim de ingerintă a statului în existenta lor, ci ei tind în chip natural să se dezintereseze de viata statului. Toată aparatura Constitutiilor din Apus, prin cari antenele democratiei, vigilenta populară tind să verifice în orice detaliu organismul complicat al statului, prin cari, în virtutea unor deconturi infinitezimale, vointa colectivă e chemată să se manifeste în conducerea lucrului public – aceasta e straină de român. Individualismul său îl face ostil acestei participări la o viată comună – la viata contractuală a unui burg – expresie a conceptiei apusene cantitative. Conceptia unui om valoare, infinit incompatibil comunismului, e proprie individualismului său. În cursul vietii lor sociale, românii au luptat nu pentru a cuceri libertatea – cucerire care constituie caracterul pregnant al evolutiei societătii apusene – ci pentru a-si apăra libertatea. Ceea ce s-a numit ‘revolutie’ la români era, de fapt, în toate împrejurările, opozitia violentă la o revolutie interioară, practicată de altii, care aducea o atingere gravă libertătii românesti. Actiunea românilor a învesmîntat, totdeauna, un caracter profund conservator”.

Înainte de a ne grăbi să-l acuzăm pe Botta de „fascism corporatist”, să cercetăm mai întîi influenta modelului economic fascistt asupra acelui idol al stîngii americane si al unei bune părti a neoconservatorilor americani care e F.D. Roosevelt, să luăm în calcul solutiile de micsorare a statului si a fiscalitătii avansate de libertarieni si de distributisti, si să-i acordăm lui Dan Botta meritul de a aseza discutia despre istoria libertătii la români în termenii unei întoarceri la „vechea constitutie”, idee atît de fertilă pentru filosofia politică, conservatoare sau liberal-conservatoare, britanică. Structura conservatoare a istoriei românilor decurge asadar, după cum am arătat si cu prilejul unei replici pe care i-am dat-o lui H.-R. Patapievici, un libertarian pe banii contribuabililor, tocmai din acest caracter autarhic al românilor pe care, de două sute de ani, diverse orînduiri încearcă să-i aglutineze după modele occidentale legaliste sau comuniste. Între Locke si Marx, generatii după generatii de ingineri sociali ne-au distrus libertatea reprosîndu-ne că nu stim să fim liberi si uniti. Dar vom fi uniti doar în momentul în care ne vor lăsa să fim liberi. Deocamdată nu sîntem liberi pentru că oligarhia politico-intelectuală încearcă să ne încleie în tipare străine nouă. Botta descrie aceste tipare în termeni lipsiti de echivoc drept niste „triste simulacre din Apus” care duc la „negarea statutului ecumenic ortodox”. Începutul acestui import de simulacre apusene care distrug tesătura realitătii răsăritene e văzută, cu discutabilă dreptate dau cu valabilitate euristică, în miscarea lui Tudor Vladimirescu pe care Botta o descrie drept o „miscare de model liberal occidental, fără vocatia românească a libertătii. Miscarea lui tinde la o cucerire de drepturi”.
Notînd diferenta dintre transilvăneni si moldoveni pe de o parte si munteni pe de altă parte, Botta opune „traditiile aristocratice si cavaleresti care au format, în istorie, aerul specific al Moldovei” si nationalismul conservator al Transilvaniei spiritului utopic liberal al muntenilor al căror liberalism a eradicat traditiile si a introdus în locul lor „un alfabet de erori universale, aparentele unei detestabile civilizatii urbane, de uzină si de mahala” . Pe linie conservatoare, Botta opune libertătii liberale, legaliste, ceea ce Quentin Skinner a numit libertatea „neoromană”, libertatea de dinaintea liberalismului, pentru care nu sursa libertătii e importantă, ci diametrul ei . Libertatea liberală, dependentă de o anumită formă de stat care o formulează si garantează legal, a dat nastere teoriei drepturilor si, prin extensie, corectitudinii politice postmoderne. Mergînd, răsăritean, cu faptul împotriva dreptului, cu libertatea persoanei împotriva statului, si cu realitatea împotriva fictiunii, Botta analizează în mod eminescian independenta României moderne constatînd că, paradoxal, Tările Române erau mai libere pe vremea cînd erau „închinate” Portii decît după ce au devenit „independente” sub oblăduirea Apuseană:
“Ultimul capitol al luptei pentru întronarea idolului universalist al Libertatii pe meleagurile României libere s-a consumat în 1877. România libera se formase în 1859 prin unirea a doua state libere. Libertatea acestora, de ordin românesc esential, nu fusese alienata nimanui. Termenii asa-zisei „închinari” i-am lamurit altadata. Erau, de fapt, termenii unui pact de federatie cu Turcul – pact pe care Roma si Bizantul l-au încheiat cu toti barbarii lumii. Noi am dat turcului un tribut, ca sa fim linistiti din partea lui(...)Formal, Moldova si Tara Româneasca – ca si Transilvania sub principii ei autonomi – n-au încetat nici un moment de a fi „ndependente,” ca sa folosim acest termen al ideologiei liberale. Formal „independente,” deoarece, în fapt, ordinea divina a lumii si ierarhiile cari domnesc în ceruri – ca sa parafrazam pe Edgar Poe – exclud orice „independenta”. România avea arme si legi proprii – constitutii si parlamente, daca vreti – avea agentii sai la curtile mari ale lumii si asa-zisul „suzeran” n-avea drept, ab antiăuo – nici sa calce pe pamînt românesc. Cine-i putea nega titlul de tara libera, de stat „independent”? Totusi, de pe catedrele lor din Occident, zelosii liberalismului în dreptul gintilor pretindeau – pentru a promova un stat pe treptele „independentei” –împlinirea unor formalitati cari în ochii lor constituiau cele mai solide garantii. „Un stat nu e independent – proclamau ei – daca nu bate moneta”. Nimic mai simplu. Ca si domnii nostri de altadata, Alexandru Ioan a batut moneta. „Un principe nu e independent, daca nu ofera decoratii”. Alexandru Ioan a creat si a conferit decoratii. „Un stat nu e independent, daca nu încheie tractate”. Carol I a încheiat, ca domn al României, doua tractate. Ceea ce am cucerit atunci pe cîmpiile Bulgariei a fost recunoasterea „formala” a acestor vanitati. Bilantul acestei tragice actiuni – în care românii au luptat eroic, alaturi de Tarul tuturor Rusilor, pentru cauza slavismului integral – a fost facut în acest chip de Eminescu: „Independenta nominala de astazi si seria de acte din cari a rezultat ea – scria Poetul – a costat 60.000.000 în bani, o provincie pierduta catre Rusia, 12.000 de oameni ucisi de florile marului pe cîmpiile Bulgariei, amestecul direct al strainatatii în chiar legislatiunea si autonomia interna a tarii…” (E vorba de modificarea articolului VII din Constitutie, care ni se impusese la Berlin.)”

Citindu-l pe Dan Botta, balansînd etimologiile sale baroce si analizele sale istorice riscate cu intuitiile sale profunde si cu judecătile sale tăioase, nu-ti rămîne decît să tragi concluzia că, în ultimii douăzei de ani, am pierdut vremea încercînd, cel putin la modul declarativ, să instalăm în România „domnia legii” atunci cînd ceea ce ar fi trebuit să facem ar fi fost să încercăm să restaurăm domnia legii românesti. Care moare odată cu un popor a cărui vocatie imperială a fost convertită într-o frenezie a exilului de către niste oligarhi politici si minigarhi intelectuali care continuă să ne măruntească libertatea si icoanele în masinile de tocat ale minciunii.

Ca o curiozitate, Dan Botta si Pan M. Vizirescu sînt vecini de pagină în sinteza lui Gheorghe Vrabie, Gîndirismul: istoric, doctrină, realizări, Bucuresti, Editura Cugetarea, 1940, 319-320.
Vezi ultimele două paragrafe ale articolului „Românii, poporul traditiei imperiale”.

Vezi, de exemplu, modul cum e discutat Botta lucrările Martei Petreu sau ale lui Zigu Ornea.

Mario Rinvolucri, Anatomy of a Church: Greek Orthodoxy Today, New York, Fordham University Press, 1966, 141-142.

Vezi de exemplu impardonabila arogantă si chiar prostie de care a dat dovadă Condoleezza Rice care le cerea sîrbilor să uite de istoria lor si de semnificatia provinciei Kosovo: „I mean after all, we're talking about something from 1389. 1389! It's time to move forward. And Serbia needs to move forward. Kosovo needs to move forward”. Nici un om politic american nu si-ar permite să dea sfaturi asemănătoare Indiei, Chinei, tărilor arabe, Israelului, liderilor comunitătii afro-americane din SUA, sau texanilor care se simt amenintati de reconăuista imigrantilor ilegali mexicani.

Aduceti-vă aminte cîte stoluri de vulturi voievodali au căzut sub loviturile de istoric cu clont subventionat (Soros-NEC) ale apt numitului Adrian Cioroianu. După un debut furtunos în slujba demitizării, dl Cioroianu s-a făcut de poveste si ca ministru de externe, defect în care a slujit cauza României sub oblăduirea „elitei” noastre intelectuale de partid si de stat.

Rezistenta pe linia logosului se poate face pe linie liturgică sau etimologică. Constantin Noica a avut, în acest ultim sens, un precuros în Dan Botta, care încă din 1934 scria: „Cuvintele închid însă dincolo de valoarea lor simbolică o lume infinită, larvară, latentă de intentii, de subîntelesuri, de aluzii, de sensuri părăsite cari constituie ca o prezentă de al doilea ordin, lunară, inelară, de halo” (Puterea Cuvîntului, în Criterion, an I, nr. 5, 15 decembrie 1934).

Vezi de exemplu lupta lui Vladimir Tismăneanu cu miturile istoriei românilor si altor popoare est-europene, mituri pe care le declară antisemite, fasciste, leniniste etc., si pe care le-ar vrea înlocuite cu noi mituri precum „societatea civilă” sau „proiectul Iluminist” (Vladmir Tismăneanu, Fantasies of Salvation: Democracy, Nationalism and Myth in Post-Communist Europe, Princeton, Princeton University Press, 1998, 3-36).

Pentru mai multe amănunte si trimiteri la literatură occidentală referitoare la acest subiect, Mircea Platon, Cine ne scrie istoria, Iasi, Ed. Timpul, 2007, 9-33.

Enzo Traverso, The Origins of Nazi Violence, New York, The New Press, 2003, 39. recomand această lucrare oricui doreste să înteleagă legătura dintre capitalismul industrial-monopolist si comunism, dintre stiintă si reeducare, dintre Holocaust si Gulag.

Iconoclast, Despot Vodă a dat la topit icoane din ale căror ferecături de aur a bătut monedă purtînd propiul chip. Boierii moldoveni nu au stiut aprecia acest mod de a-l slăvi pe Dumnezeu. Neciopliti, provinciali si ortodocsi cum erau, nededati cu ultimele sofisticări iconoclaste apusene, hirsutilor pravoslavnici li s-a părut că, totusi, era mai bine ca aurul respectiv să reliefeze chipul Mîntuitorului din icoane decît pe cel al lui Despot pe bani.

Alexandre Schmemann, Le chemin historique de l’Orthodoxie, Paris, YMCA Press, 1995, 141-142. Vezi si Church, World, Mission, în care Schmemann adînceste problema.

Pentru istoria occidentală si pentru influentele asupra Rusiei ale acestui model pietist vezi Marc Raeff, The Well-Ordered Police State: Social and Institutional Change Through Law in the Germanies and Russia, 1600-1800, New Haven, Yale University Press, 1983.

Concluziile lui Dan Botta referitoare la istoria românilor sînt confirmate de studiile lui Pavel Chihaia, adunate în cinci volume de Artă medievală, Bucuresti, Ed. Albatros, 1998. Excelente sub raportul calitătii stiintifice, al amplitudinii cercetării si al profunzimii analizei iconografice si de fenomenologie românească, scrierile lui Pavel Chihaia au fost apreciate în Occident de istorici de calitatea lui Georges Duby, dar sînt ocultate în tară din ratiuni care tin de moda intelectuală a zilei, modă care interzice „nationalismul”, înteles fie si ca simplu refuz de a „demitiza” istoria natională.

Gilbert Dagron, Emperor and Priest. The Imperial Office in Byzantium, trad. Jean Birrell, Cambridge, Cambridge University Press, 2003, 16, 21. Această editie nu e o simplă traducere, ci o editie revăzută si îmbunătătită a versiunii franceze.

Dagron, 17-19.

Dagron, 21.

Împotriva acestei întelegeri stiliste a Ortodoxiei s-a ridicat si Părintele Schmemann, altminteri un apărător al simfoniei bizantine, atrăgîndu-si din această pricină fulgerele anumitor miscări nationaliste rusesti care l-au acuzat de „modernism”.

Vezi articolul meu „Libertatea istoriei si istoria libertătii”, în Ovidiu Hurduzeu, Mircea Platon, A triea fortă: România profundă, Bucuresti, Editura Logos, 2008, 271-281. Vezi si Mircea Platon, Distributismul si statul reprezentativ, în esentialul volum John C. Medaille, Ovidiu Hurduzeu, Economia libertătii: Renasterea României profunde, Bucuresti, Editura Logos, 2009.

De exemplu, românească în sensul lui Dan Botta e unitatea tăranilor suceveni din comuna Marginea care si-au construit singuri podul pe care statul român nu a fost în stare să îl refacă pentru ei (http://www.romanialibera.ro/a147088/sa-i-ajutam-pe-satenii-din-marginea.html). Dar, străin de interesele noastre, statul român îi voia uniti pe acei tărani nu în actiune liberă, ci în asteptare, în dependentă fată de niste organisme corupte si ineficiente ale statului. Această unitate în dependentă nu e românească, ci ne e impusă de un stat oligarhic-colonial. Vezi în acest sens Ion Varlam, Pseudo-România: conspirarea deconspirării, Bucuresti, Editura Vog, 2004.

Comparata cu centrul oraselor românesti de acum, sub aspect arhitectonic si demografic, mahalaua de la 1900 îmi apare, cu grădinile, maidanele, cismelele si umanitatea ei de misterioasă fermentare, un adevărat rai conservator.

Quentin Skinner, Liberty Before Liberalism, Cambridge, Cambridge University Press, 1998, 85.

Pentru o discutie nuantată, care confirmă în general punctul de vedere al lui Botta, desi îl contrazice în anumite amănunte cum ar fi deteriorarea nu doar a statutului juridic al tărilor Române la sfîrsitul secolului XVIII – începutul secolului XIX, si si a situatiei economice si a capacitătii de autoapărare, deteriorare datorată însă nu doar Otomanilor, ci politicii Orientale a Apusului si imixtiunii Rusiei în Balcani, vezi Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al principatelor române în viziune europeană (sec. al XVIII-lea), Iasi, Editura Universitătii „Al. I. Cuza”, 1999.

Sursa: Convorbiri literare

articole: Lucian Vasile - Rezistenţa anticomunistă prin intermediul rugăciunii

2011-02-11T12:32:00.002+02:00

Una din temele care nasc cele mai multe controverse în cercetarea istoriei recente o reprezintă statutul Bisericii Ortodoxe Române şi mai ales modul în care s-a raportat la regimul politic existent în 1945 – 1989 în România. Demersul este unul dificil, datorat într-o semnificativă măsură inaccesibilităţii arhivelor ecleziastice, dar şi a reacţiilor diferite pe care realitatea comunismului le-a creat în interiorul BOR. Astfel, relaţia dintre instituţia religioasă şi regimul instaurat la Bucureşti la finele celui de-al Doilea Război Mondial, a fost catalogată fie drept ambiguă (Dennis Deletan), fie drept complexă (George Enache).

Având de a face cu o societate puternic religioasă, autorităţile comuniste şi-au modelat discursul propangandistic pentru a putea să îşi subordoneze cea mai influentă şi poate cea mai independentă instituţie din România – Biserica Ortodoxă Română. Fără să renunţe la concepţia materialistă şi la viziunea atee, liderii de la Bucureşti au găsit o soluţie de mijloc: ”pentru popor religia nu a fost niciodată instrument de speculă sau oprimare. Pentru popor, religia a fost întotdeauna mijloc de pace, mijloc de împăcare a omului cu viaţa şi cu semenii săi. Religia ca un instrument de diversiuni şi vrajbă între oameni a fost o invenţie a claselor exploatatoare”. Cu toate acestea, teama faţă de credinţă, de biserică şi de oamenii săi, a rămas în atenţia liderilor de partid. În primul rând, exista temerea că în mânăstiri ar putea intra diferiţi foşti sau actuali membri ai Mişcării Legionare care sub protecţia statutului de monah ar organiza diferite ”activităţi duşmănoase îndreptate împotriva regimului de democraţie populară”. Al doilea pericol în ochii autorităţilor îl reprezenta aşa numitul ”misticism”, o formă considerată dezvoltare fanatică a sentimentului religios. Această religiozitate se dezvolta cu precădere în mediul obştilor mănăstireşti şi, prin focalizarea totală către divinitate, sustrăgea indivizii de la viaţa în noua lume sovietizată. Existenţa unor astfel de enclave de independenţă reprezenta un pericol care nu putea fi trecut cu vederea.

Grupul religios Rugul Aprins

Rugul Aprins a fost poate cel mai elocvent exemplu de rezistenţă imaterială în faţa dictaturii proletariatului, ducând lupta pe un teren aproape incomprehensibil pentru oamenii Securităţii. Existenţa acestei organizaţii (ca asociaţie înscrisă juridic a funcţionat numai între 1946 – 1948, dar activitatea sa a durat între 1944 – 1948, la care s-au adăugat anii 1955 - 1958) este strâns legată de personalitetea excepţională a lui Alexandru Teodorescu. Beneficiind de un remarcabil talent gazetăresc, sub pseudonimul literar Sandu Tudor fondează în perioada interbelică două publicaţii – săptămânalul Floarea de Foc (1932 - 1936) şi cotidianul Credinţa (1933 - 1938) – prin care a combătut public cele două extremisme ale secolului XX, fascismul şi comunismul. Un lucru pe care Sandu Tudor va încerca apoi să îl fructifice în favoarea sa în timpul anchetei din 1958 a fost faptul că la cele două publicaţii au colaborat şi scriitori cu convingeri comuniste, precum Alexandru Sahia, Ion Călugăru, Eugen Jebeleanu sau Zaharia Stancu. Din nefericire pentru monah, toate acestea nu au avut niciun efect atenuant în condamnarea sa, mai ales că la proces, cu toate că îl citase pe Zaharia Stancu în caletate de martor al apărării, acesta din urmă a refuzat să se prezinte.

Sandu Tudor era cunoscut drept o fire vulcanică, având un deosebit spirit combativ, manifestat cu precădere în articolele sale din epocă. Încă din 1928 se apropie de latura profundă a ortodoxiei, prin numirea sa ca subdirector la Institutul Teologic de la Chişinău, nou înfiinţat la acea vreme. Un an mai târziu va pleca la Muntele Athos pentru a realiza câteva reportaje gazetăreşti, dar experienţa avută acolo ca cântări decisiv în transformarea sa interioară care se va finaliza apoi prin tunderea în monahism. Ajuns în 1929 în acel focar de religiozitatea, i-a fost hărăzită o întâlnire neaşteptată cu un călugăr care i-a recomandat să îşi lase barbă, să poarte pantaloni lungi şi îl urmeze îndeaproape, dacă vrea să fie bine primit în comunitatea călugărilor de la sfântul munte (ceea ce s-a şi întâmplat). În cele 8 luni petrecute în acel mediu, Sandu Tudor află pentru prima dată de taina Rugăciunii Inimii, o formă superioară de rugăciune practicată de monahii isihaşti din răsăritul Europei, care prin practicarea acesteia încercau să-şi ”unească” mintea cu inima. Un moment esenţial al acestui pelerinaj îl constituie una din nopţile de rugăciune de la schitul Sfânta Ana, când pătruns de credinţa simţită în acel loc, Sandu Tudor şi-a dat frâu liber trăirilor şi a început să plângă. Văzându-l, stareţul i s-a adresat, lansându-i o replica ce îl va marca pentru tot restul vieţii pe ziarist: ”Frate Sandule, spune-mi, ce făceai dumneata în lume, la ora aceasta din noapte?”. Revenit în ţară, Alexandru Teodorescu, a început să aprofundeze studiile religioase şi, în special, pe cele filocalice. Cu toate acestea, nu a renunţat întru totul la stilul său exuberant de viaţă, dar şi în acest aspect, o întâmplare care era aproape să-l coste viaţa l-a apropiat şi mai mult de Dumnezeu. Pilotând un avion, a încercat să facă o manevră periculoasă care nu i-a reuşit, iar aparatul de zbor s-a îndreptat vertiginos spre pământ. În ultima clipă, relata părintele Andrei Scrima, unul din discipolii săi, Sandu Tudor a strigat Rugăciunea Inimii şi, ca prin minune, a scăpat teafăr, cu toate că avionul a fost distrus complet. La toate aceste evenimente marcante au contribuit şi cele 3 mariaje eşuate, având drept rezultat o apropiere totală faţă de viaţa monahală, Sandu Tudor începând din 1944 (după lăsarea la vatră) să frecventeze zilnic mânăstirea Antim din Bucureşti.

Cu toate că Alexandru Teodorescu a reprezentat motorul acestei mişcări religioase în oceanul ateismului sovietic, povestea Rugului Aprins începe mai devreme şi mult mai departe de capitala României. În timpul ofensive pe frontul de est, armatele române eliberează deţinuţii dintr-un lagăr de concentrare de apropierea oraşului Rostov, printre care se aflau şi mitropolitul Nicolae al Kievului şi duhovnicul său, călugărul Ivan Culigîn. Aceştia se vor retrage o dată cu forţele româno-germane şi s-au stabilit la Mânăstirea Cernica, prin bunăvoinţa Patriarhului Nicodim. Cu puţină vreme înainte de moartea mitropolitului Nicolae, duhovnicul său, cei doi s-au stabilit la Bucureşti, la Mânăstirea Antim. Pe lângă două manuscrise (”Sbornicul” şi ”Pelerinul rus”), monahul cunoscut mai ales sub numele de Ioan Străinul, a adus cu el şi o icoană care ”o înfăţişa pe Sfânta Fecioară deasupra unui Rug aprins, ca purtătoare a lui Dumnezeu Celui întrupat, Foc nemistuit, Foc mântuitor”. De persoana lui Ioan Străinul s-a legat şi destinul unui anume soldat Leontie, din armata sovietică. Acesta din urmă, întâlnindu-se într-un tramvai cu călugărul Ivan, renunţă pe loc la statutul său şi îl urmează, atât ca translator (fiind un basarabean care ştia atât româna, cât şi rusa), cât şi ca discipol.

Întâlnirea providenţială a avut loc în chilia lui Ioan Străinul, când, în toamna lui 1944, în faţa sa au venit 4 credincioşi care vor forma mai apoi nucleul Rugului Aprins: ziaristul Sandu Tudor, profesorul Alexandru Mironescu, poetul Vasile Voiculesc şi Sofian Boghiul, asistent la Facultatea de Teologie din Bucureşti. Pe lângă binecuvântarea primită, celor 4 li s-a vorbit despre taina Rugăciunii Inimii şi despre Rugul Aprins al Maicii Domnului, taine despre care doar Sandu Tudor mai auzise, în pelerinajul său la Muntele Athos. În jurul lui Ioan Străinul se va forma un grup de rugăciune şi de aprofundare a ortodoxiei isihaste, care avea să-i pregătească pe cei care participau la aceste reuniuni pentru anii întunericului comunist. Întâlnirile aveau loc duminca (uneori şi joia) după-amiază, iniţial în chilia călugărului, apoi, datorită afluxului de oameni, să se mute în biblioteca mânăstirii care la rândul ei avea să se dovedească neîncăpătoare, audienţii stând uneori şi pe treptele clădirii. Activitatea grupului era una exclusiv religioasă, în ciuda tentativelor unor agenţi ai Siguranţei (apoi Securităţii) de a pune întrebări incomode (legate de realităţile politice ale vremii). Părintele Sofian Boghiu rememora după 1989 sensul întâlnirilor ce au început în 1944: ”adevărul este că principalele probleme despre care se vorbea, din punct de vedere practic, istoric şi mistic, au fost Sfânta Liturghie şi viaţa liturgică din Sfântul Altar, precum şi Rugăciunea lui Iisus. Aşadar, de la Sfântul Altar la altarul inimii”.

Comunismul şi Rugul Aprins

Rolul lui Ioan Străinul a fost de a aprinde flacăra isihasmului la mânăstirea Antim şi de a canaliza energia şi credinţa celor din jurul său spre însuşirea Rugăciunii Inimii, deoarece, aşa cum le spunea deseori în cadrul întâlnirilor duminicale, nu peste mult timp urma să dispară. Întâi a fost arestat ucenicul său Leontie, sub acuzaţia de dezertare din arma sovietică, iar la puţină vreme şi Ioan Culigîn avea să ia drumul gulagului comunist, fiind considerat trădător care pactizase cu duşmanul fascist. Ridicat în octombrie 1946 de către un grup de soldaţi ai Armatei Roşii, Ioan Străinul a reuşit totuşi să-şi avertizeze discipolii că ”toate convorbirile de la Antim sunt clasate în categoria acţiunilor subversive împotriva Sovietelor”. În lipsa sa, liderul şi mentorul grupului a rămas Sandu Tudor, care practic avusese şi înainte această funcţie deoarece Ioan Străinul a fost mai degrabă un duhovnic, un îndrumător spiritual.

Pe lângă această imagine de independenţă pe care o dădea grupul, un alt motiv de teamă îl reprezenta însăşi denumirea sa, după cum se va dovedi în timpul procesului din 1958. Poate cea mai elocventă mărturie a imposibilităţi autorităţilor comuniste de a înţelege dimensiunea religioasă a existenţei a fost însăşi replica aruncată lui Sandu Tudor, în timpul procesului, de către anchetator: ”Ai vrut să dai foc la comunism, cu Rugul tău Aprins!”. În fond, numele sub care se reuneau aceşti intelectuali şi studenţi credincioşi avea mai multe origini. O primă sursă este însăşi Biblia care în Vechiul Testament aminteşte de un episod în care Dumnezeu i se arată lui Moise sub forma unui rug aprins şi care nu mistuie. O a doua rădăcină o constituie însăşi icoana cu care venise monahul rus, cea în care Maica Domnului este reprezentată deasupra unui Rug Aprins, reprezentare care şi-a lăsat puternic amprenta asupra memoriei celor ce au văzut-o. Şi, paradoxal, o a treia semnificaţie este tangentă la opinia anchetatorului comunist, dar nu are o formă agresivă, distructivă, ci mai degrabă este manifestarea unei stări defensive, de revenire la valorile primare ale creştinismului. Semnificativă în acest sens este declaraţia dată de Alexandru Făgeţeanu (unul din discipolii lui Sandu Tudor) în timpul anchetei din 1958. Referindu-se la concepţia lui Sandu Tudor, afirma că a acesta din urmă i-a declarat că ”toate redutele sunt cucerite, singura posibilitate de a lupta [împotriva comunismului]este în cadrul Bisericii”. Aşadar, fără a se manifesta în mod public şi explicit împotriva comunismului, Rugul Aprins, prin practicarea Rugăciunii Inimii, contribuia la o rupere a individului de societatea materialistă, de lumea socialistă, fapt evident de neacceptat pentru autorităţile de la Bucureşti. Iar această situaţie era cu atât mai gravă pentru regimul de democraţie populară cu cât Sandu Tudor (devenit între timp monahul Agaton, iar mai târziu ieroschimonahul Daniil) încuraja pe tinerii studenţi să intre în călugărie, privând astfel regimul de ”elemente valoroase” sub aspect intelectual.

Rugul Aprins continua să ardă în mijlocul unei capitale din ce în ce mai adâncită în comunism, care îşi abandona drumul său istoric firesc pentru întunericul sovietic. În timpul şedinţelor duminicale, aproape fiecare membru îşi aducea contribuţia sa, în domeniul în care era specializat. Sandu Tudor şi doctorul Vasile Voiculescu prezentau ultimile lor poezii, supunându-le dezbaterii ca într-un veritabil cenaclu, Mircea Vulcănescu realiza expozeuri pe teme de filozofie creştină, profesorul Anton Dumitru ţinea prelegeri despre diferite subiecte de logică şi filozofie, iar lista ar putea continua. Activitatea Rugului Aprins a continuat să se dezvolte, depăşind încet sufletele participanţilor şi zidurile Antimului. Ultimii 2 ani de existenţă au fost marcaţi de diferite activităţi exclusiv culturale, finanţate de multe ori din banii lui Sandu Tudor. Părintele Vasile Vasilachi, stareţul mânăstirii la acea vreme, rememora după 1989: ”am avut astfel bucuria să dăm un premiu de mai multe milioane compozitorului Paul Constantinescu pentru Oratoriile sale Bizantine, creaţii unice nu numai în muzicologia românească, dar şi în întreaga Ortodoxie. (...) Odată s-a organizat un concurs pentru cei mai buni cântăreţi bisericeşti de la mânăstiri şi din parohii, cărora li s-au dat premii pentru frumoasa lor pregătire şi prezentare. Altădată s-a ţinut concurs pentru icoane ortodoxe (...)”.

Autorităţile reacţionează

Puterea comunistă, după acapararea puterii, a început să elimine fiecare oază de independenţă, orice simbol care nu se înscria în linia dorită de autorităţi sau care ar fi putut să deraieze din drumul către o societate socialistă perfectă. Iar Rugul Aprins, prin caracterul său religios, sau ”mistico-legionar” (dacă acuzaţia de ”mistic” era ceva comun pentru sfera religioasă, cea de ”legionar” era o învinuire închipuită, pentru a da greutate dosarului) cum avea să i se pună eticheta în 1958, era un astfel de bastion şi trebuia înlăturat cât mai curând. Prilejul a venit în primăvara anului 1948, când patriarhul Nicodim (cel care îi protejase pe mitropolitul Nicolae al Kievului şi pe Ioan Străinul) a murit, în locul său fiind ales controversatul patriarh Justinian. Conform părintelui Sofian Boghiu, pe atunci tânăr preot, la scurtă vreme după această schimbare la cel mai înalt nivel din BOR, stareţul mânăstiri Antim, Vasile Vasilachi (cel care permisese şi încurajase activitatea Rugului Aprins), a fost înlocuit cu Valerian Zaharia, un fost legionar trecut în slujba noului regim. În spatele acestei decizii, conform lui Vasile Vasilachi, s-ar fi aflat însuşi patriarhul Justinian (greu de precizat dacă această ipoteză este şi cea reală, mai ales că patriarhul Justinian va avea mai târziu dispute cu autorităţile comuniste pentru îmbunătăţirea carierei unora din foştii membri ai Rugului Aprins, cum ar fi de exemplu părintele Benedict Ghiuş).

Încetarea activităţii Rugului Aprins a însemnat o schimbare în viaţa fiecăruia dintre participanţi, mai accentuată în rândul clericilor care s-au răspândit apoi în mai multe centre monahale. Mai mult decât atât, Sandu Tudor s-a călugărit sub numele de Agaton, rămânând încă 2 ani la mânăstirea Antim, până când va fi arestat, pe baza unei mărturii îndoielnice, pentru presupuse instigări la violenţă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În ciuda dovezilor prezentate de un avocat evreu care l-a apărat pro bono, Sandu Tudor, figura centrală a Rugului Aprins, a fost condamnat la 16 luni de muncă la Canal. După eliberarea sa, s-a retras la schitul Crasna din Gorj, împreună cu Adrian Făgeţeanu şi Antonie Plămădeală, doi dintre ucenicii săi din timpul întâlnirilor de la mânăstirea Antim. Aflând că este din nou urmărit de Securitate, Sandu Tudor va pleca apoi în Bucovina, la schitul Sihla, unde va deveni ieroschomonahul Daniil, înainte de a pleca în 1955 la schitul Rarău, ultima sa destinaţie înainte de temniţă. La Rarău, vulcanicul călugăr îşi va relua nişte planuri mai vechi de creare a unei obşti monahale formată din intelectuali care, prin activitatea lor creştinească, să reprezinte o formă de rezistenţă la proletcultismul şi ateismul din societate. Astfel, va polariza în jurul său mai mulţi studenţi precum George Văsâi, Şerban Mironescu, Nicolae Rădulescu pe care îi va iniţia în tainele rugăciunii inimii.

Nici acest nou demers nu a avut însă o finalitate aşteptată de iniţiatorul ei, deoarece evenimentele politice din lagărul socialist aveau să aducă o schimbare radicală în viziunea forţelor represive din România. În 1958, o dată cu retragerea Armatei Roşii din ţară, autorităţile de la Bucureşti simţeau nevoia unei demonstraţii de forţă care să asigure Moskova de capacitatea guvernului Gheorghiu Dej de a gestiona lupta de clasă şi de a continua demascarea ”duşmanilor poporului”. În fond, nici amintirea revoluţiei maghiare din 1956 nu îşi pierduse intensitatea. Adăugând la acestea şi intenţia autorităţilor de a relua în forţă colectivizarea şi de a porni ofensiva împotriva bisericii creştin-ortodoxe pe care comuniştii credeau că o pot controla întru totul, brutalitatea şi forţa cu care Securitatea a acţionat tocmai acum împotriva Rugului Aprins capătă sens. Regimul comunist s-a mai folosit şi de întâlnirile din perioada 1955 – 1958 care aveau loc în casa profesorului Mironescu, majoritatea având loc când Sandu Tudor venea în Bucureşti. În ciuda faptului că discuţiile se axau doar pe subiecte culturale şi religioase, Securitatea le-a încadrat la acţiuni duşmănoase faţă de regimul de democraţie populară.

Presimţind ceea ce avea să vină, Sandu Tudor a început să îşi împartă cărţile şi icoanele pe care le avea în chilia sa. Inevitabilul s-a produs în noaptea de 14 spre 15 iunie 1958, când au fost făcute primele arestări în cazul ”Teodorescu Alex. şi alţii”: Sandu Tudor, Benedict Ghiuş, Roman Braga, Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Arsenie Papacioc, Alexandru Mironescu şi fiul său Şerban, George Văsâi. Au urmat în săptămânile următoare şi Nicolae Rădulescu, Adrian Făgeţeanu, Grigore Pistol, Gheorghe Dabija, Emanoil Mihăilescu, Vasile Voiculescu. O notă aparte o constituie arestarea şi încadrarea în acest lot a părintelui Dumitru Stăniloaie, care, în ciuda unor prelegeri susţinute cu mai bine de un deceniu în urmă la Antim, nu făcuse parte propriu-zis din Rugul Aprins. Arestarea sa pentru apartenenţă la acest grup a fost numai un pretext, intenţia comuniştilor fiind de a elimina acest potenţial oponent al regimului (care căpătase un semnificativ capital de popularitate prin activitatea sa profesorală) şi de a da un semnal patriarhului Justinian.

Acuzaţii sunt încadraţi la infracţiunile de uneltire contra ordinii sociale (art. 209 pct. 1 al codului penal) şi la diferite ale articole adiacente. Anchetele urmează schema tip a Securităţii, prin care anchetatorii cereau mărturisirea întregii ”activităţi duşmănoase” pe care inculpaţii ar fi desfăşurat-o. Sandu Tudor rezistă acestor presiuni iniţiale, dar va avea un şoc în momentul în care Securitatea recurge la tactica sa de confruntare a celor care manifestă împotrivire cu cei care acceptă să declare versiunea ”corectă”. Declaraţiile date împotriva lui Sandu Tudor de către George Văsâi, Şerban şi Alexandru Mironescu (acestea fiind induse prin ”metode specifice” de către Securitate), au efectul de a-l tulbura pe călugăr, fapt aflat de Securitate prin intermediul unui delator introdus în celula sa. Un alt scop urmărit de către comunişti era încadrarea tuturor membrilor Rugului Aprins sub cea mai gravă acuzaţie din acele vremuri şi anume cea de legionar. Este adevărat că unii din cei anchetaţi avuseseră în trecut legături cu Garda de Fier (exemple în acest sens fiind Adrian Făgeţeanu sau Arsenie Papacioc), dar activitatea propriu–zisă a Rugului Aprins nu avea nicio legătură cu doctrina legionară. Mai mult decât atât, Sandu Tudor chiar recomanda foştilor legionari să renunţe la acest mod de rezistenţă anticomunistă şi să lupte împotriva comunismului prin credinţă şi viaţă duhovnicească. Dar eticheta de legionar, aplicată până şi părintelui Dumitru Stăniloaie, însemna automat condamnarea la temniţă grea.

Procesul

Procesul propriu-zis a început la Bucureşti, pe 29 octombrie 1958, la Tribunalul Militar, fiind prezidat de locotenent-colonelul Emil Hirsch. Cu toate că în actele oficiale figurează ca un proces public, în realitate acesta s-a desfăşurat cu uşile închise, invocându-se în acest sens ”securitatea statului”. Caracterul său a fost de la bun început unul îndoielnic, autorităţile concluzionând că au de a face nu cu un simplu complot (aşa cum se întâmplase în anii de democraţie populară), ci cu un ”complot mistic”. Acuzaţii erau văzuţi ca nişte fanatici ai credinţei, care sub protecţia bisericii duceau o politică îndreptată împotriva regimului comunist. Aşa cum era de aşteptat, mascarada juridică s-a terminat cu condamnări pentru toţi inculpaţii, cea mai grea sentinţă fiind cea a lui Sandu Tudor – 25 de ani de temniţă grea. De la tribunal, inculpaţii au fost transferaţi la temutul fort 13 de la Jilava unde au luat prima dată contact cu mediul carceral în profunzimea cinismului său. Apoi membrii Rugului Aprins au fost dispersaţi în mai multe închisori din ţară, cei mai mulţi fiind repartizaţi la Aiud (printre cei ajunşi acolo au fost şi Vasile Voiculescu şi Sandu Tudor). Dacă majoritatea din cei condamnaţi vor supravieţui experienţei carcerale, fiind eliberaţi în 1963-1964, nu acelaşi lucru poate fi spus despre Alexandru Teodorescu care, conform procesului verbal nr. 0078458, în noaptea de 16 / 17 octombrie 1962, a murit în urma unei hemoragii cerebrale. A doua zi a fost dus la cimitirul Trei Plopi, dar înainte de a părăsi penitenciarul, un gardian a avut grijă să înfigă o suliţă de fier în cadavrul călugărului pentru a se asigura că ”banditul” nu părăseşte viu temniţa Aiudului.

Activitatea Rugului Aprins nu a fost una de durată, care să afecteze în vreun fel regimul comunist din România, însă a arătat una din feţele ideologiei totalitare din acele vremuri: teama pe care creştinismul o poate induce unui regim criminal. Dacă împotriva partizanilor din munţi se putea răspunde cu gloanţe, împotriva călugărilor şi celor care practicau rugăciunea adusă de rusul Culigîn autorităţile nu aveau niciun fel de ripostă, ci numai teamă şi neînţelegere a fenomenului. În ciuda morţii liderului Sandu Tudor în temniţa de la Aiud, se poate afirma că Rugul Aprins nu a putut fi stins într-o Românie întunecată de bolşevism, rezistenţa prin credinţă fiind ultima redută şi poate singura care nu a căzut în acea jumătate neagră de veac din istoria recentă a ţării.

Bibliografie

Marius Oprea – Adevărata călătorie a lui Zahei, Humanitas, Bucureşti, 2008
George Enache – Ortodoxie şi putere politică în România contemporană, Bucureşti, ed. Nemira, 2005
Dennis Deletant – Ceauşescu şi Securitatea. Constrângere şi dizidenţă în România anilor 1965 – 1989, tr. de Georgeta Ciocâltea, Bucureşti, 1998
Comisia prezidenţială pentru analiza dictaturii comuniste din România – Raport final, Bucureşti, 2006
Revista ROST, 2003 – 2007
Antonie Plămădeală – Rugul Aprins, ed. Arhipiscopiei Sibiului, Sibiu, 2002

Sursa: Historia.ro

evenimente: Conferințele "Mircea Vulcănescu"

2011-01-21T11:55:00.003+02:00

de Cosmin Nasui

Muzeul National al Taranului Român initiaza miercuri, 19 ianuarie, ora 18:00, la Clubul Taranului, seria de conferinte „Mircea Vulcanescu”.
Prima conferinta a ciclului, Mircea Vulcanescu, o evocare, va fi sustinuta de filozoful Mihai Sora, personalitate marcanta a culturii române contemporane.

Conferintele „Mircea Vulcanescu” au menirea sa constituie la MTR un spatiu al dialogului intelectual centrat pe teme ale stiintelor socio-umane, cu deosebire orientat spre tematica raportului între traditie si modernitate în istoria si devenirea culturii si civilizatiei românesti a secolului XX si a începutului de secol XXI. De asemenea, dialogul între cultura si religie va fi privilegiat ca tema de reflectie si dezbatere.

Cultura româna moderna s-a nascut din apelul la modernitate si s-a dezvoltat apoi în tensiunea polara dintre modernitate si traditie. A fost aceasta tensiune benefica, genuina, a dus la rezultate notabile, la o anumita identitate culturala sau nu? Mai este astazi aceasta tensiune reala, efectiva, mai exista în cultura româna un ferment al traditiei? Si ce ar putea sa însemne în contextul postmodernitatii, secularizant si globalizant, apelul la traditie?

Vor fi abordate teme diverse de istoria culturii, a civilizatiei, de istorie a constituirii disciplinelor socio-umane pe tarâm românesc, de istorie a institutiilor culturale românesti, teme tinând de antropologie, etnologie, istoria religiilor, istoria ideilor. Se vor lansa întrebari si se vor amorsa polemici, totul pentru a readuce la prezenta cultura dialogului intelectual, dezbaterea de idei, polemica civilizata.

Punem acest ciclu de conferinte sub numele si semnul lui Mircea Vulcanescu pentru ca el este figura emblematica a intelectualului român al secolului XX. Mircea Vulcanescu reprezinta la superlativ tipul intelectualului angajat si implicat în viata cetatii si a poporului sau, reprezinta de asemenea la superlativ tipul crestinului jertfelnic în lupta cu demonia veacului. Credem ca Mircea Vulcanescu este omul exemplar al culturii române a veacului XX, altii au opere mai închegate, opere încheiate, în schimb, el lasa mostenire aceasta gândire mereu vie, fragmentara, centrata pe problemele cruciale, si viata oferita ca jertfa aproapelui.

Nimic mai potrivit ca MTR sa devina organizatorul unor astfel de întâlniri care sa se desfasoare sub semnul mostenirii intelectuale a lui Mircea Vulcanescu. Dragostea absoluta a lui M. Vulcanescu pentru civilizatia traditionala româneasca, încrederea sa în acest tip uman îl fac în mod necesar partas la aventura intelectuala a MTR, asa cum a initiat-o Horia Bernea. De altfel, textele sale au construit ele însele, alaturi de multe altele, viziunea pe care expunerea permanenta a MTR s-a edificat. Onoram astfel în Mircea Vulcanescu un precursor si un model.

Moderatorul conferinţelor va fi Mihai Gheorghiu, cercetător MŢR.

Despre Mircea Vulcanescu, câteva cuvinte

Am spus cândva (sau am scris undeva) ca generatia aceea din 1927, al carei „sef“ – unanim recunoscut – era Mircea Eliade, avea si un vârf, mult mai retras si mult mai putin productiv decât Eliade, si ca acel vârf al ei a fost Mircea Vulcanescu.

Într-adevar, el era polul linistit al disperatei cautari agresive si sfidatoare care aruncase atunci în arena, alaturi de cea a lui Eliade, voci ca acelea ale lui Emil Cioran si Eugen Ionescu, pentru a nu-i numi decât pe cei mai de frunte dintre ei. Era o generatie care-si cauta cu înfrigurare rosturile, mânata, în ultima instanta, de ambitia de a-si pune pecetea pe mari opere de cultura, apte de a lansa pe orbita universalitatii potentialul spiritual al acestor locuri mai de pe la margine în care le fusese dat sa se nasca –, iar cei trei mai adineaori numiti au si izbutit în sensul acesta (bineînteles, doar dupa ce, odata pentru totdeauna, si-au lasat în urma locul de bastina).

Era Mircea Vulcanescu polul linistit al acelei febrilitati în cautare de Sens, pentru bunul motiv ca, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însusi daruit fara vreo alta mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el si închistat în el; dimpotriva: conferindu-i, lui, o deschidere infinita spre Înalt si spre Adânc, precum si – pe orizontala – spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni. În ambele directii (atât pe verticala, cât si pe orizontala) (si, spre deosebire de colegii sai de generatie, autocentrati, prinsi cum erau cu totii în propriile lor efervescente cautari), Celalaltul transcendentei îi era din capul locului la îndemâna si ca deschidere si disponibilitate, dar si ca venire în întâmpinare din propriul impuls.

Toata „opera“ lui, atâta câta este ea (adica mai putin întinsa decât ar fi putut fi, raportata la „volumul“ de fiinta si de informatie structurata care i-a constituit temeiul), a fost strict „ocazionala“: raspuns gratios la diverse solicitari. A tinut numeroase conferinte pentru ca altcineva decât el simtise nevoia unei clarificari, a facut admirabile expuneri improvizate pentru a lamuri câte o nedumerire a cuiva sau pentru a întregi o viziune incompleta, a pus întotdeauna ordine (o ordine supla si vie) în fulguratiile incoerente sau doar fragmentare (si de multe ori tributare momentului) ale unuia sau altuia. Întotdeauna, nevoia de limpezire a Celuilalt a constituit un indispensabil prilej pentru propria sa manifestare, pentru ca oricând era gata sa vina în întâmpinarea oricui îsi simtea vagul ideilor sau limita informatiilor ca pe o povara greu de suportat. Este de-a dreptul uluitor cât de vasta era cuprinderea a ceea ce stia pâna în strafunduri si cât de precisa era organizarea a ceea ce apuca sa comunice, fie ca vorbea despre tomism si augustinism sau despre eros si logos în gândirea crestina, fie despre arhitectura sonora a compozitiilor lui Bach si despre muzicalitatea catedralelor gotice. Sau despre orice altceva…

Nu este însa cazul sa trasam aici frontierele între care ar putea fi localizata multitudinea de cunostinte culese de el direct de la sursa si temeinic asimilate, într-o tinerete laborioasa consacrata propriei formari, – lucru pentru care ar fi, desigur, necesare investigatii amanuntite, imposibil de efectuat în putinul timp ce-l avem la dispozitie –, si, de altfel, nici nu este acesta lucrul cel mai important. Cel mai important lucru (si care-l singularizeaza într-un fel în sânul celei mai stralucite generatii careia i-a fost dat sa-si înceapa în România cariera universala) este fara îndoiala deschiderea spre transcendenta, uitarea de sine în sensul cel mai bun – ba chiar sublim – al cuvântului, în sfârsit, bucuria luminoasa a împlinirii în chiar limitele bietei noastre conditii umane – bucurie pe care el o raspândea din belsug de jur împrejuru-i.

Daca sfintenia este însotita mereu de aceasta lumina învaluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcanescu a fost – dintre toti marii sai colegi de generatie – singurul care ne face sa ne îndreptam gândurile, în modul cel mai firesc, spre acest vârf al conditiei de faptura care este sfintenia.

Referinta: fragment din volumul Câteva crochiuri si evocari, de Mihai Sora, Editura Scrisul Românesc, Craiova, colectia „Hermes“, 2000, 174 p. in-octavo, ISBN 973-38-0285-9, p. 83-86 (editie epuizata).

Sursa: http://www.modernism.ro

fragmente: Nicolae Steinhardt - Sfinți și oameni iubiți

2011-01-20T11:30:00.005+02:00

Din “Daruind vei dobandi”
Nicolae Steinhardt
Editura Manastirii Rohia – 2006

SFINŢI SI OAMENI IUBIŢI

Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate?

Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv.

Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare.

Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte
cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată.

Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului.

Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz.

Sursa: http://nicolaesteinhardt.wordpress.com/

evenimente: Teatru radiofonic: "Marcel Petrişor - Secretul Fortului 13"

2010-10-08T10:44:00.005+03:00

Teatrul Naţional Radiofonic organizează marţi, 19 octombrie 2010, de la ora 18.30, la Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, şos. Kiseleff nr.3, sector 1, Sala „Irina Nicolau” - audiţia publică a spectacolului de teatru-document Marcel Petrişor: Secretul Fortului 13. Producţie a Teatrului Naţional Radiofonic, realizată în cadrul proiectului Biografii, memorii, spectacolul va fi difuzat în premieră, în aceeaşi seară, de la ora 19.00, la Radio România Actualităţi.

Scenariul: Ion-Costin Manoliu. Regia artistică: Răzvan Popa.
În distribuţie: Mircea Rusu, Mihai Bica, Dorin Andone, Gavril Pătru, Orodel Olaru, Mircea Constantinescu, Eugen Cristea, Constantin Bărbulescu, Petru Hadârcă, Constantin Drăgănescu, Alexandru Nedelcu, Toma Dănilă, Violeta Berbiuc, Gavriil Pinte.
Regia de studio: Milica Creiniceanu. Regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: ing. Mirela Georgescu.
Producător: Magda Duţu.

La audiţia cu public desfăşurată la Muzeul Ţăranului Român, persoanele interesate de un astfel de subiect se pot întâlni cu scriitorul Marcel Petrişor, cu echipa de realizatori, cu actorii distribuiţi, precum şi cu invitaţi speciali la acest eveniment: istorici, clerici, foşti deţinuţi politici, jurnalişti.

Menţionăm că intrarea este liberă.

Scriitorul Marcel Petrişor, la Cluj, în toamna lui 2006, alături de ÎPS Bartolomeu Anania, părintele Gheorghe Calciu, monahul Moise de la Oaşa şi prof. Raul Volcinschi

Scenariul porneşte de la memoriile scriitorului Marcel Petrişor, cuprinse în volumele Fortul 13 – Convorbiri din detenţie şi Secretul Fortului 13, inspirate de experienţa sa ca deţinut politic în perioada 1952-1964.

În centrul acţiunii se află trei tineri trecuţi prin „infernul” închisorii de la Piteşti: poetul şi filosoful Constantin Oprişan - fost conducător al Frăţiilor de Cruce, viitorul preot Gheorghe Calciu şi Iosif V. Iosif, alături de care Marcel Petrişor este încarcerat în vestita Casimcă a Jilavei.

Povestea „experimentului Piteşti” este rememorată chiar de cei care l-au trăit, în încercarea de a-şi înţelege destinul care i-a purtat până în adâncurile cele mai întunecate ale „iadului”, de unde cei mai mulţi dintre ei au reuşit să iasă la „lumină”, unii urcând până la culmile divine ale sfinţeniei.

Grav bolnav de tuberculoză, refuzându-i-se orice ajutor medical, Constantin Oprişan moare martiric la Jilava. Trecerea sa la Domnul este precedată de gestul eroic al lui Gheorghe Calciu, care-şi taie venele pentru a-şi salva camaradul, hrănindu-l cu sângele său. Jertfă emblematică pentru o întreagă generaţie mucenicită: „Mai mare iubire ca aceasta nimeni nu are: să-şi pună viaţa pentru prietenii săi” (Ioan 15, 13).

Aflat într-o vizită recentă la Jilava, Marcel Petrişor a rememorat anii de suferinţă înduraţi acolo

După ieşirea din închisoare, Gheorghe Calciu şi Marcel Petrişor au refăcut din memorie versurile de mare valoare pe care Constantin Oprişan le-a creat în penitenciar, publicându-le în culegerea intitulată Cărţile Spiritului şi alte poezii, făcând cunoscut sfatul pe care poetul ni-l lasă moştenire: "Să nu te-ntorci din cale când Duhul Rău te minte,/ Căci vei rămâne pururi în a Sodomei carceri;/ Prin fier, prin foc, prin apă, dar numai înainte,/ Căci drumurile-n spirit nu suferă întoarceri."

Sursa: http://c-tarziu.blogspot.com/2010/10/teatru-radiofonic-marcel-petrisor.html

cărți: Așteptând ceasul de apoi - Dinu Pillat

2010-06-22T16:27:00.007+03:00

Recent a fost lansat la editura Humanitas, o carte eveniment. "Întemnițată" asemenea autorului ei, Dinu Pillat(condamnat la 25 ani muncă silnică în lotul Noica Pillat), cartea vede lumina tiparului, după 50 de ani. Soarta ei se împletește, până la un punct, cu a scriitorului, a cărui activitate literară a fost abuziv întreruptă și a cărui viață a fost frântă, întâi prin întemnițare și confiscarea manuscrisului, apoi prin îndepărtarea de la Institutul literar condus de George Călinescu, ]n anul 1975, an în care a și murit.

Regăsirea manuscrisului se datorează întâmplării, acesta fiind aflat în cursul unui proces de documentare despre procesul Noica Pillat, la inițiativa Editurii Vremea. Timp de mai mulți ani, manuscrisul ajunsese să fie considerat o mare absență și pierdere pentru literatura română. După căderea regimului comunist, familia scriitorului a încercat să recupereze manuscrisul, însă răspunsurile primite la solicitările repetate, au fost că, fie nu poate fi dat de urma manuscrisului, fie că a fost incinerat, fie că nu există. După eliberarea din închisoare, chiar și scriitorul a încercat să recupereze propria lucrare, dar a primit răspuns oficial, că manuscrisul a fost distrus(detalii aici).
Din scurta recenzie a cărții, semnată de Dan C. Mihăilescu, aflăm că în ciuda a ceea ce se presupunea despre conținutul controversatului manuscris, sau din arhivele procesului, unde se menționează că romanul face "apologie legionară", ""romanul nu conţine nici o vorbă de admiraţie pentru mişcarea legionară", nefiind nici un roman pro-, nici unul anti-legionar."
Este un roman psihologic, cu tematică existențialistă, care se înscrie pe traiectoria stabilită de generația interbelică, cu influențe dostoievskiene și "trăiriste", "cu etalare de substanţe psihologice, instincte, defulări, dezorientări adolescentine între fervorile acneic-reflexive, puseurile anarhiste şi cultul Faptei. " Dinu Pillat, consideră propria lucrare, o reușită literară, în care se simte împlinit artistic și personal, depășind ca valoare, cărțile publicate anterior, Tinerețe ciudată(1943) și Moarte cotidiană(1946).

Lipsește tenta ideologică, pe care o întâlnim în "Bietul Ioanide"(G. Călinescu), "Moromeții"(Marin Preda) sau chiar "Gorila" lui Liviu Rebreanu. Nu putem însă să nu remarcăm, că anumite trăsături sau declarații ale personajelor, trimit cu subtilitate, mai degrabă la elanul "revoluționar" și la "mânia proletară", care caută să răstoarne din temelii edificiile sociale existente și să creeze "omul nou", decât la clișele acuzatoare la adresa fenomenului legionar. De altfel romanul a fost început în 1948, anul în care Securitatea, nou înființată începuse arestările masive și epurările politice, care nu au scutit mai ales personalitățile intelectuale. Romanul însă condamnă categoric violența și extremismul, care duc la o ilegitimă "necesitate" a crimei și nu în ultimul rând amestecul acestei necesități cu mesaje de tip mesianic, de care, iarăși, nu este străină nici utopia comunistă. Astfel condamnarea depășește cadrul mișcării "Vestitorilor", numele fictiv al legionarilor, dezvăluind discret, ca o "mască transparentă" formele de violență și extremism, fie ele individuale sau de stat.
Personajele întinate de aceste forme de alienare și destrămare personală, ajung să își piardă și identitatea și reperele morale, până la acte de violență absurdă, lipsită de sens, trădări, dispreț, psihoză anarhistă, care se întipăresc și sub forma urâțeiei fizice în alcătuirea personajelor.
Ca o notă luminoasă totuși, se desprinde din lectura romanului, o perspectivă creștină autentică, cu dimensiune omenească, personală, în care descoperim elemente spirituale autobiografice, în care se împletesc fragil, dar totuși bine ancorate, puritatea mistică a inocenței copilăriei, farmecul primelor experiențe ale iubirii și tentația eroică a aventurii și a iubirii de aproape jertfelnice, ziditoare pentru întreaga comunitate.

Cartea cu cea mai tulburătoare biografie din istoria romanului românesc a rămas inedită timp de 50 de ani. Şi-a aşteptat „ceasul de apoi“.

„Confiscat de Securitate în 1959 şi devenit corp delict în procesul lotului Noica, romanul Aşteptând ceasul de apoi părea definitiv pierdut. După o jumătate de secol, în 2010, dactilograma a fost descoperită în Fondul Bibliotecii CNSAS din sediul Arhivelor de la Popeşti-Leordeni. «Speram să se schimbe regimul şi să-l pot publica», ar fi spus Dinu Pillat despre roman la interogatoriul din 24 februarie 1960. «M-am inspirat din psihoza mistică a mişcării legionare, nu l-am scris cu intenţie subversivă.» Mai mult, cititorii vor vedea că, prin atitudinea critică a autorului faţă de această mişcare, cartea pentru care a fost învinuit este dovada însăşi a nevinovăţiei sale.
De ce «aşteptând ceasul de apoi»? Pentru că lumea prezentului este atât de coruptă, încât, înaintea Apocalipsei, când timpul căzut al Istoriei va ajunge la sfârşitul lui, trebuie făcut un ultim efort de redresare morală a acestei lumi. «Vestitorii», anunţând sfârşitul timpului, parusia ca revenire a Domnului, pregătesc totodată judecata finală prin supresiunea «timpului lui Mitică». Lucrul scandalos, «greşeala de neiertat», cum spune Cioran, nu este că ei «concep un viitor pentru o ţară ce nu avea nici unul», ci că imaginează mântuiri colective. Că amestecă istoria cu mistica şi judecata morală şi religioasă cu crima. Drumul către paradis nu poate trece prin infernul sângelui vărsat. Lumea de «aici» şi cea a Împărăţiei Cerului nu pot trăi decât în disjuncţie.
Dacă vrem cu orice preţ să urcăm spre «ideologia» autorului, aş înţelege cartea lui Dinu Pillat ca «ceartă» a acestuia cu mişcarea celor care voiseră să amestece crima în problema mântuirii.“ (Gabriel LIICEANU)

Sursa: http://www.humanitas.ro/

cărți: Meditatii la evanghelii - Olga Greceanu

2010-04-01T13:57:00.002+03:00

O pictoriță vizionară, de înaltă spiritualitate ortodoxă, Olga Greceanu (1890-1978) a fost una dintre cele mai apreciate artiste din perioada interbelică. Pe lângă expozițiile din țară și din străinătate, unde s‑a făcut deosebit de apreciată, prin stilul său neobizantin, Olga Greceanu a pictat biserici, a întocmit un monumental Dicționar creștin ortodox, dăruit în manuscris Patriarhiei Române, a scris cărți de artă și de meditații profund religioase. A fost o ferventă participantă a „Rugului Aprins”, fiind o apropiată a arhimandritului Benedict Ghiuș, căruia i‑a încredințat spre păstrare manuscrisele pe teme biblice. A fost singura femeie care a predicat în biserică cu aprobarea Patriarhului Justinian Marina.

Cum se explică faptul că astăzi marele public şi în special tineretul nu ştiu aproape nimic despre o creatoare cu o activitate atât de importantă, de la dispariţia căreia s‑au împlinit în 2008 doar trei decenii? Încă din timpul vieţii ei, pe măsură ce se instala dominaţia comunistă, Olga Greceanu era împinsă la marginea societăţii, socotită indezirabilă atât prin origine, cât mai ales prin propaganda religioasă deschisă pe care o făcea. Nu a mai fost pomenită în cărţile de istoria artei, volumele scrise de ea au fost dosite, picturile din instituţiile publice – acoperite cu var, iar la conacul ei din comuna Bălteni, judeţul Dâmboviţa, pereţii pictaţi de ea au fost dărâmaţi, iar cărţile, arse. Şi astfel asupra Olgăi Greceanu s‑a aşternut uitarea.

Manuscrisele predicilor, ascunse până azi, sunt puse acum pentru prima oară la dispoziţia cititorilor, înlesnind reconstituirea comunicării orale, care este efemeră. Volumul de faţă aduce la lumină puterea neobişnuită şi talentul Olgăi Greceanu de a interpreta în chip tulburător modern mesajul divin cuprins în Evanghelii.

Format: 17 x 24 cm; 288 p.

ISBN: 978-973-136-171-0

Sursa: http://www.sophia.ro

bloguri: Cumpăna: o viziune ortodoxă despre lume şi viaţă

2010-02-04T15:26:00.001+02:00

Cumpăna: o viziune ortodoxă despre lume şi viaţă

M-am hotărît să improvizez acest blog după ce m-am văzut nevoit să admit că nu aveam cui să împărtăşesc acele lucruri despre care mi se părea că merită să fie cunoscute. O parte din prietenii mei care le-ar citi cu bucurie, nu au timp. Iar cei care au timp nu par să fie cu adevărat interesaţi de ele.

Sigur, cel puţin unele din textele pe care le voi posta aici pot fi publicate „la gazetă”. Problema este că în România de astăzi nu eşti publicat decît dacă eşti partizanul unora sau, cel puţin, adversarul altora. Acest fapt explică în bună parte de ce texte mediocre ajung să fie publicate în publicaţii cu pretenţii în timp ce lucrări substanţiale sunt ignorate doar pentru că au apărut în publicaţii marginale. Valoarea în sine a materialelor publicate şi urmările pe care le-ar putea avea ele pentru vieţile noastre sunt secundare. De altfel, chiar şi atunci cînd această valoare pare să fie preţuită, aceasta se întîmplă doar în măsura în care serveşte la compararea cu valoarea altor materiale, publicate de alţii în alte publicaţii. Nu pledez împotriva ierarhiei valorilor, ci împotriva instrumentalizării acestora. Iar această atitudine îmi pare că este ea însăşi o valoare care merită apărată.

"Neştiinţa, uitarea, şi nepăsarea trîndavă sunt cei trei uriaşi ai celui rău," ne spune Sf. Marcu Ascetul într-o interpretare duhovnicească a confruntării dintre David şi Goliat. Dar asta era pe vremuri, cînd omul se mai împotrivea încă răului. Astăzi însă, cel rău îi poate scuti pe cei trei uriaşi de efort, păstrîndu-i pentru o eventuală, chiar dacă tot mai puţin probabilă, confruntare adevărată. În zilele noastre, cel rău îşi poate permite să-i trimită doar pe cei trei pitici: resemnarea, interesul şi frica. Aceşti pitici se ascund, de regulă, în spatele unor întrebări "realiste" de genul: Ce rost are să te împotriveşti? Oare nu ai putea negocia? Chiar vrei să o încurci? Prin urmare, unul din scopurile acestui blog este acela de a îndemna la rezistenţa împotriva părerii că "jocurile sunt făcute", că "n-are rost să te lupţi cu morile de vînt," că "nimănui nu-i pasă" şi că "pînă la urmă trebuie să intri în sistem", altfel "n-o vei scoate la capăt" şi "s-ar putea chiar să ai necazuri". Trebuie să taci şi să-ţi vezi de treabă, aceasta este filozofia omului care nu vrea decît să supravieţuiască. Fiind astfel, după cum o explică un remarcabil analist canadian, tot atît de mort precum cei patruzeci de pasageri ai autobuzului care au coborît la prima staţie atunci cînd flamandul Guido Demoor a început să fie bătut de golanii cărora le făcuse observaţie. Guido Demoor a murit în acea bătaie. Avea 54 de ani, era căsătorit şi tatăl a doi copii.[1]

Întîmplarea îmi confirmă convingerea că lumea nu va pieri din cauza unei catastrofe nucleare sau a unei calamităţi de proporţii cosmice, şi cu atît mai puţin datorită unei disfuncţionalităţi de sistem, cum crede dl. Andrei Pleşu[2], ci pentru că, odată confruntaţi cu răul, o parte din oameni a preferat să coboare la prima staţie iar cealaltă şi-a continuat călătoria prefăcîndu-se că doarme.

Mă voi strădui ca textele postate pe acest blog să rămînă fidele emblemei alese. De ce "cumpăna"? Fiindcă astăzi, mai mult decît oricînd, avem nevoie de o bună cumpănire între om şi Dumnezeu, între văzute şi nevăzute, istorie şi veşnicie, trup şi duh, "eu" şi "tu", vechi şi nou, între Apus şi Răsărit. Această cumpănire nu este definită de un text anume, ci de un om anume, de omul cumpănit. Lumea de astăzi are oroare de omul cumpănit, nu atît datorită valorilor pe care le afirmă, ci datorită lucrului care îl face să fie cumpănit şi să urmeze anumite valori şi nu altele. Omul cumpănit este detestat datorită cumpenei sale. Dacă pînă în anii ’90, omul cumpănit era pur şi simplu lichidat, din ’90 încoace omul cumpănit a fost expus unui experiment tenace de descumpănire. S-a încercat şi se încearcă să-i fie sustrasă cumpăna prin înlocuirea ei cu dilema, iar omului cumpănit îi este opus idealul omului cu dileme. Spre deosebire de omul cu dileme, omul cumpănit ştie că există lucruri trebuincioase, netrebuincioase şi netrebnice. Tocmai de aceea, omul cumpănit stă în cumpănă: pentru a deosebi între bine şi rău, între adevăr şi minciună, între frumos şi urît. Între lucrurile neînsemnate şi cele însemnate, adică cele care trag (greu) în cumpănă. A fi cumpănit înseamnă a judeca bine, a deosebi între cele care sînt bune, frumoase, adevărate şi cele care doar par bune, frumoase, adevărate. Înseamnă mai ales, cum ne aminteşte cartea lui Daniel, a judeca între cele care sînt cu adevărat şi cele "uşoare", atît de uşoare încît nici nu sînt propriu-zis, ci doar par că sînt (Daniel 5, 25). Omul s-a des-cumpănit atunci cînd s-a întins spre cele de sub Dumnezeu. Căderea este o descumpănire, o pierdere a stării fireşti în care omul a fost pus de Creator: la hotarul dintre create şi necreate, dintre văzute şi nevăzute, dintre inteligibile şi sensibile. O dată cu descumpănirea omului, lumea întreagă şi-a pierdut cumpăna. A-ţi pierde cumpătul înseamnă a-ţi pierde greutatea, măsura; cel care-şi pierde cumpătul nu mai poate ţine lucrurile în cumpănă, ci ajunge în schimb să fie tras de lucruri în toate părţile. Cumpăna este în om. El trebuie să se facă cumpănă. Omul cumpănit nu este cel care alege între două excese, nu este omul "ponderat", "moderat", "chibzuit". Omul se cumpăneşte pe cruce. Crucea intră în om prin Taina Botezului. Omul cumpănit este creştinul, un descoperitor al Crucii.

NOTE:

[1] Mark Steyn, America alone: the end of the world as we know it, Regnery Publishing, 2006, pp. 34-35. Crima s-a petrecut în iunie 2006 în Antwerp, unul din marile oraşe ale civilizatei Belgii.

[2] A. Pleşu, "Despre bucurie în Est şi în Vest", Dilema veche, nr. 267, 27 martie 2009 (http://www.dilemaveche.ro/index.php?nr=267&cmd=articol&id=10294).

Sursa: http://cumpana-o-viziune-ortodoxa.blogspot.com/

articole: Serial - Sfintii inchisorilor Preotul Dumitru Iliescu Palanca si organizatia 'Vlad Tepes'

2010-02-04T15:11:00.009+02:00

de Cezarina Barzoi, Ionut Baias

Copilaria

Dumitru Iliescu s-a nascut in octombrie 1903, in satul Palanca din jud Valcea. Parintii sai erau oameni simpli, agricultori care isi castigau existenta cu truda bratelor. Tanarul Dumitru urmeaza clasele primare la scoala din comuna Nemoiu de care apartinea satul sau. Pentru clasele secundare paraseste casa parinteasca pentru a merge sa studieze la Dragasani.

Descoperind chemarea lui Dumnezeu, se inscrie in 1922 la Seminarul Sfantul Nicolae din Ramnicu Valcea, pe care il termina in 1928.

La varsta de 25 ani se casatoreste cu Iosefina, fiind hirotonit preot in decembrie 1928. Parintele Dumitru Iliescu primeste un post intr-o parohie din Oltenita. In amintirea satului sau natal, adauga numelui sau de familie inca o componenta, numindu-se Dumitru Iliescu-Palanca.

La parohia Oltenita

In Oltenita, gasind biserica daramata, parintele Dumitru va construi o biserica noua pe temelia celei vechi, inconjurand-o de o livada, si va amenaja si cimitirul vechi aflat in vecinatatea ei.

In 1935, tot prin efortul vrednicului preot, se inalta Caminul cultural Sfantul Nicolae, in cadrul caruia avea sa functioneze o biblioteca bogata in volume; in sala de festivitati se organizau saptamanal conferinte si serbari traditionale, in scurt timp find antrenati in activitati si tinerii din parohie.

Datorita meritelor sale este ales consilier in cadrul primariei, pledand pentru racordarea comunei la reteaua de electricitate si face demersuri pentru deschiderea unui dispensar, care, initial, functioneaza in doua camere ale Caminului cultural, apoi in urma repetatelor interventii la conducerea comunei obtine transferarea dispensarului in noul sediu al Primariei.

In afara realizarilor materiale, parintele Iliescu - prin harul sau si cu iubire de oameni - a reusit sa-i determine pe enoriasi sa se apropie de Dumnezeu si sa lase in urma pacatele; prin rugaciuni si sfat duhovnicesc i-a determinat pe cei ce traiau in pacat sa se casatoreasca, pe cei cu patima alcoolului sa nu mai intre in carciumi iar pe tineri sa traiasca in Biserica si sa se ingrijeasca de suflet.

In acelasi timp, a avut o bogata activitate didactica: a predat religia la scoala primara si in cateva licee si a organizat cursuri de religie pentru adulti, care veneau sa-l asculte in numar din ce in ce mai mare.

Cariera in teologie

Chiar daca terminase Seminarul Teologic in 1928, facultatea o frecventeaza intre anii 1932-1936 la Chisinau, luand examenul de licenta “magna cum laude”, avand mare inclinatie catre studiul teologic. Urmeaza cu success si Seminarul Pedagogic de la Iasi. In anul 1938 este numit director si sef de catedra la Seminarul Curtea de Arges.

Dorind sa se dedice in totalitate tinerilor care se pregateau pentru o viata curat ortodoxa, se muta la Curtea de Arges in primele zile ale anului 1939.

Spre sfarsitul lunii ianuarie 1939 sufera prima arestare in cadrul prigoanei carliste indreptata asupra legionarior. Este anchetat de Siguranta, se fac perchezitii la domiciliu si la seminar. Siguranta il elibereaza dupa o scurta perioada, dar este inlocuit din functia pe care o detinea si din postul de profesor; i se ofera, totusi, „posibilitatea” de a functiona ca suplinitor.

Urmarit de Siguranta si boicotat in actiunile sale, decide sa plece din Curtea de Arges, instalandu-se la Seminarul de la Cernica, unde va preda pana in toamna lui 1940. Inca de la eliberarea sa din iarna 1939 a cerut sa fie repartizat inapoi in parohia pe care o slujise, Oltenita, sau oriunde s-ar fi gasit un post vacant, dar cererea i-a fost respinsa.

Stavropoleos

La 6 septembrie 1940 Romania devenea Stat National Legionar. Abia in noile conditii, teologul Liviu Stan, consilier in Ministerul Cultelor, a intervenit pentru acordarea unei parohii vacante pentru parintele Iliescu Palanca. Astfel, parintele este trimis la parohia Stavropoleos, fosta manastire cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, care nu mai functionase de 40 ani.

Intregul ansamblu manastiresc era in ruina, biserica era plina de bucatile de pictura desprinse, curtea plina de pietre funerare sparte si coloane cazute.

Cu ajutor din partea Arhiepiscopiei Bucurestilor si din partea Comisiei Monumentelor Istorice si contand pe sprijinul epitropului Octavian Dobrin, parintele Iliescu Palanca va restaura biserica, transformand-o intr-unul din monumentele cele mai frumoase si mai vizitate ale Bucurestiului.

Pe 6 decembrie 1940 Stavropoleos este redeschisa oficial, in cadrul unei slujbe de tarnosire la care a participat un sobor mare de preoti, in frunte cu mitropolitul Gurie Grosu.

Arestarile

Dupa lovitura de stat data de generalul Antonescu in ianuarie 1941, incepe din nou progonirea legionarilor. In decembrie 1942 parintele Dumitru este arestat si internat in lagarul de la Manastirea Tismana, impreuna cu alti legionari, ca parintele Ion Ghindea sau parintele Ilie Imbrescu. Va fi eliberat dupa o luna, fiind insa supravegheat atent.

S-a reintors la Stavropoleos unde a amenajat o gradina cu flori si arbusti, a facut reparatii la acoperisul casei parohiale (unde locuia impreuna cu sotia si fiul sau, Paul).

A mai fost arestat, pentru perioade scurte, in 1944 si 1945, in cadrul prigoanei comuniste asupra legionarilor. Intre anii 1944-1946 este profesor la Seminarul Central, iar in 1948 primeste rangul de iconom stavrofor pentru meritoasele sale realizari.

Miscarea de Rezistenta Vlad Tepes II

Dupa intrarea trupelor sovietice in Romania, iubitorii de neam si cruce s-au organizat in diverse grupari de rezistenta. Una dintre aceste grupari, ce actiona in Bucuresti, Bacau si Roman era organizatia Vlad Tepes II, aflata sub conducerea lui Gheorghe Popescu Valcea.

Popescu Valcea era director in Ministerul Cultelor si il cunoscuse pe Iliescu-Palanca la Seminarul din Ramnicu Valcea, unde fusesera colegi. In primavera lui 1948 ii propune parohului de la Stavropoleos sa intre in organizatia Vlad Tepes II pentru a primi juramintele luptatorilor si pentru a difuza materialele de propaganda ale rezistentei. Parintele Dumitru se implica activ in rezistenta.

Jurmaintele luptatorilor se depuneau in altarul bisericii Stavropoleos cu mana pe Evanghelie.

In mai 1948 este arestat impreuna cu „lotul Vlad Tepes”, in total 24 persoane, din care majoritatea lucrau la Ministerul Cultelor, unde se si multiplicau manifestele. Urmeaza o ancheta dura, apoi procesul in iulie 1948 in care condamnarile cele mai mari le primesc Parintele Iliescu Palanca si Popescu Valcea: ambii 20 ani munca silnica si 10 ani degraderea civica

Inchisorile

Urmeaza apoi sirul temnitelor politice: in 1948 la Vacaresti si Jilava; la coloniile de munca Baia Sprie si Valea Nistrului intre 1951-1954. Pr. Nicolae Grebenea si-l aminteste in paginile cartii sale Amintiri din intuneric:

La aceasta mina am dat si de sapte preoti. Printre ei era si Dumitru Iliescu-Palanca, protopop onorific, traducator al predicilor lui Ilie Miniat. La cateva luni dupa sosire, care s-a facut in august 1951, am fost dat sa lucrez cu dansul. Era preot in Bucuresti la Bisericuta, ca o bijuterie, Stavropoleos. Il vazusem in lagar, in reverenda, o frumusete.

[...] Acum lucram impreuna numai noi doi. Avea multa incredere in sine. Mi-a marturisit planurile sale:
- Vom iesi in curand din temnita. Comunismul va cadea, iar americanii vor domina lumea dupa caderea comunismului. Romania va fi atunci o tara libera si Biserica noastra va iesi de sub jugul actual. [...]

Urmeaza: temnita Aiudului in 1954, inchisoarea de la Lugoj, tot in 1954; apoi iar este adus la Aiud; mutat la Gherla in 1956 si, in cele din urma, la Salcia.

Colonia de munca Salcia

Parintele Dumitru trecuse prin multe pedepse, batai si zile de izolare datorita comportamentului sau “neadecvat” din timpul detentiei: detinea obiecte nepermise, vorbea in franceza cu ceilalti detinuti, iar dupa ora stingerii oficia slujbe religioase (suparator, pentrui comunisti!).

Din cauza TBC-ului si celorlalte boli capatate in timpul detentiei de pana atunci, este adus in anul 1962, la Salcia - lagarul central pentru coloniile de munca din Balta Brailei.

Cei aproximativ 1500 de oameni de acolo erau impartiti in 15 divizii. Parintele Iliescu Palanca facea partea din divizia 6, „dizivia preotilor”. Munca in colonie era dificila: se lucra la camp, la porumb, sau in balta, la trestie, sau la construirea digului; normele erau uriase iar puterile condamnatilor minime.

Intr-un astfel de ritm nimicitor, boala parintelui Dumitru s-a agravat, iar in 17 martie 1963 sufletul sau a plecat din baraca de lemn de la Salcia. Trupul sau a fost aruncat in gropile de la Agaua, o comuna din apropierea Salciei, in marginea careia erau inmormantati detinutii morti fara cruce si fara slujba. Medicul a constatat ca suferise de TBC pulmonar, criza hepatica si hepatita epidemica.

Pentru vesnicie la Stavropoleos

Trupul parintelui a fost deshumat prin grija familiei la 10-15 ani de la moartea sa - cu ajutorul lui Dumnezeu, mormantul sau a fost identificat, si a fost adus intr-un cimitir bucurestean.

In 1999, la implinirea a 275 de ani de la construirea Manastirii Stavropoles, s-au deshumat osemintele ctitorilor si au fost reinhumate impreuna cu ale doi fosti parohi, pr.Dumitru Iliescu Palanca si Ion Lancrajan.

O cruce vehe de piatra ii strajuieste vesnica odihna in incinta Manastirii Stavropoleos (foto alaturat). Pe casa parohiala a fost asezata o placa comemorativa, ce aduce la cunostinta trecatorilor numele unui sfant al temnitelor.

Dupa revolutie, in satul Agaua a sosit un preot care, dedicandu-se obstii sale, a inteles ca are in grija si imensa groapa comuna in care a fost aruncati peste 3.000 de detinuti politici. Din modeste resurse personale si fara a beneficia de vreun ajutor consistent, parintele Viorel Rosu a ridicat un monument in memoria celor doborati de munca si boli la Salcia.

Sursa: http://www.hotnews.ro/

cărți: Icoana noilor martiri ai pamantului romanesc

2010-02-04T15:01:00.004+02:00

Icoana noilor martiri ai pamantului romanesc Editura: Bonifaciu
Format 21.5x32 cm
200 planse color

Marturisitori romani din secolul XX

Acest album incearca sa infatiseze, in imagini de sinaxar, franturi de patimiri din lagarele si inchisorile romanesti, insotite de textele corespunzatoare care le-au inspirat, asa cum au fost scrise de supravietuitori.

Sursa: http://www.librariasophia.ro/

articole: Parintele Ioan Iovan de la Recea

2010-02-04T12:28:00.004+02:00

Parintele Ioan Iovan de la Recea

Cea mai cunoscuta personalitate duhovniceasca din spatiul spiritual muresean este Parintele Arhimandrit Ioan Iovan de la Manastirea Recea. Am spus "de la Recea", pentru ca aici isi incununeaza venerabilul duhovnic misiunea, dupa o lunga perioada de necazuri si bucurii, de incercari si biruinte, daca ar fi sa pomenim doar faptul ca a facut parte din pleiada preotilor chinuiti in inchisorile comuniste pentru credinta lor.

S-a nascut pe 26 iunie 1922 in Husasau de Cris, jud.Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan si al preotesei Maria. Ne dam seama ca a crescut intr-un mediu spiritual sanatos, punandu-se temelie pentru ceea ce va deveni mai tarziu. A facut scoala primara in sat, liceul in Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. In 1946 si-a sustinut teza de licenta, intitulata "Sfanta Euharistie si viata mistica", la Facultatea de Teologie din Sibiu. In 1947 a inceput doctoratul in teologie. Ravnind dupa daruirea totala in slujba Domnului, va fi calugarit in Manastirea Sihastru de catre Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, in 1948, diacon si in 1949 ieromonah, pentru Manastirea Vladimiresti. L-a hirotonit, cu binecuvantarea necesara, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de bastina, dar si omul caruia i se asemana prin ravna pentru Biserica si intransigenta fata de puterea comunista ce se instala. Aceasta atitudine, episcopul Nicolae Popovici a platit-o cu inlaturarea din scaun si moartea in conditii umile, iar Parintele Ioan cu temnita.

In cei sapte ani de slujire la Vladimiresti a militat pentru o viata duhovniceasca intensa, intemeiata pe deasa impartasanie. Facea lucrul acesta intemeiat pe Scriptura si Traditie, desi unii l-au rastalmacit, iar altii l-au implinit fara discernamant.

Afluenta mare a credinciosilor la Manastirea Vladimiresti si miscarea duhovniceasca ce se nastea in jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca si tinta diminuarea fenomenului religios. Asa au inceput sicanarile. Se facea propaganda impotriva pelerinajelor la manastiri, erau persiflate actele de pietate a credinciosilor, erau restranse drepturile si libertatile religioase.

In aceste conditii, Parintele Ioan, fire darza, a scris un memoriu in care spunea, printre altele: "partidul are reprezentanti in Biserica pe domnii imputerniciti. Bisericii de ce nu i se acorda dreptul de a merge prin scoli si in cazarmi, unde, sub masca atacarii misticismului, se neaga credinta in Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului si metoda ideologica in R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfida de prigoana religioasa".

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Parintelui Ioan si caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o ancheta dusa la Securitatea din Galati. Procesul s-a judecat si sentinta de condamnare la moarte, data in prima instanta, s-a comutat in condamnare pe viata. A executat noua ani si jumatate, pana in 1964, cand au fost amnistiati detinutii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, imbolnavit grav la Galati, este dus la Vacaresti. Si aici, ca si la Galati, oficia tainic Sfanta Liturghie. Potirul era o cutiuta de ebonita, iar vinul se aducea in sticlute de vin tonic. De la Vacaresti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Urmatorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul sau comandant Goiciu. Iar apoi detinutii cei mai "periculosi", dupa evenimentele din Ungaria, au fost transferati la Aiud. Se ducea aici, ca si-n alte inchisori, o campanie asidua de "reeducare", folosindu-se mijloace de presiune psihice si fizice. Cei care datorita torturilor cedau psihic si fizic si se reeducau", lepadandu-se formal de convingerile lor, aveau anumite inlesniri. Parintele loan n-a cedat. A ramas ferm pana la capat.

Comandantul Craciun, printre alte mijloace de "reeducare", le citea recalcitrantilor declaratiile celor ce s-au "reeducat". Nici aceia nu pot fi judecati. Numai cine a trecut prin teroarea inchisorilor comuniste stie ce-a fost acolo. Iar culmea obrazniciei a fost ca l-a provocat pe Parintele loan sa citeasca din "Biblia hazlie". Bineinteles ca n-a facut lucrul acesta. Urmarea a fost ca l-a transferat la "zarea", cel mai teribil loc de chin din inchisoarea din Aiud. Aceasta sectie a inchisorii era un loc de exterminare lenta, cu celule mici, intunecate si umede.

Printre alte personalitati duhovnicesti din tara, la Aiud 1-a intalnit pe Parintele Dumitru Staniloae, teologul nostru mare. "Privindu-l imbracat in pantaloni scurti de zeghe, la statura lui impozanta, nu-ti trebuia alt exemplu de batjocorire si de umilire a varfurilor intelectualitatii romanesti de catre regimul comunist". Dumnezeu l-a tinut pe Parintele loan in viata, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-si domiciliul in Bucuresti, pentru a nu le crea probleme celor apropiati. In aceasta perioada framantata, si de tinere sub observare de catre Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareta Cristina. In 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat inalt Prea Sfintitului Mitropolit Antonie Plamadeala, pe atunci secretar al Sfantului j Sinod, care l-a prezentat Sfantului Sinod si l-a sustinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Manastirea Cernica sr alti doisprezece ani la Manastirea Plumbuita din Bucuresti. Acolo l-a gasit libertatea pe care Dumnezeu ne-a daruit-o prin jertfa tinerilor martiri in 1989.

In anul 1991, intamplator, l-am intalnit la Patriarhie pe Parintele Ioan si vazand ca doreste sa inceapa o lucrare duhovniceasca si misionara, l-am invitat sa faca o manastire in eparhia noastra. A acceptat, impreuna cu dansul a venit si Maica Stareta Cristina Chichernea.

I-am indemnat sa mearga la Recea, judetul Mures, unde Parintele Ioan Lazar, parohul satului, ridicase o bisericuta si o cladire. Cei doi le-au definitivat si manastirea si-a inceput, activitatea. In 1992 s-a construit un altar de vara si o clopotnita. In 1993 a inceput construirea cetatii manastiresti propriu-zise, iar in 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de manastire consta in faptul ca toata pictura este in mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei Petru al VII-lea dimpreuna cu Prea Fericitul Parintele nostru Patriarh Teoctist au sfintit biserica manastirii, inconjurati de multi ierarhi si preoti, si peste douazeci de mii de credinciosi.

Lucrarea duhovniceasca desfasurata aici de Parintele Ioan este una buna. Bun e si contextul in care se afla, departe de Vladimiresti, si concursul pe care il da atat stareta, cat si Parintele Profesor Ilie Moldovan.

Nadajduim ca apusul vietii lui va fi incununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine facut si cu o obste puternic angajata in trairea voturilor monahale si in slujire.

Parintele Ioan Iovan de la Recea - Calugar darz, statornic si anticomunist

Am creionat, anterior, viata Parintelui Ioan Iovan, folosindu-ma de biografia ce i-a facut-o Maica Stareta Cristina si din relatarile pe care le-am auzit eu insumi. Iata ca de data aceasta am la indemana si dosarul de cercetare penala pe care l-a intocmit organul de represiune comunist, atunci cand a fost intemnitat. Darzenia si statornicia l-au insotit pe Parintele loan in toate imprejurarile, inclusiv in timpul anchetei. Voi scoate in relief cateva episoade.

La interogatoriul din 15 iunie 1955, este intrebat: "Ce activitate dusmanoasa regimului ai desfasurat dumneata, incepand de cand, si cu cine?" Raspunsul vine ferm si categoric: "in luna martie 1945, pe cand ma aflam student la Institutul de Teologie din Cluj, a avut loc in sala de festivitati a caminului studentilor o conferinta, al carei organizator am fost eu. Conferinta a avut loc cu ocazia implinirii a 25 de ani de la infiintarea societatii studentesti "Credinta Ortodoxa", al carei presedinte eram eu. in calitate de presedinte al asociatiei, am tinut cu acea ocazie un discurs, prin care combateam ideile comuniste, aratand celorlalti studenti, care erau in sala, pericolul intunericului necredintei si ateismului... In anul 1946, in preajma alegerilor, pe cand calatoream cu trenul de la Oradea la Cluj, venind de la parintii mei care locuiau in comuna Osorhei, satul Fughin, plasa Oradea in tren, in apropiere de Cluj, m-am manifestai impotriva comunismului, manifestari care, de altfel, erau strict legate de pozitia mea dusmanoasa fata de regim si de masurile luate la acea data. Discutiile erau adresate unor calatori... Ajungand la Cluj, am fost arestat, iar dupa cateva zile de cercetari, am fost pus in libertate." S-a manifestat ca vrajmas al sistemului de cate ori a avut ocazia, inclusiv in liceul "Gheorghe Baritiu" din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Dar curaj si mai mare a dovedit ajutandu-i pe luptatorii anticomunisti fugiti prin munti. Se stie ca o seama de idealisti temerari credeau ca vor putea infrange sistemul diabolic si represiv organizandu-se prin munti. Inclusiv o seama de calugari si preoti s-au retras prin munti, fiind urmariti de securitatea comunista.

Unul dintre fugari era Lupes Ion. La confruntarea ce i-a fost facuta cu Parintele loan, dupa ancheta, a recunoscut ca " la Manastirea Vladimiresti am fost de doua ori, prima oara la 15 august 1954 si a doua oara la 27 august 1954... I-am spus Parintelui loan ca traiesc prin munti impreuna cu alti fugari si dupa aceea Parintele loan m-a impartasit... M-a intrebat daca am alimente, bani si acte, eu raspunzandu-i ca nu am nici alimente, nici bani Si nici acte. S-a dus in altar, de unde mi-a adus 300 de lei... Dupa ce mi-a dat banii Parintele loan mi-a spus ca ducandu-ma inapoi sa nu ne pierdem curajul, deoarece stateam in munti. De asemenea, mi-a spus ca dansul urmeaza sa fie caterisit, iar prin predicile pe care le tine vorbeste oamenilor sa duca actiuni impotriva comunismului." Lupes insa a si impuscat, probabil ca in legitima aparare, oameni din organele represive ale sistemului. Din punct de vedere moral acest aspect al luptei lui poate provoca discutii.

Un alt fugar era calugar, si-l chema Teodosie. L-a cunoscut, fiindu-i recomandat de catre parintele Gherasim. "A revenit calugarul Teodosie in vara anului 1952, relateaza Parintele Ioan, si am fost chemat de parintele Gherasim in chilia lui, spunandu-mi ca e la el parintele Teodosie, ca e imbracat civil si ca vrea sa vorbeasca ceva numai cu mine. Am intrat in chilia parintelui Gherasim si iesind parintele Gherasim, am ramas numai eu cu Teodosie... Mi-a spus sa nu ma surprinda faptul ca este imbracat civil, deoarece el este fugar si traieste undeva prin Muntii Vrancei, nespunandu-mi unde anume, cerandu-mi cu aceasta ocazie ceva incaltaminte si in acelasi timp si bani... I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei si cca. 200 lei." Este de remarcat un lucru: n-au putut scoate de la Parintele Ioan nici cu cine petrecea Teodosie prin munti, nici ce a discutat cu Gherasim dupa plecarea lui.

In timpul anchetei a fost intrebat si despre alti doi mari duhovnici ai Romaniei: Parintele Ilie Cleopa si Parintele Arsenie Papacioc. "Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis cand, spune Parintele Ioan, a venit la Manastirea Vladimiresti, unde ma aflam ca preot, Parintele Ilie Cleopa, in acea perioada staretul Manastirii de calugari Slatina, insotit fiind de catre Parintele Arsenie Papacioc. "Inainte de a-i intalni personal a auzit de faima lor: "Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult inainte de a-l cunosste personal, respectiv atunci cand a venit la Manastirea Vladimiresti, pentru faptul ca staretul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenta in randurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a facut ca atunci cand acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic - unde lucra ca sculptor - dovedi ca e cunoscut de catre multe persoane dedicate monahismului. Astfel am auzit si eu despre acestia... "

Au trecut pe la Vladimiresti si alti barbati vestiti, unii dintre ei legionari, toti cu sentimente potrivnice regimului totalitar ce se instala. Venirea acestor "elemente dusmanoase" la Vladimiresti: "a fost posibila in urma faptului ca intregul personal, in frunte cu conducerea Manastirii Vladimiresti, respectiv subsemnatul Iovan Silviu Corneliu, stareta Veronica, secretara Mihaela, precum si calugaritele Teodosia, Fevronia, Tiberiada si Epiharia, am creat o atmosfera nationala si potrivnica comunismului... Pe unii dintre acestia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, incaltaminte, etc. Prin predicile pe care le tinem imi exprimam dusmania impotriva comunismului si sub aceasta forma atacam regimul democrat dintara."

Pe 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti, sub presedintia maiorului Branovici Ion, in sentinta nr.1655 va afirma faptul ca "Iovan Corneliu Silviu, preot la Manastirea din Tudor Vladimirescu, si-a manifestat ostilitatea sa fata de regim prin predicile si cuvantarile pe carele tinea..., fie in mod fatis, fie folosind cuvinte cu doua intelesuri..., a intreprins acte de favorizare pentru banditii Lupes Ion si Ghita Pais, desi cunostea actele teroriste savarsite de acestia... a favorizat intreaga activitate a calugaritei legionare Iordache Mihaela " si ca urmare cu unanimitate de voturi il condamna pe lovan Silviu Corneliu la munca silnica pe viata, pentru favorizare la crima de acte de teroare.., confisca in intregime averea" Au urmat inchisorile. Si acolo Parintele Ioan lovan a facut misiune. Dumnezeu l-a tinut si n-a pierit in inchisoare, pentru ca avea un plan cu el. Dar si in inchisoare a ramas darz. De aceea comandantul Penitenciarului din Aiud, in caracterizarea pe care i-o face, spune ca a avut o comportare "rea": "in timpul detinerii in penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizand un numar de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neincadrare in program, detinere de obiecte nepermise, a cantat cantece religioase in camera, influentand si pe ceilalti detinuti din camera sa cante".

Turnatorie, de inalta clasa, in inchisoare

Parintele Ioan Iovan a facut misiune si in temnita. A slujit, a impartasit, a invatat, a mangaiat si a ajutat. Un lucru poate ca nu-l banuia parintele: acela ca informatorii ii monitorizau toate actiunile si-l turnau. Avea parintele Ioan prieteni si printre militienii ce-l pazeau. Acestia ii faceau mici servicii, crezand ca sunt strict confidentiale. Informatorii insa inregistrau toate aceste amanunte si le transmiteau mai departe.

Taraianu de pilda, pe care Parintele il credea un confident onest, era foarte precis si ravnitor in rapoartele pe care le facea. Cand pe 14 iulie 1955 Parintele Ioan a fost anchetat de trei colonei si confruntat cu sora vitrega a lui Lupes Ion, dupa ceasuri lungi de chin, a simtit nevoia sa discute cu Taraianu. I-a relatat acestuia cu amanuntul discutiile de la ancheta. "De ce parinte, l-a intrebat anchetatorul, te mentii pe pozitia aceasta si nu vrei sa declari tot? In unele ai recunoscut tot, altele pe jumatate, iar unele deloc; altii, cand au vazut ca au gresit, au recunoscut tot si au cautat si se indrepte, dar dumneata tot dusman vrei sa, ramai. " Sa nu-i lase in nedumerire Parintele e-a spus " ca ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el pana va muri si nimic pe lume nu va putea face sa dispara aceasta, iar taina marturisirii nu o va divulga pentru nimic in lume.

In ce priveste secretul spovedaniei Taraianu a mai adaugat un lucru: Parintele Ioan "recunoaste ca a gresit in fata legii prin faptele care le-a facut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie sa faca ceea ce a facut; iar in ce priveste taina marturisirii, chiar daca ar fi pus sa semneze declaratie pentru pedeapsa capitala, de divulgat nu va divulga nimic." Anchetatorii ar fi dorit sa afle amanunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Parintele. Ori, Parintele era categoric.

Parintele avea prieteni si printre gardieni. Un asemenea prieten ii era sergentul Gheorghe. Vorbeau indelung. Numai ca Taraianu in rapoartele sale prindea convorbirile. Asa aflam ca " in seara zilei de 13 iulie 1955, dupa ora 22, dupa ce a luat in primire serviciul, domnul sergent a stat de vorba prin vizeta cu Parintele Ioan. Parintele l-a intrebat: - Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar sotia si Mihaita, copilul? Cand am sa fiu liber, am sa vin sa-l binecuvintez. Frate Gheorghe, mai am o rugaminte la tine. Vezi cum poti face ca sa-i dai parintelui Gherasim niste impartasanie, ca si dansul saracul e grav bolnav. I se baga aer in plamani. Aceasta impartasanie - pentru el ca preot - foloseste mult. Asa ca, te rog, fa cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poti, si cand e momentul. Eu iti spun acestea pentru ca am incredere in tine, si de aceea ti-am spus pentru ce suntem aici, si ce ma intreaba la ancheta. Cand vom scapa de aici si vom fi liberi... te vom ajutasi noi cum ne-ai ajutat tu aici. "

De fapt pe 21 iunie 1955 Parintele Ioan il sfatuise pe Gheorghe "sa nu mai stea in Securitate, ca omul pe pamant nu-i fericit, ci sa-si pregateasca un trai mai bun, cat traieste pe pamant, pentru lumea cealalta care e vesnica." Sergentul 1-a aprobat intru totul spunandu-i "ca el a fost fortat sa se incadreze in Securitate, dupa ce si-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l intrebase de ce e credincios, lucrul urmator: "dumneavoastra nu credeti in Dumnezeu ca aveti doua stele pe umar; dar eu chiar daca o sa le am, tot voi crede"."

Ce solidaritate sfanta se putea realiza intre unii gardieni si detinuti! Discutia s-a incheiat asa: "Parintele i-a mai spus domnului sergent ca a fost scos la ancheta si ca acestia vor sa-l faca legionar, ceea ce nu e adevarat; dupa aceea i-a dat noapte buna si s-a culcat, fara sa mai stea de vorba cu domnul sergent, pana a iesit din serviciu. "In ravna sa de a-i impartasi pe detinuti Parintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.

Taraianu a aflat de la Parintele Ioan si alte lucruri, mult mai duhovnicesti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pilda unele minuni pe care le-a facut Dumnezeu la Manastirea Vladimiresti. "In anul 1946 obstea nu mai avea ce sa manance si a venit o sora si i-a spus maicii Veronica: "Maica, nu mai avem ce manca". Si i-a spus maica: "du-te si roaga-te la Maica Domnului sa ne dea". Si atunci au cazut amandoua in genunchi si s-au rugat. Si iata ca a aparut un car incarcat cu saci de faina, de grau si de porumb, adus de un cetatean din Vladimiresti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: "luati acestea ca, decat sa le dau lor, ca il aveam ascuns, mai "ine donez manastirii" ". Pentru Maica Veronica, care pana atunci nu deviase in credinta si-n morala, Parintele Ioan avea un respect aparte, "Mi-a spus, relateaza Taraianu, ca pe cand era diacon, a plecat cu maica Veronica la Manastirea Miclauseni de langa Roman. Aceasta manastire urma sa fie desfiintata si el cu maica Veronica au trimis mai multe calugarite, numai sa nu fie desfiintata manastirea. Acum aceasta manastire nu mai este, a ramas doar biserica, manastirea devenind depozit de munitii. Atunci cand au fost acolo, era un sicriu cu moastele a mai multor sfinti, printre care si a Sfantului Mina. Maica Veronica s-a rugat si din acele oase a inceput sa curga Sfantul Mir, cu care s-au uns pe fata si pe ochi. "

Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunostinta, la un moment dat, ca in celulele Internelor este si maica Veronica. Si tot prin el, atat Veronicai cat si altora, le trimetea biletele si Sfanta Cuminecatura. "in ziua de 26 iunie 1955, raporteaza Taraianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizeta: Frate Gheorghe, nici nu stii ce fericit sunt ca mi-ai adus vestea ca maica Veronica si celelalte sunt aici tocmai in ziua mea de nastere, ca azi implinesc 33 de ani..." Sergentul Gheorgheducea mesajele Parintelui Ioan si unei nepoate, care tinea legatura cu Manastirea Vladimiresti si cu Parintele Gherasim, celalalt duhovnic al manastirii. Mai apoi si Gherasim a fost arestat. Toate acestea se faceau in mare "taina", numai ca "taina", prin Taraianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.

Cand a fost caterisit, sub presiune politica, Parintele Ioan nu voia ca si cei apropiati sa sufere. in raportul lui Taraianu este mentionat si acest amanunt: "in luna ianuarie l-a chemat pe tatal sau, care a venit cu un frate, si le-a spus: Tata, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preotie... si acum ma astept sa fiu arestat, si in urma memoriului pe care l-am Jacut si i-am dat drumul. Asa ca voi, daca ma aresteaza pe mine, o sa fiti cercetati. Sa va duceti acasa si controlati biblioteca si casa, ca sa nu gaseasca ei ceva. De mine declarati ca nu stiti nimic, de cand am fost facut calugar..."

In discutiile din celula a fost amintit si cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a carui caterisire sinodul a ridicat-o dupa 1989. "Mi-a spus, raporteaza Taraianu despre convorbirea cu Parintele Ioan, ca acesti preoti care l-au caterisit pe el, l-au caterisit si pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion... care in prezent se afla in Franta la o manastire catolica si ca acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din strainatate... "

Isi amintea cu drag Parintele Ioan de prietenii din Cluj: "Printre altele mi-a spus ca a avut la Cluj un prieten bun... iar in 1946 acesta a fost seful rebeliunii studentilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte si preotul lovan, motivand aceasta prin aceea ca pe atunci era tanar si cu elan si, fiind si un nationalist infocat, trebuia sa ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul ca e sustinut de Patriarh, si un cuvant sa spuna acesta si ar fi imediat arestat... In prezent acesta s-a calugarit si e diacon si bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu... ".

Daca discutiile acestea aveau loc in celulele Ministerului de Interne din Bucuresti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. "In timpul discutiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galati cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeste Leonida Plamadeala, iar numele calugaresc este Antonie. Facea parte din obstea Manastirii Slatina... Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci calugar la Slatina, iar mai apoi arestat. "Vedenia" amintita probabil ca e cea cu Ilie, Enoh si Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, dupa maica Veronica, sa se pogoare in 1955 si sa puna capat sistemului totalitar. Si Parintele Ioan Iovan are astazi un punct de vedere realist si duhovnicesc fata de toate "vedeniile" de la Vladimiresti.

Parintele Ioan Iovan era un bun si altruist camarad. Cand a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, ca si Parintele Gherasim e arestat, i-a transmis sa nu recunoasca nimic, pentru ca ia totul asupra sa. Era vorba de cazul calugarului fugar Teodosie, pe care-l intalnea Si-l ajuta Parintele Ioan in chilia lui Gherasim.

In relatii apropiate era si cu Parintele Dumitru Fecioru. " Cam pe la miezul noptii, raporteaza Taraianu, i-am surprins iar cand vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, in care parintele i-a spus ca maine, duminica, sa se duca la preotul Fecioru si sa-i ceara impartasanie. In tot cazul, dupa slujba, sa caute sa vorbeasca, cand e liber, si sa poata sa-l intrebe si pe el ce situatie e la manastire. "

Avea si in inchisoarea Ministerului de Interne grija manastirii. A avut-o si cand era inchis la Galati. "Sa vezi frate Ioane, ii destainuia Parintele Ioan lui Taraianu, asa era si la Galati cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta facea totdeauna o galagie, ca sa vada ceilalti ca e activ si e vigilent. Cand ma intorceam de la ancheta, ma scotea la W.C. si acolo stateam si scriam maicutelor tot ce ma anchetau si ce declaram... si se mirau cei de la ancheta ca declaram la fel cu totii... " Oare o fi existat si la Galati un "Taraianu"?

IPS Andrei Andreicut

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

scrieri: Aspazia Otel Petrescu - "Pledoarie pentru Rugaciune"

2010-02-02T15:54:00.007+02:00

Rugăciunea ca suport de rezistenţă pentru femeia întemniţată politic
Aspazia Oţel-Petrescu

După cum se ştie, binenţeles cei ce vor să ştie, nici FEMEIA nu a fost cruţată de pedagogia bolşevică antrenată să creeze”omul nou”după modele clocite de minţi diabolice. Şi femeile trebuiau aduse la un numitor comun după canoanele comuniste iar cele care, într- un fel sau altul s- au opus, au fost supuse unei exterminări metodice considerată”metodă de reeducare”. Pentru vina reală sau imaginară de a nu se încadra în “marşul triumfător al comunismului spre o lume mai bună şi mai dreaptă”, adică imensa minciună în numele căreia au fost înrobite popoare şi femeile au trecut prin”moara dracilor”, distruse în fiinţa lor fizică şi spirituală, s- a încercat a le transforma în zdrenţe umane fără prea mare deosebire faţă de bărbaţii eroi şi martiri ai bietei noastre ţări, îngenunchiată sub flamura roşie.

Şi în felul acesta şi în femeie trebuia să fie realizat acel”homo sovieticus”, o adevărată moarte civilă o stare de rob, supus fără murmur unei caste privilegiate:activul de partid cu anexele lui. Cine nu s- a lăsat înregimentat a trecut prin suplicii terifiante ce au depăşit cu mult limita suportabilului, a fost obligat să îndure sfăşieri devastatoare umiliri de neimaginat prin desfigurarea eului, prin spargerea personalităţii, toate realizate prin metode bine puse la punct diabolic diversificate, îndelung experimentale.

Şi femeile au populat până la refuz temniţele roşii, învăţând acolo calitatea comunismului de a fi o mare nefericire:

- arta lui de a guverna a fost teroarea;
- puterea de convingere a fost tortura;
- orizontul spiritual a fost ateismul, adică demonismul, întunericul cel mai din afară;
- victoria comunismului a fost înrobirea ce s- a realizat prin râuri de lacrimi şi munţi de cadavre.

In ”raiul bolşevic ”nu trebuia să existe nici cel mai mic firicel de glorie spirituală. Categorii întregi sociale au fost distruse, după un plan desfăşurat cu perseverenţă treaptă cu treaptă:

- elitele armatei române, cohortele de generali şi ofiţeri de mare clasă, vitejii Patriei au trebuit să plătească crunt virtutea lor militară;
- elita politică a Ţării, în special bărbaţii care au contribuit la închegarea României Mari mult visată au fost raşi de pe faţa pământului;
- elita interbelică a unei fascinante intelectualităţi a fost decapitată: Academia Română, clerul şi dăscălimea luminată;
- elita tinerimii române, viitorul Neamului, acel tineret lucid, generos şi dârz a plătit în modul cel mai crud rezistenţa la “reeducare”;
- elita satului românesc, ţărănimea fruntaşă şi harnică, iubitoare de Glie şi Tradiţie a fost înecată în crimă şi în dezonoare;
- lichidarea rezistenţei din munţi, care nu a putut fi ocrotită la infinit de Codrul frate cu românul, a fost distrusă, pentru că ştim noi ce- a păţit pădurea când toporul a avut coadă.

In acelaşi pas şi în aceleaşi etape au fost chemate la ordin şi femeile Românce, pentru că ei ştiau că FEMEIA română a însemnat în viaţa Patriei vatra străbună pe care ardea candela credinţei şi dăinuirea tradiţiilor ancestrale. Au fost înghesuite în închisori tinere smulse de pe băncile de şcoală , mame care nu şi- au trădat fiii, surori, soţii, logodnice care nu şi- au vândut iubirea, tot ce s- a atins de un “bandit”, a înfundat temniţa. Nu au fost scutite nici călugăriţele, nici dăscăliţe, nici ţărăncele vrednice, ca să nu mai vorbim de cele care au sărit în ajutorul celor hăituiţi. Mi se pare neavenit să rememorez acum toate caznele prin care au fost silite să treacă:anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi groaznice, frig, foame, sete, murdărie, teroare, dispreţ, umilinţă, muncă transformată în supliciu, tot felul de oprelişti, pretext pentru pedepse cumplite cu un cuvânt, toată gama satanic diversificată de silnicii sadice.
La început, viaţa în temniţă, faţă de beciurile securităţii şi traumele proceselor nedrepte, închisoare păreasă fi mai puţin odioasă. Ne- am organizat viaţa cum am putut mai bine, ca să putem supravieţui regimului de exterminare. Eram solidare, ne- am grupat în tot felul de activităţi, menite să ne îndulcească tragedia pe care o trăiam, în totală izolare de toţi ai noştri. Se povestea enorm, se sculpta în os, se brodau miniature adorabile în toate stilurile posibile, se recitau poezii, se cânta enorm de mult şi în momente de har s- au scri şi mici piese de teatru care s- au şi interpretat. Se ducea o viaţă intens spirituală:dimineaţa şi seara se rosteau rugăciunile de pravilă şi se intonau imnuri. In zile de sărbătoare şi Duminica se cântau răspunsurile la Sfânta Liturghie, când era prezentă întreaga temniţă. De zile onomastice sau aniversări se organizau mici sărbători cu daruri. Buchetele spirituale, rugăciunile spuse anume pentru Sfântul sau persoana sărbătorită, erau cele mai emoţionante.

Prin rugăciune ne simţeam cu toatele surori şi mai ales, simţeam Izvorul Iubirii Dumnezeeşti, care curgea printre oameni. Se învăţau şi limbi străine, dar preferate erau textele sfinte, acatistele şi poeziile religioase, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, George Coşbuc, Mihai Eminescu, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu, Zorica Laţcu, fiind favoriţii.

Dar nu acesta era planul “educatorilor”noştri. A apărut”instituţia informatoriilor”şi spiritul nostrum de solidaritate s- a spart. Au început suspiciunile, s- au înmulţit pedepsele din ce în ce mai nemiloase. Dacă rigorile regulamentului mai scăpau pândarilor noştri, ochiul atent al “ciripitoarelor”îşi arăta vigilenţa în modul cel mai efficient. Munca în ateliere, acolo unde mai exista, a devenit un mijloc de teroare, prin normele inumane, ridicate mereu de “spărgătoerele de normă”. Până şi personalul de pază a devenit extreme de dur, se temeau şi ei de rapoartele informatoarelor. Lumea întemniţatelor s- a rupt în două:a delatoarelor, adică a reabilitatelor şi a rezistenţei, adică a banditelor nereeducabile. In aceste condiţii infernul communist din închisori a atins apogeul. Dar să nu de DUMNEZEU românului cât poate răbda.

Noi nereeducabilele ne- am hotărât să nu ţinem cont de delatoare şi de paza vigilant necruţătoare. Lipsa oricărui drept, chiar fie el şi existenţial, ne- a împins să născocim mijloace prin care să ocolim efectele recluziunii înrobitoare. Am ales să îndurăm şi să transfigurăm prin credinţă Suferinţa.

Am îndurate durerea descoperind descoperind drumul spre interior. Incet, încet am învăţat să disciplinăm asceza impusă, prin rugăciune şi contemplaţie. In toiul urii dezlănţuite am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă.

Jertfa este personală şi se împlineşte voluntar prin Iubire. Si aşa am învăţat că cea mai apropiată formă de iubire este Rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit, frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. A ne ruga împreună însemna a nu mai simţi povara suferinţei. Insemna a ieşi din izolare, din abandon, din recluziune. Ne scufundam într- un ocean de pace şi frumuseţe, acolo între hâdele ziduri ce se transfigurau miraculous într- un spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în rugăciunea comună cu foarte mari riscuri realizată, se dilata până la senzaţia de infinit, se făcea Cer, se făcea Biserică. Clipa aceasta o trăiam ca pe o speranţă, ca pe o iubire eliberatoare, ce cobora în infernul imund, în care trăiam înlănţuite. Era o sublimă descătuşare.

Experienţa rugăciunii în comun, ca şi cea personală, ne arăta că- I putem aduce lângă noi pe blândul IISUS şi pe ATOTMILOSARDA Sa MAICA. Le simţeam prezenţa şi erau atât de Prieteni cu noi, încât fiecare în parte, aveam sentimental cert că nu suntem pierdute, că există CINEVA fără limite de Bun şi Puternic, care ne cuprindea pe toate într- un abis de Iubire, care ne putea proiecta oriunde în univers. IISUS venea concret pentru fiecare în parte şi pentru toate împreună. El era Centrul şi noi cercul din jurul Lui şi razele Iubirii SALE ne încălzeau pe toate deopotrivă şi, în acelaşi timp, cu o intensitate personală trăită ca atare de fiecare în parte. MAICA Sfântă punea în mod simţitor pe fiecare rană balsam şi zvânta orice lacrimă şi toate se făceau în aşa măsură că nun e mai simţeam despărţite de nimeni, că suntem împreună toţi cei iubitori de DUMNEZEU de- a lungul tuturor timpurilor şi a tuturor spaţiilor, oameni şi DUMNEZEU împreună.
Am încercat să exprim în cuvinte ceea ce este de fapt, dincolo de cuvinte, mai presus de cuvinte. Era vorba de un miracol ce ni- L acorda Sfânta INDURARE:o trăire ce de fapt nu se poate explica şi care a fost salvarea noastră. Am fost inspirate să acceptăm suferinţa şi prin rugăciune i- am dat un sens înalt, sublim, salvator Astfel suferinţa nostră acceptată, a devenit prilej de iubire harică. , mAm descoperit calitatea mistică duhovnicească a suferinţei sublimată de rugăciune într- o autentică bucurie. Fără îndoială ajutorul şi iluminarea ne- au fost dăruite fără merite, doar prin acceptare de Domnul IISUS HRISTOS Răstignitul. Sperăm că jertfa noastră, voluntară , dăruită a fost primită. Am primit cu temei semene cutremurătoare. De exemplu Mântuitorul a venit la noi sub formă euharistică prin crăpătura unei uşi zăvorâte. A coborât într- o pivniţă cu şobolani cu toată strălucirea Sa, la auzul unui singur strigăt;a vindecat boli necruţătoare şi de nevindecat în lumea de afară.
Ce aş putea să mai spun?Dacă lăsăm urechea lăuntrică să asculte vom auzi în continuare vuietul vremurilor nedomolite. In climatul acesta de Sodomă şi Gomoră s- ar putea să mai fim puşi în situaţia de a alege între lepădare şi Mărturisire, între “ascultare” şi Nesupunere. Ori Mărturisirea înseamnă Martiriu:să nu fie!
Dar din ce v- am povestit, învăţul este să alergăm la Rugăciune. In zilele noastre să acoperim cerul cu rugăciuni. Mă gândesc că toate FEMEILE MARTIRE în slujirea unui ideal nobil, înalt şi Sfânt ne arată, cu toată dăruirea lor, salvarea prin Rugăciune, o rugăciune care să nu excludă floarea recunoştiinţei pentru tot ce a sădit Bunul DUMNEZEU în OMUL PATRIEI noastre ca Nădejde, Credinţă şi, mai presus de toate, IUBIREA creştină.

Aspazia Oţel-Petrescu
Roman - iulie 2007

DATE BIOGRAFICE: Aspazia Oţel-Petrescu

S-a născut în anul 1923 la 9 decembrie (26 noiembrie, stil vechi) în comuna Cotul – Ostriţei, judeţul Cernăuţi. Urmează cursul primar în comuna Fântânele (Ghizdita) judeţul Soroca, unde părinţii sunt învăţători. Începe cursul secundar la Bălţi, dar după un trimestru este retrasă pe caz de boală. Reia cursul secundar la Liceul Ortodox de fete „Elena Doamna” din Cernăuţi între anii 1936 – 1944).
Absolventă la acest liceu în 1944, este obligată în 18 martie împreună cu părinţii să ia drumul pribegiei, provincia fiind ocupată de sovietici. Se stabilesc ca refugiaţi în comuna Şugag, judeţul Alba. Susţine bacalaureatul în Orăştie sub bombardamente şi se înscrie după examenul de admitere la Universitatea „Regele Ferdinand I” (Victor Babeş) urmând cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie între anii 1944 – 1948.
Între anii 1946 – 1948 lucrează ca dactilografă la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvane dub direcţia profesorului, academician Silviu Dragomir. Este arestată la 9 iulie 1948 în plină sesiune de examene fără a fi absolventă şi fără examenul de stat. Este anchetată bestial la Alba Iulia şi Cluj şi condamnată de Tribunalul Militar Cluj, în aprilie 1949 la 10 ani temniţă grea pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”.
În 1958, în loc de eliberare, i se prelungeşte condamnarea cu încă 4 ani. Execută 14 ani de detenţie politică 1948 – 1962 prin diverse locuri de detenţie: Alba Iulia, Cluj, Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad prin unele din ele revenind în repetate rânduri.
După eliberare se stabileşte în oraşul Roman, unde cu foarte mare greutate va ocupa postul de contabilă la o cooperativă.
În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, fost profesor de contabilitate la Liceul Comercial din localitate destiinţat de comunişti.
Încearcă să-şi refacă studiile dar nu-i sunt validate examenele. Ar fi trebuit să refacă totul de la început dar i se atrage atenţia că nicicum nu va putea fi profesoară datorită cazierului. Se pensionează în 1980 de pe postul de contabilă. A avut probleme şi în aşa-zisa stare de libertate.
În 1983 suportă o percheziţie severă la domiciliu şi o anchetă de câteva luni în vederea instrumentării unui nou proces politic dar dosarul acuzator va fi clasat. În 1987 are loc o nouă sesizare a Miliţiei Roman, dat procurorul nu va da curs procesului, clasând dosarul. În 14 decembrie 1989 e pornită o nouă anchetă, care, de data aceasta, va fi suspendată de evenimentele care au urmat.
Ca activitate literar – culturală, în timpul liceului, publică în revista şcolii mici proze şi recenzii, unele din ele remarcate de revistele locale şi chiar de Revista Fundaţiilor regale. În timpul studenţiei susţine conferinţe la Societatea studenţească F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească) cea mai importantă fiind intitulată „Iisus în poezia românească” (1947).
În cadrul cooperativei i se încredinţează activitatea culturală, pe această linie cea mai importantă acţiune fiind „Simpozionul Lucian Blaga”.
După 1989 publică o care de memorii intitulată „Strigatat-am către Tine, Doamne” şi povestea înălţării unor monumente în memoria victimelor comunismului într-un volum intitulat „Crucea de la Mircurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului de la Mislea”. De asemenea a colaborat cu diverse articole la publicaţiile : „Puncte Cardinale”, „Permanenţe”, „Gândirea”, serie nouă, „Cronica Romaşcană”, „Rost” şi altele.
În prezent are în lucru un nou volum de memorii „Adusu-mi-am aminte” şi o carte cu poveşti pentru copii „A fost odată...”

Sursa: Revista Agero Sttutgart

articole: Razvan Codrescu - Eroismul feminin in secolul XX

2010-02-02T15:39:00.004+02:00

EROISMUL FEMININ ROMANESC IN SECOLUL XX

I

O realitate esentiala a dainuirii noastre ca neam este si ceea ce putem numi eroismul feminin: de la crucea umila a nasterii de prunci si pana la crucea apoteotica a marturisirii lui Hristos, el a insotit, hranit si vegheat – discret, dar energic – lupta barbateasca a eroilor sau martirilor nostri stiuti si nestiuti. Pacat ca despre femeia romanca – mama, sora, sotie sau fiica – s-a scris atat de putin, fiind pana astazi insuficient inteleasa si pretuita in drama si in maretia ei. E demna de tot respectul fapta eroica in sine, pe care o inregistreaza baladele si cronicile, legenda si istoria, dar nu mai putin vrednica de respect este rezistenta la incercari si consimtirea sacrificiala a celor care-si vad plecand la moarte fiii, sotii, fratii, parintii, petrecandu-i rugatoare, cu inima si cu gandul, si asumandu-si taria de a duce mai departe, in firescul ei cotidian, viata dainuitoare peste toate mortile istoriei.

Dupa veacurile de martiraj auroral care au temeluit Biserica lui Hristos si in care au primit cununa muceniceasca deopotriva nenumarati barbati si nenumarate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degraba in forme pasive sau indirecte, indeosebi sub semnul transfigurator al suferintei rabdatoare, cel mai adesea mute si anonime. Eroismul acesta, niciodata absent si intotdeauna esential in economia vietii, a fost, veacuri de-a randul, unul cu precadere domestic, circumscris oarecum in „mica biserica” a vetrei seculare, sfintit de roadele pantecelui si de roadele gliei, departe de iuresul luptelor sangeroase, de arme, lanturi, catuse si gratii.

Aceasta indelungata asezare a lucrurilor a fost insa amarnic tulburata de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud si mai pervers dintre toate secolele de dupa triumful crestinismului: secolul razboaielor mondiale, al revolutiilor comuniste, al lagarelor si al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor si smintelilor amplificate mediatic si chiar legiferate la adapostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capat la celalalt, de duhul neopagan, impins nu o data pana la adevarate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol in care s-a urmarit parca programatic – chiar daca nu s-a reusit pe deplin – ca lumea lui Hristos sa fie prefacuta din mers in lumea lui Antihrist.

Comunismul a fost culminatia politica si ideologica a acestui mars dizolvant, reiterand – nu in numele altor zeitati, ci in acela al ateismului radical – marile persecutii din zorii erei crestine [1]. Martirajul crestin al tarilor prin care a bantuit „stafia” anuntata de evreul Karl Marx a dublat si chiar a depasit numeric martirajul primelor secole, iar in acest context femeia a reintrat si ea pe scena deschisa a luptelor eroice pentru apararea credintei, identitatii, libertatii si temeiurilor sanatoase ale vietii. Provocarile vremurilor au smuls-o nu o data din cadrele indatinate si din rosturile firesti ale existentei ei domestice si maternale, aruncand-o pe „campurile de lupta” ale veacului, in valmasagul celor mai dure incercari in care eroismul ei latent a fost pus sa se actualizeze vreodata. Si trebuie spus ca femeia s-a dovedit in nenumarate randuri capabila de a fi o adevarata cruciata, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptatii a fost in multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la Buna Vestire a Nasterii rascumparatoare.

II

Romaniei i-a fost dat sa cunoasca, in aceasta privinta, o experienta poate unica in toata istoria europeana. Iar aceasta experienta se leaga precumpanitor si organic de un alt fenomen unic, care a fost cel al legionarismului romanesc – nu atat ca front politic, cat ca „scoala spirituala”, in care, dupa nazuinta in atatea ipostaze intruchipata a harismaticului ei intemeietor, „daca va intra un om, la celalalt capat va trebui sa iasa un erou” (Carticica sefului de cuib, ed. 1940, p. 65). Legionarul, inainte de a fi un activist politic, este o vie constiinta crestina si nationala, un reper moral si un marturisitor jertfelnic, purtatorul unui eroism existential fara de care nimic nu poate nici sa se primeneasca, nici sa dureze. Tarziu, in dizgratie si apoi in inchisoare, un Iuliu Maniu a recunoscut dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai degraba un educator, un formator si catalizator de constiinte si energii creatoare, decat un lider politic in sensul curent al cuvantului): “Recunosc ca Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gandirii mele. Eu am incercat sa adopt, in slujba si salvarea tarii, cai politice; el a ales o cale superioara, si anume sa realizeze mai intai caractere, educand un tineret care, pe cai de inaltare patriotica, sa se daruiasca total, moral si spiritual; sa creeze mai intai o elita conducatoare si abia apoi un partid” (apud vol. Din luptele tineretului roman: 1919-1939, Editura Fundatiei Buna Vestire, Bucuresti, 1993, p. 267).

Nu este locul aici a intra in istoria legionara dintre cele doua razboaie, pentru a arata cat de mare si de complex a fost aportul femeilor/fetelor in miscarea lui Codreanu. Se stie ca eroismul lor marturisitor a mers chiar pana la sacrificiul suprem (cazul cel mai tulburator ramanind cel al Nicoletei Nicolescu). Dar nu neaparat moartea este masura eroismului asumat. Ba se poate spune ca uneori a trai eroic, asumandu-ti toate consecintele unui act de curaj si rectitudine, intr-o lume care te vaneaza din toate partile si e gata sa-si ascuta ghearele pe spinarea ta, este o cruce mai grea decat moartea. Sau, altfel spus, cel mai mare gest de curaj eroic nu este sa mori pur si simplu, ci sa traiesti clipa de clipa sub spectrul mortii, „gata de moarte”, cum ziceau legionarii. Un gest de un curaj „nebun”, cum a fost bunaoara cel din 8 iunie 1938 al Marietei Iordache (viitoarea maica Mihaela de la Vladimiresti), pe atunci studenta la ANEF, care pe stadion, in plina manifestatie festivista, in prezenta regelui-calau Carol II, a pus mana pe un microfon si a strigat in auzul tuturor: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat si pentru acest adevar sunt gata de moarte!”, nu este mai prejos, ca dimensiune eroica, de moartea ei martirica in inchisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai tarziu, dupa ce trecuse cu fruntea sus prin toate prigoanele generatiei sale. Cand ti-ai jertfit intreaga viata unei cauze care te transcende, si ai trecut prin toate vamile suferintei, moartea poate fi si o incununare, dar mai degraba seamana cu o izbavire...

A trai neincovoiat o viata mai cumplita decat moartea – iata marea lectie a eroismului legionar, deprins si manifestat de elita morala a unei generatii formate in „Fratiile de Cruce” si in „Cetatuile” de fete (si careia ii apartine, cu cinste, si autoarea acestei carti). Desi poate sa para altfel, marea masura a eroismului legionar nu a dat-o epoca interbelica, a martirilor legendari (in frunte cu Mota, Marin si Codreanu insusi, sau, pentru ca este vorba de femei, cu Nicoleta Nicolescu si Elena Bagdad), ci epoca ulterioara, a prigoanelor de o jumatate de secol incepute sub Antonescu si continuate sub comunisti, in care floarea acestei generatii, barbati si femei deopotriva, a fost tarata prin lagare si inchisori, apoi marginalizata si calomniata sistematic, ba chiar persecutata si in urmasii ei (care cel mai adesea n-aveau alta „vina” decat ca se nascusera din parinti „stigmatizati”). Ce miracol psihologic si paideic se ascunde in indepartata „sfanta tinerete legionara” a unor octogenari si nonagenari care continua sa-si marturiseasca pana la ultima suflare crezul sublim care le-a adus atatea chinuri si nenorociri, intr-o istorie a tuturor deziluziilor!

Sensibilitatea legionara, profund crestina in resorturile ei cele mai intime, a presimtit din capul locului (adica inca din primii ani de dupa bolsevizarea vecinilor de la Rasarit) iminenta si amploarea pericolului comunist; si a fost constienta nu numai de dimensiunea istorica a acestui pericol, dar si de dimensiunea lui mistica (bolsevizarea fiind perceputa ca o forma de satanizare, cum timpul a si dovedit-o, mai bine decat suntem unii dintre noi dispusi s-o recunoasteam astazi). Chiar antipoliticianismul si antisemitismul conjunctural al legionarilor nu sunt, privite mai atent, decat consecinte ale anticomunismului lor, intrucat oamenii politici de stanga contribuiau la ruinarea ordinii crestine, iar dintre evrei se recrutau principalii agitatori si agenti comunisti ai vremii. Era deci in logica lucrurilor ca, o data comunizata Romania, cu tancurile sovietice si cu complicitatea abjecta a Occidentului, noul regim proletar sa vada in Miscarea Legionara (sau in ce mai ramasese din ea, dupa ce Antonescu insusi se straduise, cu sprijin german, s-o scoata din istorie) adversarul sau cel mai radical si mai redutabil. Legionarii care n-au vrut sau n-au putut sa se refugieze peste granite au fost urmariti si arestati cu miile, barbati si femei, mai tineri sau mai varstnici, notorii sau anonimi, umpland lagarele si puscariile tarii „eliberate”, de unde cei mai multi n-au mai iesit decat la gratierea generala din 1964, unii (cei arestati de Antonescu in 1941, dupa asa-zisa „rebeliune”, si apoi preluati ca atare de capitularzi si de comunisti) insumand si 23 de ani de inchisoare (cu regimul penitenciar cel mai dur, asa cum atesta toate sursele documentare). Tot legionarii – efectivi sau doar simpatizanti – au alcatuit si grosul rezistentei armate din munti (lichidate treptat pana spre inceputul anilor 60), care in spiritul si litera ei isi are originea tot in vizionarismul eroic si jertfelnic al lui Codreanu [2].

Despre comportamentul impresionant al legionarilor in inchisorile comuniste marturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N. Steinhardt, R. Wurmbrand, I. Ioanid etc.); oricate rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost – si inainte, si dupa 1944 – campionii rezistentei romanesti anticomuniste si, vorba lui Mircea Eliade, singura miscare politica romaneasca „care lua in serios crestinismul si Biserica” (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 27).

III

Neopaganismul comunist, in faza lui vindicativa si de instaurare prin teroare, a infiintat si ceva ce nu mai existase inainte: inchisoarea politica pentru femei. Resursele de eroism feminin romanesc au fost puse astfel in fata unor incercari care, in multe privinte, nu mai aveau precedent in istoria noastra. Ce-i drept, in aceste inchisori (ce-au functionat pana la desfiintarea sistemului concentrationar al „politicilor”, in 1964, sub puternice presiuni externe) au fost detinute femei de cele mai diverse conditii si orientari, unele avand legaturi – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavand nici o apartenenta politica, dar fiind considerate „elemente reactionare” prin simpla lor origine „burghezo-mosiereasca”. Poate inca si mai mult decat in inchisorile de barbati, predominanta au detinut-o insa legionarele – fie incadrate efectiv in Legiune, fie trecute doar prin „Cetatui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea si incarcerarea femeilor este, din pacate, un capitol mai putin cunoscut al fenomenului concentrationar comunist, desi in ultimii 10-12 ani s-au adunat tot mai multe marturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cartile de mare succes din aceasta categorie, Bénie soit-tu, prison! / Binecuvantata fii, inchisoare!, de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevarat Coleta Bruteanu, sotia poetului si luptatorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut si o remarcabila transpunere cinematografica (in regia lui Nicolae Margineanu). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, desi realizat de o doamna (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema inchisorilor de femei, avand si neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicatia legionara. In acest context, reeditarea cartii de fata este un act pe cat de nobil, pe atat de necesar, iar pilda de vrednicie marturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Otel Petrescu e una demna de cea mai inalta pretuire.

Mergand pe calea deschisa, pentru lumea legionara, de regretata doctorita Ana-Maria Marin (1910-2001) [3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din tara cotropita (in regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea stramta (Editura Gordian, Timisoara, 1993 – contributia cea mai importanta, recenzata si de Aspazia Otel Petrescu) si Povestea neamului romanesc scrisa de o bunica pentru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Otel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temnita grea [4]) adauga, intr-un rodnic amurg, trecutului sau de luptatoare pentru Cruce, Neam si Tara un prezent de neistovit patos marturisitor, devenind vocea unei intregi generatii mucenicite si a celui mai consistent front de eroism feminin romanesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a facut pana acum, in cele aproape doua decenii de la prabusirea globala a comunismului, doamna Aspazia Otel Petrescu a devenit o adevarata institutie a memoriei nationale. Prezenta activ la toate comemorarile camaradelor de suferinta, evocandu-le individual sau generic, in scris sau prin viu grai, implicandu-se in mai toate initiativele majore de cinstire si pomenire a celor cazuti in prigoanele mai vechi sau mai noi, talcuind in cei mai puri termeni crestini intreaga suferinta indurata pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generatiilor mai noi sensul si maretia luptei si jertfei eroice a „cruciatilor secolului XX”, cu o constanta si o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, in acelasi rastimp al marturisirii, dintre barbatii supravietuitori ai marilor batalii si prigoane, regretatul Ion Gavrila Ogoranu (1922-2006).

Volumele de amintiri si evocari publicate pana astazi de doamna Aspazia Otel Petrescu – Strigat-am catre Tine, Doamne... (Editura Fundatiei Culturale Buna Vestire, Bucuresti, 2000, cu frumoasa prefata a profesorului Ion Coja [5]), Crucea de la Miercurea Ciuc si Paraclisul „Nasterea Maicii Domnului” de la Mislea. In memoria femeilor decedate in lupta anticomunista (Editura Scara, Bucuresti, 2001, cu un capitol IV cuprinzand cea mai completa lista de nume de femei trecute prin prigoane si puscarii, multe cu moarte martirica) si Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustratii alb-negru si color, de o certa valoare documentara) – se constituie in bibliografia esentiala a eroismului feminin romanesc de extractie legionara, de la premisele anilor 40 si pana la experientele- limita ale inchisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc si de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevarului (din traite, iar nu din auzite [6]), ci si cu ales dar narativ (autoarea, de neam razesesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface in icoane vii si nemuritoare, capabile nu doar sa deschida minti, ci si sa cucereasca suflete. Fie ca acestea sa fie, macar in cateva dintre numeroasele cazuri (in frunte cu cel al Maicii Mihaela, de la a carei moarte martirica se implinesc in aceasta primavara 45 de ani), icoanele inainte-mergatoare ale unor sfinte mucenite din sinaxarele bisericesti de maine!

Razvan CODRESCU

[1] „Printre amintirile copilariei mele – marturisea nu demult autoarea acestei carti – si-a facut loc o imagine de Apocalipsa. Mergeam cu bunicul de mana la biserica, de Paste, iar pe malul celalalt am vazut cum se aruncau in Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele si clopotnita unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se intampla in vuiet de tractoare cu senile. Atunci, bunicul ne-a spus noua, copiilor, urmatoarele cuvinte, pe care le-am considerat – si le consider inca – testamentul sau politic: «Priviti, tineti minte si nu uitati niciodata ce inseamna comunismul!»“ (citatul acesta, ca si cele de la notele 4 si 6, este reprodus din grupajul intitulat „O viata in temnitele comuniste“, realizat de Bogdan Mihaila si aparut in Monitorul de Neamt, la 17 martie 2007).

2 „... In fata acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a incoltit in minte gandul retragerii in munti. Acolo unde romanul a primit lupta cu toate puhoaiele dusmane. [...] Decat sa ni se usuce trupurile si sa ne sece sangele din vine in inchisorile urate si triste, mai bine sa ne terminam viata murind cu totii in munti, pentru credinta noastra. [...] Vor trimite sa ne prinda si sa ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urma vom fi, desigur, rapusi. Caci noi vom fi putini, urmariti de batalioane si de regimente romanesti. Atunci vom primi moartea. Sangele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului romanesc; si cel din urma” (Pentru legionari, ed. 1936, p. 312).

3 Nascuta Ropala, fiica a unui ofiter roman si a unei evreice crestinate; vaduva avocatului si comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), cazut pe frontul de la Majadahonda, alaturi de Ionel Mota; trecuta prin inchisorile comuniste, apoi emigrata in Elvetia si recasatorita Van Saanen.

4 „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernauti cand parintii s-au stabilit, datorita refugiului in Ardeal, la Sugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din Cluj. In acei ani, am intrat intr-o organizatie de tineri anticomunisti si noi, fetele, aveam misiunea de a strange fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam in inchisori detinutilor politici. Inainte de a termina anul IV, am fost descoperita si, atunci, am plecat acasa cu gandul de a intra in rezistenta din munti. Imediat s-au prezentat la parinti doi civili si au intrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre padure. Securistii si-au scos pistoalele in vazul parintilor si au inceput sa traga dupa mine. M-am gandit la mama si m-am oprit. Prima bataie, salbatica, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. Dupa anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces rasunator, instrumentat in Saptamana Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea sa cuprinda printre acuzati peste 150 de studenti, elevi, medici, profesori, urmarea sa ne prezinte tarii ca «dusmani de moarte ai poporului» si de aceea si sentintele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnata la 10 ani de temnita grea [carora li s-au adaugat, abuziv, alti 4 ani, de detentie «administrativa»! – n. R. C.]“ (Aspazia Otel Petrescu; marturisire preluata din sursa cit. la nota 1).

5 „Un nume pentru eternitate” (cizez aici incheierea: „... nestiut ar fi ramas si martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, daca nu se itea dintre ele constiinta exceptionala, dublata de harul scriitoricesc al celei care se numeste Aspazia Otel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastra romaneasca”).

6 „Nici in mormant nu voi uita teroarea din inchisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferata. Puscaria era sinistra, detinutele dormeau pe jos, mancarea era execrabila. Directorul inchisorii se numea Fleseru, o bruta. Daduse dispozitie ca pentru orice fleac sa fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Daca nu eram tinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de catuse, care se strangeau pe mana la orice miscare. Cu asemenea catuse, m-au varat in pivnita cu sobolani o zi intreaga. Erau atat de multi incat, la inceput, cozile lor mi s-au parut snopuri de paie!“ (Aspazia Otel Petrescu; marturisire preluata din sursa cit. la nota 1).

Sursa: http://www.punctecardinale.ro/

fragmente: Amintiri din țara de dincolo(Ana-Maria Marin)

2010-02-02T15:23:00.004+02:00

"Ca pe vremuri, fugarii se întâlneau în codru.

O linişte mare: putea fi tăiată cu cuţitul; ca într'o peşteră, o peşteră încă verde, pe alocuri ruginea, îmbătrânea, îşi trăia ulti¬mele clipe... pădurea de anul trecut.
Cu toate simţurile treze, mergeau încet ţinându-se de mână, în amurgul de primăvară abia înfrunzită. Din când în când cădeau frunze din copaci; în zbor planat aterizau pe potecă zgâriindu-o ; erau frunze uscate din anii trecuţi.
Soarele în apus îşi arunca săgeţile muiate în sânge printre cren¬gile brazilor. Săgeţile cădeau peste ei mângâindu-i.
Urcau încet tăcând. Tăcea pădurea, tăceau şi ei într un sin¬gur gând.
Vârful brazilor intrase în ceaţă. Ceaţa îndepărta brazii, creia imagini miraculoase, înnălţându-i. Zdrenţe de ceaţă se învălătuciră în jurul lor şi-i înghiţi; liniştea devenise de vată.
Mâinile întinse se făceau nevăzute, piciorul învăţat nimerea calea.
îşi aduseră aminte amândoi deodată de «Cruciada Copiiilor de Blaga»! Seara tot citeau amândoi aceeaşi carte. Poate printr'o cruciadă de copii ar putea fi stăvilită nedreptatea: ei au cel mai mult simţul nedreptăţii!
Vântul înălţimilor rupse ceaţa: în golul lăsat de ceţuri, la li¬mite dintre întuneric şi lumină, îşi întâlniră prieteni: toţi fugarii se întâlneau pe culmi!
Nu ştiau că aveau să se cufunde în ceaţă, unul câte unul pentru totdeauna.
Biată rămăşiţă, ea trebuia să cânte dragostea şi durerea prin care trecuseră: urmele care le lăsaseră pe pământ.
Era vrednică să arate că totul nu fusese înzadar, că nu va fi înzadar?
Din filele albe trebuia să răsară pentru veşnicie chemarea lor spre cinste, adevăr şi dragoste.
Să îngroape minciuna cei ce nu mai aveau groapă!
Să zăvorască trădarea cei ce fuseseră trădaţi!
Să reînvie mândria ţării lor, care se târâia în noroi, lingând cizme străine.
Să alunge vânzarea şi ura dintre fraţi, cei ce învăţaseră în închisori să-şi iubească călăii.

Acordă-ţi lira vântule şi cântă povestea haiducilor secolului XX. N'au nume streine şi nici nu vând marfă de import: descăli le-au fost Evanghelia şi cronicarii..."

fragment din cartea "Amintiri din țara de dincolo", de Ana-Maria Marin.
Ana-Maria Marin a fost medic si scriitor, de origine evreiasca, sotia(1933-1937) comandantului legionar Vasile Marin(cazut in Spania, 13 ianuarie 1937, in razboiul civil, luptind impotriva comunistilor).
Datorita apartenentei la Miscarea Legionara si a faptului ca a fost sotia unui comandant legionar, Ana-Maria Marin, a fost condamnata la moarte de un tribunal militar, dupa indepartarea legionarilor de la putere, de catre Generalul Ion Antonescu.
Trece prin suferintele temnitelor, in timpul dictaturii lui Carol al II-lea, apoi a regimului Antonescu, fiind in cele din urma gratiata, datorita interventiilor viitorului ei sot. Suferintele nu se incheie intrucit, sufera o condamnare de 3 ani si in timpul comunismului, prelungita apoi cu inca 3 ani, in mare parte, in penitenciarul pentru femei, de la Mislea.
Dupa eliberare reuseste sa plece din tara, unde pe linga profesia de medic, are si activitate literara si memorialistica, publicata in volumele Prin poarta ce strâmtă, Ţara de dincolo, Expiation, Povestea neamului românesc.

Sursa: volumul "Amintiri din Țara de dincolo"

articole: Vladimir Streinu, ultimul senior al criticii literare

2010-02-02T14:45:00.003+02:00

VLADIMIR STREINU ULTIMUL SENIOR AL CRITICII LITERARE
Scris de JEAN DUMITRASCU

Aproape că uitasem că, în anul 2000, într-o notă de subsol la volumul ,,semnat’’ de N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983, apărut la Editura Humanitas, îngrijitoarea ediţiei scria că Vladimir Streinu a fost membru al Gărzii de Fier!!! Cum minciuna era atât de gogonată, editura a dat, în cele din urmă, o dezminţire. În toamna trecută însă, un articol din România literară mi-a arătat cât de puţin se ştie încă despre viaţa şi activitatea marelui critic literar Vladimir Streinu. Astfel, cunoscutul Stelian Tănase a telefonat, pe când lucra la „Anatomia mistificării”, la Paris, Monicăi Lovinescu pentru a o informa că a descoperit, în arhive, nu numai denunţurile lui Ion Caraion, dar şi pe cele ale lui Vladimir Streinu. Conştiincioasă, fata lui E. Lovinescu notează ,,întâmplarea’’ în jurnal. Adevărul este că, la ieşirea din detenţia politică, Vladimir Streinu a fost constrâns să semneze un ,,angajament-tip’’, ca şi alţi mari intelectuali (Constantin Noica etc.), căruia nu i-a dat curs niciodată. După apariţia „jurnalului” în cauză la Humanitas, Tudorel Urian, critic literar şi consilier personal al ministrului Culturii şi Cultelor, are, în paginile României literare, ,,revelaţia răului pe care l-au putut face celor din anturajul lor unele nume importante ale literaturii române: Ion Caraion şi Vladimir Streinu’’. Din fericire, atentă la ce se scrie prin reviste şi un exemplu pentru oricine are ochi să vadă în privinţa apărării şi promovării posterităţii unei personalităţi, fiica lui Vladimir Streinu, d-na Ileana Iordache, trimite un drept la replică: ,,Am citit acest dosar în două rânduri şi în el am constatat că nu există nici un fel de notă, de raport informativ sau denunţ care să fie semnate cu numele tatălui meu.

Am găsit o scrisoare, niciodată expediată familiei, prin care tatăl meu solicita o «nouă proteză dentară». La data arestării, dantura sa era în perfectă stare”.
Mai trist este că şi unii dintre cei care se declară preţuitori ai lui Vladimir Streinu perpetuează erori, prin omisiune. Nefiind la curent cu tot ce s-a publicat, îndeosebi după ’90, apelând la bibliografii ce se opresc la anii ’70 - ’80, unii autori ,,sar’’ peste două decenii din viaţa criticului. Am citit, în câteva rânduri, cu stupoare, că şi-a întrerupt strălucita carieră cărturărească doar din cauza bolii! Nici un cuvânt că a cunoscut prigoana, că a fost înlăturat din învăţământ, că i s-a intentat un odios proces politic şi a trecut prin iadul temniţelor comuniste! De la anul 1947 se invocă, de regulă, că: „Starea sănătăţii îl obligă câţiva ani să se retragă din activitatea productivă şi literară. Abia în anul 1964 îşi reia activitatea şi preocupările literare”!
Astfel de motive m-au determinat să organizez, prin Centrul Cultural al municipiului Piteşti şi prin revista de cultură Argeş, Concursul naţional de critică şi istorie literară Vladimir Streinu. Ulterior, Ioana Diaconescu, cercetătător la C.N.S.A.S., a publicat probe zdrobitoare că Vladimir Streinu nu a colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, verticalitatea sa morală a fost atât de pregnantă încât organele de Securitate au menţionat ,,judecând după poziţia pe care el a adoptat-o, considerăm că acesta nu merită încrederea pe care noi i-am acordat-o’’. În acest ,,scandal’’ a intervenit, salutar, şi C. Stănescu, denunţând, argumentat, pe… denunţătorul Tudorel Urian.
Cred, totuşi, că sărbătorirea, în 2002, a centenarului naşterii a fost de bun augur pentru revenirea lui Vladimir Streinu în prim-planul vieţii culturale româneşti. Organizarea de manifestări omagiale la Academie, la Colegiul Naţional Vladimir Streinu din Găeşti, întâlnirile de la Piteşti şi Teiu, intervenţiile critice ale lui Eugen Simion, Barbu Cioculescu, Pavel Chihaia, Cornelia Ştefănescu, Al. Săndulescu, Ştefan Augustin Doinaş, Al. George, Nicolae Manolescu, C. Stănescu, Tudor Cristea, Emil Vasilescu, Dan Grigorescu, Iordan Datcu, Ionuţ Niculescu ş.a., interviurile acordate de Ileana Iordache-Streinu lui Călin Căliman, Ştefan Ion Ghilimescu ş.a. l-au readus pe marele critic în atenţia publicului mai tânăr de astăzi. Au apărut şi câteva volume. Monografia lui Emil Vasilescu, cea mai bună de până acum (Vladimir Streinu, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2002), şi cele semnate de Vasile Fălcescu: Teiu – cuibul părăsit al lui Vladimir Streinu (Editura Didactica Nova, Piteşti, 1998,) şi Viaţa lui Vladimir Streinu (Editura Tiparg, Piteşti, 2005). Şi câteva reeditări – Clasicii noştri (cu un Remember de Darie Novăceanu, Editura Elion, 2002, Bucureşti), o ultimă ediţie îngrijită de George Muntean (Prozatori români, Editura Albatros, 2003), În căutarea timpului pierdut. În partea dinspre Swuan (traducere şi prefaţă de Vladimir Streinu, Editura Mondero, Bucureşti, 2003).

Şi mai e ceva. E de datoria argeşenilor de a-l omagia pe Vladimir Streinu, cum sesizează şi prof. Mona Vâlceanu. Aţi observat, de pildă, cât de mult suflet se pune la Craiova întru organizarea Zilelor Marin Sorescu ? Sau la Ploieşti, pentru Nichita Stănescu?! Să ne amintim, aşadar, cel puţin două date: 1)cea de 23 mai 1902, când s-a născut în comuna Teiu, judeţul Argeş, Nicolae Ş. Iordache, cunoscut mai târziu (din 1921) în literatură sub pseudonimul Vladimir Streinu, al şaptelea copil, din nouă, al lui Şerban Iordache (1864-1950) şi al Leancăi, zisă şi Neacşa, născută Dumitraşcu (1864-1942) şi 2) cea de 26 noiembrie 1970, când a încetat din viaţă, la Bucureşti. În rest, să-i cercetăm opera, paginile de critică literară, opera poetică şi traducerile. Şi poate tot un argeşean va găsi resursele necesare pentru publicarea întregii opere, în cadrul unei Integrale Vladimir Streinu, estimată la aproape 20 de volume!
…În ceea ce priveşte concursul propriu-zis, am avut surpriza (?!) să constat că el nu a găsit ecoul scontat decât printre argeşeni. Poate şi pentru că (sper să fie o simplă impresie eronată), Vladimir Streinu este în mod nedrept prea puţin prezent în conştiinţa critică actuală din România, dominată de atâtea isme noi, încât parcă nu mai e timp pentru lectura clasicilor. În consecinţă, am primit lucrări numai din partea unor cunoscuţi intelectuali locali (dar şi semnate de elevi de la Şcoala Vladimir Streinu din Teiu), din rândul cărora s-au detaşat cele semnate de Vasile Fălcescu, Grigore Constantinescu şi Mona Vâlceanu. Cum premiul consta în editarea lucrărilor în Caietele Vladimir Streinu, pentru consistenţa acestora am apelat şi la alte texte, publicate în revista Argeş şi situate în afara concursului (mai ales că unele ,,contribuţii’’ îmi aparţin).
În fine, din toamnă, Centrul Cultural al municipiului Piteşti organizează ediţia a II-a a Concursului naţional de critică şi istorie literară Vladimir Streinu… Vă aşteptăm dragi tineri critici literari!

Sursa: http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/

articole: Isabela Vasiliu-Scraba - Războiul religios permanent(Constantin Noica si Horia Stamatu)

2010-02-02T14:29:00.005+02:00

RĂZBOIUL RELIGIOS PERMANENT
(C-tin Noica şi Horia Stamatu)

de Isabela Vasiliu-Scraba

Motto: «Tot ce a fost realism socialist va dispărea (…). Eminescu va putea fi publicat în întregime (…). Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor».
Vintilă Horia, în Cuvântul Românesc, mai 1989

Înainte de 1989, citind într-o bibliotecă occidentală volumul Kairos al lui Horia Stamatu mi-a părut extraordinar. Nu ştiam nimic despre autor, dar poezia sa avea un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată. M-a impresionat nespus. I-am citit apoi, la Biblioteca Academiei, contribuţiile din Revista Scriitorilor Români apărută la Munchen, şi m-a cucerit din ce în ce mai mult(1). Târziu de tot am aflat că Virgil Ierunca (1920-2006) a regretat toată viaţa că nu şi-a oferit nicicând răgazul de a scrie o monografie dedicată acestui emblematic scriitor al exilului românesc.
Horia Stamatu – care în 1934 fusese premiat o dată cu Constantin Noica, Emil Cioran şi Eugen Ionescu de un juriu format din Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu şi Romulus Dianu –, va scrie în Revista Scriitorilor Români despre «operatorul ontologic» noician, după citirea «gândului despre originalitatea civilizaţiei româneşti» publicat de Noica în revista Destin.
Impresionat ca şi Constantin Noica de gândirea religioasă a celor doi mari universitari în preajma cărora s-a format (Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu), Horia Stamatu îl readuce pe «întru» din mrejele filosofiei noiciene în locul de unde a fost preluat împreună cu haloul său de arhaicitate atât de caracteristică limbajului bisericesc de la noi. El constată că prepoziţia «întru» provine din textul românesc al «Crezului». Traducătorii liturghiei au găsit cu cale să se depărteze de limbajul vorbit, unde transpunerea românească ar fi sunat: «cred într-unul Dumnezeu», pentru că asemenea traducere nu are darul de a sugera în subsidiar credinţa creştină în Treimea care este Unu. Ei au recurs la o inovaţie lingvistică, «Cred întru unul Dumnezeu», propunându-l pe acest «întru» cărturăresc.

Conformându-se modei lingvistice iniţiate de Heidegger, Horia Stamatu va observa că expresia «întru adevăr» preia din litera sacră a Crezului prepoziţia «întru» cu întreaga ei greutate conferită de context. De aici ar urma că înţelesul expresiei «întru adevăr» nu se poate distanţa cu totul de contextul sacru.
Când în 1951 Constantin Amăriuţei şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus să-l viziteze pe Heidegger, el i-a vorbit filosofului retras din lume de gândirea fostului său profesor de etică de la Universitatea din Bucureşti, Mircea Vulcănescu, şi de întemniţarea acestuia de către ocupantul sovietic al României de două ori sfârtecate: o dată în 1940 şi a doua oară în 1945. În termeni cât mai simpli i-a povestit despre transcederea fenomenalităţii vremelnice pe care i-o sugerase lui Mircea Vulcănescu perspectiva românească asupra lumii văzută ca o «carte de semne» în care lumea de aici şi lumea de dincolo se întrepătrund. În timp ce tânărul român de 28 de ani îşi mai amintise din gândirea lui Vulcănescu de semnalarea provenienţei latine, din «ab aevum» (însemnând «din eternitate») a termenului românesc de «aevea», filosoful german îşi lua notiţe succinte, uimindu-şi vizitatorul prin temeinicele sale cunoştinţe de gramatică latină (v. Caete de dor, vol. I-III, Ed. Jurnalul Literar, Buc., 2000-2003).
În paranteză fie spus, admiraţia pe care i-o trezise lui Heidegger isteţimea nativă ce se adăuga unei solide pregătiri filosofice a doctoranzilor români ieşea la iveală ori de câte ori folosea substantivul «die Lateiner» atunci când vroia să-i indice pe studenţii săi români. Şi de-a lungul unui deceniu şi jumătate avusese de multe ori ocazia să-i cunoască. E suficient să ne gândim că din primii săi ani de Freiburg veniseră din România C-tin Floru (trimis de Nae Ionescu) şi D. C. Amzăr cu care filosoful german va păstra o legătură durabilă (v. Jurnalul berlinez, Ed. Romania Press, Buc., 2005). Dintre cei care ulterior au devenit personalităţi marcante ale culturii româneşti l-au mai audiat (foarte probabil) pe filosoful de la Freiburg: Ştefan Teodorescu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, N. Balcă (v. art. «Interpretarea existenţei omeneşti în filosofia lui Heidegger”), Chirilă Popovici, Virgil Bogdan, C-tin Noica şi Vintilă Horia. În decembrie 1942 Walter Biemel scria că «Heidegger cunoaşte România din buna reputaţie de a fi o ţară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenţi» (v. rev. Universul literar). Ultimii săi studenţi români au fost Octavian Vuia, Alexandru Dragomir, Constantin Oprişan şi Walter Biemel. Filosoful Alexandru Dragomir a tradus prin anii ’40împreună cu Walter Biemel din germană în română «Was ist Metaphysik ?» care, deşi a fost prima, fiind publicată de Virgil Ierunca la Paris în 1956, la peste un deceniu de la înfăptuirea ei, a apărut ca a doua traducere românească a unei lucrări heideggeriene, după «Feldweg» transpusă în româneşte în 1951 de C-tin Amăriuţei în paralel cu Ştefan Teodorescu.
Înainte de îndepărtarea sa de la Universitate, Heidegger avusese prilejul să-şi facă o idee despre cultura românească(2). Se pare că a citit cu interes revista Saeculum ce cuprindea rezumate în limba germană şi un articol despre gândirea sa scris de Zevedei Barbu, asistentul lui Blaga. Despre gândirea heideggeriană avea să scrie şi Horia Stamatu, cu ocazia traducerii «comentată şi adnotată» despre Hoelderlin(3) şi esenţa poeziei (Revista Scriitorilor Români din 1981). Dar, vorba lui Octavian Vuia, cine nu s-a preocupat de «gânditorul prin excelenţă al epocii noastre» ?
Revenind la «operatorul ontologic» propus de Noica, Horia Stamatu observă pe bună dreptatre că operatorul «întru» nu poate fi de sine stătător, aşa cum ar fi vrut să-l considere Constantin Noica în articolul său. Pentru că «întru» cere cu necesitate să fie „întru” ceva anume. De unde reiese şubrezenia presupunerii după care «ar fi posibil» ca originalitatea civilizaţiei noastre să stea în faptul de a fi creat şi aplicat pe toate planurile ei prepoziţia întru, supoziţie în jurul căreia C-tin Noica înfiripase întregul său studiu intitulat Un gând despre originalitatea civilizaţiei româneşti.
Neputând purta un dialog public cu filosoful aflat în «temniţa» în care se transformase întreaga Ţară cu graniţele ei bine zăvorâte, Horia Stamatu schiţeză totuşi punctul său de vedere asupra sintezei particulare pe care o reprezintă cultura şi civilizaţia românească.
Dar înainte de a prezenta poziţia sa în această problemă, el face remarca următoare: dacă o civilizaţie este întru «ceva» al altei civilizaţii, ea încetează de a mai fi «întru» acel ceva propriu prin care s-a definit ca o civilizaţie anume, şi urmează a dăinui doar în cadrul speciei, fără nici o originalitate. La întrebarea «întru ce» s-a definit civilizaţia românească, Horia Stamatu răspunde că întru creştinism, exact cum se interzicea a se spune în cultura română păzită (de aproape trei decenii) de mercenarii ocupantului sovietic la vremea în care Noica publica acel articol în revista Destin scoasă de George Uscătescu la Madrid (vol. 24-25, 1972).
După Horia Stamatu, civilizaţia românească a putut fi mai bine de un mileniu întru fundamentul ei spiritual oferit de acea proprie şi neobişnuită unitate de limbă şi de spirit religios. Doar după trădarea statelor democratice din Vest, originalitatea culturii româneşti a părut că va putea fi contrazisă prin impunerea forţată a acelui «întru dogmatica materialismului dialectic». Dar nu a fost aşa. Ea nici n-a fost contrazisă, nici n-a dispărut. Pur şi simplu s-a retras în clandestinitatea în care circulau prin anii ’50 sonetele compuse de Vasile Voiculescu înainte de a fi băgat în puşcărie ca cel din urmă borfaş, sau cum circulau poeziile din închisoare ale lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic şi ale multor alţi poeţi aflaţi după gratii, sau în exil, poezii cărora nici azi criticii oficiali din perioada comunistă nu le-au găsit loc în literatura română de după 23 august 1944, aşa cum au fost ei programaţi să o conceapă (v. lipsa scriitorilor din exil şi a poeziilor din închisori în «Istoria literaturii…» scoasă de Alex. Stefănescu în 2006). Chiar şi refuzul acceptării Panoramei literaturii române (Ed. Crater, Bucureşti, 1996) a lui Bazil Munteanu (neinclusă în manualele de liceu după 1990) ne pare a fi paradigmatic. Fiindcă această valoroasă lucrare, cuprinzând o mulţime de nume de scriitori marginalizaţi după 1945, precum şi nume de scriitori martirizaţi prin puşcăriile atent supravegheate de oamenii Kremlinului, a fost îngropată o dată cu decapitarea spirituală a României. Dar cum democraţia la nivel mondial este o iluzie întreţinută de oamenii de stat ai Vestului, Dionisie Ghermani (expert în trădările vesticilor faţă de principiile democraţiei la scară internaţională) n-a fost mirat să constate în 1994 preferinţa americanilor şi a multor capitale europene pentru Moscova considerată de ei drept «factor de ordine» în fosta arie sovietică (v. Dionisie Ghermani, Despre Democraţie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 82). Într-un astfel de context „democratic” devine oarecum inteligibilă raţiunea pentru care, după căderea comunismului în România şi publicarea cărţii lui Bazil Munteanu în traducere românească, Panorama literaturii române n-a reuşit să-i trezească pe criticii noştri din amorţeala prea îndelungatei lor „odihne” în G. Călinescu.
Referitor la unitatea de limbă română, «neobişnuită în restul Occidentului a cărui parte constitutivă am fost de la început» (p. 144). Horia Stamatu nu pierde ocazia de a consemna că limba română forţată a fi «întru materie, Marx, Lenin şi război religios » este «mai chinuită ca în vremea când Titu Maiorescu a dat alarma în Beţia de cuvinte» şi că Statul român, ca unitate de bază a civilizaţiei româneşti, este «în curs de distrugere» (p. 145). Dacă românii ar mai fi fost vreodată «întru una materia», nu ar mai fi fost nici o civilizaţie românească.
De-a lungul timpului trecut de la adoptarea creştinismului în limba latină de către strămoşii românilor (sec. IV) s-a dovedit cu prisosinţă că pentru civilizaţia românească primordiale nu au fost formele religioase ci spiritul creştin. «Lipsa războiului religios la Români este cea mai importantă notă caracteristică a civilizaţiei lor» subliniază Horia Stamatu (v. Revista Scriitorilor Români, nr. 11, 1972, p. 144).
În România, mai remarcă el, războiul religios a început să se desfăşoare în spaţiul concentraţional păzit de oamenii generalului rus Nikolschi, când Nichifor Crainic, fost profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău «trebuia să mărturisească superioritatea temnicerului faţă de Dumnezeu, pentru că temnicerul putea să-i dea o lingură de supă în plus, pe când Dumnezeu nu putea» (p. 145).
O altă trăsătură de originalitate ar reieşi din faptul că civilizaţia românească «s-a centrat mai mult în sacru decât în juridic» (p. 145), ceea ce a influenţat mult limba românească. Iar această centrare nu a fost de tip formalist, ci de tip organic. Românii au fost dintotdeauna toleranţi faţă de alte credinţe religioase, la ei nu s-a putut nicicând întâmpla o noapte a Sfântului Bartolomeu. Dar impunerea lui a fi «întru materie» a făcut ca suprema originalitate a civilizaţiei româneşti, adică excluderea războiului religios, să fie înlocuită exact cu contrariul ei: războiul religios permanent. Razboi dus şi astăzi, dincolo de bariera ideologică pusă înainte de 1990 de comunism. E suficient să ne gândim la războiul culturii române oficiale (prin Alex. Ştefănescu) împotriva gânditorului Horia Stamatu (1912-1989). Sau la răfuiala de ultimă oră cu opera poetului bucovinean Vasile Posteucă, devenit în 1966 profesor la State College din Mancato, Minnesota, bătălie în care, fără nici o reţinere s-a folosit drept artilerie grea un fragment dintr-un articol «semnat» de Radu Gyr şi publicat în Glasul Patriei înainte ca Radu Gyr să fi fost eliberat din temniţă (v. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania, Bucureşti, 2003, p. 581).
Semnificativ este şi faptul că după 1990 nici una dintre editurile mari (care plătesc din greu traducerile romanelor de duzină pe care le tot publică) nu s-a repezit să traducă volumul lui V. Posteucă despre experienţa interioară în opera lui R.M. Rilke, carte esenţială a exilului românesc pe care n-am citit-o şi mi-ar plăcea s-o citesc. Ca să nu mai amintesc de atâtea alte scrieri – încă nerecuperate de cultura română post-decembristă –, avându-i de autori pe Zevedei Barbu, Chirilă Popovici, Stan M. Popescu, Alexandru Busuioceanu, Petru Iroaie, Dionisie Ghermani, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ştefan Teodorescu, Octavian Vuia, Nicolae Herescu, D. C. Amzăr, G. Uscătescu, etc., scrieri care, cu asemenea autori, ar putea desigur reprezenta pentru cititorul român contemporan exact hrana spirituală pe care o tot caută şi o găseşte atât de rar.

Note:
1. Despre Horia Stamatu se pot citi următoarele:
– Isabela Vasiliu-Scraba, Hermeneutica folclorului românesc la doi scriitori din exil : Horia Stamatu şi Constantin Amăriuţei, în rev. Viaţa Românească, Anul XCIV, nr. 3-4, 1999, p. 203-206 ;
– Isabela Vasiliu-Scraba, Horia Stamatu despre MIORIŢA, în rev. Asachi (Piatra Neamţ), Anul XI, nr. 177, nov. 2003, p.7-8;
– Isabela Vasiliu-Scraba, Exilul parizian al poetului Horia Stamatu, în rev. Origini (Romanian roots), vol. VII, nr. 9-10 (75-76), 2003, p.14;
– Isabela Vasiliu-Scraba, CONTEXTUALIZĂRI, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p. 73-92; volumul se poate citi pe internet la www.geocities.com/isabelavs
– Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic şi în Mioriţa / The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, p. 38-42;
– Matei Albastru, Horia Stamatu – o viaţă în exil, Ed. Romania Press, Buc., 1998;
– Titu Popescu, Horia Stamatu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (ed. I-a, 1993), Criterion Publishing, 2006.
2. Cultura românească era bine reprezentată în capitala Germaniei prin Institutul Româno-German condus de prof. Sextil Puşcariu. Aici a conferenţiat C. Noica în anii ’40, aici s-a lansat în 1943 traducerea germană a istoriei literare scrisă (şi completată) de Bazil Munteanu, precum şi Der mioritische Raum a lui Blaga, însoţit de un articol de prezentare a filosofului român Lucian Blaga als Kulturphilosoph publicat de Amzăr într-un săptămânal, la 13 august 1944.
3. La cei 86 de ani câţi avea când s-a dus, Heidegger, cu puţin înainte de moarte, şi-a rugat fiul să-i citească la înmormântare din versurile lui Höelderlin (v. Walter Biemel, în vol. Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Ed. Jurnalul literar, Buc., 1993).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

scriitori: Horia Stamatu, scriitor, filosof, eseist

2010-02-02T14:22:00.003+02:00

Horia Stamatu s-a nascut la 9 septembrie 1912 in Valenii de Munte, judetul Prahova. Urmeaza cursurile primare in oraselul natal, apoi Liceul Militar si Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii din Bucuresti.
Debuteaza la revista "Floarea de Foc" condusa de Sandu Tudor. Este prof. suplinitor la Liceul "Cantemir Voda" din Bucuresti (1936-1937), iar in urmatorii doi ani redactor la "Enciclopedia Romaniei".
Paraseste tara, in 1941, ajungand in Germania in lagarul de la Buchenwald (1942-1944). In 1945 se stabileste la Freiburg unde urmeaza studii de filosofie avand profesor pe Max Muller, discipolul lui Heidegger. Ocupa functia de lector de limba romana la catedra lui Hugo Friedrich (1946-1948). Pentru doi ani locuieste la Paris. Aici conduce sectia literara a Institutului Roman de Cercetari de pe langa Sorbona, fiind si unul din fondatorii lui, alaturi de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugene Ionesco. Intre 1951 si 1961 traieste in Spania, unde co-fondeaza revistele "Libertatea Romaneasca" si "Fapta". Se stabileste pentru restul vietii la Freiburg. Aici este redactor la "Forschungstelle fur Weltzivilisation" (1962-1966) si colaborator la publicatiile romanesti ale exilului.
Este detinatorul Premiului Fundatiei Regale pentru Literatura si Arta iar in exil al Premiului Academiei Romano-Americane de Arte si Stiinte (ARA).
Se sfarseste din viata, sambata, 8 iulie 1987, ora 2 dimineata in modestul sau apartament de la etajul patru din Freiburg. La slujba de inmormantare - o zi luminoasa, joi 13 iulie - oficiata de Parintele Dimitrie Popa, ajutat de corul din Freiburg, alaturi de sotia sa Marianne si fiiica sa Marion au participat un grup numeros de prieteni si apropiati.
Opera: "Memnon", Bucuresti (1934) / "Recitativ", Madrid (1963) / "Punta Europa", Madrid (1969) / "Kairos", Madrid (1974) / "Imperiul", Bucuresti (1996 / "Ego Zenovius", Bucuresti (2001).

Sursa: http://www.alternativaonline.ca/HoriaStamatu.html

scrieri: Demostene Andronescu, poet al inchisorilor

2010-01-21T09:41:00.004+02:00

Demostene Andronescu

Născut la 3 Decembrie 1927 în com. Câmpuri, jud. Vrancea. Şcoala primară o urmează în satul natal, iar în 1941 intră copil de trupă la Manutanţa Centrală a Armatei din Bucureşti. Urmează cursurile liceale în Bucureşti, iar în 1948 se înscrie la Facultatea de Istorie, pe care o absolvă în 1952. Imediat după absolvirea facultăţii, în Mai 1952, este arestat, judecat şi condamnat la 5 ani temniţă grea pentru activitate anticomunistă. În Noiembrie 1955 se eliberează din închisoarea Gherla cu un decret de graţiere şi, ieşit afară, în "libertate", se înscrie pentru a-şi completa studiile, la Facultatea de Filologie clasică. Dar, la niciun an de la eliberare, este rearestat, de data aceasta fiind implicat în manifestaţiile studenţeşti care au avut loc cu ocazia evenimentelor din Ungaria. Este judecat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A trecut prin penitenciarele Jilava, Gherla, Cluj şi Aiud. Din acest ultim penitenciar s-a eliberat în Iulie 1964, odată cu ultimul lot de deţinuţi politici. După eliberare a fost permanent hărţuit de securitate prin percheziţii domiciliare, anchete şi o strictă supraveghere. În 1969 i se permite, în sfârşit, să-şi susţină examenul de licenţă în istorie, dar niciodată nu i s-a permis să-şi exercite profesiunea de profesor pentru care s-a pregătit. Ani de-a rândul a lucrat ca muncitor necalificat şi de-abia în 1972 a reuşit să-şi găsească un post de redactor la o revistă de istorie a Centrului de Informare şi Documentare al Academiei de Ştiinţe Sociale. Actualmente este pensionar şi, împreună cu un grup de prieteni, editează şi asigură apariţia revistei "Puncte Cardinale".

POEŢI DUPĂ GRATII - vol. II

DEMOSTENE ANDRONESCU

În loc de rugăciune

În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt'dată în candela din gând.

Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au t â lhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.

Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.

De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.

Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.

Naufragiu

Cu sufletul stâlcit, cu arca spartă ,

Nu mai aştept s-ajung niciun liman;

Plutesc bătut de vânturi şi de soartă

Pe marea asta neagră de catran.

E prea târziu să mai ridic catargul

Şi pânzele surpate de furtună,

Nu mă mai vor nici ţărmurile, nici largul,

Nici portul pitulat de după lună.

În sens invers, sporind parcă misterul,

O altă arcă-ngână pe a mea,

S-a clătinat din amintire cerul

Şi-n balta neagră s-a surpat o stea.

Dar n-o culeg, o las în smârc să moară,

Ce-i dacă moare? Sunt atâtea sus!

Să-şi dea şi cerul jertfa lui de pară;

În mine atâtea stele au apus.

Aiud, 1958

Moarte provizorie

Pentru câte veşnicii

Au intrat aicea Doamne?

Câţi prieri şi câte toamne

Voi lipsi dintre cei vii?

Câte lacrimi, câţi fiori

Mă vor trece-n aşteptare?

Am atâta suflet oare

Ca să mor de-atâtea ori?

Ca o uşă de cavou

A căzut în urmă-mi uşa

Cine ştie? poate-acuşa

Joc în ultimul tablou.

Poate sus în cer m-am stins

Ca o candelă şi-acuma

De mai sunt, sunt zgură numa

Şi-mi joc rolul neconvins.

Împrejurul meu desprinşi

Ca din altă lume, parcă,

Cei de-aici, timid mă-ncearcă

Cu ochi mari, aproape stinşi.

Printre ei, ca printre morţi

Îmi cat locul cu privirea

Şi sfios cum mi-este firea

Mă aşez în rând cu toţi.

Unii blestemă şi plâng,

Alţii-şi coc veninu-n guşă,

Eu sub propria-mi cenuşă

Mă-nvelesc să nu mă sting.

Şi arzând mocnit, aştept

Ceru-naltul să se-ndure

Să s-aplece să mă fure

Răului, că ceru-i drept.

Dar ştiu eu câte vecii

Voi mocni sub spuza rece?

Poate una? poate zece?

Doamne, sau nici Tu nu ştii?

Îndoiala

lui Vasile Voiculescu

Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este
Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decât poveste
Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.

De-atâta vreme urc târâş, pe coate
Şi-am smuls în căţărare-atâţi luceferi
Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate
Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi.

Şi-am risipit atâta suflet, Tată,
În râvna mea neasămuit de mare
Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată
N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.

L-am dat tribut la fiecare vamă,
L-am aşternut pe fiecare treaptă,
L-am risipit într-una, dar mi-e teamă
Ca la sosire nimeni nu m-aşteaptă.

Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,
Urc muntele cu-nchipuite creste;
Din tot ce-am fost mai sunt o picătură.
Mai este, Doamne, până-n cer, mai este?

De vorbă cu sufletul meu

O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi,

Plângând cu hohote, în palme faţa?

Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa

Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi?

De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii

Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete

Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete

De mult, de mult, de când eram copii.

Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom

Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,

Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă

Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn.

Te potoleşte, pentru Dumnezeu!

Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere,

Te înţeleg, eşti munte de durere

Dar nu uita, durerea nu-i un rău.

Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer

Din care răul cu-ndârjire muşcă,

Atâtora li-s zilele biciuşcă

Şi pentru-atâţia viaţa e piper!

E-atâta jale-n lume-atâta plâns,

Atâta dor, atâta suferinţă!

Sărmanul ins chircit în neputinţă

Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.

Şi-n loc să-şi facă din durere pod

Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,

El, sângerând din răni adânci, otravă

Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.

Sărmana gloată, în genunchi mereu,

Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,

Nepricepând că scrânciobul durerii

Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.

Şi-n fiecare clipă câte-o stea

Se stinge-n locul ei precum o pipă

Şi trebuie ca-n fiecare clipă

Altcineva să moară pentru ea.

O! suflete al meu, fii tu ulcior,

Fii amforă durerii, veşnic plină

Şi, sângerând celor din jur lumină,

Învaţă blând să mori în locul lor.

Pricepe că cu fiecare spin

Ce dureros în carne ţi se-mplântă,

Pe un obraz o lacrimă se-avântă

Şi-n lume-i o durere mai puţin.

Cu fiecare suferinţă-a ta

O suferinţă undeva se stinge,

Cu fiecare picur roş de sânge

Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.

Şi-n fiecare limpede apus,

Cu fiecare-ngenunchere-n tină

Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină

Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.

Sursa: /www.literaturasidetentie.ro

scrieri: Arhim. Teofil Paraian - Sfinţenia - credinţă mărturisitoare şi cruce

2009-10-29T13:46:00.007+02:00

din „Credinta lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”

Sfinţenia - credinţă mărturisitoare şi cruce
Dumnezeu este sfânt şi sfintitor

Duminica I după Rusalii
(a Tuturor Sfinţilor)
Mt. 10, 32,35,37-38; 19, 27-30

Iubiţi credincioşi,

Cuvântul meu de astăzi îl încep cu două ziceri de la Sfânta Liturghie, şi anume cu zicerea: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru si Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”, şi cu zicerea: “Ca Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”.

Cuvintele acestea sunt adresate lui Dumnezeu.

In cel dintâi mărturisim că Dumnezeu e sfânt şi, pentru că Dumnezeu e sfânt noi Ii aducem mărire - Ii aducem mărire Tatălui, mărire Fiului şi mărire Duhului Sfânt. Şi Dumnezeu Tatăl e sfânt, si Dumnezeu Fiul e sfânt şi Dumnezeu Duhul este sfânt şi spunem că mărire Ii aducem lui Dumnezeu pentru că e sfânt acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Adică nu încetăm niciodată a-I aduce mărire lui Dumnezeu pentru că este Sfânt. Dar nu ne oprim la atât.

Mai facem o mărturisire în legătură cu Dumnezeu cel sfânt şi zicem: “Că Tu eşti sfinţirea noastră si Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh… “. Am spus mai înainte că-I aducem mărire lui Dumnezeu şi acum şi-n veşnicie pentru că este sfânt, dar Ii mai aducem lui Dumnezeu mărire şi pentru că sfânt fiind, este sfinţirea noastră. Pentru că Dumnezeu este sfânt şi pentru că Dumnezeu este sfinţirea noastră, Ii aducem mărire acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Prin urmare, iubiţi credincioşi, este o legătură între Dumnezeu Cel sfânt şi între Dumnezeu Cel care sfânt fiind, sfinţeşte: sfinţeşte lumea, sfinţeşte pe oameni. El e sfânt şi e sfinţirea noastră.

Ce legătură au cuvintele acestea, zicerile acestea cu ziua de astăzi? Astăzi, în Duminica cea dintâi după pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, este Duminica Tuturor Sfinţilor.

Aşa este numită duminica aceasta, şi când zicem Duminica Tuturor Sfinţilor îi avem în vedere pe toţi oamenii cei sfinţi oricând ar fi trăit ei în lumea aceasta, până acum şi până-n veşnicie şi totodată duminica aceasta e a tuturor sfinţilor în înţelesul că pe unii sfinţi îi cunoaştem şi-i sărbătorim şi-i pomenim, dar sunt şi sfinţi necunoscuţi nouă, sunt şi sfinţi cunoscuţi numai lui Dumnezeu şi de aceea, ca să nu rămână nici un sfânt fără cinstire, în Duminica Tuturor Sfinţilor îi pomenim şi îi sărbătorim pe toţi sfinţii şi pe cei ştiuţi şi pe cei neştiuţi.

Şi dacă în duminica aceasta noi pomenim pe toţi sfinţii, dacă duminica aceasta e a tuturor sfinţilor, înseamnă că noi în duminica aceasta pomenim şi sfinţenia şi sfinţirea. Când ne gândim la toţi sfinţii şi îi cinstim, noi de fapt cinstim sfinţenia pe care o are Dumnezeu şi pe care o dă oamenilor Dumnezeu, Care este sfinţirea noastră.

Ce este sfântul?

Iubiţi credincioşi,

Oare ştim noi ce înseamnă cuvântul sfânt?

Ştim noi ce spunem când zicem că Dumnezeu e sfânt?

Ştim noi ce spunem când zicem că un om oarecare e sfânt?

Şi ştim şi nu ştim. Când zicem cuvântul sfânt ne gândim la ceva mai presus de lumea aceasta pentru că Dumnezeu cel sfânt este mai presus de lumea aceasta, şi sfinţenia la fel, este mai presus de lumea aceasta.

Nu există nici un cuvânt de pe pământ asemănător cu cuvântul sfânt, sau nu există nici un cuvânt prin care am putea arăta noi ce este sfinţenia. Şi totuşi zicem că Dumnezeu este sfânt. Şi totuşi zicem despre anumiţi oameni că sunt sfinţi.

Ce înţelegem noi prin asta? Inţelegem, iubiţi credincioşi, că tot ce e sfânt în cer şi pe pământ e mai presus de lume şi înţelegem că tot ce e sfânt în cer şi pe pământ e ceva pus de-o parte pentru Dumnezeu, când e vorba de îngeri, când e vorba de oameni, când e vorba de sfinţi.

Sfinţii sunt aleşii lui Dumnezeu, sunt ceva ce iese din obişnuitul vieţii, ceva pus de-o parte anume pentru Dumnezeu. La sfintele slujbe noi ne rugăm: „Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm”.

Şi când spunem „sfântă biserica aceasta” ne gândim la locaşul în care ne aflăm noi şi pentru care ne rugăm - nu e orice casă, orice cameră, ci este un locaş anume închinat lui Dumnezeu, în care se fac numai lucrurile lui Dumnezeu.

Mai zicem la sfânta slujbă: “Din Sfânta Evanghelie citindu-se, să luăm aminte”, sau zicem: “Să ascultăm Sfânta Evanghelie…” şi mai zicem „Si pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm”.

Ce mărturisim când spunem Sfânta Evanghelie? Mărturisim că ceea ce se citeşte, ceea ce ascultăm citindu-se din Sfânta Evanghelie, e ceva sfânt, ceva ce nu se potriveşte cu lucrurile de pe pământ, ceva pentru care îţi trebuie o învrednicire anume. De aceea să ne rugăm lui Dumnezeu să ne învrednicească să ne putem împărtăşi din Sfânta Evanghelie, din cuvântul cel veşnic a lui Dumnezeu, care nu-i cuvânt de pe pământ ci e cuvânt din cer adus pe pământ. “Cerul şi pământul vor trece - a zis Domnul Hristos -dar cuvintele Mele nu vor trece”. Ce înseamnă asta? înseamnă că cuvintele spuse de Domnul nostru Iisus Hristos sunt cuvinte veşnice, mai presus şi de cer şi de pământ, sunt cuvinte aduse din cer pe pământ.

Suntem datori la o viaţă superioară, sfântă

In Filocalie întâlnim cuvântul “bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii”. Cuvântul acesta e un cuvânt care vrea să spună că lucrurile lui Dumnezeu nu le poţi înţelege cu gândurile pământului nici cu mintea cea de pe pământ, ci sunt mai presus de înţelegere, sunt mai presus de minte; cuvintele acestea mai presus de minte, mai presus de înţelegere, trebuie întâmpinate cu o viaţă superioară, pentru că altfel le cobori, nu te înalţi tu prin ele, ci le cobori pe ele la lumea aceasta.

Gândiţi-vă că au fost oameni care L-au hulit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care a adus cuvântul din cer pe pământ. De ce? Pentru că n-aveau mintea cea luminată de o trăire înaltă prin care să poată întâmpina cuvintele, Cuvântul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Când pomenim sfinţenia, când pomenim pe cei sfinţi şi sfinţenia, avem datoria să ne gândim şi să avem noi înşine idealul de a fi sfinţi, de a ne sfinţi.

Aşa de puţin se gândesc oamenii că trebuie să fie sfinţi!

De ce? Pentru că, de obicei, noi ducem o viaţă care nu ne apropie de sfinţi, suntem păcătoşi şi ştim că suntem păcătoşi şi de aceea nu ne putem gândi că păcătoşi fiind am putea să fim şi sfinţi.

Şi oare într-adevăr păcătoşii pot să fie sfinţi?

Da, iubiţi credincioşi, dar când nu mai sunt păcătoşi, când au trecut de faza aceea în care păcatul stăpâneşte în inimile lor, numai atunci pot să fie sfinţi. Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat o Biserică sfântă şi a rânduit în Sfânta Biserică Sfintele Taine. De ce? Pentru sfinţirea credincioşilor, nu ca să rămână credincioşii fără sfinţire, ci să devină sfinţi, să fie sfinţiţi de Dumnezeu. In Biserica întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos pentru sfinţirea credincioşilor, noi mărturisim în Crez: “Cred… întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.

Cum e Biserica? Sfântă. Cum trebuie să fie credincioşii? Sfinţi.

Prin ce ne ajutăm noi ca să fim sfinţi?

Prin slujbele dumnezeieşti, prin rânduielile Bisericii, prin Sfintele Taine, prin Sfânta Cuminecătură, prin Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care-L primim ca să fim sfinţi (”spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, zicem noi când primim Trupul şi Sângele Mântuitorului).

La Sfânta Liturghie preotul se roagă pentru cei ce se împărtăşesc ca să le fie Sfânta Impărtăşanie „ spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăzneala cea către Tine”, iar nu „spre judecată sau spre osândă”. Ce altceva mai lucrează Sfânta Impărtăşanie, Sfânta Euharistie? Ce lucrează Trupul Şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa credincioşilor?

Trebuie să lucreze o viaţă superioară, o viaţă sfântă. După ce ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine zicem: “Să se umple gurile noastre cu lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu Sfintele, cele fără de moarte, cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine - şi cerem ceva de la Dumnezeu - Intăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta; toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”.

Sfintele Sfinţilor, care sunt Sfintele Taine, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ni se dau ca să ne întărim în sfinţenie - ” întăreşte-nepe noi întru sfinţenia Ta “.

Şi atunci pot să fie păcătoşii sfinţi? Da, pot, sunt, când nu mai sunt păcătoşi, când li s-au iertat păcatele, când nu mai fac păcate.

Iubiţi credincioşi,

Poate cineva să nu mai facă păcate? Poate ajunge în starea aceea să nu mai facă păcate? Ne spune Sfântul Evanghelist Ioan că poate: cel născut din Dumnezeu nu mai păcătuieşte (I In.3).

Când eşti alcătuit după Dumnezeu, din darul lui Dumnezeu, din puterea lui Dumnezeu, nu mai păcătuieşti.

Ar putea să zică cineva: “Bine, dar noi ştim că păcătuim în toată clipa “. Că aşa spun unii, totdeauna păcătuim, în tot minutul păcătuim, în toată clipa păcătuim.

Nu-i adevărat, iubiţi credincioşi! Nu păcătuim în toată clipa, nu păcătuim în tot minutul, nu păcătuim nici măcar în orice oră, ci păcătuim numai atunci când, cu deplină voinţă şi ştiinţă, facem ceva împotriva lui Dumnezeu. Când ştim că Dumnezeu a spus “Să nu furi!” şi noi furăm.

Dacă se-ntâmplă aşa ceva atunci păcătuieşti, dar nu furi în toată clipa.

Când ştii că Dumnezeu a spus să nu urăşti, şi tu urăşti, şi atunci păcătuieşti pentru că cu deplină voinţă şi ştiinţă urăşti pe cineva, urăşti chipul lui Dumnezeu, făpturile lui Dumnezeu.

Când ştii că Dumnezeu a spus să-l iubeşti pe aproapele tău şi tu nu te sileşti să-l iubeşti, da, atunci păcătuieşti. Insă nu toate greşelile -negativele noastre - sunt păcate.

Când faci un lucru pe care nu vrei să-l faci, care nu te caracterizează, care e de-o clipă, care e de-un moment, acela nu-i păcat.

De pildă, ai o pornire, aşa de moment împotriva cuiva, care nu te ţine decât o clipă, nu poţi să zici că acela-i păcat, că nu-i păcat. Este o greşeală, este o insuficienţă, este o neputinţă, este ceva care într-adevăr nu se potriveşte cu viaţa sfinţilor, dar care totuşi nu e păcat. Şi atunci, iubiţi credincioşi, pot păcătoşii să fie sfinţi? Sfântul Ioan Scărarul a spus cuvânt hotărât: “Să îndrăznească pătimaşii, pentru că şi cei nepătimaşi din pătimaşi s-au făcut nepătimaşi”. Cum? Cu darul lui Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu, silindu-se şi ei.

Apoi ştim că Dumnezeu ne-a dat şi o Taină a iertării păcatelor, ca să nu mai avem nici păcatele pe care le-am făcut, să nu le mai purtăm în noi, să fie şterse. E vorba de Sfânta Spovedanie pe care mulţi o iau uşor, pe care mulţi o fac fără să-şi dea seama ce fac.

Dar, o spovedanie adevărată trebuie să fie o răscruce în viaţa omului.

Bineînţeles că sunt şi oameni care într-o spovedanie adevărată nu mai au ce să schimbe. De ce? Pentru că un om schimbat spre bine, nu mai are ce să schimbe în viaţa lui, poate doar să adauge ceva, să mai adauge o îmbunătăţire, o cerinţă pentru îmbunătăţire, dar acela e pus pe cale bună şi la acela nu mai are cum să fie spovedania o răscruce în viaţă, ci este o treaptă de înaintare în binele în care el deja este pornit. Aceasta este calea sfinţilor, aceasta este calea sfinţeniei.

Iubiţi credincioşi,

Când auziţi lucrurile acestea, aţi putea să vă întrebaţi, e firesc să vă întrebaţi: “Bine, atunci de ce nu suntem noi preocupaţi de sfinţenie, de sfinţirea noastră? De ce nu dorim noi să fim sfinţi? ”

Mai întâi de toate, prea puţin se vorbeşte de lucrul acesta în slujbele noastre, în rânduielile noastre.

Prea puţin se pune ac¬cent pe sfinţirea omului, deşi toată lucrarea Bisericii este spre sfinţirea credincioşilor, toată!

Ar trebui să fim preocupaţi să fim sfinţi.

Bineînţeles asta înseamnă să nu mai fim păcătoşi. Iubiţi credincioşi, păcatul şi viaţa sfântă n-au nici o legătură, într-o viaţă sfântă e înlăturat păcatul.

Imi place să spun de Sfântul Moise, cel ce din tâlhar a fost găsit de părintele Casian şi părintele Gherman ca cel mai iscusit dintre părinţii din pustia schetică. Deci, un sfânt care întâi a fost tâlhar şi apoi a ajuns sfânt. Se poate aşa ceva? Se poate! Când nu mai eşti tâlhar.

Poţi să năzuieşti la sfinţenie chiar dacă ai fost cândva tâlhar.

Dacă ai fost o femeie păcătoasă, după ce te-ai lăsat de păcate, poţi să nădăjduieşti la mila lui Dumnezeu să ajungi sfântă ca Sfânta Fotini, samarineanca de la fântâna lui Iacob sau ca Maria Egipteanca care a trăit în multe feluri de păcate şi după aceea a dus o viaţă mai presus de viaţa multor sfinţi. Se poate aşa ceva.

Sfinţenia - credinţă mărturisitoare

Dar să pun acum o întrebare foarte la locul ei şi anume: „ Dacă dorim să fim sfinţi ce trebuie să avem în vedere mai întâi de toate? ”

Despre aceasta s-a spus în cuprinsul Sfintei Liturghii, când s-a citit din Apostol şi din Sf. Evanghelie. Ce s-a spus în Apostol? Că „ sfinţii prin credinţă au biruit împăraţii”.

Toate câte le-au făcut sfinţii, le-au făcut ca oameni credincioşi. Asta-i una.

In Sfânta Evanghelie se arată că credinţa trebuie să fie credinţă lucrătoare, mărturisitoare. Şi anume zice aşa: “Cel ce Mă va mărturisi pe Mine, înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pe el înaintea Tatălui din ceruri”.

Prin urmare, credinţa trebuie să fie o credinţă care ne arată ca credincioşi.

Dacă ducem o viaţă de necredincioşi degeaba ne numărăm la credincioşi, că nu suntem.

Suntem ceea ce dovedim prin viaţa noastră, prin nepăsarea noastră, prin delăsarea noastră, prin lucrurile care nu se potrivesc cu credinţa, aceasta suntem. Dacă am trecut de lucrurile acelea şi trăim o viaţă prin credinţă, o viaţă curată, sfântă, luminată, binecuvântată de Dumnezeu, atunci mărturisim pe Hristos şi ne va mărturisi si El pe noi în faţa Tatălui Celui din Ceruri.

Prin urmare credinţa trebuie să fie mărturisitoare de Dumnezeu. Să nu ne sfiim niciodată de credinţa noastră.

Dacă ne sfiim de ea, să ştiţi că n-o avem.

Mai departe a zis Domnul Hristos: “Cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”; “Cel ce iubeşte pe fiul său sau pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”; “Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu e vrednic de Mine “.

Sa ştiţi că în cuvintele acestea Domnul Hristos nu exclude iubirea faţă de tată şi de mamă, iubirea faţă de fraţi şi de surori, de fii şi de fiice, care-i iubire firească şi Dumnezeu a binecuvântat-o şi totuşi, zicea Domnul Hristos, că cel ce-i iubeşte pe ai lui mai mult decât pe El nu-i vrednic de El. De ce?

Pentru că în cazul când îl iubeşti pe om mai mult decât pe Dumnezeu faci lucrurile omului, nu faci lucrurile lui Dumnezeu, îngădui lucruri pe care Dumnezeu nu le îngăduie, pentru copilul tău, pentru fiica ta, pentru fratele tău, pentru părinţii tăi. îngădui nişte lucruri pe care Dumnezeu nu le binecuvintează. De ce? Pentru că îl iubeşti pe om mai mult decât pe Dumnezeu.

Dar dacă-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât pe om, poţi să-l iubeşti pe om şi atunci nu îngădui nici un fel de păcat pentru că ştii că iubirea de Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva.

A zis Domnul Hristos că nu e nimeni care a lăsat tată, sau mamă, sau fraţi, sau surori, sau femeie, sau copii, sau ţarină, sau capre pentru Mine şi pentru Evanghelie, care să nu ia însutit încă în veacul de acum, iar în cel ce va să vie, viaţa veşnică.

Ce se spune-n cuvântul acesta? Să negăm relaţiile de familie? Să nu ne mai intereseze mamă, să nu ne mai intereseze tată, să nu ne mai intereseze soţie, să nu ne mai intereseze copii şi aşa mai departe?

Nu, iubiţi credincioşi! Ci, înseamnă că pe toate acestea trebuie să le socotim inferioare faţă de slujirea lui Dumnezeu, dar să-I slujim lui Dumnezeu în condiţiile pe care le avem. Părintele Arsenie -Dumnezeu să-l odihnească! - spunea, pe bună dreptate, că acestea le laşi înainte de a le avea.

Dacă le laşi înainte de a le avea, atunci da, eşti pe calea aceea care-I slujeşte lui Dumnezeu fără ele. Dar dacă le ai trebuie să le duci înainte şi să-I slujeşti lui Dumnezeu prin ele.

Condiţiile sfinţeniei

Iubiţi credincioşi,

E cineva în Sf. Evanghelie care să poată fi luat drept model de sfinţenie în condiţiile noastre? Eu vă prezint doar pe unul care mie mi-e drag, îl am la inimă.

Ştiţi pe cine? Sutaşul din Capernaum.

Aşa mi-i de drag mie omul acesta şi îl recomand din toate puterile mele pentru că aşa ceva, cum a făcut sutaşul, poate face orice om.

Toţi sfinţii au avut virtuţile sutaşului; în orice fel ar fi trăit un sfânt (in pustie, sau în societate, sau în mănăstire, sau în familie), el a avut viruţile sutaşului, care-s patru şi anume: credinţa, nădejdea, iubirea si smerenia. Fără acestea nu e nici sfinţenie, nici posibilitatea de sfintenie.

Vrei să fii între sfinţi?

Să fii ca sutaşul din Capernaum. Să ai o credinţă întemeiată, să ai nădejde întemeiată pe credinţă, să ai iubire cuprinzătoare, iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape, să ai smerenie şi atunci vei fi între cei ce vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să dorim să fim sfinţi, să părăsim rudele, să părăsim păcatul, să folosim mijloacele sfinţirii, Sfintele Taine, Sfintele Slujbe, Sfânta Biserică.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, prin rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor să ne întărim în virtuţile sutaşului din Capernaum într-o credinţă mărturisitoare de Dumnezeu, într-o credinţă care să ne ridice mai presus de lumea aceasta; într-o nădejde care să ne facă o legătură cu cele ce încă nu le vedem, dar în care credem; într-o iubire fericitoare şi toate aceste să ne ajute Dumnezeu să le-nvelim în smerenie şi vom fi atunci pe calea sfinţilor şi vom putea zice cu adevărat către Dumnezeu: “întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aleluia, Aleluia, Aleluia “. Amin!

Sursa: http://www.voscreasna.com

comunicate: Părintele Arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice

2009-10-29T13:41:00.004+02:00

Părintele Arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice în această noaptela ora 1.45 (joi 29 octombrie 2009) la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta la data de 3 martie.

Dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, Părintele Teofil şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură.

Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale.

A plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul Hristos îl va primii în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil ne lasă aici o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cărţile, în înregistrările cu predicile, conferinţele sau interviurile realizate în ultimii 20 de ani în toată ţara.

Înmormântarea părintelui Teofil Părăian va avea loc sâmbătă, 31 octombrie, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, la orele 12 după oficierea Sfintei Liturghii - după cum a declarat în cadrul emisiunii 'Viaţa cetăţii' de la Radio Trinitas Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Veşnica lui pomenire!

Câteva repere biografice ale Părintelui Teofil Părăian:

Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de intra în monahism. Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţilor din ţară şi participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.

Părintele Teofil Părăian a fost un om al bucuriei, un om care şi-a propus să înmulţească bucuria şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Teofil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Sursa: Basilica

fragmente: Nicolae Stroescu Stînisoara - România profunda

2009-08-26T13:43:00.006+03:00

München, 1 ianuarie, 2009

Cîteva reflecţii pe marginea cărţii lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon cu o prefaţă de Gheorghe Fedorovici: A Treia Forţă: România Profundă

Conservatorul e cel care conservă omul apărându-i sursele, izvoarele: izvoarele cunoaşterii, izvoarele virtuţii, izvoarele fiinţei. Conservatorul e cel care apără rânduiala şi care recunoaşte ierarhia – a valorilor, a persoanelor – nu ca pe o samavolnicie, ci ca pe o sursă de viaţă ...... conservatorul apără omul în relaţie cu Dumnezeu.

Mircea Platon

Într-un scurt prolog comun cei doi autori îşi mărturisesc speranţa: „Propunem acest manifest la două mâini în nădejdea că va ajuta la identificarea unei << a treia căi >>. Una de întors acasă.” E aici ceva care îmi aminteşte de răspunsul meu la o întrebare din dialogul pe care l-am purtat pentru Revista Convorbiri Literare, cu Cassian Maria Spiridon în 2004. Redactorul Şef mă întrebase care ne sunt şansele integrării în Comunitatea Europeană. Spuneam atunci că aceasta „este o chestiune de realism şi de demnitate şi să nu uităm că procesul se desfăşoară în două sensuri” şi încheiam: „Împărtăşind grijile şi aşteptările Dumneavoastră în privinţa intrării în Comunitatea Europeană, eu m-am întrebat, oarecând vom reintra, după o rătăcire de decenii, în România noastră genuină?”.

Cred că „România noastră genuină”, de care îi vorbeam atunci lui Cassian Maria Spiridon, se situează în acelaşi plan cu acea „Românie profundă” pe care Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon o invocă în cartea lor, nu numai – şi acesta este un merit al proiectului lor – ca ţel şi speranţă, ci ca cea de „a treia forţă”, care ar putea înlesni regăsirea a ceea ce cu greu s-ar fi putut pierde cu adevărat, indiferent de perindarea afirmaţiilor sau negaţiilor. Ba chiar negarea ei, de cele mai multe ori legată de un criticism care nu este un refuz sau de un contra-proiect, o repulsie sau chiar o teamă, este mai degrabă semnul unei prezenţe, fie ea nedorită sau nepercepută. A cui? Cartea aceasta îşi asumă, cu îngrijorare şi curaj, un răspuns.
Se întâmplă că Horia Roman Patapievici spune în articolul lui critic, în marginea filei căruia este înscrisă formula Acord-Dezacord, din Revista Idei în Dialog, sub titlul „Radicalism şi critică pauşală” că: „Nu ştiu ce este << România profundă >> şi nici cine face parte din ea”. Cred că, dincolo de împrejurările care au generat acea luare de poziţie critică a lui Horia Roman Patapievici, după ce o inabilitate tehnică creatoare de confuzii a redacţiei respectivei reviste făcuse ca prologul fără semnături al cărţii-manifest să dea impresia că ar reprezenta un text al redacţiei, „iar manifestul ar reflecta punctul de vedere al revistei Idei în Dialog”, cartea însăşi oferă o serie de răspunsuri sagace la întrebarea asupra identităţii, persistenţei şi sensului României profunde.

Poate că soarta care a făcut ca eu să fi cunoscut, cât de cât, atât România dinainte de război ca şi pe cea de acum îmi oferă, de data aceasta, un avantaj în capacitatea de a desluşi ceva mai uşor unele din contururile a ceea ce numim „România profundă”, dar negarea ei ar putea echivala cu obnubilarea profunzimilor concretului şi, în extremis, chiar a unor reflectări ale necontenitului mister ontologic.

Mi-aduc aminte cum pe drumurile clandestinătăţii mele, care era şi una spirituală, mi se dăruise prin anii ’60 adăpost într-o cameră în care se afla biblioteca unui intelectual deţinut politic, care studiase cândva la Paris. Printre alte bogăţii interzise, m-am înfruptat atunci şi din literatura dreptei creştine şi naţionale franceze interbelice, printre care şi Georges Bernanos, pe care văd că îl preţuiesc atât Hurduzeu şi Platon cît şi H. R. Patapievici. Într-una din cărţile acelea se vorbea de existenţa unui drum de o mie de kilometrii, de parcurs cu piciorul dinspre sud către nordul Franţei, care se desfăşoară exclusiv prin „Franţa profundă”, rurală, impregnată de stilul de viaţă, cultura ţărănească şi tradiţia istorică şi religioasă franceză. Pe atunci ţăranii reprezentau în România 90% din populaţie. În Franţa, populaţia angajată activ în agricultură reprezenta încă aproape 50% în preajma celui de al doilea război mondial. Prin 1975 scădea sub 10%. În România, datele din martie 2002 ale recensămîntului arătau că aproximativ 47% din populaţia Ţării locuia încă în mediul rural.

Termenul de „Franţa profundă”, care ca şi acel de „România profundă” nu se limitează desigur la desemnarea ariei stilului de viaţă şi de cultură tradiţional ţărănească, a fost folosit în ultimul timp, de pildă, de Pierre Nora în legătură cu interesantul reviriment ştiinţific, publicistic şi al crescândului interes general pentru o resuscitare a voinţei şi simţului unei anumite rememorări a „punctelor de cristalizare colectivă a amintirii şi identităţii”, nu numai în Franţa, ci, chiar dacă sub tonalităţi variate, în Germania şi alte ţări. Se vorbeşte şi de o „ decolonizare ideologică” ca fenomen mai larg, care favorizează reîntâlnirea popoarelor din răsăritul Europei (dar şi din Africa şi America Latină) cu „memoriile lor lungi, tradiţionale” (Pierre Nora).

Din perspectiva României, ca ţară aflată, din plin, în aria experimentului totalitar-imperialist sovieto-comunist se poate spune totuşi, dincolo de schema utilă a observatorului istoric occidental, că, într-un anumit sens, la noi acea „colonizare ideologică” nu avusese niciodată cu adevărat loc, ci mai degrabă că sistemul a putut fi impus cu toată rigoarea falsului şi a brutalităţii, dar lunga memorie tradiţională a coexistat, chiar oprimată, cu toate etapele tentativei de ideologizare comunistă, eşuată ca atare, în ciuda deceniilor de regim de dictatură comunistă. Chiar pentru puţinii care ar fi fost disponibili la o contaminare cu idei comuniste înainte de sosirea ruşilor se poate spune că o primă dezideologizare a început repede după ce trupele sovietice au intrat în România. Aşa că, de fapt, „decolonizarea ideologică” nu a trebuit să aştepte eliberarea de dictatura comunistă şi de eşafodajul ei de constrângere şi declamaţie. Răsturnarea din decembrie 1989 ne-a găsit decolonizaţi de ideologia comunistă, dar ne-inoculaţi şi mult receptivi sau chiar înflăcăraţi aspiranţi la noi ideologii, de la cea a imperativului categoric al consumismului şi individualismului apatrid până la maximalizarea hedonistă văzută ca sens al existenţei şi de la cultul fanatic al „noului” până la exorbitantul mimetism faţă de un occident idolatrizat. Oricum, memoria popoarelor se dovedeşte mereu a fi un organ esenţial al autodeterminării lor. Capacitatea, elanul intrinsec, voinţa şi practica, pe diferite trepte, a autodeterminării sunt constitutive pentru fiinţa persoanelor ca şi pentru aceea a popoarelor şi naţiunilor, iar traiectoria autodeterminării înscriindu-se într-o necurmată memorie, întâlnirea cu România profundă este nu numai oricând posibilă la confluenţa dintre trecut şi prezent, ci şi un dat necesar al supravieţuirii noastre istorice nesubjugate. Mircea Platon o evocă indiferent de distanţa în spaţiu şi liber de amăgiri: „România profundă e România în care, deşi am plecat, continui să locuiesc. Nu e numai o Românie nostalgică, vaporoasă, ci o Românie dureros de concretă. E România născută din confluenţa nostalgiei pentru ce a fost, cu revoltă faţă de ceea ce se distruge zilnic.” ( A treia forţă: România profundă, pag. 296). După ce numai cu câteva rânduri mai sus scrisese: „ ..... România profundă, România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia se mai duce război” (ibidem, pag. 296).

Un nesfârşit război s-a dus, nu numai la noi şi nu numai sub comunism, împotriva ţăranilor. Or, ţăranul român are, dintre toate categoriile social-istorice şi culturale, cel mai mult de a face cu România profundă, ceea ce de altfel se oglindeşte şi, la modul cel mai elementar, în faptul că denumirea lui vine de la cuvântul „Ţară”.

Platon nu face parte dintre prea mulţii intelectuali români la care indiferenţa se împerechează cu ignoranţa cu privire la ceea ce a fost şi este încă problema ţărănească: „A distruge satul înseamnă a distruge unul din polii vieţii. Dispariţia satului duce în ultimă instanţă la dezmembrarea oraşului” (ibidem, pag. 224).

Se mai ştie câte ceva despre satul ameninţat de migraţiunea spre zona urbană, diminuat în capacitatea lui economică, devitalizat stilistic de când e părăsit de coeziunea lui interioară insuflată de consonanţe cu ritmuri cosmice şi sensuri atemporal-religioase.

Dar elitele culturale şi politice din România de mult nu pot şi nu vor a şti ce se pierde odată cu satul. Aceasta are de a face cu un sindrom prelungit în timp al desconsiderării ţăranilor într-o Ţară în cea mai mare parte de origine şi substanţă ţărănească. Ai zice că, în principal, intelectualitatea a generat şi transmis acest morb, cu toate că mare parte din ea provenea tot din ţărănime, dar privit mai de aproape se poate vedea că purtători ai acestei maladii naţionale populau în diferite proporţii toate clasele şi categoriile, inclusiv aceea a proletariatului urban (indiferent de originea ţărănească) şi până la urmă chiar unii ţărani dornici de migraţiunea către oraş, complexaţi de o depreciere cvasi generală în care, de pildă, ca să-l pui la punct pe un necivilizat, una dintre cele mai la îndemână apostrofări putea suna: „nu fi ţăran!” Iar dojana aceasta la imperativ s-a tot răspândit, inclusiv auto-interiorizată ca deviză socio-culturală, căci mulţi nu vroiau să mai fie ţărani. Cu obişnuita sa mixtură de trufie ideologică, perfidie tactică şi teroare omniprezentă, comunismul a ajutat din plin.

Partea a doua a cărţii, care îi revine lui Mircea Platon, intitulată, sub semnul îngrijorării dar şi al viziunii recuperatoare, „Ce a mai rămas de apărat” conţine şi un capitol intitulat „Satul”, care e văzut pe fundalul unui timp în care: „Nu beneficiem nici de tradiţia modernităţii, nici de modernitatea tradiţiilor” (pag. 221). Autorul evocă în concentrată retrospectivă neagra cascadă abătută asupra ţărănimii de la ura jubilantă a lui Marx, care „ ... aplauda << burghezia >> pentru faptul de a fi distrus ţărănimea”, la „noul marxism care a mers până acolo încât a pus masacrele şi grozăviile comunismului sovietic sau chinez pe seama originii ţărăneşti a lui Stalin şi Mao” (pag.225) şi se întreabă „cum de neoconservatorismul, pretins antiideologic, poate accepta şi chiar grăbi cu inimă uşoară extincţia unei pături sociale, care e, prin natura ei, antiideologică, pragmatică şi conservatoare, care e în ordinea firii şi deasupra ei de vreme ce depăşeşte prin virtuţi firea între limitele căreia lucrează” (pag. 226). Stilul în care scrie Mircea Platon, când în imersiune, când în zbor, face să strălumineze asemenea realităţi ce stau sub frumuseţe şi ameninţare în acelaşi timp, el căutând, atent, nu numai cunoaştere, ci şi mântuirea lucrurilor şi a fiinţelor. Şi e nevoie de dureroasă asceză de nu vrei să cazi în patima citatelor. Salvarea constă în a invita prompt la proprie lectură. E lucru înviorător să vezi că un tânăr român de excepţională înzestrare, subtil iniţiat în modernitate dar liber faţă de ea şi parcurgând cu virtuozitate studiile sale de peste Ocean, poate da simultan dovadă de atâta proaspătă comprehensiune şi simţ al răspunderii istorice şi prezente pentru ţăranul român, la o grea răscruce a acestuia, care, cu măiestrie, ni se arată că este şi a noastră. Voi mărturisi (iar antecedentele personale nu se numără pe degete) că mă consider şi eu cuprins în această cumpănă şi nepierdută speranţă. Am povestit în cartea mea intitulată „În Zodia Exilului – Întrezăriri”,(Bucureşti, 1998), cum s-a petrecut pe la vârsta de cincisprezece ani, pentru copilul oraşului într-o vacanţă la ţară ceea ce aş numi revelaţia sufletului ţărănesc, proiectat, cu încântare juvenilă dar nepierdută, pe natura acelor coline subcarpatice unde se află satul Alunu din nordul Olteniei, cu înrădăcinarea lui în mit şi credinţă strămoşească precum şi cu întrupările în cântecul şi poezia populară, cu adieri de experienţă şi înţelepciune arhaică, totul împerechind prezentul cu veşnicia, duritatea acceptată cu jocul, spusul cu tainicul, dorul cu o nesecată bucurie a vieţii. Toate acestea mă farmecă şi mă înţeapă cu doruri şi astăzi, după ce am trecut şi eu şi ei prin încercările timpului care parcă s-ar sumeţi să ne facă să nu mai putem crede că „apa trece, pietrele rămân”. Şi totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar cât de cât şi cu truda omului, ne-a fost dat să vedem că acele pietre care sprijină noima existenţei au putut şi ar mai putea rămâne.

Faţă de criza de existenţă şi de percepere a fiinţei şi rolului ţăranului, mergând până la declararea dispariţiei lui, aş menţiona câteva din punctele de sprijin pe care le putem avea în vedere. Să pornim cu o încercare de început de răspuns celor care chiar deplâng ca un mare handicap al istoriei româneşti o anumită zăbovire a mentalităţii, conduitei şi lumii ţărăneşti, refractară la „cultura luminilor” şi la dinamica progresului democraţiei industriale. O lume anistorică însă supusă naturii şi psihologiei ciclice, gregară şi incapabilă de solidaritate activă, surdă la provocările timpului, locale sau globale. Structurile sapienţial-conservatoare ale gândirii ţărăneşti sunt privite, din această perspectivă, ca incompatibile cu o societate deschisă, iar neaderenţa la panaceul anti-sacral şi cu atât mai mult ataşamentul la Biserică ca semne de imaturitate şi superstiţie. Acestea sunt potrivit acestei interpretări motive ale dispariţiei ţăranului român. Eu mă simt îndreptăţit să răspund la această sentinţă antropologică şi motivare a ei, simplu, că şi în ipoteza absurdă, că nu am mai putea întâlni ţărani în România, o antropologie fundamentală ne arată că el este mai departe prezent prin însuşi inconştientul colectiv al poporului român, care, din perspectiva lui Carl Jung, dar nu numai a lui, fiinţează ca sursă profundă a psihicului nostru unde sunt prezente arhetipurile precum şi urmele lăsate de devenirea ancestrală, energia vitală repartizându-se între eu şi arhetipuri în proporţii care modelează relaţia individului cu lumea, sub oglindirea arhetipurilor în mit, în creaţia artistică, în cântecul popular, în capacitatea de sublimare şi de inspirarea atitudinii şi conduitei în momente limită sau de decizii esenţiale colective sau personale. Cei care trăiesc şi umblă cu urechile şi ochii deschişi în Ţara noastră pot percepe semnele şi manifestările inconştientului colectiv de turnură ţărănească. Există o afirmaţie capitală a lui Constantin Noica de natură a confirma perenitatea şi eficienţa creatoare a acestui inconştient colectiv cu trăsătură ţărănească la cel mai înalt grad al gândirii româneşti. Constantin Noica scrie cu litere subliniate: „Întreaga noastră filozofie cultă este în consonanţă cu ţărănescul.” (Paginii despre Sufletul Românesc, Bucureşti, Humanitas, 2000, pag. 85). Şi mai departe: „Oricât de disparate ar fi aceste filozofii valabile, fie că e vorba de doctrina lui Conta, de pildă, sau de cea a lui Blaga, pretindem să arătăm că ele sunt în consonanţă cu orientarea adâncă a culturii noastre populare”. (ibidem, pag. 85, 86).

Mutând privirea de la cultură înspre politică, asupra căreia domneşte un acord cvasi unanim că în istoria românilor nu numai că ea nu a fost la îndemâna ţăranului dar nici vreun talent cât de cât al lui, aş vrea să menţionez un moment de mare punere la încercare a capacităţii de judecată politică a românilor în vremuri grele. Este vorba de alegerile parlamentare din noiembrie 1946. Eram vicepreşedinte al Tineretului Naţional-Ţărănesc din Vâlcea şi în ciuda faptului că abia la 1 noiembrie al acelui an împlineam vârsta majoratului electoral, am participat din plin la lupta electorală în Judeţ şi la organizarea acesteia într-o importantă circumscripţie electorală rurală, cuprinzând cinci comune. În calitate de activist şi martor direct de la început până la sfârşit, am parcurs o experienţă de neuitat a modului cum a perceput situaţia şi s-a comportat electoratul rural. Se ştie că victoria în alegerile de atunci a opoziţiei, formată din Partidul Naţional-Ţărănesc, Liberal şi Social-democrat independent, a fost atât de covârşitoare la urne încât coaliţia electorală comunistă a trebuit să falsifice în mod total rezultatele, însuşindu-şi majoritatea obţinută de opoziţie, cum s-a putut dovedi pentru presa occidentală cu procesele verbale încheiate şi semnate legal la faţa locului, înainte de a fi trimise la Comisia Electorală centrală din capitala de Judeţ, unde au fost inversate. Indiferent de cumplita falsificare centralizată ulterioară, în scripte, a alegerilor, transformându-le într-o lovitură de stat electorală, sub ochii puterilor occidentale, care ceruseră şi obţinuseră, chipurile, acordul Rusiei pentru alegeri libere în România, avusese loc de fapt o triumfală manifestare a solidarităţii naţionale în faţa urnelor, devenită posibilă prin votul în primul rând al ţăranului (rezultatul real, bine documentat, fiind de circa 80% ţărăniştii, 10-15 % liberalii, iar 3 % comuniştii).

O altă experienţă cu ecouri profunde de care am avut parte precedase alegerile din noiembrie 1946. Devenit student în 1944 şi foarte curând membru activ al Tineretului Partidului Naţional Ţărănesc şi, din adolescenţă, îndrăgostit de plaiurile şi duhul locului unde se afla moştenirea strămoşească a mamei mele şi unde, nu din motive agricole, dădeam o fugă cât mai des cu putinţă şi, pe deasupra fiind însufleţit de gânduri – le-ai putea numi „poporaniste” – de reformă necesară în favoarea ţărănimii, care totuşi puteau coexista cu mediul familial „burghezo-moşieresc”, am parcurs atunci o experienţă umană nu numai dincolo de orice ideologie, ci şi mai presus de orizontul „ideilor”. Tânărul de atunci a constatat, nu fără o iniţială mirare, prin contactul şi convorbirea directă, spontană, liberă de inhibiţii şi irizată de simpatii reciproce, cu ţărani de toate categoriile, inclusiv dezavantajate, că ţăranii resping în mod unanim „stânga” şi chiar unele oferte de legi la prima vedere mai avantajoase pentru ei decât programul şi proiectele de reformă ale Partidului Naţional Ţărănesc, pe simplul motiv că ele vin din partea comuniştilor şi nu fac decât să „încurce lucrurile”, tulburând înţelegerile şi aranjamentele existente între ei şi moşieri, pe care, fiindu-le propice, ţăranii în cauză vroiau să le extindă, nu să le înceteze, cu urmări iremediabile, numai pentru că s-au lăsat ademeniţi de comunişti, care nu urmăresc binele ţăranilor, ci scopuri ascunse şi străine. Era la mijloc şi ceea ce văzuseră cu ochii lor ca soldaţi în timpul războiului în Rusia colhozurilor şi a icoanelor îngropate. Treptat, luam cunoştinţă de răspunsul la comunism al omului marii tradiţii şi al creştinismului adânc ţărănesc. Mi-aduc aminte de vorba lui Giovanni Papini: „Comunismul este războiul Asiei împotriva Europei, al primitivului tehnicizat împotriva intelectualului corupt, al oraşului împotriva statului”.

Mircea Platon nu crede că dreapta românească mai are o şansă „.... atâta timp cât, după ce a abandonat ideea naţională şi pe cea religioasă, se defineşte nu în termeni personalist-organici, ci în termeni <>” . Ovidiu Hurduzeu, în convergenţă cu poziţia lui Mircea Platon, în direcţia unei „societăţi personalist-conservatoare” („degajată de elementele anti – sau impersonale”) este, pe de o parte foarte conştient de truda timpului care stă în faţa acestui, am putea spune, proiect istoric concret, dar (şi aici, acest critic scânteietor al non-sensului optimismului tehnicist-imanentist se poate spune că vorbeşte din realismul credinţei) înfruntă încetineala neinspirată a timpului: „Confruntată cu eşecul gândirii occidentale, România este chemată să-şi regrupeze resursele intelectuale şi spirituale pentru a elabora propriile sale alternative. Suntem încredinţaţi că, pe solul ortodoxiei şi al tradiţiilor noastre intelectuale, vom reuşi să ieşim din criza în care ne-au aruncat globalizarea şi propriile noastre laşităţi” (ibidem pag. 187).

Autorul „Sclavilor Fericiţi”, pornind de la convingerea trăită că „Libertatea e teonomă” şi-a luat, cu curajul sincerităţii genuine, libertatea intempestivă de a da în vileag şi combate una după alta tentaculele „hipercomplexităţii păguboase” ale unei lumi triumfalist moderne, la ea acasă, cu o intensitate demascatoare care implică nu numai ascuţimea percepţiei, ci şi suferinţa unei revolte creatoare, ca pe urmă să nu obosească în a trage alarma cu o măiestrie care îi oferă cititorului şansa unei părtăşii la rezultatele salvatoare ale acestei expediţii de luptă spirituală.

În Postfaţa sa, Gheorghe Fedorovici relevă, cu fină sesizare a unei caracteristici de profundă rezonanţă: „Deşi la prima vedere un text teoretic, eseurile pe care le adună trebuie văzute mai degrabă ca o mărturisire decât ca o construcţie teoretică, ca o atitudine mai mult decât ca o înşiruire de argumente (pag. 355). Atât Ovidiu Hurduzeu cît şi Mircea Platon mărturisesc despre om ca „paznic la porţile realului”. Iar realul ontologic înseamnă pentru om întâlnirea cu divinul şi cu Întruparea acestuia pe drumurile istoriei mântuirii. Acesta este adevărul uitat, tăinuit, ignorat, execrat cu încruntare sau jubilare nihilistă mai ales sub zodie postmodernistă. Şi totuşi, mărturia adevărului este expresia unei identităţi vii care la om e dată sub forma indelebilă a persoanei legate de prezenţa Dumnezeului care s-a întrupat în istorie. Gheorghe Fedorovici subliniază: „Acest fapt fundamental care iluminează Istoria de la un capăt la altul în fiecare punct ale ei este Întruparea-Răstignirea-Moartea-Învierea Fiului” (pag. 360). Atât gândirea cât şi anevoioasa misiune pe care şi-au asumat-o O. Hurduzeu şi M. Platon îşi caută şi urmează reperele esenţiale în acest orizont. În capitolul intitulat „Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii”, care conţine dialogul lui cu Silviu Man, Mircea Platon încheie: „Ce putem face deci? Să ne purtăm destinaţia cu noi: să mergem cu Dumnezeu în suflet. Să nu uităm niciodată că, dacă harta realului a dispărut, avem încă icoana lui. Ce înseamnă, concret, acest lucru? Înseamnă că nu am a da nimănui nici un sfat, nici o indicaţie de lectură, nici un mercurial bibliografic, afară de acesta: citiţi orice, chiar şi Marx, cu o icoană în faţa ochilor minţii. Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii. Nu doar cu orizont hermeneutic, sau contrapunct teologico-estetic, nu doar ca disciplină a rugăciunii şi nu ca îmbrobodire conformistă, ci ca prezenţă care nu îngăduie << urâciunea pustiirii>> ....”.
Cartea lui O. Hurduzeu şi M. Platon este o mărturie răspicată despre România profundă şi viziunea creştină a recunoaşterii adevăratului ei chip şi a luptei iubitoare, împreună cu ea, pentru dăinuirea şi izbăvirea ei.

Ceea ce implică şi meditaţia asupra ierarhiei scopurilor şi (întru cât, în spirit creştin, ele nu pot scuza în nici un caz mijloacele) a căilor unei politici corespunzătoare. Dar nu avem de a face nicidecum cu modul de gândire şi cu atât mai puţin cu discursul „politiologic”, care câteodată încarcă peste măsură conţinutul tivit ideologic şi stilul dezbaterii impasului şi soluţiilor de orientare spre viitor în Ţara noastră. Demersul celor doi autori merge în sensul elaborării unei înţelepciuni la înălţimea provocărilor contemporane. Înţelepciunea fiind o noţiune destul de neglijată până la eventuală depreciere în epoca modernă, dar care stă în însăşi originea şi scopul filozofiei, chiar dacă noua filozofie a putut adeseori considera că se poate dispensa de această formă de cunoaştere şi virtute în acelaşi timp, până la formularea, de data aceasta cu adevărat simplistă şi defel argumentată, a lui Wittgenstein că: „înţelepciunea e rece, cenuşie şi proastă”. Ceea ce nu înseamnă că şi filozofii din epoca modernă nu s-au întâlnit cu întrebarea asupra sau experierea cel puţin a unei tentative de integrări a cunoaşterii prin înţelepciune. O. Hurduzeu şi M. Platon consideră că faţă de impasul antropologic, spiritual şi moral al epocii, aşa cum se reflectă el şi în Ţara noastră, dincolo de conflictul hermeneuticelor e nevoie de o terapeutică şi o acţiune dirijate de o bine întemeiată înţelepciune care este divină şi umană în acelaşi timp.

Nici drumul înţelepciunii nu e însă lipsit de răscruci şi primejdii. În scrierea ideografică a chinezilor, noţiunea de „înţelept” este figurată prin două semne: unul reprezintă vântul, celălalt tunetul. Adică se sugerează că înţeleptul este liber ca vântul şi în societatea respectivă câteodată intempestiv ca tunetul. Aceasta e o viziune chineză a înţelepciunii. Dar misiunea lui O. Hurduzeu şi M. Platon este mai complexă. Căci înţelepciunea creştin-ortodoxă este mai profundă şi cere mai mult.

Sursa:

http://www.cbrom.de/Teme-Actuale/Romania_profunda.htm

articole: Serial Sfintii Inchisorilor - Gheorghe Jimboiu - Un inger in trup

2009-08-06T10:03:00.004+03:00

de Cezarina Bârzoi, Ionuț Băiaș

Viata lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine placuta lui Dumnezeu.El trebuie sa intre, alaturi de Valeriu Gafencu si alti tineri romani morti in inchisoare, in galeria sfintilor romani, care au trait o tinerete sfanta, incununata cu jertfa suprema pentru invierea neamului romanesc, constituind inaltatoare pilda pentru generatiile viitoare. Pr Liviu Branzas, Raza din catacomba

Gheorghe este singurul copil al familiei Jimboiu, romani din Oltenia; s-a nascut in localitatea Vela din zona de campie a judetului Dolj. De copil a fost deosebit, cu o structura sufleteasca superioara, calitati cu care avea sa-si impresioneze peste ani camarazii de suferinta.

Cum tatal avea sa plece la Dumnezeu inca in adolescenta sa, Gheorghe Jimboiu ramane singur sprijin al tinerei vaduve care, ca mama iubitoare, s-a ingrijit cum a putut mai bine de educatia fiului ei.

Desi sufletul sau dovedea inclinatii mai degraba spirituale sau artistice - „Avea cele mai deosebite maini pe care le-am vazut la un om: nefiresc de subtiri, cu degete foarte lungi, maini facute anume pentru rugaciune sau pentru un mare pianist” (Fericiti cei ce plang, Aristide Lefa) - se inscrie la Academia Comerciala din Brasov pentru a-si putea ajuta mama.

In aceasta perioada se apropie de Miscarea Legionara si intra in Fratiile de Cruce pentru „desavarsirea morala si spirituala”.

Astfel, este arestat inca in 1941, ca membru al Miscarii Legionare, mama sa, grav bolnava de inima ramanand fara sprijin. In inchisoare avea sa-si contureze personalitatea-i robusta care avea sa-i impresioneze pe cei din jurul sau: seriozitate, tinuta, minte sclipitoare, stapanire de sine, curatie sufleteasca (cf. Aristide Lefa). Va fi eliberat, doar in valtoarea evenimentelor de dupa 23 august 1944.

Activeaza in rezistenta anticomunista. Este condamnat la 15 ani munca silnica

Pericolul bolsevic nu-l lasa indiferent, ci il mobilizeaza in miscarea de rezistenta anticomunista, activand in zona Brasovului ca sef al studentimii legionare. Valul de arestari declansat in 1948 nu-l prinde in calea sa; dar un an mai tarziu cade in mana bandelor securitatii.

Regimul dur de ancheta la care este supus i-a declansat ciroza hepatica in urma loviturilor care i-au fost aplicate cu „stiinta” la ficat.

Pe plan moral nu va abdica de la idealul romanesc si crestinesc de lupta nationalista, rezistand fara a fi ingenunchiat de cumplitele torturi, pentru ca „se ruga cu putere, marturisind ca a simtit real ajutorul divin” (prof. Cornel Dragos). Judecat ca dusman al poporului, va fi condamnat la 15 ani munca silnica.

Desi ca sef legionar putea ajunge la Pitesti, Dumnezeu il fereste de ororile reeducarii de acolo pentru ca se imbolnaveste grav si de TBC, fiind astfel transferat la spitalul-penitenciar de la Targu-Ocna.

Acolo avea sa-i intalneasca pe Valeriu Gafencu- „Sfantul Inchisorilor” - si grupul de rezistenta si rugaciune format in jurul sau, pe Arhim. Gherasim Iscu, de la care Gheorghe Jimboiu isi va inteti flacara iubirii jertfelnice pentru aproapele si pentru vrajmasi, purtand in sine lumina dumnezeiasca prin temnitele comuniste.

Veridicitatea celor spuse si dimensiunile posibilitatilor sale sufletesti sunt date de marturiile celor ce l-au cunoscut in perioada detentiei:
„De multe ori, cand aveam momente de framantari sufletesti sau ma simteam obosit, o discutie cu el ma refacea si ma intarea sufleteste. In cuvinte simple, reusea sa redea esentialul problemelor pe care le discuta, avand o putere de convingere iesita din comun.” Aristide Lefa, Fericiti cei ce plang.

„Intre noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe langa rugaciunile obisnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicandu-l de fiecare data unui om sau unei cauze. Se ruga uneori in pat, alteori la plimbare, numai sa fie linistit. Era senin si evident desprins de cele lumesti. Credea nelimitat.

Izvorau din el curatenie si intelepciune, bunatate si severitate, pace, dar si lupta, certitudine si neobosita cautare. Inseta dupa apele cele mai adanci ale vietii launtrice.”
Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua.

Duhovnic fara sutana
Desi in interiorul sau a deprins rugaciunea mintii, pe care a coborat-o in inima, Gheorghe Jimboiu excela in faptele credintei, daruindu-se celui de langa el, fiind ajutat de sociabilitatea sa, comportandu-se amabil in toate imprejurarile.

Fiind preocupat de problemele actualitatii si de perspectivele de viitor, nu-si dorea sa intre in cler sau in cinul monahal, ci vedea implinirea misiunii sale printre mireni. Aceasta mobilitate sufleteasca facea din el un fel de catalizator; avand darul de a se imprieteni cu toata lumea, cei din jurul sau gaseau in el un prieten in fata caruia isi deschideau sufletul cu usurinta.
Fara a conta in fata organelor de represiune comunista daca starea sanatatii ii era ameliorata - cu siguranta in viata era tinut de purtarea de grija divina, nu de ingrijirea medicala de care se “bucura” ca orice detinut politic din partea comunistilor - este mutat la inchisoarea Caransebes din pricina unor alte dosare.

De acolo ajunge la temutele, marile si vechile temnite de la Gherla si Aiud. Impresia tuturor celor care l-au intalnit sau au auzit despre persoana sa a fost una exceptionala.

Spunea mereu rugaciunea inimii
Pe cand se afla in Penitenciarul Gherla, in 1954, starea sa duhovniceasca ii supusese trupul si-l inaltase de la nivelul suferintelor si necazurilor omenesti, plasandu-l pe calea sfinteniei:
„Un tanar curat trupeste si sufleteste, inzestrat cu o mare blandete si bunatate... Spunea mereu rugaciunea inimii, traind numai pe coordonatele dragostei fata de celalalt. Nu auzeai de la el un singur cuvant de razbunare si ura. Un inger in trup...

Am asistat odata la o extractie de masea, fara anestezic, facuta lui Jimboiu. A durat foarte mult aceasta interventie stomatologica, dar el nu a scos nici un sunet si nu a schitat nici un gest de durere. (...)
N-am intalnit un altul, indiferent de varsta sau pregatire, care sa inteleaga Ortodoxia si sa iubeasca pe Hristos ca Jimboiu. Din momentul in care l-am cunoscut, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectura oarecare.
Cunoscandu-l, orice indoiala, orice suspiciune ca au existat si mai exista sfinti pe pamant a fost spulberata pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfant bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie sa fie si sa faca omul pentru mantuirea lui si a neamului care l-a conceput” Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii.

Tamaduitor pentru fratii sai de suferinta
Din voia si cu puterea lui Dumnezeu devine tamaduitorul fratilor sai de suferinta cazuti in nenorocire, care se afundasera in „malstina disperarii”, prin incurajare, indemn la rugaciune si o mana de ajutor intinsa salvator, cum marturiseste acelasi Dumitru Bordeianu:
„Gestul lui Jimboiu - ma luase de mana - m-a facut sa-l urmez... Dupa un schimb de cuvinte credeam ca am vorbit cu un inger, caci puterea care emana din el redusese la tacere duhurile ce ma chinuiau. Si de atunci m-a invitat in fiecare zi sa stam de vorba. Dandu-mi seama ce fel de om este si cat de mare putere spirituala avea, l-am implorat sa se roage si el pentru mine.”

Iar pana la Sfintele Pasti sufletul aflat in stapanirea duhul satanei a fost salvat:
„Adevarat a inviat! a fost replica lui, plina de duiosie. Am plans o vreme, amandoi. In viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, in acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amandoi bucuria vindecarii si invierii mele.

Am vrut sa-i multumesc pentru pretioasa indrumare pe care mi-a aratat-o, dar el s-a multumit sa graiasca: ‘‘Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De cand te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine’’.

Un sfarsit asteptat cu bucurie
Sanatatea subrezita de anii indelungati de temnita, alaturi de lipsa unei asistente medicale i-au inlesnit dobandirea cununii de mucenic si locul in ceata sfintilor, atunci cand Dumnezeu a hotarat sa-l cheme la Sine pe luptatorul pentru dreapta credinta Gheorghe Jimboiu, in 1963, pe cand se afla in Penitenciarul de la Aiud.

Dupa marturiile fratilor de suferinta, trairea celor ca Gheorghe Jimboiu a dus la concluzia ca parte din legionari traisera in inchisori monahismul la modul cel mai profund si exigent.

Ajuns pe culmile urcusului sau spiritual - cand a putut fi considerat „crestinul deplin” - s-a apropiat de trecerea in vesnicie cu seninatatea celor impacati cu sine, cu semenii si cu Dumnezeu:
„Nimic nu indica faptul ca omul acesta stie ca va muri. Nici un semn de neliniste nu i se poate citi pe chip. Poate ca altii ar fi cazut in disperare si ar fi batut la usa ca sa fie dusi la spital. El bate la o alta poarta, cu credinta si cu smerenie: la poarta Cerului spre care nazuieste.

Sunt convins ca acest traitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca sa vad cum se apropie de moarte un om care a pasit peste pragul sfinteniei. Privindu-l, simt ca este omul de care m-as rusina cel mai mult, daca mi-ar cunoaste pacatele.

Nu pentru ca m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simtit traind dragostea frateasca in modul cel mai pur, ci pentru ca, in timp ce el zboara prin sfere celeste, eu zac neputincios si ticalos in genuna.”.
Pr. Liviu Branzas, Raza din catacomba. Jurnal din inchisoare.

Rapa Robilor-unul din locurile cele mai pline de sfintenie ale neamului

Trupul lui Gheorghe Jimboiu a fost aruncat noaptea de gardieni in Rapa Robilor: imensa groapa comuna a detinutilor de la Aiud - pentru a-i pierde urma.

In ultimii ani, insa, dupa construirea Schitului Aiud, pamantul din Rapa Robilor a inceput sa scoata la suprafata moastele sfintilor Aiudului: oase curate, frumos mirositoare; oase inca acoperite de piele; cranii pe care parul si barba nu au putrezit - toate purtand amprenta torturilor. Aceste sfinte oase alcatuiesc Osuarul Aiudului, loc de pelerinaj si izvor nesecat de minuni.

Gheorghe Jimboiu fie se odihneste astazi sub icoana Maicii Domnului din Osuar, fie asteapta in curtea Schitului momentul in care Dumnezeu va descoperi oamenilor moastele sale.

Sursa: Hotnews.ro

articole: GEORGE MANU - scurta schita biografica

2009-08-06T09:51:00.003+03:00

de Gheorghe Jijie

George Manu
Luna aprilie a fiecãrui an se asociazã cu sãrbãtoarea Învierii Domnului si cu efortul întregului bios de a începe, de la micile gângãnii, pânã la om, de la gingasii ghiocei si nu-mã-uita, pânã la stejarii si brazii uriasi, un nou inel al vietii din lantul nesfârsit al vietuirii. Primãvara anului 1961 a avut, desigur, si aceastã caracteristicã. Dar pentru noi, ceri angajati în lupta anticomunistã, a în semnat si un moment de doliu adânc: "La 12 aprilie se stinsese din viatã un luptãtor simbol, a cãreia aurã strãlucise timp de aproape doisprezece ani pe cerul întunecat al temnitelor comuniste". Este vorba de George Manu, omul exemplar, descendent al unei familii ale cãrei rãdãcini - confirmate documentar - ajung în timpul primelor Cruciade si care de-a lungul secolelor a dat oameni fãuritori de istorie. Încercãm prin cele ce urmeazã sã îl aducem în lumina cunostintei celor care l-au cunoscut, admirat si iubit, ca si a celor ce numai au auzit sau citit despre el reproducând fragmente dintr-o monografie mai completã, dar nu exhaustivã, care urmeazã sã aparã sub egida Fundatiei care îi poartã numele.

Originile familiei
Dupã traditie si unele apropieri de nume, se pare cã originea familiei este undeva în Italia - având legãturi sau chiar fiind o ramurã a vechii familii Manno. George Manu însusi semneazã teza de doctorat "Mano" (cu un singur "n"), fãcând legãtura peste timp cu acei Manno din republicile Venetia si Genova, care se stabiliserã la Constantinopol în secolele XV-XVI, având activitate si interese legate de Patriarhia ecumenicã.
Cel mai vechi Manno (conform studiului f. amãnuntit - de sute de pagini - al lui Constantin George Manu) este Conrad, citat la 1267 comandant de osti al regelui Siciliei, cu titlul "condotiere di armi". În 1343 gãsim în Sciacea pe Nicolo Manno "barone militare della cita". Îi semnalãm si pe Mihail Manno (1515) si Ieronim Manno (1537) di Venezia. În 1595 un Mihail Manno ajunge la Constantinopol, la Patriarhia ecumenicã. Acolo, din tatã-n fiu urmasii sãi vor îndeplini timp de douã secole demnitãtile de Mare logofãt si Mare eclesiarh al Bisericii de rãsãrit.
Cum Mihail Manno desfãsura în Kastoria (Macedonia) un înfloritor "comert de blãnuri" (pentru acele timpuri), multe istoriografii plaseazã în acest centru comercial originea familiei.
Averea agonisitã din comert este folositã în scopuri culturale: fundarea primei scoli de artã din Epir; ajutorul acordat Mitropoliei din Adrianopol pentru a-si recupera podoabele bisericesti si vasele sacerdotale puse drept garantie la Trezoreria otomanã pentru neplata impozitelor. Influenta familiei Manno - mari dregãtori ai Patriarhiei - este predominantã în Bizantul crestin.
În 1818, într-un incendiu la Therapia arde un edificiu al familiei, cu toatã arhiva si cu 17 membri, multi dintre ei copii si adolescenti. Dupã acest dezastru si dupã evenimentele din 1821 familia se împarte în trei ramuri: cea moldavã (astãzi stinsã), cea valahã si cea greacã.
Ramurii valahe, înruditã prin Vãcãresti, Ghiculesti si Cantacuzini cu cele mai importante familii românesti, îi apartine generalul Manu (bunicul lui George), ministru de rãzboi în timpul conflictului româno-turc, autorul declaratiei de independentã a României.
Ramurii grecesti îi apartine principesa Aspasia, singurul membru din familie care s-a cãsãtorit cu un cap încoronat, regele Alexandru I al Greciei.
Alt membru remarcabil al acestei ramuri este Constantin Manu (1869-1913); dupã studii universitare la Leipzig si Heidelberg, obtinând diploma de doctor în drept, deveni pentru scurt timp profesor de greacã al împãrãtesei Elisabeta a Austriei. Apoi îsi ia doctoratul în filologie anglo-saxonã la Oxford. Prietenia cu Pierre de Coubertin îl determinã sã îl ajute pe acesta la actiunea de reconstituire a Jocurilor Olimpice. În timpul rãzboiului balcanic se angajeazã împreunã cu vãrul sãu, Emmanuel Argyropoulos, la pilotarea unui avion Forman, Grecia devenind primul stat din lume care a folosit aviatia ca instrument de luptã. Moare pe câmpul de onoare, prãbusindu-se deasupra unui sat din Macedonia - Langada. Destinul acestuia are o mare asemãnare cu al lui George Manu, care si el face strãlucite studii si apoi se sãvârseste pe câmpul de onoare.

“Ramura valahã”

Pânã la sfârsitul secolului XIX, numãrãm printre membrii familiei: un mare ban, patru mari vornici, cinci mari logofeti, patru mari postelnici, trei mari hatmani. Între acesti boieri veliti sã-l mentionãm si pe marele vornic si caimacam (loctiitor domnesc) Mihail Manu (1762-1838); alãturi de fratii Dinicu si Iordache Golescu si de "pãmântenii" Ion Câmpineanu, Filipescu si Vãcãrescu sprijinã miscarea antifanariotã a lui Tudor Vladimirescu. Bunica sotiei lui, Smaranda Vãcãrescu, este Safta (cãsãtoritã Kretzulescu), fiica domnitorului Constantin Brâncoveanu. Nepotul acestui Mihail Manu si al Smarandei este generalul George Manu (1833-1911), al cãrui fiu, Ion, este tatãl lui George Manu.
Pe linie maternã, George Manu se trage din "ramura Serban-Vodã" a familiei Cantacuzino. Mama lui, Elisabeta (Zetta) Cantacuzino este fiica unuia dintre primii industriasi români, inginerul Iancu Cantacuzino (1847-1911), constructorul cãii ferate Bucuresti-Predeal si fondatorul primei fabrici de ciment din România, la Comarnic. Unul dintre fratii Zettei, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino - viitor presedinte al Partidului "Totul pentru Tarã" - va determina optiunea politicã a nepotului sãu.

La studii
George Manu îsi începe pregãtirea scolarã ca elev particular, dupã un program fãcut de bunicul sãu, generalul Manu. Profesori strãluciti - savantul chimist Longinescu sau pãrintele Chiricutã - erau adusi cu trãsura la casa Manu pentru a preda lectii unui singur elev. Instructia, bazatã pe memoria sa prodigioasã, este astfel completã, chiar enciclopedicã, si la cel mai înalt nivel.
Dupã studiile la Facultatea de Stiinte a Universitãtii din Bucuresti, luându-si diplome în fizico-chimie si matematici, în 1925, pleacã în Franta si obtine în anul urmãtor un certificat de studii superioare în chimie fizicã si radio-activitate la Facultatea de Stiinte din Paris. Între 1927-1934 lucreazã la elaborarea tezei sale de doctorat în laboratorul d-nei Marie Curie, cu titlul: "Recherches sur l'absorption des rayons a" ("Cercetãri asupra absorbtiei razelor a"). Frecventeazã în paralel cursurile lui Loius de Broglie, Paul Langevin, E. Bloch si altii la Sorbona si la College de France. Domeniul abordat era pe atunci complet nou: "absorbtia radiatiei a în materie".
Publicã o serie de comunicãri în "Comptes Rendus de l'Academie des Sciences Paris":
- Sur le ralentissement des rayons a dans l'air;
- Le ralentissement des rayons a dans l'air et la theorie de Bethe;
- Sur le ralentissement des rayons a dans l'hydrogene;
- Sur le ralentissement des rayons a. Comparaison entre la theorie et l'experience.
George Manu îsi sustine teza de doctorat la 5 iulie 1933 la Universitatea din Paris, comisia fiind formatã din Marie Curie - presedinte, Jean Perrin si A. Debieme - membri. Teza e publicatã în "Annales de Physique, seria XI, tome I, pag. 407-531).
Întreprinzând o generalizare teoreticã a rezultatelor experimentale obtinute, G. Manu traseazã diagramele de variatie a parcursului radiatiilor corpusculare (protoni si particule a) în functie de vitezele initiale în studiul "Sur l'absorption des rayons a de les rayons H par la matiére, parcours pouvoirs de ralentissement". Doamna Marie Curie îi propune sã rãmânã definitiv în laboratoarele institutului de radioactivitate, dar G. Manu revine în tarã.
Cadru universitar
La 1 noiembrie 1935 ia în primire functia de asistent la Catedra de Fizicã molecularã, Acusticã si Opticã (a profesorului Eugen Bãdãrãu), de la Facultatea de Stiinte a Universitãtii Bucuresti. Aici leagã o prietenie de o viatã cu Serban si cu Radu Titeica - asistent la aceeasi catedrã.
Pe lângã comunicãri de strictã specialitate, G. Manu a publicat în revista "Natura" articole de interes mai general: "Razele cosmice" (1935), "Evolutia ideilor în fizicã de la 1800 pânã azi" (1936). Nu trebuie uitatã nici neobosita sa activitate în comitetul de conducere a Societãtii române de fizicã - secretar, 1935-1945.
Aici a sustinut un numãr impresionant de prelegeri, care familiarizeazã si pun în temã auditoriul cu domeniul aproape necunoscut al fizicii nucleare:
- Transmiterile unei raze a si neutronul;
- Date noi despre razele cosmice (1936);
- Despre parcursul particulelor de transmutare (1937);
- Transmutarea Uraniului si Toriului. Momente nucleare (1940);
- o conferintã despre neutronii lenti;
- o conferintã despre efectul fotoelectric nuclear.
Profesorul Gheorghe Titeica (profesor la Politehnicã si la Facultatea de Matematicã, care l-a cunoscut pe acest condotier al stiintei de avangardã de la fiii sãi) l-a sfãtuit pe G. Manu sã strângã aceste prelegeri într-un volum. Astfel a apãrut volumul I din primul Tratat de fizicã nuclearã, care continea capitole consacrate: structura atomului, structura nucleului, momentele nucleare si radioactivitatea, editat în 1940 sub egida Academiei Române, ca monografie stiintificã la Editura-librãrie Ion O. Gorjanu, cu prefatã de Horia Hulubei, în 170 de pagini si un numãr impresionant de diagrame si figuri explicative.
Volumul II urma sã dezvolte probleme legate de transmutãrile nucleare, iar volumul III teoria nucleului. Acestea au rãmas undeva în note si manuscrise si au fost ridicate la vreo perchezitie si nu s-au mai putut publica, cãci G. Manu s-a angajat în lupta anticomunistã si a fost arestat, decedând în temnitã, în conditii de exterminare.

Lupta cu parvenitii
Lupta sa pentru pãstrarea prestigiului moral si intelectual în învãtãmântul superior se concretizeazã în actiunile contra confreriei oculte numite "Falanga" - formatã din cadre universitare si functionari superiori din Ministerul Învãtãmântului care, fãrã pregãtirea necesarã, recurgeau la diferite subterfugii pentru a plasa în posturi oameni devotati unor interese meschine. Ilustrul profesor de anatomie Grigore T. Popa defineste aceastã Falangã: "O asociatie ocultã, bazatã pe interese personale, o simbiozã a unor functionari superiori din Minister cu un grup de profesori, care se ajutã reciproc utilizând în mod nepermis influenta lor… Profesorii din Universitate (falangisti) fac acte surprinzãtoare de cãlcare a bunului simt si a legii, pe care Ministerul (prin falangisti) se grãbeste sã le aprobe… La rândul lor, falangistii ministerului formuleazã pretentiuni de titluri de negândit în conditiuni normale, pe care falangistii universitari le satisfac surprinzãtor de binevoitor. Între falangistii universitari si cei administrativi este un continuu circuit de favoruri si o neîncetatã mânã de ajutor împotriva nemlãdiosilor".
Douã cazuri au tulburat viata universitarã în acel timp, având un puternic ecou public si publicitar. Aurel Nicolau trebuia sã ocupe o catedrã creatã de prof. Crisitan Musceleanu special pentru el (ca viitor ginere) si Ilie Purcaru, director în Ministerul culturii, care îsi dã un doctorat cu vitezã, subiect de ironie pentru George Manu în articolul "O palmã pentru stiinta românã" ("Buna Vestire", 23 ianuarie 1938).
Conflictul, în ambele cazuri, are loc între Falanga pomenitã si un grup de tineri fizicieni cu o excelentã reputatie profesionalã si moralã: G. Manu, Aurel Ionescu, Radu si Serban Titeica. Acesta se terminã cu suspendarea lui George Manu din functia de conferentiar. Dar Armand Cãlinescu (ministrul de atunci) respinge referatul de suspendare desi acesta fusese semnat de o serie de somitãti profesorale iar Cãlinescu purta o urã binecunoscutã legionarilor.

În Miscarea Legionarã
George Manu aderase la Miscarea Legionarã din 1937 - moment de apogeu al Legiunii - dar nu activeazã prea mult, limitându-se la sfera universitarã. La alegerile din 1937, în pofida numelui sãu de rezonantã istoricã, a legãturii sale de rudenie cu generalul Cantacuzino Grãnicerul, a pregãtirii sale si chiar a vârstei (35 de ani), nu apare pe listele electorale, unde ceilalti asistenti universitari ai Facultãtii de Stiinte, legionari, se aflau înscrisi (Iordache Nicoarã, Gheorghe Macrin, de la fizico-chimice, si Luca Teodoriu, de la matematici).
Nici în scurta perioadã a prezentei la guvernare a legionarilor nu figureazã în nici un post de mare rãspundere politicã. Desi acest face sã rãmânã nestingehrit la catedrã si dupã înlãturarea Miscãrii din politica statului de cãtre Antonescu, i se blocheazã ascensiunea profesoralã pentru cã i se cunosteau optiunea si simpatiile.
În 1943 se ocupa cu legãturile politice între Miscare si celelalte formatiuni politice, asa cum rezultã din declaratia sa din 6 mai 1948: "… Fãceam parte din comandamentul Miscãrii Legionare, fiind consilier politic al lui Radu Mironovici, comandant interimar al Miscãrii".
În timpul miscãrii de rezistentã împotriva comunismului, conform declaratiei din 26 mai 1948, "la începutul acestei epoci Petrascu, în deplin acord cu mine, care fac parte din comandament, duce o politicã de rezistentã manifestatã prin: a) contacte cu Partidul National-Tãrãnesc, prin mine sau prin altii… b) contacte asigurate de mine cu miscãrile de rezistentã… c) mentine prin Nelu Rusu si Ricã Georgescu contact cu Palatul, pe care îl asigurã cã Miscarea e pe linia de rezistentã".
Se implicã tot mai mult în actiunile miscãrii de rezistentã, intrând complet în subversivitate dupã toamna lui 1945, de când nu mai merge nici pe la Facultate.
Conform declaratiilor sale "reiese cã Petrascu a cãlcat pactul de neutralitate (cu comunistii, n.n.) chiar de la început prin urmãtoarele: m-a însãrcinat cu un mesaj cãtre seful rezistentei, generalul Aldea, declarând cã Miscarea Legionarã va fi prezentã când va sosi momentul luptei; m-a însãrcinat în calitate de legionar - considerat de el încã în subordine - sã nu respect pactul si sã mentin contactul cu miscãrile de rezistentã.
A autorizat pe Vicã Negulescu sã mã vadã regulat, pentru a urmãri contactul cu rezistenta; m-a însãrcinat, prin Vicã Negulescu sã remit sefului rezistentei un memoriu de la legionarii din Germania, memoriu care justificã o politicã diametral opusã acestui pact".

În miscarea de rezistentã
G. Manu se înscrie si activeazã în formatiunea de rezistentã "Sumanele negre", cu toatã opozitia conducerii Miscãrii. Dupã douã întrevederi cu Paul Iacobescu, dr. Brancovici, Georgel Demetrescu si Dan Zamfirescu se hotãrãste sã porneascã pe un drum propriu de luptã, despãrtindu-se de N. Petrascu.
Scrie "Behind the iron courtain" ("În spatele cortinei de fier"), document pe care îl prezintã ambasadelor apusene, regelui, generalului Aldea. Ia o serie de legãturi cu diplomatii acreditati pe lângã Ambasadele si legatiile americanã, englezã, francezã: Frank Stevens, col. Lovell, Billy Wattson si altii.
Pentru scopul luptei era cel mai bine sã plece în strãinãtate - în tarã fiind urmãrit îndeaproape: unde sã se punã la dispozitia Comandantului Horia Sima (cum îl sfãtuia d-na Protopopescu) sau sã ia legãtura cu grupurile de rezistentã si sã încerce unificarea lor (cum era sfãtuit de Bujoiu si altii).
Se hotãrãste sã plece la 17 martie 1948. În trenul în care se gãsea însotit de o cãlãuzã se face un control. Actele false pe care le detinea îl ajutã sã scape, dar "cãlãuza" se sperie si îi spune sã se întoarcã. La Bucuresti cade în plasa pregãtitã de Securitate si este arestat.

O viatã încununatã
Începe tragicul episod al procesului. Dupã anchete istovitoare, de zi si de noapte, dupã maltratãri în stil "sovietic", cu nota accentuatã de cruzime a Securitãtii din acel timp, se dã sentinta: Gheorghe Manu, Ioan Bujoiu, Alexandru Papp, Nicolae Petrascu, Eugen Teodorescu si amiralul Horia Mãcelaru - muncã silnicã pe viatã; Nicolae Mãrgineanu - 25 de ani; Dimitrie Gheorghiu si Nistor Chioreanu - 20 de ani; Alexandru Bals si Gheorghe Bontilã - 15 ani.
Începe perioada cea mai grea a vietii lui: temnita. Dar aceasta, conform vechii maxime a lui Ovidiu din Heroides: "Finis coronat opus", îi pune pe frunte cununa de martir al rezistentei anticomuniste. Iar activitatea lui didacticã, neobositã în închisoare, îl ridicã pe un soclu pe care cu greu se ridicã unii din toti cei trecuti prin gulagurile si închisorile tuturor timpurilor. Cãci a sacrificat atât de mult din propria-i fiintã pentru a instrui pe altii, a avut un bagaj atât de mare si variat de cunostinte pe care le împãrtea cu atâta generozitate, a sustinut atât de mult din punct de vedere moral rezistenta celor închisi si a crezut cu atâta tãrie în biruinta binelui asupra rãului.

Sursa: Permanente, aprilie 2002

articole: Destinul dramatic al lui Ion Petrovici

2009-08-06T09:39:00.002+03:00

Autor: Teodor Vargolici
Data: 4 oct 2006

Înainte de a începe "dosariada" actuală, de deconspirare a celor ce au slujit, sub diverse forme, fosta Securitate, au existat câteva importante acţiuni de dezvăluire a adevărului asupra acelei monstruoase caracatiţe care a sfârtecat destinul multor oameni şi care, din păcate, acţionează şi acum sub o machiavelică schimbare la faţă.
Printre aceste acţiuni care au premers "dosariada" de astăzi se numără şi ampla reconstituire a destinului dramatic al lui Ion Petrovici în vizorul Securităţii, alcătuită de I. Necula şi apărută la Editura Saeculum I. O. Cartea se bazează pe o temeinică documentare, pe o cunoaştere atentă a mărturiilor celor care au avut aceeaşi soartă cu ilustrul filosof şi om de cultură şi, mai ales, pe cercetarea amănunţită a dosarelor aflate la CNSAS. Pentru a demonstra că Ion Petrovici a suferit pe nedrept prigoana, detenţia timp de zece ani în diabolica închisoare de la Aiud, alături de alţi reprezentanţi de seamă ai spiritualităţii şi creativităţii româneşti, ca şi de diferite profesiuni, până la bieţii ţărani care se opuneau colectivizării agriculturii, I. Necula trasează coordonatele esenţiale ale biografiei filosofului şi totodată omului politic până în 1944. Afirmându-se ca un intelectual de înaltă cultură şi ca un filosof de profundă gândire originală, dăruindu-se propăşirii ţării şi neamului românesc, a fost cooptat, în 1921, în primul guvern al mareşalului Averescu, şi a doua oară în 1926, în aceeaşi formaţiune guvernamentală. Începând din 1930, a conferenţiat în multe ţări europene, elogios apreciat, în 1934, Elena Văcărescu, o adevărată ambasadoare a culturii româneşti în Franţa, considera conferinţa lui Ion Petrovici la Academia Franceză drept "unul din cele mai mari succese pe care un român le-a obţinut vreodată la Paris". Dobândind un binemeritat prestigiu prin excelentele sale lucrări şi exegeze filosofice, în 1935 a fost ales membru al Academiei Române. În 1940, stabilindu-se la Bucureşti s-a dedicat muncii ştiinţifice şi activităţii universitare. Soarta l-a făcut să intre, la 5 decembrie 1941, în guvernul prezidat de mareşalul Ion Antonescu, până la 23 august 1944, cu consecinţe nefaste în perioada instaurării comunismului în ţara noastră.

Atacul l-a dezlănţuit Iorgu Iordan, prin articolul Un ministru antonescian, Ion Petrovici, publicat în Tribuna poporului din 20 septembrie 1944. Calvarul filosofului a început în aprilie 1945, când a fost arestat. La scurt timp, murindu-i soţia, i se îndăguie să participe la înmormântarea ei, datorită intervenţiei lui Victor Eftimiu. Cu ajutorul acestuia, izbuteşte să transmită Academiei Române o scrisoare în care dezvăluia condiţiile groaznice ale detenţiei, "de o rigoare vecină cu maltratarea", fiind supus "la vexaţiuni crescânde şi umilitoare". Datorită prestigiului de care încă se mai bucura Academia Română, Ion Petrovici a fost eliberat în iunie 1945, dar i s-a impus domiciliul obligatoriu. A fost însă arestat din nou, apoi epurat din învăţământul universitar şi exclus din Academia Română, dizolvată la 10 iunie 1948 şi reînfiinţată sub denumirea Academia Republicii Populare Române. Instaurarea regimului comunist a declanşat o furibundă teroare asupra elitei intelectuale. Ca urmare, Ion Petrovici fiind condamnat, la 19 ianuarie 1949, la zece ani de temniţă grea în sinistra închisoare de la Aiud, unde a înfruntat cu demnitate toate chinurile, cum mărturiseşte un alt distins cărturar, Gabriel ţepelea, închis în aceeaşi celulă (La Aiud, cu Ion Petrovici într-o "cameră", în Viaţa Românească, nr. 10 din 1990).

Eliberat la 3 octombrie 1958, Ion Petrovici a îndurat, în continuare, teroarea regimului comunist, sub alte diabolice forme, fiind ţinut în permanenţă sub supravegherea Securităţii. Pe baza dosarelor de la CNSAS, I. Necula scoate la lumină modul în care Ion Petrovici era urmărit pas cu pas. Este zguduitor să constatăm astăzi că informatorii şi turnătorii la Securitate erau apropiaţi lui Ion Petrovici, făceau parte din cercul său de aşa-zişi prieteni, aveau acces la viaţa sa particulară, intimă. Chiar dacă I. Necula nu a avut posibilitatea să descopere identitatea informatorilor şi turnătorilor, ascunşi sub nume conspirative, credem că e timpul să fie ţintuiţi la stâlpul infamiei. Aceştia, relevă I. Necula, "nu s-au sinchisit de mize-riile trecutului lor odios şi-au continuat să ne-nşele buna noastră credinţă, să ne ţină lecţii de moralitate, să pretindă electivitate, să ne facă legi şi chiar să ne reprezinte în relaţiile cu alte ţări".
Cum spuneam la început, cartea lui I. Necula se bazează pe o temeinică şi obiectivă documentare. Totuşi, trebuie să facem o corectare. În mod bizar, autorul afirmă, la p. 35, că istoricul P. P. Panaitescu era "fiul lui Perpessicius", confundându-l cu italienistul D. D. Panaitescu, fiul marelui nostru eminescolog şi critic literar, al cărui nume real era Panaitescu.

Sursa: Adevarul.ro