articole: Despre poezia carcerală. Poezia închisorilor comuniste.

Ion Buzaşi
Universitatea 1 Decembrie 1918 Alba Iulia

Rezumat: După 1990, literatura română contemporană s-a îmbogăţit cu un capitol nou: literatura închisorilor comuniste. O sumedenie de cărţi, mai ales memorialistice, de un realism cutremurător au înfăţişat spaţiul concentraţionar comunist. În aceste cărţi, scrise de supravieţuitorii acelui infern dantesc, vorbesc despre „poezia temniţelor comuniste” ca despre un extraordinar tonic moral al acestora, despre efectul lor aproape balsamic. Numele cele mai frecvente erau ale lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic. Lipsea însă o antologie a poeziei carcerale. De curând ea a apărut, fiind alcătuită şi prefaţată de Ioana Cistelecan.

„Poezia ocnelor” are în literatura română începutul în scrierile romanticilor: C. Bolliac şi Al. Macedonski sunt poeţii care cântă amarul suferinţelor în ocnă, iar în perioada interbelică Tudor Arghezi prin ale sale „flori de mucigai”. Dar această palidă tradiţie este depăşită cu mult de versurile ce înfăţişează suferinţele greu de imaginat în temniţele comuniste. Ioana Cistelecan adună în acest florilegiu liric, poezii din creaţia lui Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, Ion Caraion, Ioan Victor Pica, Dimitrie Paciag, Sergiu Mandinescu. Aşadar opt poeţi – dintre care, primii doi Radu Gyr şi Nichifor Crainic sunt „clasici” ai poeziei carcerale; Andrei Ciurunga şi Ion Caraion – cu poezii memorabile şi pe această temă, iar ultimii trei Ioan Victor Pica, Dimitrie Paciag şi Sergiu Mandinescu – pe care numai această dură experienţă i-a îndemnat spre poezie, ca un exerciţiu de supravieţuire.


Ceea ce frapează în această antologie este „zborul frânt” al destinelor acestor poeţi, biografia lor fracturată: la unii fractura biografică a intervenit după o perioadă de glorie sau notorietate socială şi literară (Nichifor Crainic, Radu Gyr, Ion Caraion), la ceilalţi, în plină tinereţe le-a fost deturnat cu brutalitate sensul vieţii: Ioan Victor Pica (1933-1940?) avea doar 16 ani, în 1949 când organizează o formaţie de rezistenţă anticomunistă în Ţara Făgăraşului; arestat în toamna anului 1950 va petrece în diferite închisori sau la sinistrul Canal, aproape 14 ani, eliberându-se în 1964, când la 31 de ani încearcă în zadar să-şi continue studiile, fiind mereu respins din cauza dosarului, şi chiar ca simplu lucrător este îndeaproape supravegheat de securitate până la sfârşitul lui decembrie 1989; Dimitrie Paciag (n. în 1923) este întemniţat şi în timpul dictaturii antonesciene şi pe timpul dictaturii comuniste; Sergiu Mandinescu (1926-1964), înscris într-o mişcare de tineret anticomunistă, încearcă în 1948 să părăsească ţara. Condamnat la 12 ani temniţă grea, trece prin închisorile din Craiova, Jilava, Piteşti, Gherla, Aiud. Eliberat în 1960, dar nu este angajat nicăieri, şi, din cauza gândului stresant că este în permanenţă hărţuit de securitate, se îmbolnăveşte de ciroză şi moare în 1964, la numai 58 de ani.

Radu Gyr (1905-1975 – pseudonimul lui Radu Demetrescu) reprezintă unul din cele mai dramatice destine biografice din literatura română. S-a născut în anul 1905 în oraşul Câmpulung-Muscel, ca fiu al actorului Ştefan Demetrescu. Pseudonimul Gyr este împrumutat, prin anagramă, de la numele dealului Grui la poalele căruia se află oraşul natal. Studiile primare şi liceale le urmează la Craiova, iar cele universitare la Facultatea de Istorie din Bucureşti. Paralel cu notorietatea poetică se desfăşoară şi cariera universitară şi activitatea politică, atras fiind, ca atâţia valoroşi tineri intelectuali din perioada interbelică, de ideologia legionară. Calvarul său începe în 1938, în timpul dictaturii carliste: a fost închis succesiv sub cele trei dictaturi: carlistă, antonesciană şi comunistă. De aceea a fost numit un „Homer al închisorilor”. Nici un poet din literatura română, în afară de Radu Gyr, n-a fost condamnat la moarte pentru o poezie. Este un caz unic, şi cred că nu numai în literatura română, că după răspândirea în foi volante a poeziei Ridică-te Gheorghe, ridică-te, Ioane, regimul comunist îl condamnă la moarte, comutându-i, în ultimă instanţă, pedeapsa, la muncă silnică pe viaţă. După eliberarea din închisorile comuniste este, ca şi mai vârstnicul său confrate, şi tovarăş de închisori, Nichifor Crainic, redactor la revista „Tribuna României” o publicaţie de propagandă comunistă pentru străinătate, dar nu are drept de semnătură şi nici nu poate să-şi reediteze sau să-şi publice volumele de poezii. Unii poeţi ai temniţelor comuniste şi-l recunosc drept maestru. Andrei Ciurunga îi dedică o odă: „Prietene de temniţă duşmană / şi frate bun de pâine fără grâu, / ne doare pe-amândoi aceeaşi rană / şi spumegând muşcăm acelaşi frâu… / Când noaptea mă prindea de caraulă / însângerat de-al gândurilor şir, / Isus venea la mine în celulă, / adus de mucenicul Radu Gyr”.

Poezia lui Nichifor Crainic a fost un fel de folclor poetic al închisorilor. Mulţi deţinuţi politici le scriau prin diverse mijloace, care de care mai ingenioase şi apoi le memorau. Figură de prim plan a vieţii culturale şi literare interbelice, pentru Nichifor Crainic începe calvarul vieţii, îndată după instaurarea regimului comunist. Câtva pribegeşte prin sate din Transilvania, cu o identitate falsă, găzduit de foşti studenţi ai săi de la Teologie. Ca într-un roman de aventuri, faptele şi întâmplările sunt povestite în volumul de memorii, Pribeag în ţara mea. Se hotărăşte singur să se predea autorităţilor ca să nu creeze neplăceri celor ce-l găzduiau, şi fără o sentinţă de condamnare ispăşeşte aproape 15 ani de închisoare, dintre care cei mai mulţi la Aiud.

În antologie este prezent şi un nume mai puţin cunoscut Ioan Andrei. Este pseudonimul literar al episcopului greco-catolic Ioan Ploscaru (1911-1998) al Lugojului, autorul unor puţin ştiute, dar remarcabile scrieri memorialistice: Lanţuri şi teroare (1993) şi Bucurii şi speranţe şi al volumelor de poezii: Cruci de gratii şi Flori de in. Primul volum de poezii, şi prin titlu, sugerează experienţa dură a închisorii, asumată însă în sensul învăţăturii creştine, aşa cum mărturiseşte în paginile memorialistice din Lanţuri şi teroare: „Am suferit omeneşte. Cu disperare, cu speranţă, dar totdeauna cu credinţă. Am stat în închisoare cincisprezece ani, din care patru am fost singur, izolat într-o celulă. Eliberat în 1964, au continuat să mă supravegheze, am fost persecutat, urmărit şi iarăşi anchetat, am avut parte de percheziţii la domiciliu, uneori mi-a fost frică în toţi acei ani ce au urmat. Şi au fost douăzeci şi cinci. Pentru toate suferinţele îndurate, să fie binecuvântat Dumnezeu în veci”.

Nu lipseşte în poezia temniţelor comuniste nici atitudinea de revoltă aşa cum o exprimă versurile lui Radu Gyr, Sergiu Mandinescu sau Andrei Ciurunga: „Cu dinţii strânşi de aspra suferinţă / urcăm pe brânci Golgotele, cădem / ne ridicăm scrâşnind a neputinţă / şi iar ne prăvălim – dar nu tăcem. / cum să tăcem când fiecare ghindă / căzută din stejarul secular / se-ntoarce din adâncuri să cuprindă / tot plânsul ţării într-un nou stejar? / Noi nu tăcem, căci urlă de pe roată / în trupul nostru, oase ce s-au frânt / şi strigă”.

Poezia carcerală este o componentă importantă a poeziei religioase româneşti. Este o poezie a suferinţei umane, şi această suferinţă asumată în sens creştin îl apropie pe om de Dumnezeu. Două dimensiuni sunt absolut evidente: înţelegerea umană a tovarăşului de suferinţă şi speranţa în sprijinul divinităţii. În fond, poezia închisorilor comuniste este o ilustrare a poruncii evanghelice fundamentale despre iubirea lui dumnezeu şi despre iubirea aproapelui. Prefaţa subliniază convingător relaţiile dintre poezie şi rugăciune şi conceptul de poezie-rugăciune: poezia este după abatele Henri Bremond – „o rugăciune care nu se roagă şi care îndeamnă la rugăciune”; iar după L. Alonso Schokel – „un act reflexiv, o transfigurare a experienţei religioase în cuvânt”. Adăugăm la aceasta o definiţie a poeziei religioase, formulată de Ştefan I. Nenitescu, remarcabil poet de inspiraţie creştină, bazată pe un paralelism revelator: „Precum cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul, numai poezia are cuvinte, iar nu simple verbe, deosebirea totală şi de neacoperit cu nimic este că al lui Dumnezeu Cuvântul fiind, Cuvântul s-a făcut trup, pe când în poezie, care este a omului, trupul se face cuvinte”.
Poezia a fost alături de rugăciune, pentru deţinuţii politici o soluţie de rezistenţă, un reazim sufletesc, o speranţă în amarul acelor zile de iad. Preasfinţitul Ioan Ploscarul (poetul Ioan Andrei, prezent în acest volum cu o selecţie din volumul Cruci de gratii) ne spune în volumul memorialistic, Lanţuri şi teroare că poezia lui Eminescu, Rugăciune („Crăiasa alegându-te, Îngenunchem rugându-te…”), unul din cele mai frumoase imnuri mariane din lirica religioasă românească, era recitată în închisori nu ca o poezie, ci ca o rugăciune propriu-zisă. Iar Lena Constante, într-un sens asemănător înregistrează un moment „salvator” din anii de închisoare… . „…am noroc. Pe unul din pătratele de ziar de la closet, găsesc în ziua aceea un fragment de poezie. Pentru mine, o comoară. Începutul unui poem aparţinând unuia din cei mai mari clasici ai noştri. Îl învăţ pe dinafară. Prea repede. Atunci, vers după vers, mă strădui să-l traduc în franceză. Era în sfârşit o ieşire. Prima.” (Evadarea tăcută, Editura Florile dalbe, Bucureşti, 1995, p. 24). Iată şi o altă mărturisire: „Aceste scrieri au constituit, pentru cei care ne găseam în suferinţă, un sprijin pentru rezistenţa sufletească împotriva nelegiuirilor la care eram expuşi în permanenţă de către organele terorii roşii… Mi-a venit în minte o strofă a lui Radu Gyr, învăţată între zidurile celulelor din Gherla: Nu eşti înfrânt atunci când sângeri / Şi nici când ochii-n lacrimi ţi-s, / Adevăratele înfrângeri / Sunt renunţările la vis (versurile sunt citate cu aproximaţie, n.n.)… Versurile acestea au constituit un mare imbold pentru mine – nu m-au lăsat să mă prăbuşesc moral; mi-am păstrat speranţa că totuşi, mai devreme sau mai târziu, voi putea face ceva.” (Augustin Neamţu, Viaţa după gratii şi obloane, Galaxia Gutenberg, 2006, p. 71, 187).
Mulţi deţinuţi găseau forme ingenioase de transcriere a versurilor lui Nichifor Crainic sau Radu Gyr care rămân „clasicii” acestui gen de poezie, le memorau, le spuneau şi altora, încât ele deveneau un fel de folclor poetic. (După 1990, când s-au publicat „versurile inedite create în temniţele Aiudului de Nichifor Crainic”, editorii au avut de lucru în stabilirea formei autentice a textului, pentru că poeziile dobândiseră, precum poezia populară, şi un caracter colectiv, prin contribuţia celor care le memorau şi colportau): „Aveam hârtie de la cutiile de carton care fuseseră cu medicamente, le băgam în apă, le lăsam se zvânte un pic şi după aia scoteam foi din ele, le călcam cu gamela, cu cana de apă sau cu sticlă şi se făceau bune de scris. Scriam cu hipermanganatul pe care mi-l da pentru ciupercă sau pentru infecţii. Scriam şi pe talpa bocancului. Aveam bocanci cu talpă de cauciuc, luam săpun, făceam zoală de săpun, aşa, mânjeam talpa, dădeam cu DTT şi atunci scriam cu un cui sau cu acul” (Dumitru Andreica, Drumuri în întuneric, Fundaţia Academia civică, 1998, p. 207-208). Un procedeu asemănător se folosea şi în închisorile prin care a trecut Augustin Neamţu: „Scriam pe o bucată de talpă de cauciuc pe care o udam, dădeam cu săpun şi apoi presăram var de pe pereţi din locuri dosite. Se scria ca pe o tăbliţă de gresie, cu un beţişor de lemn. Avantajul era că se ştergea uşor şi repede şi nu te prindea că înveţi. Dacă erai prins, făceai şapte zile de carceră cu mâncare o dată la trei zile şi plasă de fier în loc de saltea” (Viaţa după gratii şi obloane, P. 71)

Antologia cuprinde şi succinte „lecturi explicative” după fiecare poezie; unele dintre aprecierile critice sunt prea drastice. Despre poezia lui Nichifor Crainic, Unde sînt cei care nu mai sînt?, ca să dăm un singur exemplu, ni se spune că este „o meditaţie simplistă asupra morţii, uzând clasicul şi desuetul refren, dar şi personificarea necuvântătoarelor de asemenea cu izul suprasaturaţiei”, în timp ce aproape toţi comentatorii acestei poezii o socotesc o capodoperă a poeziei lui Nichifor Crainic şi o capodoperă a poeziei religioase româneşti. O prelucrare din punct de vedere creştin a motivului poetic ubi sunt? cu rădăcini în literatura ebraică a Vechiului Testament, cu ecouri în cunoscutele balade ale lui Francois Villon, şi într-o întreagă poezie romantică pe tema fortuna labilis. Titlul însuşi al poeziei atrage atenţia asupra sensului creştin prin ciocnirea antitezei: unde sunt cei care nu mai sunt? Să se compare din acest punct de vedere titlul poeziei lui Nichifor Crainic cu interogaţiile retorice din baladele lui Francois Villon. La poetul francez întrebarea presupune dispariţia lor din lumea şi din gloria lor pământeană, la Nichifor Crainic – o altă existenţă (unde sunt?) faţă de ceea ce vedem (cei care nu mai sunt?). E adevărat că poezia are o compoziţie simplă, dar nu simplistă. Titlul interogativ devine refrenul poeziei şi, rând pe rând, răspunsurile sunt adresate vântului, ciocârliei, bufniţei. Toate acestea au semnificaţii simbolice creştine şi răspunsurile lor, pregătesc, în mod gradat, răspunsul din final al bufniţei: „Când va cădea / marele-ntuneric vei vedea”. Adică atunci când marele întuneric al necredinţei va dispărea, vei înţelege că acei care nu mai sunt aici pe pământ, s-au înălţat la viaţa veşnică.

Sunt utile şi elocvente „mărturisirile autobiografice” ale poeţilor culese de autoarea ediţiei din memoriile lor, precum şi aprecierile critice (deşi aici nu toate sunt cu referire directă la poeziile pe această temă).
Antologia poeziei carcerale are meritul pionieratului şi al unei selecţii reprezentative, trasând o temă inedită a liricii contemporane româneşti. Selecţie reprezentativă desigur, dar nu exhaustivă, pentru că sunt şi alţi poeţi ai închisorilor comuniste care ar merita să figureze într-o asemenea antologie. Unul dintre aceştia este Radu Brateş (numele literar al profesorului blăjean Gheorghe I. Biriş (1913-1973), poet din tânăra generaţie interbelică a literaturii ardelene, care a publicat puţin în timpul vieţii , dar care, îndurând calvarul închisorilor, ne-au lăsat printre poeziile sale inedite şi câteva evocări lirice ale Canalului. Iată una dintre acestea, intitulată Pe şantier:

”Un cer din cenuşă… şi-n zare
Detună şi tună mai tare…
Dar sună prelung de plecare
La muncă, la diguri, la mare.

Ne strângem veşmintele-n jur
Cu-n capăt de sfoară, cu-n şnur;
Ne punem turbane ca magii,
Dar vântul ne frige obrajii.

Pe drumuri de câmp, desfundate,
Se-nşiră brigăzile multe
Cu fruntea-n pământ, pe tăcute,
Străbatem distanţele toate.

Ne-aşteaptă de zor şantierul
Pământul e una cu cerul
Şi ploaia răzbate la piele…
Ce vremuri blestemate şi grele!

Şi marea vuieşte turbată,
Iar moartea pândeşte şireată
Se surpă talazu-ntr-o clipă
Şi-ngroapă-o întreagă echipă.
Alarmă pe-ntreg şantierul!
Aleargă-njurând brigadierul.
Ne strângem toţi umăr la umăr
Dar câţiva lipsesc de la număr.

Ei! Cine să-i plângă şi cine
S-aprind-o făclie de ceară!
Un vânt se stârni pe coline
Şi urlă cu urlet de fiară.

Iar marea vuieşte turbată
Şi ploaia izbeşte mai iute…
Cu fruntea-n pământ, pe tăcute,
Ne-ntoarcem din nou la lopată.

Şi munca zoreşte-nainte
În seara cu neguri şi umbre…
Fantome sub zările sumbre,
Noi parcă săpăm la morminte.”

Sursa: http://www.rasunetul.ro