Demostene Andronescu
Născut la 3 Decembrie 1927 în com. Câmpuri, jud. Vrancea. Şcoala primară o urmează în satul natal, iar în 1941 intră copil de trupă la Manutanţa Centrală a Armatei din Bucureşti. Urmează cursurile liceale în Bucureşti, iar în 1948 se înscrie la Facultatea de Istorie, pe care o absolvă în 1952. Imediat după absolvirea facultăţii, în Mai 1952, este arestat, judecat şi condamnat la 5 ani temniţă grea pentru activitate anticomunistă. În Noiembrie 1955 se eliberează din închisoarea Gherla cu un decret de graţiere şi, ieşit afară, în "libertate", se înscrie pentru a-şi completa studiile, la Facultatea de Filologie clasică. Dar, la niciun an de la eliberare, este rearestat, de data aceasta fiind implicat în manifestaţiile studenţeşti care au avut loc cu ocazia evenimentelor din Ungaria. Este judecat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A trecut prin penitenciarele Jilava, Gherla, Cluj şi Aiud. Din acest ultim penitenciar s-a eliberat în Iulie 1964, odată cu ultimul lot de deţinuţi politici. După eliberare a fost permanent hărţuit de securitate prin percheziţii domiciliare, anchete şi o strictă supraveghere. În 1969 i se permite, în sfârşit, să-şi susţină examenul de licenţă în istorie, dar niciodată nu i s-a permis să-şi exercite profesiunea de profesor pentru care s-a pregătit. Ani de-a rândul a lucrat ca muncitor necalificat şi de-abia în 1972 a reuşit să-şi găsească un post de redactor la o revistă de istorie a Centrului de Informare şi Documentare al Academiei de Ştiinţe Sociale. Actualmente este pensionar şi, împreună cu un grup de prieteni, editează şi asigură apariţia revistei "Puncte Cardinale".
POEŢI DUPĂ GRATII - vol. II
DEMOSTENE ANDRONESCU
În loc de rugăciune
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt'dată în candela din gând.
Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au t â lhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.
Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.
De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.
Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.
Naufragiu
Cu sufletul stâlcit, cu arca spartă ,
Nu mai aştept s-ajung niciun liman;
Plutesc bătut de vânturi şi de soartă
Pe marea asta neagră de catran.
E prea târziu să mai ridic catargul
Şi pânzele surpate de furtună,
Nu mă mai vor nici ţărmurile, nici largul,
Nici portul pitulat de după lună.
În sens invers, sporind parcă misterul,
O altă arcă-ngână pe a mea,
S-a clătinat din amintire cerul
Şi-n balta neagră s-a surpat o stea.
Dar n-o culeg, o las în smârc să moară,
Ce-i dacă moare? Sunt atâtea sus!
Să-şi dea şi cerul jertfa lui de pară;
În mine atâtea stele au apus.
Aiud, 1958
Moarte provizorie
Pentru câte veşnicii
Au intrat aicea Doamne?
Câţi prieri şi câte toamne
Voi lipsi dintre cei vii?
Câte lacrimi, câţi fiori
Mă vor trece-n aşteptare?
Am atâta suflet oare
Ca să mor de-atâtea ori?
Ca o uşă de cavou
A căzut în urmă-mi uşa
Cine ştie? poate-acuşa
Joc în ultimul tablou.
Poate sus în cer m-am stins
Ca o candelă şi-acuma
De mai sunt, sunt zgură numa
Şi-mi joc rolul neconvins.
Împrejurul meu desprinşi
Ca din altă lume, parcă,
Cei de-aici, timid mă-ncearcă
Cu ochi mari, aproape stinşi.
Printre ei, ca printre morţi
Îmi cat locul cu privirea
Şi sfios cum mi-este firea
Mă aşez în rând cu toţi.
Unii blestemă şi plâng,
Alţii-şi coc veninu-n guşă,
Eu sub propria-mi cenuşă
Mă-nvelesc să nu mă sting.
Şi arzând mocnit, aştept
Ceru-naltul să se-ndure
Să s-aplece să mă fure
Răului, că ceru-i drept.
Dar ştiu eu câte vecii
Voi mocni sub spuza rece?
Poate una? poate zece?
Doamne, sau nici Tu nu ştii?
Îndoiala
lui Vasile Voiculescu
Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este
Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decât poveste
Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.
De-atâta vreme urc târâş, pe coate
Şi-am smuls în căţărare-atâţi luceferi
Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate
Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi.
Şi-am risipit atâta suflet, Tată,
În râvna mea neasămuit de mare
Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată
N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.
L-am dat tribut la fiecare vamă,
L-am aşternut pe fiecare treaptă,
L-am risipit într-una, dar mi-e teamă
Ca la sosire nimeni nu m-aşteaptă.
Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,
Urc muntele cu-nchipuite creste;
Din tot ce-am fost mai sunt o picătură.
Mai este, Doamne, până-n cer, mai este?
De vorbă cu sufletul meu
O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi,
Plângând cu hohote, în palme faţa?
Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa
Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi?
De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii
Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete
Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete
De mult, de mult, de când eram copii.
Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom
Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,
Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă
Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn.
Te potoleşte, pentru Dumnezeu!
Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere,
Te înţeleg, eşti munte de durere
Dar nu uita, durerea nu-i un rău.
Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer
Din care răul cu-ndârjire muşcă,
Atâtora li-s zilele biciuşcă
Şi pentru-atâţia viaţa e piper!
E-atâta jale-n lume-atâta plâns,
Atâta dor, atâta suferinţă!
Sărmanul ins chircit în neputinţă
Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.
Şi-n loc să-şi facă din durere pod
Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,
El, sângerând din răni adânci, otravă
Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.
Sărmana gloată, în genunchi mereu,
Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,
Nepricepând că scrânciobul durerii
Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.
Şi-n fiecare clipă câte-o stea
Se stinge-n locul ei precum o pipă
Şi trebuie ca-n fiecare clipă
Altcineva să moară pentru ea.
O! suflete al meu, fii tu ulcior,
Fii amforă durerii, veşnic plină
Şi, sângerând celor din jur lumină,
Învaţă blând să mori în locul lor.
Pricepe că cu fiecare spin
Ce dureros în carne ţi se-mplântă,
Pe un obraz o lacrimă se-avântă
Şi-n lume-i o durere mai puţin.
Cu fiecare suferinţă-a ta
O suferinţă undeva se stinge,
Cu fiecare picur roş de sânge
Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.
Şi-n fiecare limpede apus,
Cu fiecare-ngenunchere-n tină
Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină
Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.
Sursa: /www.literaturasidetentie.ro
Continuare...
