de Cezarina Barzoi, Ionut Baias

Copilaria

Dumitru Iliescu s-a nascut in octombrie 1903, in satul Palanca din jud Valcea. Parintii sai erau oameni simpli, agricultori care isi castigau existenta cu truda bratelor. Tanarul Dumitru urmeaza clasele primare la scoala din comuna Nemoiu de care apartinea satul sau. Pentru clasele secundare paraseste casa parinteasca pentru a merge sa studieze la Dragasani.



Descoperind chemarea lui Dumnezeu, se inscrie in 1922 la Seminarul Sfantul Nicolae din Ramnicu Valcea, pe care il termina in 1928.

La varsta de 25 ani se casatoreste cu Iosefina, fiind hirotonit preot in decembrie 1928. Parintele Dumitru Iliescu primeste un post intr-o parohie din Oltenita. In amintirea satului sau natal, adauga numelui sau de familie inca o componenta, numindu-se Dumitru Iliescu-Palanca.


La parohia Oltenita

In Oltenita, gasind biserica daramata, parintele Dumitru va construi o biserica noua pe temelia celei vechi, inconjurand-o de o livada, si va amenaja si cimitirul vechi aflat in vecinatatea ei.

In 1935, tot prin efortul vrednicului preot, se inalta Caminul cultural Sfantul Nicolae, in cadrul caruia avea sa functioneze o biblioteca bogata in volume; in sala de festivitati se organizau saptamanal conferinte si serbari traditionale, in scurt timp find antrenati in activitati si tinerii din parohie.

Datorita meritelor sale este ales consilier in cadrul primariei, pledand pentru racordarea comunei la reteaua de electricitate si face demersuri pentru deschiderea unui dispensar, care, initial, functioneaza in doua camere ale Caminului cultural, apoi in urma repetatelor interventii la conducerea comunei obtine transferarea dispensarului in noul sediu al Primariei.

In afara realizarilor materiale, parintele Iliescu - prin harul sau si cu iubire de oameni - a reusit sa-i determine pe enoriasi sa se apropie de Dumnezeu si sa lase in urma pacatele; prin rugaciuni si sfat duhovnicesc i-a determinat pe cei ce traiau in pacat sa se casatoreasca, pe cei cu patima alcoolului sa nu mai intre in carciumi iar pe tineri sa traiasca in Biserica si sa se ingrijeasca de suflet.

In acelasi timp, a avut o bogata activitate didactica: a predat religia la scoala primara si in cateva licee si a organizat cursuri de religie pentru adulti, care veneau sa-l asculte in numar din ce in ce mai mare.

Cariera in teologie

Chiar daca terminase Seminarul Teologic in 1928, facultatea o frecventeaza intre anii 1932-1936 la Chisinau, luand examenul de licenta “magna cum laude”, avand mare inclinatie catre studiul teologic. Urmeaza cu success si Seminarul Pedagogic de la Iasi. In anul 1938 este numit director si sef de catedra la Seminarul Curtea de Arges.

Dorind sa se dedice in totalitate tinerilor care se pregateau pentru o viata curat ortodoxa, se muta la Curtea de Arges in primele zile ale anului 1939.

Spre sfarsitul lunii ianuarie 1939 sufera prima arestare in cadrul prigoanei carliste indreptata asupra legionarior. Este anchetat de Siguranta, se fac perchezitii la domiciliu si la seminar. Siguranta il elibereaza dupa o scurta perioada, dar este inlocuit din functia pe care o detinea si din postul de profesor; i se ofera, totusi, „posibilitatea” de a functiona ca suplinitor.

Urmarit de Siguranta si boicotat in actiunile sale, decide sa plece din Curtea de Arges, instalandu-se la Seminarul de la Cernica, unde va preda pana in toamna lui 1940. Inca de la eliberarea sa din iarna 1939 a cerut sa fie repartizat inapoi in parohia pe care o slujise, Oltenita, sau oriunde s-ar fi gasit un post vacant, dar cererea i-a fost respinsa.



Stavropoleos

La 6 septembrie 1940 Romania devenea Stat National Legionar. Abia in noile conditii, teologul Liviu Stan, consilier in Ministerul Cultelor, a intervenit pentru acordarea unei parohii vacante pentru parintele Iliescu Palanca. Astfel, parintele este trimis la parohia Stavropoleos, fosta manastire cu hramul Sfintii Arhangheli Mihail si Gavril, care nu mai functionase de 40 ani.

Intregul ansamblu manastiresc era in ruina, biserica era plina de bucatile de pictura desprinse, curtea plina de pietre funerare sparte si coloane cazute.

Cu ajutor din partea Arhiepiscopiei Bucurestilor si din partea Comisiei Monumentelor Istorice si contand pe sprijinul epitropului Octavian Dobrin, parintele Iliescu Palanca va restaura biserica, transformand-o intr-unul din monumentele cele mai frumoase si mai vizitate ale Bucurestiului.

Pe 6 decembrie 1940 Stavropoleos este redeschisa oficial, in cadrul unei slujbe de tarnosire la care a participat un sobor mare de preoti, in frunte cu mitropolitul Gurie Grosu.

Arestarile

Dupa lovitura de stat data de generalul Antonescu in ianuarie 1941, incepe din nou progonirea legionarilor. In decembrie 1942 parintele Dumitru este arestat si internat in lagarul de la Manastirea Tismana, impreuna cu alti legionari, ca parintele Ion Ghindea sau parintele Ilie Imbrescu. Va fi eliberat dupa o luna, fiind insa supravegheat atent.

S-a reintors la Stavropoleos unde a amenajat o gradina cu flori si arbusti, a facut reparatii la acoperisul casei parohiale (unde locuia impreuna cu sotia si fiul sau, Paul).

A mai fost arestat, pentru perioade scurte, in 1944 si 1945, in cadrul prigoanei comuniste asupra legionarilor. Intre anii 1944-1946 este profesor la Seminarul Central, iar in 1948 primeste rangul de iconom stavrofor pentru meritoasele sale realizari.

Miscarea de Rezistenta Vlad Tepes II

Dupa intrarea trupelor sovietice in Romania, iubitorii de neam si cruce s-au organizat in diverse grupari de rezistenta. Una dintre aceste grupari, ce actiona in Bucuresti, Bacau si Roman era organizatia Vlad Tepes II, aflata sub conducerea lui Gheorghe Popescu Valcea.





Popescu Valcea era director in Ministerul Cultelor si il cunoscuse pe Iliescu-Palanca la Seminarul din Ramnicu Valcea, unde fusesera colegi. In primavera lui 1948 ii propune parohului de la Stavropoleos sa intre in organizatia Vlad Tepes II pentru a primi juramintele luptatorilor si pentru a difuza materialele de propaganda ale rezistentei. Parintele Dumitru se implica activ in rezistenta.

Jurmaintele luptatorilor se depuneau in altarul bisericii Stavropoleos cu mana pe Evanghelie.

In mai 1948 este arestat impreuna cu „lotul Vlad Tepes”, in total 24 persoane, din care majoritatea lucrau la Ministerul Cultelor, unde se si multiplicau manifestele. Urmeaza o ancheta dura, apoi procesul in iulie 1948 in care condamnarile cele mai mari le primesc Parintele Iliescu Palanca si Popescu Valcea: ambii 20 ani munca silnica si 10 ani degraderea civica

Inchisorile

Urmeaza apoi sirul temnitelor politice: in 1948 la Vacaresti si Jilava; la coloniile de munca Baia Sprie si Valea Nistrului intre 1951-1954. Pr. Nicolae Grebenea si-l aminteste in paginile cartii sale Amintiri din intuneric:

La aceasta mina am dat si de sapte preoti. Printre ei era si Dumitru Iliescu-Palanca, protopop onorific, traducator al predicilor lui Ilie Miniat. La cateva luni dupa sosire, care s-a facut in august 1951, am fost dat sa lucrez cu dansul. Era preot in Bucuresti la Bisericuta, ca o bijuterie, Stavropoleos. Il vazusem in lagar, in reverenda, o frumusete.

[...] Acum lucram impreuna numai noi doi. Avea multa incredere in sine. Mi-a marturisit planurile sale:
- Vom iesi in curand din temnita. Comunismul va cadea, iar americanii vor domina lumea dupa caderea comunismului. Romania va fi atunci o tara libera si Biserica noastra va iesi de sub jugul actual. [...]

Urmeaza: temnita Aiudului in 1954, inchisoarea de la Lugoj, tot in 1954; apoi iar este adus la Aiud; mutat la Gherla in 1956 si, in cele din urma, la Salcia.

Colonia de munca Salcia



Parintele Dumitru trecuse prin multe pedepse, batai si zile de izolare datorita comportamentului sau “neadecvat” din timpul detentiei: detinea obiecte nepermise, vorbea in franceza cu ceilalti detinuti, iar dupa ora stingerii oficia slujbe religioase (suparator, pentrui comunisti!).

Din cauza TBC-ului si celorlalte boli capatate in timpul detentiei de pana atunci, este adus in anul 1962, la Salcia - lagarul central pentru coloniile de munca din Balta Brailei.

Cei aproximativ 1500 de oameni de acolo erau impartiti in 15 divizii. Parintele Iliescu Palanca facea partea din divizia 6, „dizivia preotilor”. Munca in colonie era dificila: se lucra la camp, la porumb, sau in balta, la trestie, sau la construirea digului; normele erau uriase iar puterile condamnatilor minime.

Intr-un astfel de ritm nimicitor, boala parintelui Dumitru s-a agravat, iar in 17 martie 1963 sufletul sau a plecat din baraca de lemn de la Salcia. Trupul sau a fost aruncat in gropile de la Agaua, o comuna din apropierea Salciei, in marginea careia erau inmormantati detinutii morti fara cruce si fara slujba. Medicul a constatat ca suferise de TBC pulmonar, criza hepatica si hepatita epidemica.

Pentru vesnicie la Stavropoleos


Trupul parintelui a fost deshumat prin grija familiei la 10-15 ani de la moartea sa - cu ajutorul lui Dumnezeu, mormantul sau a fost identificat, si a fost adus intr-un cimitir bucurestean.

In 1999, la implinirea a 275 de ani de la construirea Manastirii Stavropoles, s-au deshumat osemintele ctitorilor si au fost reinhumate impreuna cu ale doi fosti parohi, pr.Dumitru Iliescu Palanca si Ion Lancrajan.

O cruce vehe de piatra ii strajuieste vesnica odihna in incinta Manastirii Stavropoleos (foto alaturat). Pe casa parohiala a fost asezata o placa comemorativa, ce aduce la cunostinta trecatorilor numele unui sfant al temnitelor.

Dupa revolutie, in satul Agaua a sosit un preot care, dedicandu-se obstii sale, a inteles ca are in grija si imensa groapa comuna in care a fost aruncati peste 3.000 de detinuti politici. Din modeste resurse personale si fara a beneficia de vreun ajutor consistent, parintele Viorel Rosu a ridicat un monument in memoria celor doborati de munca si boli la Salcia.

Sursa: http://www.hotnews.ro/

Continuare...

Parintele Ioan Iovan de la Recea


Cea mai cunoscuta personalitate duhovniceasca din spatiul spiritual muresean este Parintele Arhimandrit Ioan Iovan de la Manastirea Recea. Am spus "de la Recea", pentru ca aici isi incununeaza venerabilul duhovnic misiunea, dupa o lunga perioada de necazuri si bucurii, de incercari si biruinte, daca ar fi sa pomenim doar faptul ca a facut parte din pleiada preotilor chinuiti in inchisorile comuniste pentru credinta lor.

S-a nascut pe 26 iunie 1922 in Husasau de Cris, jud.Bihor, ca fiu al preotului Gavril Iovan si al preotesei Maria. Ne dam seama ca a crescut intr-un mediu spiritual sanatos, punandu-se temelie pentru ceea ce va deveni mai tarziu. A facut scoala primara in sat, liceul in Oradea, iar Facultatea de Teologie la Cluj. Erau vremuri grele, Ardealul de nord era cedat. In 1946 si-a sustinut teza de licenta, intitulata "Sfanta Euharistie si viata mistica", la Facultatea de Teologie din Sibiu. In 1947 a inceput doctoratul in teologie. Ravnind dupa daruirea totala in slujba Domnului, va fi calugarit in Manastirea Sihastru de catre Episcopul Antim Nica. Este hirotonit apoi, in 1948, diacon si in 1949 ieromonah, pentru Manastirea Vladimiresti. L-a hirotonit, cu binecuvantarea necesara, episcopul de Oradea, Nicolae Popovici. Era episcopul plaiurilor sale de bastina, dar si omul caruia i se asemana prin ravna pentru Biserica si intransigenta fata de puterea comunista ce se instala. Aceasta atitudine, episcopul Nicolae Popovici a platit-o cu inlaturarea din scaun si moartea in conditii umile, iar Parintele Ioan cu temnita.

In cei sapte ani de slujire la Vladimiresti a militat pentru o viata duhovniceasca intensa, intemeiata pe deasa impartasanie. Facea lucrul acesta intemeiat pe Scriptura si Traditie, desi unii l-au rastalmacit, iar altii l-au implinit fara discernamant.

Afluenta mare a credinciosilor la Manastirea Vladimiresti si miscarea duhovniceasca ce se nastea in jurul acestei vetre de spiritualitate n-a fost pe placul puterii comuniste, care avea ca si tinta diminuarea fenomenului religios. Asa au inceput sicanarile. Se facea propaganda impotriva pelerinajelor la manastiri, erau persiflate actele de pietate a credinciosilor, erau restranse drepturile si libertatile religioase.


In aceste conditii, Parintele Ioan, fire darza, a scris un memoriu in care spunea, printre altele: "partidul are reprezentanti in Biserica pe domnii imputerniciti. Bisericii de ce nu i se acorda dreptul de a merge prin scoli si in cazarmi, unde, sub masca atacarii misticismului, se neaga credinta in Dumnezeu? Oare asta este libertatea cultului si metoda ideologica in R.P.R.? Categoric, nu! Aceasta este metoda cea mai perfida de prigoana religioasa".

Rezultatul a fost arestarea pe 30 martie 1955 a Parintelui Ioan si caterisirea lui, sub presiunea factorului politic. A urmat o ancheta dusa la Securitatea din Galati. Procesul s-a judecat si sentinta de condamnare la moarte, data in prima instanta, s-a comutat in condamnare pe viata. A executat noua ani si jumatate, pana in 1964, cand au fost amnistiati detinutii politici.

A trecut prin mai multe penitenciare, imbolnavit grav la Galati, este dus la Vacaresti. Si aici, ca si la Galati, oficia tainic Sfanta Liturghie. Potirul era o cutiuta de ebonita, iar vinul se aducea in sticlute de vin tonic. De la Vacaresti a ajuns la Penitenciarul Jilava, penitenciar de tranzit.

Urmatorul penitenciar a fost cel din Gherla, cu teribilul sau comandant Goiciu. Iar apoi detinutii cei mai "periculosi", dupa evenimentele din Ungaria, au fost transferati la Aiud. Se ducea aici, ca si-n alte inchisori, o campanie asidua de "reeducare", folosindu-se mijloace de presiune psihice si fizice. Cei care datorita torturilor cedau psihic si fizic si se reeducau", lepadandu-se formal de convingerile lor, aveau anumite inlesniri. Parintele loan n-a cedat. A ramas ferm pana la capat.

Comandantul Craciun, printre alte mijloace de "reeducare", le citea recalcitrantilor declaratiile celor ce s-au "reeducat". Nici aceia nu pot fi judecati. Numai cine a trecut prin teroarea inchisorilor comuniste stie ce-a fost acolo. Iar culmea obrazniciei a fost ca l-a provocat pe Parintele loan sa citeasca din "Biblia hazlie". Bineinteles ca n-a facut lucrul acesta. Urmarea a fost ca l-a transferat la "zarea", cel mai teribil loc de chin din inchisoarea din Aiud. Aceasta sectie a inchisorii era un loc de exterminare lenta, cu celule mici, intunecate si umede.

Printre alte personalitati duhovnicesti din tara, la Aiud 1-a intalnit pe Parintele Dumitru Staniloae, teologul nostru mare. "Privindu-l imbracat in pantaloni scurti de zeghe, la statura lui impozanta, nu-ti trebuia alt exemplu de batjocorire si de umilire a varfurilor intelectualitatii romanesti de catre regimul comunist". Dumnezeu l-a tinut pe Parintele loan in viata, iar la amnistierea din 1964 a devenit liber, stabilindu-si domiciliul in Bucuresti, pentru a nu le crea probleme celor apropiati. In aceasta perioada framantata, si de tinere sub observare de catre Securitate, de mare ajutor i-a fost inginerul Maria Chichernea, actuala stareta Cristina. In 1979 a scris un memoriu pe care l-a predat inalt Prea Sfintitului Mitropolit Antonie Plamadeala, pe atunci secretar al Sfantului j Sinod, care l-a prezentat Sfantului Sinod si l-a sustinut. Urmarea a fost ridicarea caterisirii pe data de 26 iunie 1979.

A slujit apoi un an la Manastirea Cernica sr alti doisprezece ani la Manastirea Plumbuita din Bucuresti. Acolo l-a gasit libertatea pe care Dumnezeu ne-a daruit-o prin jertfa tinerilor martiri in 1989.

In anul 1991, intamplator, l-am intalnit la Patriarhie pe Parintele Ioan si vazand ca doreste sa inceapa o lucrare duhovniceasca si misionara, l-am invitat sa faca o manastire in eparhia noastra. A acceptat, impreuna cu dansul a venit si Maica Stareta Cristina Chichernea.

I-am indemnat sa mearga la Recea, judetul Mures, unde Parintele Ioan Lazar, parohul satului, ridicase o bisericuta si o cladire. Cei doi le-au definitivat si manastirea si-a inceput, activitatea. In 1992 s-a construit un altar de vara si o clopotnita. In 1993 a inceput construirea cetatii manastiresti propriu-zise, iar in 1995 construirea, bisericii. Unicitatea acestei biserici de manastire consta in faptul ca toata pictura este in mozaic, executat de Viorel Maxim. Toate fiind gata, pe data de 7 septembrie 2003, Prea Fericitul Patriarh al Alexandriei Petru al VII-lea dimpreuna cu Prea Fericitul Parintele nostru Patriarh Teoctist au sfintit biserica manastirii, inconjurati de multi ierarhi si preoti, si peste douazeci de mii de credinciosi.

Lucrarea duhovniceasca desfasurata aici de Parintele Ioan este una buna. Bun e si contextul in care se afla, departe de Vladimiresti, si concursul pe care il da atat stareta, cat si Parintele Profesor Ilie Moldovan.

Nadajduim ca apusul vietii lui va fi incununat de Dumnezeu cu bucuria lucrului bine facut si cu o obste puternic angajata in trairea voturilor monahale si in slujire.

Parintele Ioan Iovan de la Recea - Calugar darz, statornic si anticomunist

Am creionat, anterior, viata Parintelui Ioan Iovan, folosindu-ma de biografia ce i-a facut-o Maica Stareta Cristina si din relatarile pe care le-am auzit eu insumi. Iata ca de data aceasta am la indemana si dosarul de cercetare penala pe care l-a intocmit organul de represiune comunist, atunci cand a fost intemnitat. Darzenia si statornicia l-au insotit pe Parintele loan in toate imprejurarile, inclusiv in timpul anchetei. Voi scoate in relief cateva episoade.

La interogatoriul din 15 iunie 1955, este intrebat: "Ce activitate dusmanoasa regimului ai desfasurat dumneata, incepand de cand, si cu cine?" Raspunsul vine ferm si categoric: "in luna martie 1945, pe cand ma aflam student la Institutul de Teologie din Cluj, a avut loc in sala de festivitati a caminului studentilor o conferinta, al carei organizator am fost eu. Conferinta a avut loc cu ocazia implinirii a 25 de ani de la infiintarea societatii studentesti "Credinta Ortodoxa", al carei presedinte eram eu. in calitate de presedinte al asociatiei, am tinut cu acea ocazie un discurs, prin care combateam ideile comuniste, aratand celorlalti studenti, care erau in sala, pericolul intunericului necredintei si ateismului... In anul 1946, in preajma alegerilor, pe cand calatoream cu trenul de la Oradea la Cluj, venind de la parintii mei care locuiau in comuna Osorhei, satul Fughin, plasa Oradea in tren, in apropiere de Cluj, m-am manifestai impotriva comunismului, manifestari care, de altfel, erau strict legate de pozitia mea dusmanoasa fata de regim si de masurile luate la acea data. Discutiile erau adresate unor calatori... Ajungand la Cluj, am fost arestat, iar dupa cateva zile de cercetari, am fost pus in libertate." S-a manifestat ca vrajmas al sistemului de cate ori a avut ocazia, inclusiv in liceul "Gheorghe Baritiu" din Cluj, unde, o vreme, a fost profesor de religie. Dar curaj si mai mare a dovedit ajutandu-i pe luptatorii anticomunisti fugiti prin munti. Se stie ca o seama de idealisti temerari credeau ca vor putea infrange sistemul diabolic si represiv organizandu-se prin munti. Inclusiv o seama de calugari si preoti s-au retras prin munti, fiind urmariti de securitatea comunista.

Unul dintre fugari era Lupes Ion. La confruntarea ce i-a fost facuta cu Parintele loan, dupa ancheta, a recunoscut ca " la Manastirea Vladimiresti am fost de doua ori, prima oara la 15 august 1954 si a doua oara la 27 august 1954... I-am spus Parintelui loan ca traiesc prin munti impreuna cu alti fugari si dupa aceea Parintele loan m-a impartasit... M-a intrebat daca am alimente, bani si acte, eu raspunzandu-i ca nu am nici alimente, nici bani Si nici acte. S-a dus in altar, de unde mi-a adus 300 de lei... Dupa ce mi-a dat banii Parintele loan mi-a spus ca ducandu-ma inapoi sa nu ne pierdem curajul, deoarece stateam in munti. De asemenea, mi-a spus ca dansul urmeaza sa fie caterisit, iar prin predicile pe care le tine vorbeste oamenilor sa duca actiuni impotriva comunismului." Lupes insa a si impuscat, probabil ca in legitima aparare, oameni din organele represive ale sistemului. Din punct de vedere moral acest aspect al luptei lui poate provoca discutii.

Un alt fugar era calugar, si-l chema Teodosie. L-a cunoscut, fiindu-i recomandat de catre parintele Gherasim. "A revenit calugarul Teodosie in vara anului 1952, relateaza Parintele Ioan, si am fost chemat de parintele Gherasim in chilia lui, spunandu-mi ca e la el parintele Teodosie, ca e imbracat civil si ca vrea sa vorbeasca ceva numai cu mine. Am intrat in chilia parintelui Gherasim si iesind parintele Gherasim, am ramas numai eu cu Teodosie... Mi-a spus sa nu ma surprinda faptul ca este imbracat civil, deoarece el este fugar si traieste undeva prin Muntii Vrancei, nespunandu-mi unde anume, cerandu-mi cu aceasta ocazie ceva incaltaminte si in acelasi timp si bani... I-am dat o pereche de bocanci de-ai mei si cca. 200 lei." Este de remarcat un lucru: n-au putut scoate de la Parintele Ioan nici cu cine petrecea Teodosie prin munti, nici ce a discutat cu Gherasim dupa plecarea lui.

In timpul anchetei a fost intrebat si despre alti doi mari duhovnici ai Romaniei: Parintele Ilie Cleopa si Parintele Arsenie Papacioc. "Prin anul 1949-1950, nu-mi amintesc precis cand, spune Parintele Ioan, a venit la Manastirea Vladimiresti, unde ma aflam ca preot, Parintele Ilie Cleopa, in acea perioada staretul Manastirii de calugari Slatina, insotit fiind de catre Parintele Arsenie Papacioc. "Inainte de a-i intalni personal a auzit de faima lor: "Despre Arsenie Papacioc auzisem cu mult inainte de a-l cunosste personal, respectiv atunci cand a venit la Manastirea Vladimiresti, pentru faptul ca staretul Ilie Cleopa se bucura de oarecare influenta in randurile celor ce se dedicau monahismului, lucru ce a facut ca atunci cand acesta l-a solicitat pe Arsenie Papacioc de la Institutul Biblic - unde lucra ca sculptor - dovedi ca e cunoscut de catre multe persoane dedicate monahismului. Astfel am auzit si eu despre acestia... "

Au trecut pe la Vladimiresti si alti barbati vestiti, unii dintre ei legionari, toti cu sentimente potrivnice regimului totalitar ce se instala. Venirea acestor "elemente dusmanoase" la Vladimiresti: "a fost posibila in urma faptului ca intregul personal, in frunte cu conducerea Manastirii Vladimiresti, respectiv subsemnatul Iovan Silviu Corneliu, stareta Veronica, secretara Mihaela, precum si calugaritele Teodosia, Fevronia, Tiberiada si Epiharia, am creat o atmosfera nationala si potrivnica comunismului... Pe unii dintre acestia i-am ajutat cu bani, iar altora le-am procurat buletine de identitate, medicamente, incaltaminte, etc. Prin predicile pe care le tinem imi exprimam dusmania impotriva comunismului si sub aceasta forma atacam regimul democrat dintara."

Pe 5 decembrie 1955, Tribunalul Militar Teritorial Bucuresti, sub presedintia maiorului Branovici Ion, in sentinta nr.1655 va afirma faptul ca "Iovan Corneliu Silviu, preot la Manastirea din Tudor Vladimirescu, si-a manifestat ostilitatea sa fata de regim prin predicile si cuvantarile pe carele tinea..., fie in mod fatis, fie folosind cuvinte cu doua intelesuri..., a intreprins acte de favorizare pentru banditii Lupes Ion si Ghita Pais, desi cunostea actele teroriste savarsite de acestia... a favorizat intreaga activitate a calugaritei legionare Iordache Mihaela " si ca urmare cu unanimitate de voturi il condamna pe lovan Silviu Corneliu la munca silnica pe viata, pentru favorizare la crima de acte de teroare.., confisca in intregime averea" Au urmat inchisorile. Si acolo Parintele Ioan lovan a facut misiune. Dumnezeu l-a tinut si n-a pierit in inchisoare, pentru ca avea un plan cu el. Dar si in inchisoare a ramas darz. De aceea comandantul Penitenciarului din Aiud, in caracterizarea pe care i-o face, spune ca a avut o comportare "rea": "in timpul detinerii in penitenciare a avut o comportare rea, fiind pedepsit de mai multe ori disciplinar, totalizand un numar de 41 de zile izolare cu regim sever; pentru neincadrare in program, detinere de obiecte nepermise, a cantat cantece religioase in camera, influentand si pe ceilalti detinuti din camera sa cante".

Turnatorie, de inalta clasa, in inchisoare

Parintele Ioan Iovan a facut misiune si in temnita. A slujit, a impartasit, a invatat, a mangaiat si a ajutat. Un lucru poate ca nu-l banuia parintele: acela ca informatorii ii monitorizau toate actiunile si-l turnau. Avea parintele Ioan prieteni si printre militienii ce-l pazeau. Acestia ii faceau mici servicii, crezand ca sunt strict confidentiale. Informatorii insa inregistrau toate aceste amanunte si le transmiteau mai departe.

Taraianu de pilda, pe care Parintele il credea un confident onest, era foarte precis si ravnitor in rapoartele pe care le facea. Cand pe 14 iulie 1955 Parintele Ioan a fost anchetat de trei colonei si confruntat cu sora vitrega a lui Lupes Ion, dupa ceasuri lungi de chin, a simtit nevoia sa discute cu Taraianu. I-a relatat acestuia cu amanuntul discutiile de la ancheta. "De ce parinte, l-a intrebat anchetatorul, te mentii pe pozitia aceasta si nu vrei sa declari tot? In unele ai recunoscut tot, altele pe jumatate, iar unele deloc; altii, cand au vazut ca au gresit, au recunoscut tot si au cautat si se indrepte, dar dumneata tot dusman vrei sa, ramai. " Sa nu-i lase in nedumerire Parintele e-a spus " ca ura contra doctrinei comuniste nu va dispare din el pana va muri si nimic pe lume nu va putea face sa dispara aceasta, iar taina marturisirii nu o va divulga pentru nimic in lume.

In ce priveste secretul spovedaniei Taraianu a mai adaugat un lucru: Parintele Ioan "recunoaste ca a gresit in fata legii prin faptele care le-a facut, dar ca preot nu. Ca slujitor a lui Dumnezeu trebuie sa faca ceea ce a facut; iar in ce priveste taina marturisirii, chiar daca ar fi pus sa semneze declaratie pentru pedeapsa capitala, de divulgat nu va divulga nimic." Anchetatorii ar fi dorit sa afle amanunte legate de fugarii pe care i-a ajutat Parintele. Ori, Parintele era categoric.

Parintele avea prieteni si printre gardieni. Un asemenea prieten ii era sergentul Gheorghe. Vorbeau indelung. Numai ca Taraianu in rapoartele sale prindea convorbirile. Asa aflam ca " in seara zilei de 13 iulie 1955, dupa ora 22, dupa ce a luat in primire serviciul, domnul sergent a stat de vorba prin vizeta cu Parintele Ioan. Parintele l-a intrebat: - Ce mai faci frate Gheorghe, bine? Dar sotia si Mihaita, copilul? Cand am sa fiu liber, am sa vin sa-l binecuvintez. Frate Gheorghe, mai am o rugaminte la tine. Vezi cum poti face ca sa-i dai parintelui Gherasim niste impartasanie, ca si dansul saracul e grav bolnav. I se baga aer in plamani. Aceasta impartasanie - pentru el ca preot - foloseste mult. Asa ca, te rog, fa cum ai putea. Nu te oblig frate Gheorghe, vezi cum poti, si cand e momentul. Eu iti spun acestea pentru ca am incredere in tine, si de aceea ti-am spus pentru ce suntem aici, si ce ma intreaba la ancheta. Cand vom scapa de aici si vom fi liberi... te vom ajutasi noi cum ne-ai ajutat tu aici. "

De fapt pe 21 iunie 1955 Parintele Ioan il sfatuise pe Gheorghe "sa nu mai stea in Securitate, ca omul pe pamant nu-i fericit, ci sa-si pregateasca un trai mai bun, cat traieste pe pamant, pentru lumea cealalta care e vesnica." Sergentul 1-a aprobat intru totul spunandu-i "ca el a fost fortat sa se incadreze in Securitate, dupa ce si-a terminat armata. Atunci i-a spus unui domn locotenent, care-l intrebase de ce e credincios, lucrul urmator: "dumneavoastra nu credeti in Dumnezeu ca aveti doua stele pe umar; dar eu chiar daca o sa le am, tot voi crede"."

Ce solidaritate sfanta se putea realiza intre unii gardieni si detinuti! Discutia s-a incheiat asa: "Parintele i-a mai spus domnului sergent ca a fost scos la ancheta si ca acestia vor sa-l faca legionar, ceea ce nu e adevarat; dupa aceea i-a dat noapte buna si s-a culcat, fara sa mai stea de vorba cu domnul sergent, pana a iesit din serviciu. "In ravna sa de a-i impartasi pe detinuti Parintele Ioan se folosea de toate mijloacele, inclusiv de ajutorul gardienilor.

Taraianu a aflat de la Parintele Ioan si alte lucruri, mult mai duhovnicesti, pe care le-a raportat apoi mai departe. De pilda unele minuni pe care le-a facut Dumnezeu la Manastirea Vladimiresti. "In anul 1946 obstea nu mai avea ce sa manance si a venit o sora si i-a spus maicii Veronica: "Maica, nu mai avem ce manca". Si i-a spus maica: "du-te si roaga-te la Maica Domnului sa ne dea". Si atunci au cazut amandoua in genunchi si s-au rugat. Si iata ca a aparut un car incarcat cu saci de faina, de grau si de porumb, adus de un cetatean din Vladimiresti, numit Neculaie Lupoaie. Acesta le-a zis: "luati acestea ca, decat sa le dau lor, ca il aveam ascuns, mai "ine donez manastirii" ". Pentru Maica Veronica, care pana atunci nu deviase in credinta si-n morala, Parintele Ioan avea un respect aparte, "Mi-a spus, relateaza Taraianu, ca pe cand era diacon, a plecat cu maica Veronica la Manastirea Miclauseni de langa Roman. Aceasta manastire urma sa fie desfiintata si el cu maica Veronica au trimis mai multe calugarite, numai sa nu fie desfiintata manastirea. Acum aceasta manastire nu mai este, a ramas doar biserica, manastirea devenind depozit de munitii. Atunci cand au fost acolo, era un sicriu cu moastele a mai multor sfinti, printre care si a Sfantului Mina. Maica Veronica s-a rugat si din acele oase a inceput sa curga Sfantul Mir, cu care s-au uns pe fata si pe ochi. "

Sergentul Gheorghe este cel care i-a adus la cunostinta, la un moment dat, ca in celulele Internelor este si maica Veronica. Si tot prin el, atat Veronicai cat si altora, le trimetea biletele si Sfanta Cuminecatura. "in ziua de 26 iunie 1955, raporteaza Taraianu, preotul i-a spus lui domnul Sergent tot prin vizeta: Frate Gheorghe, nici nu stii ce fericit sunt ca mi-ai adus vestea ca maica Veronica si celelalte sunt aici tocmai in ziua mea de nastere, ca azi implinesc 33 de ani..." Sergentul Gheorgheducea mesajele Parintelui Ioan si unei nepoate, care tinea legatura cu Manastirea Vladimiresti si cu Parintele Gherasim, celalalt duhovnic al manastirii. Mai apoi si Gherasim a fost arestat. Toate acestea se faceau in mare "taina", numai ca "taina", prin Taraianu, ajungea de-a dreptul la Securitate.

Cand a fost caterisit, sub presiune politica, Parintele Ioan nu voia ca si cei apropiati sa sufere. in raportul lui Taraianu este mentionat si acest amanunt: "in luna ianuarie l-a chemat pe tatal sau, care a venit cu un frate, si le-a spus: Tata, eu pe ziua de 27 ianuarie am fost caterisit din preotie... si acum ma astept sa fiu arestat, si in urma memoriului pe care l-am Jacut si i-am dat drumul. Asa ca voi, daca ma aresteaza pe mine, o sa fiti cercetati. Sa va duceti acasa si controlati biblioteca si casa, ca sa nu gaseasca ei ceva. De mine declarati ca nu stiti nimic, de cand am fost facut calugar..."

In discutiile din celula a fost amintit si cazul Mitropolitului Bucovinei, Visarion Puiu, a carui caterisire sinodul a ridicat-o dupa 1989. "Mi-a spus, raporteaza Taraianu despre convorbirea cu Parintele Ioan, ca acesti preoti care l-au caterisit pe el, l-au caterisit si pe Mitropolitul Bucovinei, Visarion... care in prezent se afla in Franta la o manastire catolica si ca acesta a vorbit de mai multe ori la radio de acolo din strainatate... "

Isi amintea cu drag Parintele Ioan de prietenii din Cluj: "Printre altele mi-a spus ca a avut la Cluj un prieten bun... iar in 1946 acesta a fost seful rebeliunii studentilor din Cluj, la care rebeliune a luat parte si preotul lovan, motivand aceasta prin aceea ca pe atunci era tanar si cu elan si, fiind si un nationalist infocat, trebuia sa ia parte. Acest prieten nu a fost arestat pe motivul ca e sustinut de Patriarh, si un cuvant sa spuna acesta si ar fi imediat arestat... In prezent acesta s-a calugarit si e diacon si bibliotecar la Patriarhie, sub numele de Vartolomeu... ".

Daca discutiile acestea aveau loc in celulele Ministerului de Interne din Bucuresti, amintirile acopereau un interval mult mai mare de timp. "In timpul discutiilor ce le-am avut cu preotul, mi-a pomenit din nou de confruntarea care a avut-o la Securitate la Galati cu un preot, referitor la vedenie; acest preot se numeste Leonida Plamadeala, iar numele calugaresc este Antonie. Facea parte din obstea Manastirii Slatina... Este vorba de I.P.S. Antonie al Ardealului, pe atunci calugar la Slatina, iar mai apoi arestat. "Vedenia" amintita probabil ca e cea cu Ilie, Enoh si Ioan Evanghelistul, care ar fi trebuit, dupa maica Veronica, sa se pogoare in 1955 si sa puna capat sistemului totalitar. Si Parintele Ioan Iovan are astazi un punct de vedere realist si duhovnicesc fata de toate "vedeniile" de la Vladimiresti.

Parintele Ioan Iovan era un bun si altruist camarad. Cand a aflat, tot prin Sergentul Gheorghe, ca si Parintele Gherasim e arestat, i-a transmis sa nu recunoasca nimic, pentru ca ia totul asupra sa. Era vorba de cazul calugarului fugar Teodosie, pe care-l intalnea Si-l ajuta Parintele Ioan in chilia lui Gherasim.

In relatii apropiate era si cu Parintele Dumitru Fecioru. " Cam pe la miezul noptii, raporteaza Taraianu, i-am surprins iar cand vorbeau preotul Ioan cu domnul Sergent, in care parintele i-a spus ca maine, duminica, sa se duca la preotul Fecioru si sa-i ceara impartasanie. In tot cazul, dupa slujba, sa caute sa vorbeasca, cand e liber, si sa poata sa-l intrebe si pe el ce situatie e la manastire. "

Avea si in inchisoarea Ministerului de Interne grija manastirii. A avut-o si cand era inchis la Galati. "Sa vezi frate Ioane, ii destainuia Parintele Ioan lui Taraianu, asa era si la Galati cu scrisorile. Aveam pe Sergentul Major Ioan. Acesta facea totdeauna o galagie, ca sa vada ceilalti ca e activ si e vigilent. Cand ma intorceam de la ancheta, ma scotea la W.C. si acolo stateam si scriam maicutelor tot ce ma anchetau si ce declaram... si se mirau cei de la ancheta ca declaram la fel cu totii... " Oare o fi existat si la Galati un "Taraianu"?



IPS Andrei Andreicut

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/

Continuare...

de Cezarina Bârzoi, Ionuț Băiaș

Viata lui Gheorghe Jimboiu a fost o ardere de tot, bine placuta lui Dumnezeu.El trebuie sa intre, alaturi de Valeriu Gafencu si alti tineri romani morti in inchisoare, in galeria sfintilor romani, care au trait o tinerete sfanta, incununata cu jertfa suprema pentru invierea neamului romanesc, constituind inaltatoare pilda pentru generatiile viitoare. Pr Liviu Branzas, Raza din catacomba

Gheorghe este singurul copil al familiei Jimboiu, romani din Oltenia; s-a nascut in localitatea Vela din zona de campie a judetului Dolj. De copil a fost deosebit, cu o structura sufleteasca superioara, calitati cu care avea sa-si impresioneze peste ani camarazii de suferinta.

Cum tatal avea sa plece la Dumnezeu inca in adolescenta sa, Gheorghe Jimboiu ramane singur sprijin al tinerei vaduve care, ca mama iubitoare, s-a ingrijit cum a putut mai bine de educatia fiului ei.

Desi sufletul sau dovedea inclinatii mai degraba spirituale sau artistice - „Avea cele mai deosebite maini pe care le-am vazut la un om: nefiresc de subtiri, cu degete foarte lungi, maini facute anume pentru rugaciune sau pentru un mare pianist” (Fericiti cei ce plang, Aristide Lefa) - se inscrie la Academia Comerciala din Brasov pentru a-si putea ajuta mama.

In aceasta perioada se apropie de Miscarea Legionara si intra in Fratiile de Cruce pentru „desavarsirea morala si spirituala”.

Astfel, este arestat inca in 1941, ca membru al Miscarii Legionare, mama sa, grav bolnava de inima ramanand fara sprijin. In inchisoare avea sa-si contureze personalitatea-i robusta care avea sa-i impresioneze pe cei din jurul sau: seriozitate, tinuta, minte sclipitoare, stapanire de sine, curatie sufleteasca (cf. Aristide Lefa). Va fi eliberat, doar in valtoarea evenimentelor de dupa 23 august 1944.

Activeaza in rezistenta anticomunista. Este condamnat la 15 ani munca silnica

Pericolul bolsevic nu-l lasa indiferent, ci il mobilizeaza in miscarea de rezistenta anticomunista, activand in zona Brasovului ca sef al studentimii legionare. Valul de arestari declansat in 1948 nu-l prinde in calea sa; dar un an mai tarziu cade in mana bandelor securitatii.

Regimul dur de ancheta la care este supus i-a declansat ciroza hepatica in urma loviturilor care i-au fost aplicate cu „stiinta” la ficat.

Pe plan moral nu va abdica de la idealul romanesc si crestinesc de lupta nationalista, rezistand fara a fi ingenunchiat de cumplitele torturi, pentru ca „se ruga cu putere, marturisind ca a simtit real ajutorul divin” (prof. Cornel Dragos). Judecat ca dusman al poporului, va fi condamnat la 15 ani munca silnica.

Desi ca sef legionar putea ajunge la Pitesti, Dumnezeu il fereste de ororile reeducarii de acolo pentru ca se imbolnaveste grav si de TBC, fiind astfel transferat la spitalul-penitenciar de la Targu-Ocna.

Acolo avea sa-i intalneasca pe Valeriu Gafencu- „Sfantul Inchisorilor” - si grupul de rezistenta si rugaciune format in jurul sau, pe Arhim. Gherasim Iscu, de la care Gheorghe Jimboiu isi va inteti flacara iubirii jertfelnice pentru aproapele si pentru vrajmasi, purtand in sine lumina dumnezeiasca prin temnitele comuniste.

Veridicitatea celor spuse si dimensiunile posibilitatilor sale sufletesti sunt date de marturiile celor ce l-au cunoscut in perioada detentiei:
„De multe ori, cand aveam momente de framantari sufletesti sau ma simteam obosit, o discutie cu el ma refacea si ma intarea sufleteste. In cuvinte simple, reusea sa redea esentialul problemelor pe care le discuta, avand o putere de convingere iesita din comun.” Aristide Lefa, Fericiti cei ce plang.

„Intre noi s-a distins din primul moment. Rostea zilnic, pe langa rugaciunile obisnuite, de cincizeci de ori Psalmul 50, dedicandu-l de fiecare data unui om sau unei cauze. Se ruga uneori in pat, alteori la plimbare, numai sa fie linistit. Era senin si evident desprins de cele lumesti. Credea nelimitat.

Izvorau din el curatenie si intelepciune, bunatate si severitate, pace, dar si lupta, certitudine si neobosita cautare. Inseta dupa apele cele mai adanci ale vietii launtrice.”
Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos. Document pentru o lume noua.

Duhovnic fara sutana
Desi in interiorul sau a deprins rugaciunea mintii, pe care a coborat-o in inima, Gheorghe Jimboiu excela in faptele credintei, daruindu-se celui de langa el, fiind ajutat de sociabilitatea sa, comportandu-se amabil in toate imprejurarile.

Fiind preocupat de problemele actualitatii si de perspectivele de viitor, nu-si dorea sa intre in cler sau in cinul monahal, ci vedea implinirea misiunii sale printre mireni. Aceasta mobilitate sufleteasca facea din el un fel de catalizator; avand darul de a se imprieteni cu toata lumea, cei din jurul sau gaseau in el un prieten in fata caruia isi deschideau sufletul cu usurinta.
Fara a conta in fata organelor de represiune comunista daca starea sanatatii ii era ameliorata - cu siguranta in viata era tinut de purtarea de grija divina, nu de ingrijirea medicala de care se “bucura” ca orice detinut politic din partea comunistilor - este mutat la inchisoarea Caransebes din pricina unor alte dosare.

De acolo ajunge la temutele, marile si vechile temnite de la Gherla si Aiud. Impresia tuturor celor care l-au intalnit sau au auzit despre persoana sa a fost una exceptionala.

Spunea mereu rugaciunea inimii
Pe cand se afla in Penitenciarul Gherla, in 1954, starea sa duhovniceasca ii supusese trupul si-l inaltase de la nivelul suferintelor si necazurilor omenesti, plasandu-l pe calea sfinteniei:
„Un tanar curat trupeste si sufleteste, inzestrat cu o mare blandete si bunatate... Spunea mereu rugaciunea inimii, traind numai pe coordonatele dragostei fata de celalalt. Nu auzeai de la el un singur cuvant de razbunare si ura. Un inger in trup...

Am asistat odata la o extractie de masea, fara anestezic, facuta lui Jimboiu. A durat foarte mult aceasta interventie stomatologica, dar el nu a scos nici un sunet si nu a schitat nici un gest de durere. (...)
N-am intalnit un altul, indiferent de varsta sau pregatire, care sa inteleaga Ortodoxia si sa iubeasca pe Hristos ca Jimboiu. Din momentul in care l-am cunoscut, n-am mai citit Vietile Sfintilor ca pe o lectura oarecare.
Cunoscandu-l, orice indoiala, orice suspiciune ca au existat si mai exista sfinti pe pamant a fost spulberata pentru totdeauna din sufletul meu. Acest martir, cu fizicul lui de sfant bizantin, a fost pentru mine modelul de neegalat a ceea ce trebuie sa fie si sa faca omul pentru mantuirea lui si a neamului care l-a conceput” Dumitru Bordeianu, Marturisiri din mlastina disperarii.


Tamaduitor pentru fratii sai de suferinta
Din voia si cu puterea lui Dumnezeu devine tamaduitorul fratilor sai de suferinta cazuti in nenorocire, care se afundasera in „malstina disperarii”, prin incurajare, indemn la rugaciune si o mana de ajutor intinsa salvator, cum marturiseste acelasi Dumitru Bordeianu:
„Gestul lui Jimboiu - ma luase de mana - m-a facut sa-l urmez... Dupa un schimb de cuvinte credeam ca am vorbit cu un inger, caci puterea care emana din el redusese la tacere duhurile ce ma chinuiau. Si de atunci m-a invitat in fiecare zi sa stam de vorba. Dandu-mi seama ce fel de om este si cat de mare putere spirituala avea, l-am implorat sa se roage si el pentru mine.”

Iar pana la Sfintele Pasti sufletul aflat in stapanirea duhul satanei a fost salvat:
„Adevarat a inviat! a fost replica lui, plina de duiosie. Am plans o vreme, amandoi. In viata mea n-am simtit pe nimeni asa de aproape ca, in acea clipa, pe Jimboiu. Traiam amandoi bucuria vindecarii si invierii mele.

Am vrut sa-i multumesc pentru pretioasa indrumare pe care mi-a aratat-o, dar el s-a multumit sa graiasca: ‘‘Lacrimile tale au fost primite de Dumnezeu si mila Lui te-a vindecat. De cand te-ai dat jos de pe prici am vazut tot; nici eu nu dormeam. Ma bucur din toata inima pentru tine’’.

Un sfarsit asteptat cu bucurie
Sanatatea subrezita de anii indelungati de temnita, alaturi de lipsa unei asistente medicale i-au inlesnit dobandirea cununii de mucenic si locul in ceata sfintilor, atunci cand Dumnezeu a hotarat sa-l cheme la Sine pe luptatorul pentru dreapta credinta Gheorghe Jimboiu, in 1963, pe cand se afla in Penitenciarul de la Aiud.

Dupa marturiile fratilor de suferinta, trairea celor ca Gheorghe Jimboiu a dus la concluzia ca parte din legionari traisera in inchisori monahismul la modul cel mai profund si exigent.

Ajuns pe culmile urcusului sau spiritual - cand a putut fi considerat „crestinul deplin” - s-a apropiat de trecerea in vesnicie cu seninatatea celor impacati cu sine, cu semenii si cu Dumnezeu:
„Nimic nu indica faptul ca omul acesta stie ca va muri. Nici un semn de neliniste nu i se poate citi pe chip. Poate ca altii ar fi cazut in disperare si ar fi batut la usa ca sa fie dusi la spital. El bate la o alta poarta, cu credinta si cu smerenie: la poarta Cerului spre care nazuieste.

Sunt convins ca acest traitor profund al lui Hristos a fost trimis de Pronie ca sa vad cum se apropie de moarte un om care a pasit peste pragul sfinteniei. Privindu-l, simt ca este omul de care m-as rusina cel mai mult, daca mi-ar cunoaste pacatele.

Nu pentru ca m-ar judeca cu asprime, deoarece el este omul pe care l-am simtit traind dragostea frateasca in modul cel mai pur, ci pentru ca, in timp ce el zboara prin sfere celeste, eu zac neputincios si ticalos in genuna.”.
Pr. Liviu Branzas, Raza din catacomba. Jurnal din inchisoare.

Rapa Robilor-unul din locurile cele mai pline de sfintenie ale neamului

Trupul lui Gheorghe Jimboiu a fost aruncat noaptea de gardieni in Rapa Robilor: imensa groapa comuna a detinutilor de la Aiud - pentru a-i pierde urma.

In ultimii ani, insa, dupa construirea Schitului Aiud, pamantul din Rapa Robilor a inceput sa scoata la suprafata moastele sfintilor Aiudului: oase curate, frumos mirositoare; oase inca acoperite de piele; cranii pe care parul si barba nu au putrezit - toate purtand amprenta torturilor. Aceste sfinte oase alcatuiesc Osuarul Aiudului, loc de pelerinaj si izvor nesecat de minuni.

Gheorghe Jimboiu fie se odihneste astazi sub icoana Maicii Domnului din Osuar, fie asteapta in curtea Schitului momentul in care Dumnezeu va descoperi oamenilor moastele sale.

Sursa: Hotnews.ro

Continuare...

Costache Oprisan sau pledoaria filozofului pentru dragoste
de Cezarina Barzoi, Ionut Baias HotNews.ro

Constantin (Costache) Oprisan s-a nascut in 1921 in comuna Oncesti, judetul Bacau. Geografia copilariei brazdata de coastele si vaile Podisului Moldovei avea sa-si largeasca orizontul pana la zenitul devenirii sale.

Termina cursurile liceale la Bacau, intrand in viata pe portile tineretii intr-o vreme de mari tulburari pentru tara, in anul 1940, cand se incadreaza in Fratiile de Cruce.

Il audiaza pe Martin Heidegger
Dezlantuindu-se prigoana generalului Antonescu impotiva tineretului legionar (cand justitia avea sa dea condamnari mai mari decat varsta celor condamnati), Constantin Oprisan alege calea exilului si dupa ianuarie 1941 se refugiaza in Germania. Acolo are sansa de a asista la cursuri de filosofie, audiindu-l pe filosoful german Martin Heidegger.

Bagat in lagar de nazisti
In urma unui plan pregatit mai dinainte de nazisti, de a-i interna in lagare pe legionarii aflati in Germania, la inceputul lunii februarie 1943 este adus in lagarul de la Buchenwald si Constantin Oprisan, intr-un transport de 9 tineri.

Acolo avea sa fie detinut pana la 24 august 1944, impreuna cu alte sute de legionari, cand scapa cu viata in urma unui bombardament aliat asupra lagarului (care avea sa faca mii de victime, intre care Principesa Mafalda).

Se antreneaza pentru parasutarea in tara
Se elibereaza si, dupa ce se instruieste in scolile speciale germane, face parte dintr-un grup din care se formau echipele ce erau parasutate in Romania invadata de bolsevici. Dar pentru ca frontul avanseaza foarte rapid (urmare si a prabusirii frontului romanesc), in primavara lui 1945 se sisteaza programul parasutarilor si grupul este abandonat.

Sefii grupului, Nicu Marinescu, Oprisan si Cretu, iau hotararea sa plece spre tara, strabatand Ungaria in mars, strecurandu-se clandestin peste frontiere, pentru a infrunta dusmanul bolsevic.

Studentul preferat al lui D.D. Rosca
Dupa ce a venit din Germania, Costache Oprisan preia sefia Fratiilor de Cruce pe tara. Totodata, in 1946 se inscrie la Facultatea de Litere si Filosofie din Cluj, unde ii are ca profesori pe Lucian Blaga, Stefan Bezdechi, D.D. Rosca. Acesta din urma, dandu-si seama ca nu are in fata un student ordinar, cand a fost vorba de existentialisti, l-a pus pe Oprisan sa tina cursul in fata studentilor.

A fost ceva extraordinar, tanarul student probandu-si inteligenta nemaipomenita si capacitarea rar intalnita la tinerii de varsta sa.

A treia arestare. Condamnat la 25 de ani d emunca silnica
Se casatoreste in 1947 (cu Constanta). Continua reorganizarea Miscarii Legionare - cu toate rusii invadasera tara.

Ernest Maftei, si el legionar incadrat, povesteste:„Eram in Bucuresti la Teatrul Poporului. Si m-am intalnit cu el zece duminici, in fiecare duminica in alta Biserica. «Ci - imi zice el - io sa iau Moldova»; in '47, bre! «Sa organizez io legionarii pe Moldova, si el Ardealu'». Si l-am lamurit ca ne prinde... Da’, ar fi crezut Costica Oprisan, domnule?! L-au prins, a murit in chinuri...”

Nu a fost tanar mai schingiut ca el la Pitesti
Arestat in noaptea de 14/15 mai 1948, este inchis la Jilava (inchisoarea de tranzit) si apoi condamnat la 25 de ani de munca silnica. Avea sa fie repartizat la inchisoarea destinata stundentimii, Pitesti, unde va sta inchis din 1949. Conducerea Penitenciarului il banuia pe Costache Oprisan a fi comandantul legionar al inchisorii, de aceea va fi torturat „pe masura”.

Dupa marturia lui Dumitru Bordeianu: „Era un om de o complexitate extraordinara, ce stapanea varii domenii, de la muzica si arta, pana la matematica si filosofie. Din fire era foarte afectuos, traind totul la maximum. A fost supus celui mai mare supliciu, nefiind altul mai schingiuit ca el; a luat bataie pentru fiecare tanar legionar, cu un eroism de durata, neegalat”.

Imediat ce este introdus in camerele sortite reeducarii, Oprisan isi va da seama de gravitatea si grozavia celor ce se intamplau. Supus si mai inainte unor crunte batai, Costache Oprisan avea sa sufere un adevarat martiriu.

Dumitru Bordeianu (Marturisiri din mlastina disperarii, ed. Scara, Bucuresti, 2001):
La ordinele lui Prisacaru, unul din camera i-a legat picioarele cu o funie... I s-a intins lui Munteanu un ciomag sa-l loveasca pe Oprisan la talpi, deoarece corpul era tot o rana. Munteanu a lovit, dar nu mai avea putere. Nu judec taria loviturilor, ci faptul in sine, ca a lovit. A fost pus apoi Iosub sa loveasca. A lovit si el de cateva ori talpile lui Oprisan.

Dupa aceea a scapat ciomagul din mana, spunand ca el nu mai poate lovi...Acum imi venea randul mie. Cand mi s-a dat ciomagul in maini ...l-am auzit pe Prisacaru strigand: „Loveste-ti mentorul, banditule, ca te-a invatat filosofie si este un mare sef legionar".. .Stiu ca am lovit, dar nu din cauza amenintarii, ci a confuziei care ma invaluise, incapabil fiind de a mai rationa...

Am lovit omul pentru care as fi fost altfel capabil sa merg la moarte... I-a venit randul si lui Comsa Ieronim. I s-a dat ciomagul si i s-a ordonat sa-l loveasca pe Oprisan la talpi. Comsa, care lucrase sub sefia lui Oprisan fiind seful Fratiilor de Cruce din Moldova, a refuzat. Refuzul lui i-a zguduit pe toti cei din camera... Atunci i s-a ordonat lui Oprisan sa-l loveasca pe Comsa. Acesta a zis ca nu este capabil nici sa ridice bratele.

Eugen Magirescu (Moara dracilor, ed FRONDE, Paris - Alba-Iulia, 1994)

Prin Camera 4 Spital trecusera deja mai multe serii de «reeducare».
Pe Costache Oprisan l-au chinuit ca pe Hristos, saptamani de-a randul, obligandu-i pe toti cei care au fost candva in subordinea sa si care il divinizau, caci el chiar merita aceasta, sa-l bata, sa-l scuipe, sa-l chinuie si sa spuna minciuni despre el, sa se dezica, sa-si denigreze ideile si sa declare ca a fost un farsor. L-am vazut odata, cand ne-au scos la aer.

Isi daduse camasa jos si spinarea lui toata era zebrata in forme regulate, cum ar fi fost jupuit de viu, ars cu foc sau cu bici, rastignit, stie Dumnezeu!

Neculai Popa (Coborarea in iad, ed. Vremea, Bucuresti, 1999):
Era pentru noi ca un far care ne lumina calea, spre a ne scoate din intunericul in care ne zbateam, in urma intunecatelor zile traite in inchisoarea din Pitesti”.

Reeducarea continua si la Gherla (unde este dus in toamna anului 1951), in temuta camera 99. In urma torturilor si chinuirilor suferite s-a imbolnavit de tuberculoza si va fi internat in spitalul penitenciar de la Vacaresti. De acolo va fi luat in toamna anului 1955 pentru a fi anchetat in procesul absurd inscenat de securitate lui Valeriu Negulescu, in legatura cu reeducarile.

Din 1958 ajunge la Jilava, fiind incarcerat in celule de la Casimca (talpa iadului din Reduitul Jilavei), impreuna cu Marcel Petrisor, Pr. Gheorghe Calciu, Iosif V. Iosif. Din subterana mortii avea sa urce sufletul sau - curatat prin patimire de orice patima - la cer.

Marcel Petrisor (Fortul 13, ed. Meridiane, Bucuresti, 1991)
Din teasta lui Oprisan, ochii sfredelitori sticleau ca doi carbuni aprinsi. Muschii nu-i mai ramasesera decat la falci, ca sa vorbeasca, la maini, ca sa-si poata duce sticla cu sputa la gura, si la picioare, ca sa paseasca pana la tineta de murdarie. Incolo, pielea-i invelea oasele ca o traista sculele de dulgher. [...]

Se ridicase chiar pe sezut in pat, facand un efort imens sa vorbeasca. Il ineca o tuse interioara, vorbele-i suierau. Mainile-i erau ca niste vreascuri, iar ochii straluceau mutandu-si privirea cand pe unul, cand pe celalalt.

Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa (in The Ortodox Word, Saint Herman Brotherhood Press, Platina, CA, 1997)
Era ca un sfant; nu vorbea mult. Dar fiecare cuvant care iesea din gura lui era un cuvant sfant - numai despre Hristos, numai despre dragoste, numai despre iertare. Isi rostea rugaciunile si, auzindu-l cum le spune, stiind cat de mult suferea, eram profund impresionati... Vorbea despre credinta, despre dragoste, despre rugaciune. Se ruga tot timpul...

Moartea lui Oprisan
Ochii ii erau deschisi, dar am vazut ca peste ochii sai parea sa fie o perdea de ceata. Ochii i s-au intors peste cap. Am fost atat de speriat, mi-a fost asa de teama.. .Am pus mana pe el si am zis: "Constantine nu muri; nu muri! Vino inapoi; vino inapoi!" Am tipat cu voce tare! Imediat s-a intors. Ochii i-au devenit clari.

Nu stiu ce s-a intamplat in sufletul sau, dar am vazut o imensa groaza pe fata sa. Am simtit ca era gata sa intre in lumea cealalta si ca eu i-am cerut sa se intoarca inapoi in celula... Constantin Oprisan plangea pentru ca-l fortasem sa se intoarca. In cateva minute a murit. Inainte de a muri, a spus "Voi muri, dar dupa moarte, ma voi ruga lui Dumnezeu pentru voi”.

...Am spus gardienilor ca a murit... Au venit dupa trei ore...
L-am pus pe Constantin Oprisan pe pamant. Era complet dezbracat deoarece a trebuit sa dam hainele sale de inchisoare inapoi. Corpul sau era complet vlaguit. Nu ne venea sa credem ca a fost o fiinta vie. Era numai piele si os. Si m-am gandit ca fierea trebuie sa-i fi intrat in momentul mortii in sange deoarece era complet galben. Prietenul meu a luat o floare si i-a pus-o pe piept - o floare albastra.


Consistenta formatiei sale filosofice e relevata de poemele compuse in perioada detentiei (publicate dupa 1990), cel mai important fiind poemul ontologic Psihaion:
„Cand am luat cunostiinta de acest poem atat de profund si atat de bine slefuit, din punct de vedere al formei, mi-am dat seama ce a pierdut cultura romanesca prin moartea acestui martir al tineretului crestin din Romania, ce flacara s-a stins in adancul catacombei de la Jilava!” (Liviu Branzas, Raza din catacomba, ed. Scara, Bucuresti, 2001).

“Mult timp va trebui sa treaca pana cand, din randurile tineretului roman, se va ridica o asemenea valoare” (Octavian Voinea, Masacrarea studentimii romane, ed. Majadahonda, Bucuresti, 1995).


Ma-ntorc in Ontonoos si tot din el cobor
Purtand pe cai eternul, sub trecator vesmant.
Si-n urma lui ecoul, pierzandu-se in zbor,
Mai flutura mirajul abstractului cuvant.
(Poem ontologic)

Nu Te-am cantat, o, Doamne, nu Ti-am patruns nici taina.
Ti-am plans numai pe urme, urcand pe Golgota!
Dar sufletu-mi mi-e negru ca sa-TI sarute haina
Si plansul meu e rece langa iubirea Ta.
(Elegia orgoliului)

Si cad, plangandu-mi vina, pe bratele luminii.
Ci poarta-ti suferinta, prin ea te-ai mantuit.
Obrazul I Se pleaca si simt pe fata spinii
Si ploua harul pacii pe sufletu-mi smerit.
(Intalnirea cu Iisus)

Sursa: Hotnews

Continuare...

Unii, din mila Domnului, am supravieţuit. Suntem aci şi vărsăm lacrimi liniştite la groapa lor, dar nu suntem trişti. Veţi putea înţelege starea de bucurie pe care o trăim aşa cum a surprins-o sfântul acestui loc, Valeriu Gafencu, în Imnul celor căzuţi. Iată o strofa din acest imn, încrustată pe troiţa sfinţită azi, ca să însemneze mormântul lor comun:


Te-ai dus şi ne-ai lăsat în urma ta
Nădejdea revederii-n paradis.
Mereu vei fi cu noi şi-om aştepta
Să ne-ntâlnim cu sufletul deschis.


Aşteptăm întâlnirea de acolo. Trăim însă cu intensitate, ca pe o arvună, şi întâlnirea noastră de aci, de acum, dintre noi şi dintre noi şi ei. Se simt privirile lor din lumea de dincolo. Avem conştiinţa că păşim pe un loc sfânt.
Mi-e foarte greu să vorbesc despre Târgu Ocna. Dacă s-a vorbit despre „fenomenul Piteşti” în sensul lucrării satanice de distrugere sistematică, fizică şi spirituală a omului, socotesc că trebuie să se vorbească, cu atât mai mult, de „fenomenul Târgu Ocna”, ca lucrare divină de restaurare a omului, în plin iad comunist.

Despre Târgu Ocna ar fi trebuit să vorbească Valeriu Gafencu, stâlpul de foc al spiritualităţii creştine din închisorile comuniste. Ochii lui mari, albaştri, oglindeau cerul. Privindu-i, te simţeai aşa de mic! Dar zâmbetul lui de nedescris îţi dădea curaj şi te făcea să cunoşti ce este iubirea lui Hristos. Şi oricât i-a fost de grea crucea suferinţei, zâmbetul acesta n-a încetat să-i lumineze faţa. Aşa a plecat la Domnul, într-o bună zi, la 18 februarie 1952, luându-şi „la revedere” de la toţi… Cu câteva zile înainte terminase, ca pe un testament, Imnul celor căzuţi. Doctorului Mihai Lungeanu Valeriu Gafencu i-a mărturisit, cu câteva zile înainte de plecare, că i-a apărut Maica Domnului, care i-a zis: „De acum înainte, eu voi fi iubirea ta“.

În chiar ziua despărţirii, aceluiaşi doctor care 1-a vegheat zi şi noapte i-a spus: „Simt că urc nişte trepte. Respir şi mă simt din ce în ce mai uşor” (în timpul acesta, spune Mihai, respiraţia şi pulsul erau ca şi inexistente). A dorit ca celor din Târgu Ocna să li se dăruiască din partea lui, atunci când va fi cu putinţă, câte un Nou Testament. Şi a plecat dincolo cu numele mamei şi surorilor pe buze.
Ar fi trebuit să vă vorbească despre Târgu Ocna Ion Ianolide, fratele şi prietenul în Hristos al lui Valeriu, care în 23 de ani de temniţă, deşi relativ tânăr, câştigase înţelepciunea filocalică a unui mare avă. Dar şi el a adormit întru Domnul, după ce a ieşit din închisoare. Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu Ocna părintele Gherasim Iscu, stareţul de la Tismana, părintele Viorel Todea, Gicu Jimboiu, Ion Plopeanu şi mulţi alţii, care acum ne privesc de dincolo.
Ar fi trebuit să vorbească despre Târgu Ocna cei mai mulţi dintre fraţii de pătimire care sunt sau nu de faţă şi care au fost angajaţi cu toată fiinţa în viaţa acestei puşcării; acum stau smeriţi de-o parte.

Despre aspectul duhovnicesc din Târgu Ocna am fost însă rânduit să vorbesc eu, în calitate de preot. Repet: ceilalţi erau mai în măsură să o facă. De aceea, m-am străduit ca aceste împărtăşiri să reprezinte gândurile celorlalţi, ale tuturor. Deşi, vă daţi seama, e greu să te desprinzi de o notă firească de subiectivism.
În ce mă priveşte, subliniez din capul locului: viaţa de la Târgu Ocna, cu frumuseţile şi tragismul ei, este aceea care m-a determinat să părăsesc studiul geografiei, de care eram îndră­gostit, şi să optez, după eliberarea din 1954, pentru teologie şi să mă preoţesc. N-am fost singurul.

Cum să faci cunoscută viaţa duhovnicească de la Târgu Ocna într-o cuvântare? Cum să înţeleagă cineva ce s-a petrecut aci, zi de zi, între 1950 şi 1954? Şi apoi, cuvintele sunt aşa de neputincioase! Şi totuşi, cu regretul că nu pot înfăţişa un tablou complet, voi face doar o palidă schiţă.

Închisoarea de la Târgu Ocna a fost o oază într-un deşert al suferinţei. Nu că aici nu ar fi fost suferinţă. Dimpotrivă. Dure­rea, boala cu toată hidoşenia ei, moartea erau la ele acasă. Deşi era sanatoriu, cu aspect şi condiţii de viaţă cât de cât mai uma­ne, temniţa a rămas temniţă.

Dar aci, socot, s-a revărsat mila lui Dumnezeu peste toată suferinţa. Crucea a fost privită ca poartă a cerului. Suferinţa a fost sublimată în bucurie, cum a sesizat-o Valeriu Gafencu în versul: „Şi cerul deschis se arată / Cu porţile în chipul crucii“.
Mila lui Dumnezeu ni s-a făcut vădită de când am păşit în Târgu Ocna, vărsaţi din duba-vagon care ne aducea de la Piteşti. Nu pot să uit acea seară târzie de mai 1950, cu lună plină, cu aerul îmbălsămat de teii înfloriţi, pe care îl sorbeam cu lăcomie, când convoiul celor aproximativ 50 de deţinuţi - nişte arătări, majoritatea tineri studenţi şi elevi - s-a îndreptat spre puşcăria-sanatoriu. Şi nu ne venea să credem urechilor cuvintele blânde ale celor câţiva gardieni mai în vârstă, care ne îndemnau: „Staţi mai încet, taică!”. Noi eram obişnuiţi numai cu „banditu­le!”, cu înjurături, cu pumni şi cu ciomege! Ba ni s-a spus şi: „Bine aţi venit!” Dar camerele unde am dormit prima noapte, cu ferestre mari şi fară obloane! De neconceput într-o închisoa­re. Dar faptul că a doua zi am aflat că puteam ieşi afară, în voie! Să te poţi întinde pe iarbă, să vezi cerul şi să fii văzut de soare, să te întâlneşti şi să ai voie să stai de vorbă cu ceilalţi fraţi de suferinţă! Şi apoi să fii cercetat medical, cu atenţie şi dragoste, să fii tratat, să ai o mâncare mai bună, mai îndestulătoare. Şi pâine, ba chiar unt şi lapte! Iertaţi-mă, numai cei care au trăit clipele acelea pot înţelege.

Condiţiile acestea însă n-au fost o permanenţă. Am parcurs perioade de mari restricţii, de teroare chiar, îndeosebi atunci când s-a încercat - fară succes - să se facă „reeducare” ca la Piteşti. Iar activitatea ofiţerului politic securist şi a informatorilor a însemnat un necontenit stres. La un moment dat, paraclisul din corpul vechi al penitenciarului a fost dezafectat, iar crucea de pe turlă dată jos. Şi s-au trimis în penitenciar, drept cârpe de spălat pe jos, veşminte preoţeşti şi sfinte acoperăminte de altar. Ne-am îngrozit de blasfemia asta. Şi am căutat să le recuperăm şi să le ascundem. Un patrafir vechi l-am cusut în căptuşeala paltonului meu cu care m-am învelit până la eliberare. Am reuşit să-1 scot afară. Să fie oare vreo legătură între acest patrafir şi faptul că mai târziu am devenit preot?
În ambianţa aceasta, s-a format la Târgu Ocna mai mult decât o comunitate: o adevărată familie duhovnicească. S-au realizat aci legături mai puternice decât legăturile de sânge. Acestei familii i-a dat viaţă Valeriu Gafencu, pe care l-am socotit un sfânt şi pe care, mai devreme sau mai târziu, Biserica îl va canoniza.
Setea de cultură şi mai ales setea după Hristos a caracterizat viaţa deţinuţilor de aici. În penitenciar a fost introdus un Nou Testament, care a circulat în foi volante. S-au învăţat texte sfinte pe de rost. Erau tineri care ştiau pe dinafară aproape tot Noul Testament. Nu mai vorbesc de rugăciuni, acatiste, paraclise etc. Plăcuţa de săpun - în diferite tehnici - a fost tabula cerată care a suplinit, cu mare eficacitate, hârtia modernă.

La Târgu Ocna s-a practicat „rugăciunea inimii”. Valeriu Gafencu şi Ion Ianolide au adus experienţa duhovnicească a Aiudului, cei arestaţi după 1948, pe cea isihastă a Rugului Aprins de la Mănăstirea Antim, unde îi cunoscuseră pe marii duhovnici, părinţii Benedict, Sofian, Daniil etc. Cu binecuvân­tarea preoţilor, s-a chemat şi aci, zi şi noapte, numele de putere al Domnului nostru Iisus Hristos. Şi s-au petrecut lucruri de taină, adevărate experienţe mistice.

Părinţii Gherasim Iscu, Viorel Todea, Sinesie Ioja şi alţii ne-au asistat pe toţi, prin tot felul de slujbe şi mai ales prin taina spovedaniei, această „sfântă terapie”. Mai mult decât atât: în închisoare ne-am putut împărtăşi cu Sfântul Trup şi Sânge al Domnului, aduse aci prin oameni ai lui Dumnezeu. Majoritatea celor care au murit au fost cuminecaţi. Spuneam că au existat şi perioade de izolare. Într-un astfel de moment, un bolnav grav, fost ofiţer de jandarmi, a intrat în comă. A stat aşa o săptămână, după care, trezindu-se, s-a ridicat şi a cerut: „Vreau un preot!” N-a putut ajunge nici un preot la el. Atunci muribundul a strigat: „Eu am ucis un om!” Şi şi-a dat duhul. Lucrul acesta nu-1 ştia decât el şi Dumnezeu. A vrut să-1 mărturisească preotului. Conştiinţa nu-1 lăsa să moară. Sunt sigur că strigătul lui, în public, a fost o adevărată mărturisire - mărturisirea dorinţei (similar cu botezul dorinţei şi al sângelui) - şi că a căpătat iertare.

Permanent ne-a vegheat schitul de pe Măgura. Clopotele lui din duminici şi sărbători aveau un răsunet deosebit în inimile noastre. Erau mângâiere şi întărire. Ştiam că nu suntem singuri. Dar priveliştea extraordinară a lumânărilor aprinse - şiraguri de stele - pe serpentinele Măgurei, în nopţile sfinte ale Prohodului şi ale Învierii!

Un clopot tainic miezul nopţii bate
Şi Iisus coboară pe pământ
Din piepturile noastre-nsângerate
Răsună imnul învierii sfânt.
Veniţi, creştini, luaţi lumină
Cu sufletul senin, purificat,
Veniţi flămânzi, gustaţi din cină:
E nunta Fiului de Împărat.
(V. Gafencu)

Şi sărbătorile Crăciunului… Colindele… Cele vechi şi cele noi… Cele din închisoare… Cântam şi colindele din închisorile mai de demult:

A venit şi-aici Crăciunul
Să ne mângâie surghiunul…
Şi doar tristeţile s-adun
Să-mi plângă lângă uşă…
(Radu Gyr)

Cântam şi colindul tragic al prizonierilor români din stepele ruseşti, compus de învăţătorul, ofiţer în rezervă, Ştefan Tumurug:

La fereastra amintirii ne-adunăm
Sufletul de altădată-l colindam…
Mamă, mamă, cresc nămeţii şi pierim…

La Târgu Ocna însă au înflorit şi altfel de colinde, colin­dele bucuriei:

În inima robului,
Domnu-şi face ieslea Lui
În noaptea Crăciunului…
Flori de crin din ceruri plouă
Peste ieslea Lui cea nouă
Şi din cer picură rouă… “
(V. Gafencu)

Şi câte altele…

Am simţit şi am trăit aici sfinte şi adevărate bucurii. De aceea îl înţelegeam pe prietenul meu Sami care, după „eliberarea” din 1954, în vacanţa dintre două închisori, îmi mărturisea: „Mi-e aşa de dor de Târgu Ocna!” Pentru că acolo am înţeles ce înseamnă libertatea în Hristos. Bucuria şi libertatea aceasta nu ni le putea lua nimeni!

Noi, care din mila lui Dumnezeu mai trăim, am avut feri­cirea să cunoaştem aci tineri a căror viaţă a fost o necontenită strădanie de a trăi în Hristos. Noi le suntem martori. Nu ne sur­prinde faptul că pastorul Richard Wurmbrand a mărturisit de multe ori că viaţa i-a fost salvată prin dragostea creştină a aces­tor tineri care nu făceau niciun fel de discriminare religioasă sau de rasă (aşa cum erau acuzaţi). Îmi aduc aminte că, după ce se redresase (venise de la Interne, pe targa, cu vreo 18 găuri TBC în oase şi plămâni), plimbându-se la braţ cu un tânăr, şontorog şi el, pastorul, care avea humor, a exclamat: „Iată înfrăţirea iudeo-legionară!”. După eliberare, în predicile şi scrierile lui, pastorul a mărturisit de asemenea că la penitenciarul de la Târgu Ocna el a văzut sfinţi. Se referea, desigur, în primul rând la Valeriu Gafencu. Generalul Tobescu, şeful Jandarmeriei, era şi el surprins că e îngrijit cu multă dragoste de oameni pe care îi trimisese la condamnări de ani grei de temniţă. Un tânăr elev, Eduard Masichievici, de o mare puritate, fiind pe moarte, a ce­rut să i se aprindă lumânarea. Dar după ce s-a deşteptat dintr-un somn scurt, a cerut să se stingă mucul de lumânare, care trebuia să ajungă şi pentru alţii, spunând că a văzut pe Mântuitorul, care i-a spus: „Nu te iau în seara aceasta”. L-a chemat la El în noaptea următoare.

Şi nu de puţine ori viaţa aceasta creştină a fost verificată, lămurită, prin focul unor grele încercări. Când, de pildă, i s-a propus de către ofiţerul politic să fie informator, în schimbul streptomicinei venite de acasă şi care i-ar fi salvat viaţa, studen­tul Goe Niţescu a respins cu indignare momeala securistului, preferând să moară decât să-şi vândă sufletul. Au mai făcut aşa şi alţii.
Asistenţa medicală a fost organizată, sub oblăduirea înge­rească şi maternă a doamnei doctor Margareta Danielescu, de către medicii noştri deţinuţi. Cine nu-şi aminteşte de devota­mentul şi nopţile nedormite ale medicilor Ion Ghiţulescu, Constantin Banu, Nicolae Floricel (Papaşa!), Aristide Lefa, Mibai Lungeanu? Dar cine poate să-i uite pe tinerii - tebecişti şi ei dar ceva mai în putere - care, cu o dăruire impresionantă, dar firească şi discretă, au fost în acelaşi timp surori de ocrotire şi infirmiere, femei de serviciu, spălătorese de rufe şi cearceafuri, pline uneori de puroi, muncind ca pentru Hristos, şi ziua şi noaptea, când făceam de gardă la patul bolnavilor mai grav. Dintre ei, unii nu au gustat din porţia lor de lapte, de unt sau de carne. Le cedau bolnavilor care aveau nevoie, ei mulţumindu-se cu fasole şi cu arpacaş. Mai toţi sunt aici de faţă.

În mijlocul acestor realităţi tragice, tinereţea noastră, cu năzuinţele ei sfinte, purta pecetea optimismului. Ne bucuram de flori de tufănele, de coloritul frunzelor de toamnă. Ştiţi ce frumoase sunt vrăbiile? Banalele vrăbii care pătrundeau cu îndrăzneală în camere, până la patul bolnavilor. Vrăbiile lui moş Popan, baciul de la Maramureş, care le iubea ca pe oiţele lui.

Şi apoi câte gingăşii, atenţii delicate, mici daruri, flori, versuri şi cântece nu se produceau cu prilejul onomasticelor şi zilelor de naştere, nu numai ale noastre, ci şi ale celor din fami­liile noastre. (Versurile Magistrului C. Dragodan din romanţa pentru Adriana, fiica lui I. Ghiţulescu, de trei ani, pe melodia lui Cornel Drăgoi).

Cam aşa au trăit oamenii în închisoarea de la Târgu Ocna. Din experienţele trăite s-au cristalizat nişte gânduri, nişte precepte. În cartea lui, Testamentul din morgă (Miinchen 1981, p. 107), Remus Radina afirmă:
Din iubirea de Dumnezeu şi a aproapelui rezultă cele şapte năzuinţe formulate de deţinuţii politici români:

Năzuim spre înviere.
Luptăm pentru împlinirea împărăţiei lui Dumnezeu pe pământ.
Vrem să aducem neamurile la biserică, pentru a le împăca cu Dumnezeu.
Vrem să creăm o şcoală de înaltă cultură şi educaţie creştină, care să canalizeze toate energiile creatoare omeneşti.
Vrem să creăm un om nou, născut din nou din Dumnezeu şi din strădania lui personală.
Prin acest om nou, vrem să dăm expresie în conţinut şi în formă tuturor problemelor omeneşti, existente în toate timpurile.
Vrem să smulgem pe om din suferinţa fizică şi morală.

N-o fi ştiut autorul sau n-a vrut să spună cine a compus aceste gânduri, dar eu trebuie să fac precizarea: aceste principii de viaţă creştină sunt alcătuite de Ion Ianolide şi de Valeriu Gafencu. Ele - şi altele - exprimă starea de spirit a deţinuţilor din Târgu Ocna. Noi le-am învăţat pe de rost şi la eliberare le-am scos afară.

O parte din cei de la Târgu Ocna ne-am eliberat prin anii 1953-54. O parte au rămas în închisoare. Cei care am ieşit, am simţit nevoia imperioasă să ne vedem, să ne întâlnim, ca să ne păstrăm, cât de cât, libertatea. Ne-am dat seama că ţara întreagă era o închisoare. Ne-am străduit să mergem pe drumul duhov­nicesc de la Târgu Ocna. Am făcut pelerinaje pe la mănăstiri, am cercetat mari duhovnici, ne bucuram împreună cu prilejul eve­nimentelor deosebite din familiile noastre (nunţi, botezuri etc).
Dar vacanta n-a durat mult. Securitatea ne-a vânat din nou, constituindu-ne într-un „lot Târgu Ocna”, în care au fost impli­caţi şi o parte din cei care rămăseseră în închisoare (Ion Ianolide, C. Dragodan). Am fost condamnaţi în 1959, cu ani grei de închisoare - nouă dintre noi la muncă silnică pe viaţă - pentru activitate mistică şi ajutor organizat în penitenciarul de la Târgu Ocna, activitate continuată şi după eliberare!
N-am fost condamnaţi pe nedrept, din moment ce statul era comunist şi ateu, iar noi anticomunişti şi împotriva ateismului.

A urmat o perioadă de detenţie extrem de grea: Jilava, Aiud. Dar nu ne-am pierdut nădejdea. Credinţa în Dumnezeu ne-a fost şi acum marea pârghie de susţinere. Ştiam că dacă îl avem pe Hristos nu ne poate birui nimeni. Poetul prinsese minunat această sublimare a luptei:

Nu dor nici luptele pierdute,
Nici rănile din piept nu dor
Cum dor acele braţe slute
Care să lupte nu mai vor.

Cât încă inima ta luptă,
Ce însemnează braţu-nfrânt,
Ce-ţi pasă-n praf de-o spadă frântă
Când te înalţi c-un steag mai sfânt.

Că-nvins nu eşti atunci când sângeri,
Nici ochii când în lacrimi ţi-s,
Cele mai crâncene înfrângeri
Sunt renunţările la vis.
(Radu Gyr)

În 1964 deţinuţii politici au fost graţiaţi. Nu am simţit bucuria eliberării. Mulţi şi-au găsit familiile destrămate. Ochiul Securităţii era pe noi. Evitam să ne întâlnim ştiind că suntem supravegheaţi în mod deosebit.

Până când Dumnezeu ne-a dat minunea jertfelor din decembrie 1989. Prin această minune suntem şi noi aci la Târgu Ocna. Să nu uităm aceasta. Trăim o vrajă. Nu ne vine să cre­dem. Acum 40 de ani eram după zidurile închisorii. Am fi putut să fim foarte bine şi aci, sub pământul pe care-1 călcăm acum sub picioare.

Nu solicităm nici admiraţie, nici compătimire. Ne gândim la sensul expiator al suferinţelor prin care am trecut. Pentru noi şi pentru alţii. Ştim că nici o jertfă nu e zadarnică. Ştim că nimic - în planul Proniei divine -nu e întâmplător. Socotim că Târgu Ocna are un mesaj pentru viaţa obştii noastre româneşti. E mesajul creştin al renaşterii noastre.

Comunismul a distrus fizic câteva sute de mii de oameni, dar spiritual, multe milioane. Martirii strigă azi de sub pământul sfânt pe care-l călcăm să ne întoarcem la Hristos, la Biserică. Acesta e imperativul ceasului de faţă.
Valeriu, suntem aici să te asigurăm că ascultăm chemarea ta de dincolo de moarte:
Ne-ndemni pe cei ce-n viaţă am rămas: Luptaţi uniţi şi în acelaşi pas Zidiţi lui Dumnezeu altare sfinte Păşiţi pe calea vieţii înainte!
Aşa să ne ajute Dumnezeu!
21 iulie 1991

Sursa: Text preluat din cartea “Părintele Voicescu, un duhovnic al cetăţii”, apărută la Editura Bizantină, 2002 (în îngrijirea Ioanei Iancovescu)

Continuare...

Radu Gyr-poetul care l-a coborat pe Iisus in celula
de Ionut Baias, Hotnews.ro

Laureat in mai multe randuri al Academiei Romane

Radu Demetrescu-Gyr, fiul cunoscutului actor craiovean Coco Dumitrescu, s-a nascut pe 2 martie 1905 la Campulung-Muscel.
A debutat la 14 ani, cu poemul dramatic "In munti", publicat in revista Liceului "Carol I" din Craiova, al carui elev a fost. Devenit student al Facultatii de Litere si Filosofie a Universitatii Bucuresti, debuteaza editorial in 1924, cu volumul Linisti de schituri, in ton mai degraba elegiac.

Radu Gyr a fost de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 si 1939) al Societatii Scriitorilor Romani, Institutului pentru Literatura si Academiei Romane. Doctor in litere, a fost Conferentiar la Facultatea de Litere si Filosofie din Bucuresti.

A colaborat la revista Universul literar, Gandirea, Gand Romanesc, Sfarma-Piatra, Decembrie, Vremea, Revista Mea, Revista Dobrogeana si altele, precum si la ziarele: Cuvantul, Buna Vestire, Cuvantul Studentesc etc. unde a publicat numeroase articole, studii literare si poezii.

Poezia marelui poet este studiata acum in scolile din Romania alaturi de cea a lor "poeti de dupa gratii" ca Vasile Voiculescu sau Nichifor Crainic.


Director general al teatrelor in 1940. Infiinteaza Teatrul Evreiesc
Radu Gyr intra in cadrul Miscarii legionare devenind unul din liderii marcanti ai acesteia, avand gradul gradul de comandant legionar si fiind desemnat sef al regiunii Oltenia in cadrul Miscarii. El este autorul versurilor cantecelor Sfanta Tinerete Legionara (imnul neoficial al Miscarii), Imnul Mota-Marin (scris dupa moartea celor doi in Spania), Imnul Muncitorilor etc.

In 1940, pe timpul guvernarii legionare, a fost numit director general al teatrelor. In aceasta calitate ia initiativa infiintarii Teatrului Evreiesc.

In inchisoare sub Carol al II-lea, Antonescu si comunisti
Apartenenta la Miscarea Legionara avea sa-i aduca lui Radu Gyr ani lungi si grei de detentie sub regimurile dicatoriale ale lui Carol al II-lea, Antonescu si sub comunisti.

Inchis in timpul regimului Antonescu este "eliberat" si trimis spre „reabilitare“ in batalioanele de la Sarata, batalioane ce activau in prima linie a frontului. Norocul ii surade si Radu Gyr se intoarce de pe front fiind printre putinii supravietuitori ai acestor batalioane create mai mult pentru exterminarea legionarilor decat pentru spargerea frontului inamic.

Perioada de libertatea nu dureaza insa prea mult si Gyr este arestat de regimul comunist in 1945 care-l incadreaza in „lotul ziaristilor“ si il condamna la 12 ani.

Condamnat la moarte pentru o poezie

Radu Gyr este eliberat in 1956, dar numai dupa doi ani este din nou arestat si condamnat la moarte pentru poezia "Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!" (titlul initial era "Manifest"), considerata de regimul comunist un veritabil mijloc de instigare la lupta a maselor impotriva regimului bolsevic.

Pedeapsa cu moartea i se comuta la 25 de ani de munca silnica (dar nu afla aceasta decat la 11 luni dupa ce i-a fost schimbata sentinta), poetul executand 16 ani de detentie pana la amnistia generala din 1964.

Chinuri si torturi inimaginabile. I se refuza asistenta medicala
A suferit chinuri inimaginabile in inchisoarea Aiud, cu un regim de celula aspra. Bolnav grav, cu un prolaps rectal gangrenat, cu hepatita, infiltrat pulmonar TBC, hemofilic, i s-a refuzat orice ajutor medical. A slabit ingrozitor iar pielea-i atarna pe oase solzoasa si tare asemenea unei piele de sarpe. Cu totii credeau ca nu va supravietui. El a crezut insa si a biruit moartea si temnita.

Poezia de dupa gratii-culmea creatiei
Creatia poetului Radu Gyr avea sa cunoasca inaltimi nebanuite in bezna temnitelor comuniste. Evolutia poeziei sale de dupa gratii poate constitui un scurt istoric ai acelor ani grei de viata inimaginabila.

Poetul scrie despre foamea continua, frigul cumplit, moartea ca prezenta zilnica, se cearta cu Dumnezeu, cere razbunare pentru ca in final sa ajunga la o liniste sufleteasca si la o credinta adanca intelegand soarta ce i-a fost rezervata si jertfa uriasa care-i sta in fata. "Crezul" sau devine crezul unei intregi tinere generatii aruncata de comunisti in "toiul beznelor adanci".

Cum isi compunea Radu Gyr poeziile in inchisoare
Sa scrii poezii in temnita nu era un lucru prea usor. Simpla detinere a unui creion sau a unei bucati de hartie iti atrageau batai teribile si saptamani de izolare la Zarca (o celula neincalzita de 1/3m din beton, cu apa pe jos, fara pat si scaune-detinutul dormea din picioare sau pe jos).

Metodele de scriere tin de domeniul incredibilului. Detinutii foloseau bucati de sapun sau de sticla pe care se sufla praful destinat deratizarii pe care se scrijelea cu o aschie. O alta metoda de "a scrie" o constituia innodarea atei, poezii intregi "fiind insirate" pe ate smulse din zeghe sau din paturi.

Talpa de bocanc, captuseala hainelor, obloanele sau peretii celulelor au servit ca suport pentru stralucite opere literare.

Profesorul Atanasie Berzescu, inchis la Aiud impreuna cu Radu Gyr, rememoreaza pentru HotNews.ro intalnirea avuta in curtea penitenciarului cu Radu Gyr.

Rep:Cum a fost intalnirea cu Radu Gyr
Atanasie Berzescu: Asa cum am scris si in cartea mea de memorii LACRIMI SI SANGE. Rezistenta anticomunista armata din muntii Banatului, am avut fericirea sa-l intalnesc in curtea penitenciarului chiar cand ma aflam intr-o stare de prabusire morala.

A venit la mine, m-a luat parinteste de dupa umeri si mi-a zis "Sa nu uiti ca noi trebuie sa credem cu tarie ca vom iesi afara. Sa-l avem pe Dumnezeu in noi tot timpul.”

Am avut norocul sa stau cu el mult timp. Simt si azi cum, strangandu-ma la pieptul lui, cu caldura sufleteasca de parinte, ma coplesea, ma fascina. El era patriarhul nostru si comandantul nostru, al Aiudului intreg. Din gura lui am cules laude si indemn la rezistenta. Il pastrez in minte si-n suflet pana la moarte.

Rep: Ce insemna poezia lui Radu Gyr pentru detinutii din Aiud
Atanasie Berzescu: In Aiud, Radu Gyr a adus pe Iisus in celula. L-a coborat de pe Cruce si L-a adus alaturi de noi pe rogojina cu libarci, spre indumnezeirea omului. Ii stiam cu totii poeziile pe dinafara si asteptam cu nerabdare urmatoarea creatie care sa ne bucure, sa ne imbarbateze.

E greu de inteles pentru omul modern de azi ce a insemnat atunci temnita comunista si ce rol a avut poezia lui Gyr in acel context. Fara ea multi s-ar fi prabusit. Iata ce rol major poate avea poezia in viata omului.

Rep: Ati avut curiozitatea sa-l intrebati cum compune poeziile. Ce v-a raspuns maestrul?
Atanasie Berzescu: Dupa primele intalniri gatuite de emotie in care abia reuseam sa articulez cuvintele am prins indrazneala si l-am intrebat cum scrie poeziile si cum face sa le tina minte pe toate.

"Pai, uite cum!", mi-a raspuns el razand de curiozitatea mea. "Stau in pat pe spate si ma uit in plafon. Fiind alb, mi-l inchipui hartia mea. Acolo, in fata ochilor, scriu versurile, asa cum vin ele din inspiratie. Si asa, strofa cu strofa, pana termin poezia. Cand ies afara, la plimbare, il iau pe unul dintre voi si-i spun poezia facuta in camera. Cel care m-ajuta mai mult este Relu Stratan.

El este biblioteca mea. El stie toate poeziile mele de aici. Mai sunt si altii care le invata, cum este Gili Ioanid. Daca se intampla sa moara unul, sa ramana altul care sa le scoata afara."

Raman cu tristetea ca noile generatii nu-l cunosc pe acest mare poet si nu isi infrumuseteaza spiritul cu aceasta poezie de o sensbilitate si traire cum nu s eintalneste decat la marile genii.

Poezia lui Radu Gyr pusa pe muzica de Tudor Gheroghe
Sensibilitatea si frumusetea poeziei lui Radu Gyr a fost pusa si mai mult in evidenta pe muzica cunoscutul rapsod Tudor Gheorghe al carui tata, Ilie Tudor, a fost camard de suferinta al poetului in inchisoarea de la Aiud.

Concertul "Cu Iisus in celula- poezia in inchisori 1941-1964" Tudor Gheorghe aduce in constiinta generatiei de astazi una dintre cele mai cumplite suferinte pe care fiinta omeneasca a trait-o vreodata.

Securitatea semneaza texte cu numele lui Radu GyrNici dupa eliberarea din 1964 poetul nu avea sa cunoasca linistea, Securitatea urmarindu-l pas cu pas. In 1968 Securitatea il ameninta cu inchisoare daca nu accepta sa de diverse note informative dar Gyr refuza categoric. Mai mult, pentru a incerca sa-l compromita, Securitatea il obliga sa colaboreze la o gazeta comunista.

In realitate, toate articolele erau scrise de securitate si poetul era obligat sa le semneze.

Poezia poetului a reusit sa sparga si ultimele stavile ridicate de comunisti, opera sa fiind introdusa spre studiu in manualele scolare. Poetul trece la cele vesnice in anul 1975, lasandu-ne mostenire o opera monumentala de simtire si traire romaneasca precum si un Indemn la lupta si credinta:

Nu dor nici luptele pierdute,
nici ranile din piept nu dor,
cum dor acele brate slute
care sa lupte nu mai vor.

Cat inima in piept iti canta
ce-nseamna-n lupta-un brat rapus ?
Ce-ti pasa-n colb de-o spada franta
cand te ridici cu-n steag, mai sus ?

Infrant nu esti atunci cand sangeri,
nici ochii cand in lacrimi ti-s.
Adevaratele infrangeri,
sunt renuntarile la vis.


Ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Nu pentru-o lopata de rumena paine,
nu pentru patule, nu pentru pogoane,
ci pentru vazduhul tau liber de maine,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Pentru sangele neamului tau curs prin santuri,
pentru cantecul tau tintuit in piroane,
pentru lacrima soarelui tau pus in lanturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Nu pentru mania scrasnita-n masele,
ci ca sa aduni chiuind pe tapsane
o claie de zari si-o caciula de stele,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Asa, ca sa bei libertatea din ciuturi
si-n ea sa te-afunzi ca un cer in bulboane
si zarzarii ei peste tine sa-i scuturi,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Si ca sa pui tot sarutul fierbinte
pe praguri, pe prispe, pe usi, pe icoane,
pe toate ce slobode-ti ies inainte,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Ridica-te, Gheorghe, pe lanturi, pe funii!
Ridica-te, Ioane, pe sfinte ciolane!
Si sus, spre lumina din urma-a furtunii,
ridica-te, Gheorghe, ridica-te, Ioane!

Sursa: Hotnews

Continuare...

de Ionut Baias HotNews.ro

Conducerea penitenciarului Aiud nu renunta la ideea exterminarii lui Mircea Vulcanescu si-l trimite din nou in izolare la Zarca, o celula neincalzita, in care detinutii dormeau direct pe beton. Un tanar detinut nu mai rezista si cade din picioare. Asistenta medicala ii este refuzata, iar inca o noapte dormita pe podeaua rece l-ar fi ucis. Mircea Vulcanescu s-a intins pe beton si l-a culcat pe bolnav peste el. Acesta avea sa-si revina, dar filozoful se va imbolnavi grav de plamani si va muri in scurt timp. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".

Mircea Vulcănescu

Biografie

S-a nascut pe 3 martie 1904, la Bucuresti. Clasele primare le-a facut in Bucuresti, iar gimnaziul la Iasi si Tecuci, familia sa refugiindu-se din Capitala dupa ce aceasta a fost ocupata de armata germana. In 1921 se inscrie la Facultatea de Filosofie si Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti pe care le termina in 1925.

A fost profund impresionat de Nae Ionescu si Dimitrie Gusti pe care i-a avut profesori. Vulcanescu a plecat in 1925 la Paris pentru studii, dorind sa-si dea un doctorat in drept si altul in sociologie, lucru nerealizat in final.

A colaborat la cele mai renumite reviste de cultura ale vremii, printre care amintim doar Cuvantul, Criterion, Floare de Foc, Familia etc.

A ocupat numeroase demnitati publice

Din iunie 1935, a detinut functia de director general al Vamilor pina in septembrie ’37, cind a fost demis dupa ce a descoperit contrabanda cu bauturi si tigari facuta de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicatiilor. Totusi, a fost numit director al Datoriei Publice in acelasi Minister al Finantelor.

In anii urmatori, a ocupat de asemenea pozitii importante in administratia nationala: 1940 - 1941, director la Casei Autonome de Finantare si Amortizare si presedinte al Casei Autonome a Fondului Apararii nationale, pentru ca din 27 ianuarie 1941 sa fie subsecretar de stat la Finante, pina la 23 august 1944.

8 ani de temnita grea pentru "criminalul de razboi" Vulcanescu

Dupa lovitura de stat din 23 august ’44, a revenit pe postul de sef al Datoriei Publice, unde a ramas pina pe 30 august 1948, cind a fost arestat in lotul al doilea al fostilor membri ai guvernului Antonescu, calificati drept ”criminali de razboi”.

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temnita grea. Judecarea recursului s-a prelungit pina in ianuarie 1948, cind instanta a mentinut pedeapsa din ’46.

Martiriu. A salvat viata unui detinut cu pretul propriei vieti

Mircea Vulcanescu a fost considerat de conducerea penitenciarului Aiud drept unul din stalpii rezistentei din inchisoare si prin urmare i-au aplicat cele mai grele torturi si dese izolari la crunta Zarca. Aceasta era o celula de exterminare, de 1/4 m, din beton, fara niciun mobilier, detinutii fiind nevoiti sa doarma direct pe beton.

Pe timpul iernii geamul Zarcii era tinut deschis intentionat, gardienii motivand ca geamul este stramb iar tamplarul trebuie sa vina.

Intr-un frig cumplit, fara mancare si apa, imbracati doar intr-o zeghe ponosita si dormind direct pe beton, supravietuirea tinea de ordinul miracolului. Au fost detinuti care au rezistat in aceasta stare si timp de trei saptamani.

Intr-una din astfel de izolari la Zarca a lui Mircea Vulcanescu, un tanar detinut nu a mai rezistat si s-a prabusit din picioare. Asistenta medicala i-a fost refuzata. Inca o noapte de dormit direct pe ciment i-ar fi adus cu siguranta moartea. Atunci Mircea Vulcanescu a facut o fapta demna de Pateric. Filozoful s-a asezat pe ciment si l-a culcat pe detinutul bolnav peste el.

Acesta avea sa-si revina, dar Mircea Vulcanescu se va imbolnavi grav de plamani, decedand pe 28 octombrie 1952. Avea 48 de ani si a lasat un testament simplu, dar care arata intreaga conceptie crestina de viata a lui Vulcanescu : "Sa nu ne razbunati!".
Ultimele ganduri

Ziaristul Gabriel Balanescu, fost coleg de suferinta la Aiud cu Vulcanescu, povesteste in cartea " Din imparatia mortii":

"Rand pe rand, celulele se deschid si echipele, gata formate, sunt indrumate spre locul de imbarcare. Traversand culoarul etajului doi, unde ne aflam, imi arunc ochii la un detinut sdrentaros, care freca cu terebentina scandurile.

Mi-au atras atentia ochii lui mari, sticlosi si indrasneala cu care ne privea, stiut fiind ca detinutii politici, atunci cand se intalneau cu un alt detinut, sau grup de detinuti, era obligat sa priveasca in pamant. Am trecut chiar pe langa el. Era Mircea Vulcanescu.

Imi sopteste : "mergeti la munca". In privire i-am surprins un fel de bucurie, imbinata cu amaraciune. Aplecat, ingenunchiat pe dusumea, doar ochii si fruntea, care mi-a parut nimbata, il mai aminteau pe cel de altadata. Corpolenta lui era redusa la un schelet, imbracat in haine vargate. Coloana vertebrala se observa prin zeghea de puscarias.

Mircea Vulcanescu, una din cele mai stralucite inteligente ale generatiei dintre cele doua razboaie, fost Subsecretar de Stat la Finante, fusese condamnat la 8 ani de munca silnica, pentru "aservirea economica a Romaniei, Reichului nazist".

...Mai tarziu - imi este greu sa-mi amintesc anul - am stat de vorba cu un fost secretar de la YMCA - filiala Bucuresti - Zahiernic, in bratele caruia a murit Mircea Vulcanescu. Zahiernic mi-a marturisit urmatoarele : Mircea Vulcanescu avea o caverna la plamanul stang.

Mircea Vulcanescu aflase de la alti detinuti ca cei cu caverna la plamanul stang mor in timpul somnului. Voinata de a avea constiinta a tot ce se petrece cu el era atat de mare, incat facea eforturi supraomenesti sa nu doarma - ceea ce ii slabea mult rezistenta.

Ingrijirea medicala ii era redusa la cateva aspirine pe zi si nici acestea in fiecare zi . Cu toate ca fusese internat in ultima faza a bolii in infirmeria penitenciarului, n'a primit nici o medicatie specifica.

Medicamentele straine, care erau in depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru ingrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adica a criminalior de rand.

-Si-a dat duhul, mi-a marturisit Zahiernic, in bratele mele, cu ultimele cuvinte : "Spuneti-i Aninii sa ma ierte !" (Este vorba de Anina Radulescu-Pogoneanu, care a fost prima lui sotie.)

Asasinarea lui Mircea Vulcanescu si a lui George Manu au fost doua dintre cele mai monstruoase asasinate de la Aiud.


Ion Constantinescu-Maracineanu, poveste in articolul "Ultimele clipe ale lui Mircea Vulcanescu" publicat in revista Memoria:
"Rostul meu in viata s-a terminat. Am inceput o opera, dar n-am fost in stare s-o duc pana la capat. Am predat la o catedra pe care am parasit-o tocmai in clipele in care trebuia sa fiu prezent. M-am despartit de studentii pe care-i iubeam tocmai in cele mai dureroase momente ale istoriei.

Am crezut ca mi-am facut datoria ca cetatean fata de aceasta tara haituita si jefuita cu nerusinare, fata de acest neam insangerat. M-am inselat. N-am fost decat un vanitos. Am tinut sa vin aici langa cei in suferinta, cei care au visat libertatea si-au sangerat pentru ea. Studentii mei nu mai pot astepta nimic de la mine, o biata epava ce se taraste pentru ultima picatura de viata.

Stradaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentatii vremii n-au nevoie de cultura. Pseudocultura si-a intins tentaculele ca o caracatita. Nu stiu ale cui pacate indura acest neam ospitalier. Boala mi-a macinat si ultima farama de vlaga. Sunt la capatul puterilor. Ma vedeti in ce hal am ajuns. O caricatura de om. Charon ma asteapta sa ma treaca Styxul.

Corbii sunt gata sa ma insoteasca. Priviti-i cum dau rotocoale croncanind in vazduh. Ma doboara tacerea asta. Ma ucide suferinta prin care trec prietenii de celula. Stiu ca ma despart de ei. Ii rog sa ma ierte ca-i parasesc.


Principalele publicatii ale lui Vulcanescu:

Teoria si sociologia vietii economice. Prolegomene la studiul morfologiei economice a unui sat (1932)
In ceasul al 11-lea (1932)
Cele doua Romanii (1932)
Gospodaria taraneasca si cooperatia (1933)
Razboiul pentru intregirea neamului (1938)
Infatisarea sociala a doua judete (1938)
Dimensiunea romaneasca a existentei (1943)

Sursa: Hotnews

Continuare...