26
aug
fragmente: Nicolae Stroescu Stînisoara - România profunda
Posted
by Vestitor
in
fragmente,
mărturii,
România profundă
München, 1 ianuarie, 2009
Cîteva reflecţii pe marginea cărţii lui Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon cu o prefaţă de Gheorghe Fedorovici: A Treia Forţă: România Profundă
Conservatorul e cel care conservă omul apărându-i sursele, izvoarele: izvoarele cunoaşterii, izvoarele virtuţii, izvoarele fiinţei. Conservatorul e cel care apără rânduiala şi care recunoaşte ierarhia – a valorilor, a persoanelor – nu ca pe o samavolnicie, ci ca pe o sursă de viaţă ...... conservatorul apără omul în relaţie cu Dumnezeu.
Mircea Platon
Într-un scurt prolog comun cei doi autori îşi mărturisesc speranţa: „Propunem acest manifest la două mâini în nădejdea că va ajuta la identificarea unei << a treia căi >>. Una de întors acasă.” E aici ceva care îmi aminteşte de răspunsul meu la o întrebare din dialogul pe care l-am purtat pentru Revista Convorbiri Literare, cu Cassian Maria Spiridon în 2004. Redactorul Şef mă întrebase care ne sunt şansele integrării în Comunitatea Europeană. Spuneam atunci că aceasta „este o chestiune de realism şi de demnitate şi să nu uităm că procesul se desfăşoară în două sensuri” şi încheiam: „Împărtăşind grijile şi aşteptările Dumneavoastră în privinţa intrării în Comunitatea Europeană, eu m-am întrebat, oarecând vom reintra, după o rătăcire de decenii, în România noastră genuină?”.
Cred că „România noastră genuină”, de care îi vorbeam atunci lui Cassian Maria Spiridon, se situează în acelaşi plan cu acea „Românie profundă” pe care Ovidiu Hurduzeu şi Mircea Platon o invocă în cartea lor, nu numai – şi acesta este un merit al proiectului lor – ca ţel şi speranţă, ci ca cea de „a treia forţă”, care ar putea înlesni regăsirea a ceea ce cu greu s-ar fi putut pierde cu adevărat, indiferent de perindarea afirmaţiilor sau negaţiilor. Ba chiar negarea ei, de cele mai multe ori legată de un criticism care nu este un refuz sau de un contra-proiect, o repulsie sau chiar o teamă, este mai degrabă semnul unei prezenţe, fie ea nedorită sau nepercepută. A cui? Cartea aceasta îşi asumă, cu îngrijorare şi curaj, un răspuns.
Se întâmplă că Horia Roman Patapievici spune în articolul lui critic, în marginea filei căruia este înscrisă formula Acord-Dezacord, din Revista Idei în Dialog, sub titlul „Radicalism şi critică pauşală” că: „Nu ştiu ce este << România profundă >> şi nici cine face parte din ea”. Cred că, dincolo de împrejurările care au generat acea luare de poziţie critică a lui Horia Roman Patapievici, după ce o inabilitate tehnică creatoare de confuzii a redacţiei respectivei reviste făcuse ca prologul fără semnături al cărţii-manifest să dea impresia că ar reprezenta un text al redacţiei, „iar manifestul ar reflecta punctul de vedere al revistei Idei în Dialog”, cartea însăşi oferă o serie de răspunsuri sagace la întrebarea asupra identităţii, persistenţei şi sensului României profunde.
Poate că soarta care a făcut ca eu să fi cunoscut, cât de cât, atât România dinainte de război ca şi pe cea de acum îmi oferă, de data aceasta, un avantaj în capacitatea de a desluşi ceva mai uşor unele din contururile a ceea ce numim „România profundă”, dar negarea ei ar putea echivala cu obnubilarea profunzimilor concretului şi, în extremis, chiar a unor reflectări ale necontenitului mister ontologic.
Mi-aduc aminte cum pe drumurile clandestinătăţii mele, care era şi una spirituală, mi se dăruise prin anii ’60 adăpost într-o cameră în care se afla biblioteca unui intelectual deţinut politic, care studiase cândva la Paris. Printre alte bogăţii interzise, m-am înfruptat atunci şi din literatura dreptei creştine şi naţionale franceze interbelice, printre care şi Georges Bernanos, pe care văd că îl preţuiesc atât Hurduzeu şi Platon cît şi H. R. Patapievici. Într-una din cărţile acelea se vorbea de existenţa unui drum de o mie de kilometrii, de parcurs cu piciorul dinspre sud către nordul Franţei, care se desfăşoară exclusiv prin „Franţa profundă”, rurală, impregnată de stilul de viaţă, cultura ţărănească şi tradiţia istorică şi religioasă franceză. Pe atunci ţăranii reprezentau în România 90% din populaţie. În Franţa, populaţia angajată activ în agricultură reprezenta încă aproape 50% în preajma celui de al doilea război mondial. Prin 1975 scădea sub 10%. În România, datele din martie 2002 ale recensămîntului arătau că aproximativ 47% din populaţia Ţării locuia încă în mediul rural.
Termenul de „Franţa profundă”, care ca şi acel de „România profundă” nu se limitează desigur la desemnarea ariei stilului de viaţă şi de cultură tradiţional ţărănească, a fost folosit în ultimul timp, de pildă, de Pierre Nora în legătură cu interesantul reviriment ştiinţific, publicistic şi al crescândului interes general pentru o resuscitare a voinţei şi simţului unei anumite rememorări a „punctelor de cristalizare colectivă a amintirii şi identităţii”, nu numai în Franţa, ci, chiar dacă sub tonalităţi variate, în Germania şi alte ţări. Se vorbeşte şi de o „ decolonizare ideologică” ca fenomen mai larg, care favorizează reîntâlnirea popoarelor din răsăritul Europei (dar şi din Africa şi America Latină) cu „memoriile lor lungi, tradiţionale” (Pierre Nora).
Din perspectiva României, ca ţară aflată, din plin, în aria experimentului totalitar-imperialist sovieto-comunist se poate spune totuşi, dincolo de schema utilă a observatorului istoric occidental, că, într-un anumit sens, la noi acea „colonizare ideologică” nu avusese niciodată cu adevărat loc, ci mai degrabă că sistemul a putut fi impus cu toată rigoarea falsului şi a brutalităţii, dar lunga memorie tradiţională a coexistat, chiar oprimată, cu toate etapele tentativei de ideologizare comunistă, eşuată ca atare, în ciuda deceniilor de regim de dictatură comunistă. Chiar pentru puţinii care ar fi fost disponibili la o contaminare cu idei comuniste înainte de sosirea ruşilor se poate spune că o primă dezideologizare a început repede după ce trupele sovietice au intrat în România. Aşa că, de fapt, „decolonizarea ideologică” nu a trebuit să aştepte eliberarea de dictatura comunistă şi de eşafodajul ei de constrângere şi declamaţie. Răsturnarea din decembrie 1989 ne-a găsit decolonizaţi de ideologia comunistă, dar ne-inoculaţi şi mult receptivi sau chiar înflăcăraţi aspiranţi la noi ideologii, de la cea a imperativului categoric al consumismului şi individualismului apatrid până la maximalizarea hedonistă văzută ca sens al existenţei şi de la cultul fanatic al „noului” până la exorbitantul mimetism faţă de un occident idolatrizat. Oricum, memoria popoarelor se dovedeşte mereu a fi un organ esenţial al autodeterminării lor. Capacitatea, elanul intrinsec, voinţa şi practica, pe diferite trepte, a autodeterminării sunt constitutive pentru fiinţa persoanelor ca şi pentru aceea a popoarelor şi naţiunilor, iar traiectoria autodeterminării înscriindu-se într-o necurmată memorie, întâlnirea cu România profundă este nu numai oricând posibilă la confluenţa dintre trecut şi prezent, ci şi un dat necesar al supravieţuirii noastre istorice nesubjugate. Mircea Platon o evocă indiferent de distanţa în spaţiu şi liber de amăgiri: „România profundă e România în care, deşi am plecat, continui să locuiesc. Nu e numai o Românie nostalgică, vaporoasă, ci o Românie dureros de concretă. E România născută din confluenţa nostalgiei pentru ce a fost, cu revoltă faţă de ceea ce se distruge zilnic.” ( A treia forţă: România profundă, pag. 296). După ce numai cu câteva rânduri mai sus scrisese: „ ..... România profundă, România care nu se vede la televizor decât în chip de victimă. E România pe care au căutat să o distrugă comuniştii vechi şi eurosocialiştii noi. Uneori, România profundă e un ţăran. Sau un episcop. Sau un nuc. România profundă e România împotriva căreia se mai duce război” (ibidem, pag. 296).
Un nesfârşit război s-a dus, nu numai la noi şi nu numai sub comunism, împotriva ţăranilor. Or, ţăranul român are, dintre toate categoriile social-istorice şi culturale, cel mai mult de a face cu România profundă, ceea ce de altfel se oglindeşte şi, la modul cel mai elementar, în faptul că denumirea lui vine de la cuvântul „Ţară”.
Platon nu face parte dintre prea mulţii intelectuali români la care indiferenţa se împerechează cu ignoranţa cu privire la ceea ce a fost şi este încă problema ţărănească: „A distruge satul înseamnă a distruge unul din polii vieţii. Dispariţia satului duce în ultimă instanţă la dezmembrarea oraşului” (ibidem, pag. 224).
Se mai ştie câte ceva despre satul ameninţat de migraţiunea spre zona urbană, diminuat în capacitatea lui economică, devitalizat stilistic de când e părăsit de coeziunea lui interioară insuflată de consonanţe cu ritmuri cosmice şi sensuri atemporal-religioase.
Dar elitele culturale şi politice din România de mult nu pot şi nu vor a şti ce se pierde odată cu satul. Aceasta are de a face cu un sindrom prelungit în timp al desconsiderării ţăranilor într-o Ţară în cea mai mare parte de origine şi substanţă ţărănească. Ai zice că, în principal, intelectualitatea a generat şi transmis acest morb, cu toate că mare parte din ea provenea tot din ţărănime, dar privit mai de aproape se poate vedea că purtători ai acestei maladii naţionale populau în diferite proporţii toate clasele şi categoriile, inclusiv aceea a proletariatului urban (indiferent de originea ţărănească) şi până la urmă chiar unii ţărani dornici de migraţiunea către oraş, complexaţi de o depreciere cvasi generală în care, de pildă, ca să-l pui la punct pe un necivilizat, una dintre cele mai la îndemână apostrofări putea suna: „nu fi ţăran!” Iar dojana aceasta la imperativ s-a tot răspândit, inclusiv auto-interiorizată ca deviză socio-culturală, căci mulţi nu vroiau să mai fie ţărani. Cu obişnuita sa mixtură de trufie ideologică, perfidie tactică şi teroare omniprezentă, comunismul a ajutat din plin.
Partea a doua a cărţii, care îi revine lui Mircea Platon, intitulată, sub semnul îngrijorării dar şi al viziunii recuperatoare, „Ce a mai rămas de apărat” conţine şi un capitol intitulat „Satul”, care e văzut pe fundalul unui timp în care: „Nu beneficiem nici de tradiţia modernităţii, nici de modernitatea tradiţiilor” (pag. 221). Autorul evocă în concentrată retrospectivă neagra cascadă abătută asupra ţărănimii de la ura jubilantă a lui Marx, care „ ... aplauda << burghezia >> pentru faptul de a fi distrus ţărănimea”, la „noul marxism care a mers până acolo încât a pus masacrele şi grozăviile comunismului sovietic sau chinez pe seama originii ţărăneşti a lui Stalin şi Mao” (pag.225) şi se întreabă „cum de neoconservatorismul, pretins antiideologic, poate accepta şi chiar grăbi cu inimă uşoară extincţia unei pături sociale, care e, prin natura ei, antiideologică, pragmatică şi conservatoare, care e în ordinea firii şi deasupra ei de vreme ce depăşeşte prin virtuţi firea între limitele căreia lucrează” (pag. 226). Stilul în care scrie Mircea Platon, când în imersiune, când în zbor, face să strălumineze asemenea realităţi ce stau sub frumuseţe şi ameninţare în acelaşi timp, el căutând, atent, nu numai cunoaştere, ci şi mântuirea lucrurilor şi a fiinţelor. Şi e nevoie de dureroasă asceză de nu vrei să cazi în patima citatelor. Salvarea constă în a invita prompt la proprie lectură. E lucru înviorător să vezi că un tânăr român de excepţională înzestrare, subtil iniţiat în modernitate dar liber faţă de ea şi parcurgând cu virtuozitate studiile sale de peste Ocean, poate da simultan dovadă de atâta proaspătă comprehensiune şi simţ al răspunderii istorice şi prezente pentru ţăranul român, la o grea răscruce a acestuia, care, cu măiestrie, ni se arată că este şi a noastră. Voi mărturisi (iar antecedentele personale nu se numără pe degete) că mă consider şi eu cuprins în această cumpănă şi nepierdută speranţă. Am povestit în cartea mea intitulată „În Zodia Exilului – Întrezăriri”,(Bucureşti, 1998), cum s-a petrecut pe la vârsta de cincisprezece ani, pentru copilul oraşului într-o vacanţă la ţară ceea ce aş numi revelaţia sufletului ţărănesc, proiectat, cu încântare juvenilă dar nepierdută, pe natura acelor coline subcarpatice unde se află satul Alunu din nordul Olteniei, cu înrădăcinarea lui în mit şi credinţă strămoşească precum şi cu întrupările în cântecul şi poezia populară, cu adieri de experienţă şi înţelepciune arhaică, totul împerechind prezentul cu veşnicia, duritatea acceptată cu jocul, spusul cu tainicul, dorul cu o nesecată bucurie a vieţii. Toate acestea mă farmecă şi mă înţeapă cu doruri şi astăzi, după ce am trecut şi eu şi ei prin încercările timpului care parcă s-ar sumeţi să ne facă să nu mai putem crede că „apa trece, pietrele rămân”. Şi totuşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, dar cât de cât şi cu truda omului, ne-a fost dat să vedem că acele pietre care sprijină noima existenţei au putut şi ar mai putea rămâne.
Faţă de criza de existenţă şi de percepere a fiinţei şi rolului ţăranului, mergând până la declararea dispariţiei lui, aş menţiona câteva din punctele de sprijin pe care le putem avea în vedere. Să pornim cu o încercare de început de răspuns celor care chiar deplâng ca un mare handicap al istoriei româneşti o anumită zăbovire a mentalităţii, conduitei şi lumii ţărăneşti, refractară la „cultura luminilor” şi la dinamica progresului democraţiei industriale. O lume anistorică însă supusă naturii şi psihologiei ciclice, gregară şi incapabilă de solidaritate activă, surdă la provocările timpului, locale sau globale. Structurile sapienţial-conservatoare ale gândirii ţărăneşti sunt privite, din această perspectivă, ca incompatibile cu o societate deschisă, iar neaderenţa la panaceul anti-sacral şi cu atât mai mult ataşamentul la Biserică ca semne de imaturitate şi superstiţie. Acestea sunt potrivit acestei interpretări motive ale dispariţiei ţăranului român. Eu mă simt îndreptăţit să răspund la această sentinţă antropologică şi motivare a ei, simplu, că şi în ipoteza absurdă, că nu am mai putea întâlni ţărani în România, o antropologie fundamentală ne arată că el este mai departe prezent prin însuşi inconştientul colectiv al poporului român, care, din perspectiva lui Carl Jung, dar nu numai a lui, fiinţează ca sursă profundă a psihicului nostru unde sunt prezente arhetipurile precum şi urmele lăsate de devenirea ancestrală, energia vitală repartizându-se între eu şi arhetipuri în proporţii care modelează relaţia individului cu lumea, sub oglindirea arhetipurilor în mit, în creaţia artistică, în cântecul popular, în capacitatea de sublimare şi de inspirarea atitudinii şi conduitei în momente limită sau de decizii esenţiale colective sau personale. Cei care trăiesc şi umblă cu urechile şi ochii deschişi în Ţara noastră pot percepe semnele şi manifestările inconştientului colectiv de turnură ţărănească. Există o afirmaţie capitală a lui Constantin Noica de natură a confirma perenitatea şi eficienţa creatoare a acestui inconştient colectiv cu trăsătură ţărănească la cel mai înalt grad al gândirii româneşti. Constantin Noica scrie cu litere subliniate: „Întreaga noastră filozofie cultă este în consonanţă cu ţărănescul.” (Paginii despre Sufletul Românesc, Bucureşti, Humanitas, 2000, pag. 85). Şi mai departe: „Oricât de disparate ar fi aceste filozofii valabile, fie că e vorba de doctrina lui Conta, de pildă, sau de cea a lui Blaga, pretindem să arătăm că ele sunt în consonanţă cu orientarea adâncă a culturii noastre populare”. (ibidem, pag. 85, 86).
Mutând privirea de la cultură înspre politică, asupra căreia domneşte un acord cvasi unanim că în istoria românilor nu numai că ea nu a fost la îndemâna ţăranului dar nici vreun talent cât de cât al lui, aş vrea să menţionez un moment de mare punere la încercare a capacităţii de judecată politică a românilor în vremuri grele. Este vorba de alegerile parlamentare din noiembrie 1946. Eram vicepreşedinte al Tineretului Naţional-Ţărănesc din Vâlcea şi în ciuda faptului că abia la 1 noiembrie al acelui an împlineam vârsta majoratului electoral, am participat din plin la lupta electorală în Judeţ şi la organizarea acesteia într-o importantă circumscripţie electorală rurală, cuprinzând cinci comune. În calitate de activist şi martor direct de la început până la sfârşit, am parcurs o experienţă de neuitat a modului cum a perceput situaţia şi s-a comportat electoratul rural. Se ştie că victoria în alegerile de atunci a opoziţiei, formată din Partidul Naţional-Ţărănesc, Liberal şi Social-democrat independent, a fost atât de covârşitoare la urne încât coaliţia electorală comunistă a trebuit să falsifice în mod total rezultatele, însuşindu-şi majoritatea obţinută de opoziţie, cum s-a putut dovedi pentru presa occidentală cu procesele verbale încheiate şi semnate legal la faţa locului, înainte de a fi trimise la Comisia Electorală centrală din capitala de Judeţ, unde au fost inversate. Indiferent de cumplita falsificare centralizată ulterioară, în scripte, a alegerilor, transformându-le într-o lovitură de stat electorală, sub ochii puterilor occidentale, care ceruseră şi obţinuseră, chipurile, acordul Rusiei pentru alegeri libere în România, avusese loc de fapt o triumfală manifestare a solidarităţii naţionale în faţa urnelor, devenită posibilă prin votul în primul rând al ţăranului (rezultatul real, bine documentat, fiind de circa 80% ţărăniştii, 10-15 % liberalii, iar 3 % comuniştii).
O altă experienţă cu ecouri profunde de care am avut parte precedase alegerile din noiembrie 1946. Devenit student în 1944 şi foarte curând membru activ al Tineretului Partidului Naţional Ţărănesc şi, din adolescenţă, îndrăgostit de plaiurile şi duhul locului unde se afla moştenirea strămoşească a mamei mele şi unde, nu din motive agricole, dădeam o fugă cât mai des cu putinţă şi, pe deasupra fiind însufleţit de gânduri – le-ai putea numi „poporaniste” – de reformă necesară în favoarea ţărănimii, care totuşi puteau coexista cu mediul familial „burghezo-moşieresc”, am parcurs atunci o experienţă umană nu numai dincolo de orice ideologie, ci şi mai presus de orizontul „ideilor”. Tânărul de atunci a constatat, nu fără o iniţială mirare, prin contactul şi convorbirea directă, spontană, liberă de inhibiţii şi irizată de simpatii reciproce, cu ţărani de toate categoriile, inclusiv dezavantajate, că ţăranii resping în mod unanim „stânga” şi chiar unele oferte de legi la prima vedere mai avantajoase pentru ei decât programul şi proiectele de reformă ale Partidului Naţional Ţărănesc, pe simplul motiv că ele vin din partea comuniştilor şi nu fac decât să „încurce lucrurile”, tulburând înţelegerile şi aranjamentele existente între ei şi moşieri, pe care, fiindu-le propice, ţăranii în cauză vroiau să le extindă, nu să le înceteze, cu urmări iremediabile, numai pentru că s-au lăsat ademeniţi de comunişti, care nu urmăresc binele ţăranilor, ci scopuri ascunse şi străine. Era la mijloc şi ceea ce văzuseră cu ochii lor ca soldaţi în timpul războiului în Rusia colhozurilor şi a icoanelor îngropate. Treptat, luam cunoştinţă de răspunsul la comunism al omului marii tradiţii şi al creştinismului adânc ţărănesc. Mi-aduc aminte de vorba lui Giovanni Papini: „Comunismul este războiul Asiei împotriva Europei, al primitivului tehnicizat împotriva intelectualului corupt, al oraşului împotriva statului”.
Mircea Platon nu crede că dreapta românească mai are o şansă „.... atâta timp cât, după ce a abandonat ideea naţională şi pe cea religioasă, se defineşte nu în termeni personalist-organici, ci în termeni <
Autorul „Sclavilor Fericiţi”, pornind de la convingerea trăită că „Libertatea e teonomă” şi-a luat, cu curajul sincerităţii genuine, libertatea intempestivă de a da în vileag şi combate una după alta tentaculele „hipercomplexităţii păguboase” ale unei lumi triumfalist moderne, la ea acasă, cu o intensitate demascatoare care implică nu numai ascuţimea percepţiei, ci şi suferinţa unei revolte creatoare, ca pe urmă să nu obosească în a trage alarma cu o măiestrie care îi oferă cititorului şansa unei părtăşii la rezultatele salvatoare ale acestei expediţii de luptă spirituală.
În Postfaţa sa, Gheorghe Fedorovici relevă, cu fină sesizare a unei caracteristici de profundă rezonanţă: „Deşi la prima vedere un text teoretic, eseurile pe care le adună trebuie văzute mai degrabă ca o mărturisire decât ca o construcţie teoretică, ca o atitudine mai mult decât ca o înşiruire de argumente (pag. 355). Atât Ovidiu Hurduzeu cît şi Mircea Platon mărturisesc despre om ca „paznic la porţile realului”. Iar realul ontologic înseamnă pentru om întâlnirea cu divinul şi cu Întruparea acestuia pe drumurile istoriei mântuirii. Acesta este adevărul uitat, tăinuit, ignorat, execrat cu încruntare sau jubilare nihilistă mai ales sub zodie postmodernistă. Şi totuşi, mărturia adevărului este expresia unei identităţi vii care la om e dată sub forma indelebilă a persoanei legate de prezenţa Dumnezeului care s-a întrupat în istorie. Gheorghe Fedorovici subliniază: „Acest fapt fundamental care iluminează Istoria de la un capăt la altul în fiecare punct ale ei este Întruparea-Răstignirea-Moartea-Învierea Fiului” (pag. 360). Atât gândirea cât şi anevoioasa misiune pe care şi-au asumat-o O. Hurduzeu şi M. Platon îşi caută şi urmează reperele esenţiale în acest orizont. În capitolul intitulat „Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii”, care conţine dialogul lui cu Silviu Man, Mircea Platon încheie: „Ce putem face deci? Să ne purtăm destinaţia cu noi: să mergem cu Dumnezeu în suflet. Să nu uităm niciodată că, dacă harta realului a dispărut, avem încă icoana lui. Ce înseamnă, concret, acest lucru? Înseamnă că nu am a da nimănui nici un sfat, nici o indicaţie de lectură, nici un mercurial bibliografic, afară de acesta: citiţi orice, chiar şi Marx, cu o icoană în faţa ochilor minţii. Trăiţi cu o icoană în faţa ochilor minţii. Nu doar cu orizont hermeneutic, sau contrapunct teologico-estetic, nu doar ca disciplină a rugăciunii şi nu ca îmbrobodire conformistă, ci ca prezenţă care nu îngăduie << urâciunea pustiirii>> ....”.
Cartea lui O. Hurduzeu şi M. Platon este o mărturie răspicată despre România profundă şi viziunea creştină a recunoaşterii adevăratului ei chip şi a luptei iubitoare, împreună cu ea, pentru dăinuirea şi izbăvirea ei.
Ceea ce implică şi meditaţia asupra ierarhiei scopurilor şi (întru cât, în spirit creştin, ele nu pot scuza în nici un caz mijloacele) a căilor unei politici corespunzătoare. Dar nu avem de a face nicidecum cu modul de gândire şi cu atât mai puţin cu discursul „politiologic”, care câteodată încarcă peste măsură conţinutul tivit ideologic şi stilul dezbaterii impasului şi soluţiilor de orientare spre viitor în Ţara noastră. Demersul celor doi autori merge în sensul elaborării unei înţelepciuni la înălţimea provocărilor contemporane. Înţelepciunea fiind o noţiune destul de neglijată până la eventuală depreciere în epoca modernă, dar care stă în însăşi originea şi scopul filozofiei, chiar dacă noua filozofie a putut adeseori considera că se poate dispensa de această formă de cunoaştere şi virtute în acelaşi timp, până la formularea, de data aceasta cu adevărat simplistă şi defel argumentată, a lui Wittgenstein că: „înţelepciunea e rece, cenuşie şi proastă”. Ceea ce nu înseamnă că şi filozofii din epoca modernă nu s-au întâlnit cu întrebarea asupra sau experierea cel puţin a unei tentative de integrări a cunoaşterii prin înţelepciune. O. Hurduzeu şi M. Platon consideră că faţă de impasul antropologic, spiritual şi moral al epocii, aşa cum se reflectă el şi în Ţara noastră, dincolo de conflictul hermeneuticelor e nevoie de o terapeutică şi o acţiune dirijate de o bine întemeiată înţelepciune care este divină şi umană în acelaşi timp.
Nici drumul înţelepciunii nu e însă lipsit de răscruci şi primejdii. În scrierea ideografică a chinezilor, noţiunea de „înţelept” este figurată prin două semne: unul reprezintă vântul, celălalt tunetul. Adică se sugerează că înţeleptul este liber ca vântul şi în societatea respectivă câteodată intempestiv ca tunetul. Aceasta e o viziune chineză a înţelepciunii. Dar misiunea lui O. Hurduzeu şi M. Platon este mai complexă. Căci înţelepciunea creştin-ortodoxă este mai profundă şi cere mai mult.
Sursa:
http://www.cbrom.de/Teme-Actuale/Romania_profunda.htm Continuare...
