cărţi: Ernest Bernea - Dialectica spiritului modern

recenzie de Ştefan Muşat


Există un anume tip de cărţi care trădează, prin însăşi compoziţia lor, necontenita strădanie a celui care se află la capătul creaţiei. Şi la fel de bine există autori care, dintr-o modestie necesară, maschează efortul premergător poate doar pentru a nu-şi solicita cititorii la aprecieri forţate. Dialectica spiritului modern, scrisă de Ernest Bernea, se prea poate să fie o carte aparent simplă, cu un stil marcat de modestia mai sus pomenită, dar care, parcursă cu atenţie sporită, ne oferă imaginea unei tensiuni creatoare de mare anvergură. Afirmaţiile autorului, tăioase prin însăşi simplitatea lor stilistică, invită pe cititorul atent la o critică, nu foarte elaborată ce-i drept, a ideilor pe care se bazează lumea în care trăim. Chiar se prea poate ca această critică să fie scrisă astfel tocmai a pentru a-şi atinge scopul: acela de a-l face pe cititor să vrea să cunoască mai mult. Şi se poate spune că este o scriere “iniţiatică” tocmai pentru că lucrarea sociologului interbelic obligă la lecturi ulterioare şi lămuritoare.

Sinteza lui Ernest Bernea îşi propune să pună sub semnul întrebării “miturile” fondatoare ale lumii moderne: libertatea absolută, egalitatea, predominanţa economicului, individualismul, progresul şi succesul. Toate acestea sunt legate între ele şi, din perspectiva sa, naşterea lumii moderne începe odată cu sfârşitul Evului Mediu, moment care marchează şi sfârşitul unei lumi care avea creştinismul ca punct de referinţă. (“Religia, temei a tot ce există şi se manifestă sub formele culturii.”)

Cu toţii am învăţat că Renaşterea, ca proces istoric, a reprezentat un moment foarte important, sub aspect cultural şi religios în istoria Europei. Re-întoarcerea către Grecia antică şi omul de geniu redau elementele constitutive ale acestei perioade, alături de Reforma religioasă. Dar Ernest Bernea îndrăzneşte: ce anume justifică şi legitimează noua ordine? Dacă omul Evului Mediu era prin excelenţă un om religios, conectat la “transcendenţă”, iată că omul Renaşterii vrea să scape de jugul tradiţiilor învechite şi degradate, în numele unei umanism care anulează tocmai esenţa omului, aceea de “spirit întrupat”. Cultura Evului Mediu era, în principal, extensia în concret a unei vieţi active spiritual; prin urmare, omul perioadei de vârf a Evului Mediu – poate pe nedrept numit perioada “întunecată” - era marcat de “setea de absolut”.

De cealaltă parte, omul Renaşterii reclama eliberarea de sub tutula Bisericii, care guverna, înspre sfârşitul veacului al XIV–lea, un organism social saturat de elementele de viaţă creştină. Noul umanism propune o re-interpretare a antichităţii, dar nu în cheie creştină, aşa cum se întâmplă în Ev Mediu, ci sub auspiciile naturii, care devine muză şi izvor de inspiraţie. Dar această reorientare est una falsă: se foloseşte de pretextul Antichităţii, pentru a testa o nouă formă de viaţă, dezrobită de patronajul Bisericii în ordinea temporală şi spirituală. În completare, reforma lui Luther, eliberator şi revoluţionar în acelaşi timp, “înlătură tradiţia vie şi universală” şi transformă religia în opţiune personală, înlocuind formele învechite de viaţă spirituală instituite de Biserică. Astfel, omul devine “creatorul şi îndrumătorul propriei vieţi”, punându-se pe sine în centrul lumii şi rupând legăturile cu transcendenţa; odată cu el apar şi instituţiile corespunzătoare aceste noi vieţi. Practic, acest moment glorifică noul om, omul natural, în dauna omului spiritual – “consultarea unui exemplar uman mai apropiat stării naturale” fiind predominanta acestei epoci.

Astfel, omul natural, precursor al omului modern, se deosebeşte prin două lucruri: dorinţa de eliberare şi încrederea nemărginită în forţele proprii. Dar tocmai această dorinţă este cea care descătuşează energia creatoarea a omului-zeu, omul stăpân, însetat de desăvârşire; entuziasmul originar şi desprinderea de creştinism au căutat o compensaţie în apropierea de natură. Astfel apare una din premisele omului modern, care sustrăgându-se ordinii spirituale, devine prizonier al ordinii termporale. Acest prizonierat, intitulat umanism, devine inuman, pentru că îl lipseşte pe om de dimensiunea care îl înalţă, cea spirituală.

Raţiunea şi relativismul abstract devin forţele ordonatoare ale noii lumi, tocmai pentru ca omul să poată să înţeleagă natura fără să apeleze la transcendenţă. Natura, prin prisma logicii şi a raţiunii, devine accesibilă şi de la Descartes la determinism până la Kant (pozitivism şi scepticism) şi Hegel (materialism istoric şi socialism), drumul este liber. Desprinderea de Evul Mediu implică două momente: în prima parte, omul se rupe treptat de rădăcinile spirituale ale vieţii, dar nu revocă total (din inerţie) moştenirea creştină; în a doua parte, se continuă pe aceeaşi linie, respectiva moştenire fiind înlocuită în mare parte de temeiul raţiunii; în completarea acesteia, secolul Luminilor consacră ideea progresului absolut, enciclopedismului şi a umanismului absolut, tradus prin satisfacerea orgoliului omului, devenit singura măsură a lumii.

Rousseau, în contextul exprimat anterior, ca exponent major al veacului Luminilor, este cel care profită cel mai mult de “noua ordine”. El este cel care sintetizează direcţiile pe care se vor întemeia ideile Revoluţiei Franceze. Gânditorul francez afirmă că omul este bun de la natură, că starea sa naturală este implicit una de graţie, sursa binelui şi a “frumuseţii morale”. De aici decurg două lucruri: că omul trebuie să-şi menţină această stare, în ciuda tutoror obstacolelor şi că efortul său conduce către meţinerea (prin mijloace materiale) acestei stări, şi nu către perfecţionarea acesteia. Aceste obstacole sunt reprezentate de tradiţiile şi legile anterioare, care îngrădesc libertatea şi voinţa omului, care-i aparţin şi îl definesc întru totul. Libertatea sa este “integrală”. Fiind astfel, voinţa sa dispune de tot ceea ce îl înconjoară.

Pe cale de consecinţă, societatea scade în importanţă, ea fiind la dispoziţia liberului joc al voinţelor şi dorinţelor personale ale fiecăruia, echilibrându-se de la sine. Dar Rousseau sesizează că acest lucru este imposibil şi de aceea apelează la ideea contractului social, ca rezultantă a unei înţelegeri generale, libere, emanaţie a stării naturale “bune” a omului. Cum însăşi ideea de contract implică obligaţii, pe cale de consecinţă această idee se înfăţişează ca un non-sens. Dar pentru a suprima şi acest neajuns, apare “voinţa generală” sau, mai precis, voinţa majorităţii. Este mai mult decât clar că, în prezenţa conceptului de majoritate, libertatea individuală şi egalitatea se anulează instant. Din acest moment, orice asemănăre cu liberalismul clasic şi capitalismul ca doctrine ce promovează individualismul, este cât se poate de întâmplătoare…

Această scurtă trecere în revistă a conceptelor care stau la baza definiţiilor moderne despre om nu are decât un singur rol: acela de a pune la îndoială, în cheie creştină şi, definitiv, umană, traseul descendent pe care l-a căpătat evoluţia şi aşa-zisul progres din momentul Renaşterii până în zilele noastre. Periplul lui Ernest Bernea nu se termină, bineînţeles, odată cu Iluminismul, ci continuă, metodic şi năprasnic totodată, până la derivatele Revoluţiei Franceze şi mai departe. Dar este de la sine înţeles că, pentru a înţelege mai departe demersul acestuia, atenţia sporită, menţionată dintru început, alături de o minte deschisă, sunt hotărâtoare.

Sursa: http://www.bookblog.ro/