articole: "O restituţie: Vasile Băncilă"

de Mihai Sorin Rădulescu

După Decembrie 1989, Vasile Băncilă s-a bucurat de o restituţie, care culminează, iată, cu începerea ediţiei complete a scrierilor sale. Gânditorul care foarte mulţi ani fusese pus la index, a fost relansat timid în 1987, la opt ani după încetarea sa din viaţă, când i-a apărut volumul Portrete şi semnificaţii, îngrijit de fiica sa, Ileana Băncilă. în anul 1979 fusese publicată la Paris, în editura lui Ioan Cuşa, o culegere de scrisori primite şi trimise de brăileanul Bazil Munteanu, în cadrul căreia corespondenţa acestuia cu Vasile Băncilă - şi el originar din acelaşi oraş cosmopolit de la Dunăre - ocupă un spaţiu important, contribuind substanţial la înţelegerea personalităţii celor doi oameni de litere. Atât Bazil Munteanu, cât şi, câţiva ani mai târziu, Vasile Băncilă au petrecut o vreme la şcoala românească înfiinţată de N. Iorga la Fontenay-aux-Roses şi acest sejur avea să le lase amândurora urme intelectuale, pentru întreaga lor existenţă.

Vasile Băncilă este cel căruia Lucian Blaga i-a dedicat Spaţiul mioritic. Nu este, cu siguranţă, puţin lucru. A lăsat el însuşi o operă considerabilă, pusă sub semnul voluptăţii de a scrie şi de a gândi chestiunile cele mai diverse. A fost un profesor de filozofie de elită, din acea strălucită specie a profesorilor de liceu, dedicaţi în profunzime meseriei lor, pe care şcoala românească i-a avut în număr mare în trecut. Vasile Băncilă a scris mult, fără a se juca însă cu cuvintele, fără a face "giumbuşlucuri" asezonate cu erudiţie livrescă. L-au preocupat cu adevărat, se vede, marile probleme ale vieţii şi ale morţii, ale culturii româneşti şi ale celei universale, pe care a încercat să le examineze în pagini scrise cu multă căldură şi empatie pentru subiectele tratate.

Este demnă de toate elogiile iniţiativa Editurii Istros - condusă de energicul director al Muzeului Brăilei, dl Ionel Cândea - de a strânge într-o serie de volume - deocamdată patru la număr -, operele complete ale lui Vasile Băncilă, sub îngrijirea Dorei Mezdrea, a cărei semnătură mi-o amintesc din ziarul "Dreptatea", în anii de resuscitare a Partidului Naţional-}ărănesc. Vasile Băncilă nu a avut însă de-a face cu acea forţă politică, după cum nu a avut nici cu Garda de Fier, cu care este uneori asociat în mod inexact. A avut, poate, oarecari simpatii de dreapta, cam în aceeaşi măsură în care le-a avut şi Lucian Blaga. Dar a-l taxa pe Vasile Băncilă drept "legionar" - aşa cum se întâmplă uneori - este de do­meniul ficţiunii pure.

După Decembrie 1989, scrierile lui Vasile Băncilă au fost restituite aproape complet, fie că este vorba de volumele apărute, fie de excelentul număr dedicat lui de către revista "Manuscriptum". Din fericire, Vasile Băncilă nu mai este un autor de sertar şi nici un "mister" cărturăresc. Rămâne întrebarea în ce măsură poate el să mai entuziasmeze publicul intelectual de astăzi, rezonant la postmodernismul de la universităţile de peste Ocean, în bună măsură dezabuzat şi obişnuit cu plăcerea - nu rareori interesată - a autoflagelării. Par a fi departe de ziua de astăzi, exaltările tinereşti ale lui Vasile Băncilă - om de litere născut în 1897 - faţă de dimensiunea românească a Transilvaniei (vol. IV, Ardealul adolescenţei noastre, pp. 511 - 515), accentele puse pe etnic, dar şi pe etic, credinţa aproape idealistă în ameliorarea omului prin educaţie şi prin filozofie. Scrierile lui Vasile Băncilă înmănunchează idealurile generaţiei de intelectuali afirmaţi după Primul Război Mondial, mulţi dintre ei proveniţi din alte oraşe defile:///usr/share/ubuntu-artwork/home/index.htmlcât Capitala, lipsiţi de morga - ca şi de obârşia - aristocratică a multora dintre cei din perioada de dinainte. Ideile lui Vasile Băncilă - care nu întâmplător fusese ales a fi profesor de filozofie în clasa specială a regelui Mihai - rimează pe deplin cu scara de valori a României dintre cele două războaie mondiale, ţară aşezată şi din ce în ce mai prosperă, aflată în căutarea justiţiei sociale. Nu, România interbelică nu a fost un eşec, aşa cum încearcă să acrediteze o serie de ideologi ai declinului, chiar dacă au existat numeroase inegalităţi şi deficienţe de funcţionare a sistemului politic. Totul trebuie judecat în comparaţie şi înflorirea economică şi culturală a ţării este de natură să ne facă nostalgici. După o expresie importată, era o ţară în care "il faisait bon vivre" şi pe care o evocă cu pregnanţă tonul şi ideile lui Vasile Băncilă.

Cele patru volume apărute la Brăila cuprind atât articole publicate, cât şi texte de mai mică întindere din arhiva filozofului. Este proiectată o ediţie monumentală, de 30 de volume, aceste prime patru volume cuprinzând perioada 1919 - 1936. Numeroase au fost publicaţiile la care a colaborat Vasile Băncilă, dar cea mai însemnată rămâne "Gândirea", în care semnătura sa s-a alăturat celor mai importanţi filozofi ai timpului. Şi nu a rămas mai prejos de ei, deşi Vasile Băncilă nu este omologat ca făcând parte din primul eşalon al profesiei. De departe însă, nu a fost un veleitar, iar din scrierile sale transpare o modestie şi aproape o candoare care explică oarecum receptarea sa defectuoasă. Vasile Băncilă s-a şi "mulţumit" cu statutul de exeget al marilor valori filozofice româneşti, cum ar fi Lucian Blaga (vol. IV, pp. 121 - 134) sau Constantin Rădulescu-Motru (vol. III, pp. 177-204). Nu a năzuit la sinteze copleşitoare, dar a scris mult şi despre subiectele cele mai variate, legate adesea de preocupările sale de pedagogie şi de psihologie. L-au atras, în general, disciplinele cu caracter filozofic şi poate că tot din modestie nu s-a aventurat în construcţii ontologice şi epistemologice care i-ar fi adus poate gloria postumă, dar în care originalitatea ar fi fost probabil redusă. A preferat să fie el însuşi în texte de respiraţie mai modestă, dar adâncă, lipsite de trimiteri împovărătoare. Ca stil, Vasile Băncilă ar trebui recomandat multor eseişti din zilele noastre care cred că menţionarea unor nume din bibliografia străină poate suplini noutatea şi tensiunea ideilor sau pur şi simplu plăcerea gândirii aşternute pe hârtie. în aceasta poate rezida actualitatea lui Vasile Băncilă: în îndemnul de a gândi limpede şi cu adevărat liber, întemeindu-te pe asimilarea filozofiei, dar fără constrângeri bibliografice.

L-au preocupat personalităţile exemplare, cele care oferă modele semenilor prin însăşi existenţa lor. în acest sens a consacrat pagini foarte elogioase lui N. Iorga, perceput în toată grandoarea sa: "Dar nu se poate tăgădui că, din locul pe care-l deţine azi, profesorul, care înţelege să facă educaţie acolo unde alţii făceau numai politică ori nici măcar politică, omul providenţial de cultură care nu poate să facă, prin însuşi sufletul său, altceva decât educaţie, într-un fel sau altul - poate acţiona pentru idealul său, care e idealul vieţii celei mai bune a noastră, în chipul cel mai rodnic" (vol. III, Un educator: Neculai Iorga, p. 563). în paranteză fie spus, chiar turnura frazei lui Vasile Băncilă pare a fi suferit influenţa celei a marelui istoric, aflat în momentul apariţiei acestor rânduri în fruntea guvernului. Dar nu este vorba aici de aprecieri conjucturale, căci într-adevăr i s-ar putea reproşa gânditorului că a lăudat mult personalităţi în viaţă. Scrierile sale despre acestea au contribuit la cristalizarea unor ierarhii de valori menite să confere soliditate societăţii înseşi. Nu a flatat orgolii pentru a face carieră şi aceasta se vede în traseul vieţii sale care de departe nu a fost cea a unui carierist. A fost traversată de sentimentul datoriei profesorului care şi-a trăit viaţa între cărţi, datorie faţă de elevi şi faţă de meseria sa, fără a primi funcţii, premii şi onoruri. întâmplarea face ca ultima sa locuinţă, în care a petrecut mulţi ani, să se afle pe strada Cerceluş, în vecinătatea străzii pe care locuieşte autorul rândurilor de faţă. însăşi atmosfera cartierului paşnic de case-parter sau parter-şi-etaj - numite în perioada interbelică "locuinţe ieftine" şi care astăzi nu îşi mai justifică deloc această denumire - înconjurate adesea cu mici grădini, cartier pe care Vasile Băncilă l-a evocat cu multă căldură, oglindeşte parcă destinul şi preocupările personalităţii sale. Cartierul Dristorului, dintre strada Theodor Speranţia şi intersecţia cu şoseaua Mihai Bravu, în care au locuit şi sculptorul Gheorghe Anghel şi dramaturgul Alexandru Kiriţescu şi alţi intelectuali mai mult sau mai puţin cunoscuţi, este cel în care Vasile Băncilă şi-a plimbat paşii mulţi ani şi în care avea să se stingă din viaţă.

Vor urma, în volume viitoare, textele gânditorului despre spaţiul Bărăganului şi cele despre Brăila natală, la ale cărei publicaţii a colaborat adesea. Paralela cu spaţiul mioritic al lui Blaga nu este neapărat forţată: determinismul geografic generator de amprentă stilistică pare a fi fost o idee generoasă, aplicabilă în contexte variate. Vibraţia ideilor face din Vasile Băncilă un scriitor şi totodată un gânditor de anvergură, chiar dacă tonul său, lipsit de clin d'oeuil-ul şugubăţ şi "superior" din zilele noastre, nu se mai potriveşte cu pragmatismul grăbit şi lipsit de scrupule în care trăim. Vasile Băncilă este cu siguranţă antipatic unor intelectuali de azi din domeniul umanioarelor care privesc tradiţia proprie, cu tot ceea ce presupune acest vast şi cuprinzător concept, drept ceva prăfuit şi bun de aruncat. într-o lume plictisită de toate, precum cea în care trăim, vocea gânditorului cheamă la încredere şi la optimism valoric. Mă tem că este deci aproape condamnată la desuetudine.

Şi totuşi, în măsura în care istoria filozofiei româneşti este - pentru a folosi cuvinte mari - o realitate şi nu o ficţiune - ceea ce mă tem că ar susţine chiar o serie de voci autorizate de la noi şi de aiurea -, în aceeaşi măsură scrisul entuziastului gânditor de pe malurile Dunării rămâne o contribuţie originală, ceea ce în fond e ceea ce acesta şi-a propus.

Sursa: România literară