RĂZBOIUL RELIGIOS PERMANENT
(C-tin Noica şi Horia Stamatu)
de Isabela Vasiliu-Scraba
Motto: «Tot ce a fost realism socialist va dispărea (…). Eminescu va putea fi publicat în întregime (…). Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor».
Vintilă Horia, în Cuvântul Românesc, mai 1989
Înainte de 1989, citind într-o bibliotecă occidentală volumul Kairos al lui Horia Stamatu mi-a părut extraordinar. Nu ştiam nimic despre autor, dar poezia sa avea un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată. M-a impresionat nespus. I-am citit apoi, la Biblioteca Academiei, contribuţiile din Revista Scriitorilor Români apărută la Munchen, şi m-a cucerit din ce în ce mai mult(1). Târziu de tot am aflat că Virgil Ierunca (1920-2006) a regretat toată viaţa că nu şi-a oferit nicicând răgazul de a scrie o monografie dedicată acestui emblematic scriitor al exilului românesc.
Horia Stamatu – care în 1934 fusese premiat o dată cu Constantin Noica, Emil Cioran şi Eugen Ionescu de un juriu format din Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu şi Romulus Dianu –, va scrie în Revista Scriitorilor Români despre «operatorul ontologic» noician, după citirea «gândului despre originalitatea civilizaţiei româneşti» publicat de Noica în revista Destin.
Impresionat ca şi Constantin Noica de gândirea religioasă a celor doi mari universitari în preajma cărora s-a format (Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu), Horia Stamatu îl readuce pe «întru» din mrejele filosofiei noiciene în locul de unde a fost preluat împreună cu haloul său de arhaicitate atât de caracteristică limbajului bisericesc de la noi. El constată că prepoziţia «întru» provine din textul românesc al «Crezului». Traducătorii liturghiei au găsit cu cale să se depărteze de limbajul vorbit, unde transpunerea românească ar fi sunat: «cred într-unul Dumnezeu», pentru că asemenea traducere nu are darul de a sugera în subsidiar credinţa creştină în Treimea care este Unu. Ei au recurs la o inovaţie lingvistică, «Cred întru unul Dumnezeu», propunându-l pe acest «întru» cărturăresc.
Conformându-se modei lingvistice iniţiate de Heidegger, Horia Stamatu va observa că expresia «întru adevăr» preia din litera sacră a Crezului prepoziţia «întru» cu întreaga ei greutate conferită de context. De aici ar urma că înţelesul expresiei «întru adevăr» nu se poate distanţa cu totul de contextul sacru.
Când în 1951 Constantin Amăriuţei şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus să-l viziteze pe Heidegger, el i-a vorbit filosofului retras din lume de gândirea fostului său profesor de etică de la Universitatea din Bucureşti, Mircea Vulcănescu, şi de întemniţarea acestuia de către ocupantul sovietic al României de două ori sfârtecate: o dată în 1940 şi a doua oară în 1945. În termeni cât mai simpli i-a povestit despre transcederea fenomenalităţii vremelnice pe care i-o sugerase lui Mircea Vulcănescu perspectiva românească asupra lumii văzută ca o «carte de semne» în care lumea de aici şi lumea de dincolo se întrepătrund. În timp ce tânărul român de 28 de ani îşi mai amintise din gândirea lui Vulcănescu de semnalarea provenienţei latine, din «ab aevum» (însemnând «din eternitate») a termenului românesc de «aevea», filosoful german îşi lua notiţe succinte, uimindu-şi vizitatorul prin temeinicele sale cunoştinţe de gramatică latină (v. Caete de dor, vol. I-III, Ed. Jurnalul Literar, Buc., 2000-2003).
În paranteză fie spus, admiraţia pe care i-o trezise lui Heidegger isteţimea nativă ce se adăuga unei solide pregătiri filosofice a doctoranzilor români ieşea la iveală ori de câte ori folosea substantivul «die Lateiner» atunci când vroia să-i indice pe studenţii săi români. Şi de-a lungul unui deceniu şi jumătate avusese de multe ori ocazia să-i cunoască. E suficient să ne gândim că din primii săi ani de Freiburg veniseră din România C-tin Floru (trimis de Nae Ionescu) şi D. C. Amzăr cu care filosoful german va păstra o legătură durabilă (v. Jurnalul berlinez, Ed. Romania Press, Buc., 2005). Dintre cei care ulterior au devenit personalităţi marcante ale culturii româneşti l-au mai audiat (foarte probabil) pe filosoful de la Freiburg: Ştefan Teodorescu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, N. Balcă (v. art. «Interpretarea existenţei omeneşti în filosofia lui Heidegger”), Chirilă Popovici, Virgil Bogdan, C-tin Noica şi Vintilă Horia. În decembrie 1942 Walter Biemel scria că «Heidegger cunoaşte România din buna reputaţie de a fi o ţară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenţi» (v. rev. Universul literar). Ultimii săi studenţi români au fost Octavian Vuia, Alexandru Dragomir, Constantin Oprişan şi Walter Biemel. Filosoful Alexandru Dragomir a tradus prin anii ’40împreună cu Walter Biemel din germană în română «Was ist Metaphysik ?» care, deşi a fost prima, fiind publicată de Virgil Ierunca la Paris în 1956, la peste un deceniu de la înfăptuirea ei, a apărut ca a doua traducere românească a unei lucrări heideggeriene, după «Feldweg» transpusă în româneşte în 1951 de C-tin Amăriuţei în paralel cu Ştefan Teodorescu.
Înainte de îndepărtarea sa de la Universitate, Heidegger avusese prilejul să-şi facă o idee despre cultura românească(2). Se pare că a citit cu interes revista Saeculum ce cuprindea rezumate în limba germană şi un articol despre gândirea sa scris de Zevedei Barbu, asistentul lui Blaga. Despre gândirea heideggeriană avea să scrie şi Horia Stamatu, cu ocazia traducerii «comentată şi adnotată» despre Hoelderlin(3) şi esenţa poeziei (Revista Scriitorilor Români din 1981). Dar, vorba lui Octavian Vuia, cine nu s-a preocupat de «gânditorul prin excelenţă al epocii noastre» ?
Revenind la «operatorul ontologic» propus de Noica, Horia Stamatu observă pe bună dreptatre că operatorul «întru» nu poate fi de sine stătător, aşa cum ar fi vrut să-l considere Constantin Noica în articolul său. Pentru că «întru» cere cu necesitate să fie „întru” ceva anume. De unde reiese şubrezenia presupunerii după care «ar fi posibil» ca originalitatea civilizaţiei noastre să stea în faptul de a fi creat şi aplicat pe toate planurile ei prepoziţia întru, supoziţie în jurul căreia C-tin Noica înfiripase întregul său studiu intitulat Un gând despre originalitatea civilizaţiei româneşti.
Neputând purta un dialog public cu filosoful aflat în «temniţa» în care se transformase întreaga Ţară cu graniţele ei bine zăvorâte, Horia Stamatu schiţeză totuşi punctul său de vedere asupra sintezei particulare pe care o reprezintă cultura şi civilizaţia românească.
Dar înainte de a prezenta poziţia sa în această problemă, el face remarca următoare: dacă o civilizaţie este întru «ceva» al altei civilizaţii, ea încetează de a mai fi «întru» acel ceva propriu prin care s-a definit ca o civilizaţie anume, şi urmează a dăinui doar în cadrul speciei, fără nici o originalitate. La întrebarea «întru ce» s-a definit civilizaţia românească, Horia Stamatu răspunde că întru creştinism, exact cum se interzicea a se spune în cultura română păzită (de aproape trei decenii) de mercenarii ocupantului sovietic la vremea în care Noica publica acel articol în revista Destin scoasă de George Uscătescu la Madrid (vol. 24-25, 1972).
După Horia Stamatu, civilizaţia românească a putut fi mai bine de un mileniu întru fundamentul ei spiritual oferit de acea proprie şi neobişnuită unitate de limbă şi de spirit religios. Doar după trădarea statelor democratice din Vest, originalitatea culturii româneşti a părut că va putea fi contrazisă prin impunerea forţată a acelui «întru dogmatica materialismului dialectic». Dar nu a fost aşa. Ea nici n-a fost contrazisă, nici n-a dispărut. Pur şi simplu s-a retras în clandestinitatea în care circulau prin anii ’50 sonetele compuse de Vasile Voiculescu înainte de a fi băgat în puşcărie ca cel din urmă borfaş, sau cum circulau poeziile din închisoare ale lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic şi ale multor alţi poeţi aflaţi după gratii, sau în exil, poezii cărora nici azi criticii oficiali din perioada comunistă nu le-au găsit loc în literatura română de după 23 august 1944, aşa cum au fost ei programaţi să o conceapă (v. lipsa scriitorilor din exil şi a poeziilor din închisori în «Istoria literaturii…» scoasă de Alex. Stefănescu în 2006). Chiar şi refuzul acceptării Panoramei literaturii române (Ed. Crater, Bucureşti, 1996) a lui Bazil Munteanu (neinclusă în manualele de liceu după 1990) ne pare a fi paradigmatic. Fiindcă această valoroasă lucrare, cuprinzând o mulţime de nume de scriitori marginalizaţi după 1945, precum şi nume de scriitori martirizaţi prin puşcăriile atent supravegheate de oamenii Kremlinului, a fost îngropată o dată cu decapitarea spirituală a României. Dar cum democraţia la nivel mondial este o iluzie întreţinută de oamenii de stat ai Vestului, Dionisie Ghermani (expert în trădările vesticilor faţă de principiile democraţiei la scară internaţională) n-a fost mirat să constate în 1994 preferinţa americanilor şi a multor capitale europene pentru Moscova considerată de ei drept «factor de ordine» în fosta arie sovietică (v. Dionisie Ghermani, Despre Democraţie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 82). Într-un astfel de context „democratic” devine oarecum inteligibilă raţiunea pentru care, după căderea comunismului în România şi publicarea cărţii lui Bazil Munteanu în traducere românească, Panorama literaturii române n-a reuşit să-i trezească pe criticii noştri din amorţeala prea îndelungatei lor „odihne” în G. Călinescu.
Referitor la unitatea de limbă română, «neobişnuită în restul Occidentului a cărui parte constitutivă am fost de la început» (p. 144). Horia Stamatu nu pierde ocazia de a consemna că limba română forţată a fi «întru materie, Marx, Lenin şi război religios » este «mai chinuită ca în vremea când Titu Maiorescu a dat alarma în Beţia de cuvinte» şi că Statul român, ca unitate de bază a civilizaţiei româneşti, este «în curs de distrugere» (p. 145). Dacă românii ar mai fi fost vreodată «întru una materia», nu ar mai fi fost nici o civilizaţie românească.
De-a lungul timpului trecut de la adoptarea creştinismului în limba latină de către strămoşii românilor (sec. IV) s-a dovedit cu prisosinţă că pentru civilizaţia românească primordiale nu au fost formele religioase ci spiritul creştin. «Lipsa războiului religios la Români este cea mai importantă notă caracteristică a civilizaţiei lor» subliniază Horia Stamatu (v. Revista Scriitorilor Români, nr. 11, 1972, p. 144).
În România, mai remarcă el, războiul religios a început să se desfăşoare în spaţiul concentraţional păzit de oamenii generalului rus Nikolschi, când Nichifor Crainic, fost profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău «trebuia să mărturisească superioritatea temnicerului faţă de Dumnezeu, pentru că temnicerul putea să-i dea o lingură de supă în plus, pe când Dumnezeu nu putea» (p. 145).
O altă trăsătură de originalitate ar reieşi din faptul că civilizaţia românească «s-a centrat mai mult în sacru decât în juridic» (p. 145), ceea ce a influenţat mult limba românească. Iar această centrare nu a fost de tip formalist, ci de tip organic. Românii au fost dintotdeauna toleranţi faţă de alte credinţe religioase, la ei nu s-a putut nicicând întâmpla o noapte a Sfântului Bartolomeu. Dar impunerea lui a fi «întru materie» a făcut ca suprema originalitate a civilizaţiei româneşti, adică excluderea războiului religios, să fie înlocuită exact cu contrariul ei: războiul religios permanent. Razboi dus şi astăzi, dincolo de bariera ideologică pusă înainte de 1990 de comunism. E suficient să ne gândim la războiul culturii române oficiale (prin Alex. Ştefănescu) împotriva gânditorului Horia Stamatu (1912-1989). Sau la răfuiala de ultimă oră cu opera poetului bucovinean Vasile Posteucă, devenit în 1966 profesor la State College din Mancato, Minnesota, bătălie în care, fără nici o reţinere s-a folosit drept artilerie grea un fragment dintr-un articol «semnat» de Radu Gyr şi publicat în Glasul Patriei înainte ca Radu Gyr să fi fost eliberat din temniţă (v. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania, Bucureşti, 2003, p. 581).
Semnificativ este şi faptul că după 1990 nici una dintre editurile mari (care plătesc din greu traducerile romanelor de duzină pe care le tot publică) nu s-a repezit să traducă volumul lui V. Posteucă despre experienţa interioară în opera lui R.M. Rilke, carte esenţială a exilului românesc pe care n-am citit-o şi mi-ar plăcea s-o citesc. Ca să nu mai amintesc de atâtea alte scrieri – încă nerecuperate de cultura română post-decembristă –, avându-i de autori pe Zevedei Barbu, Chirilă Popovici, Stan M. Popescu, Alexandru Busuioceanu, Petru Iroaie, Dionisie Ghermani, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ştefan Teodorescu, Octavian Vuia, Nicolae Herescu, D. C. Amzăr, G. Uscătescu, etc., scrieri care, cu asemenea autori, ar putea desigur reprezenta pentru cititorul român contemporan exact hrana spirituală pe care o tot caută şi o găseşte atât de rar.
Note:
1. Despre Horia Stamatu se pot citi următoarele:
– Isabela Vasiliu-Scraba, Hermeneutica folclorului românesc la doi scriitori din exil : Horia Stamatu şi Constantin Amăriuţei, în rev. Viaţa Românească, Anul XCIV, nr. 3-4, 1999, p. 203-206 ;
– Isabela Vasiliu-Scraba, Horia Stamatu despre MIORIŢA, în rev. Asachi (Piatra Neamţ), Anul XI, nr. 177, nov. 2003, p.7-8;
– Isabela Vasiliu-Scraba, Exilul parizian al poetului Horia Stamatu, în rev. Origini (Romanian roots), vol. VII, nr. 9-10 (75-76), 2003, p.14;
– Isabela Vasiliu-Scraba, CONTEXTUALIZĂRI, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p. 73-92; volumul se poate citi pe internet la www.geocities.com/isabelavs
– Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic şi în Mioriţa / The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, p. 38-42;
– Matei Albastru, Horia Stamatu – o viaţă în exil, Ed. Romania Press, Buc., 1998;
– Titu Popescu, Horia Stamatu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (ed. I-a, 1993), Criterion Publishing, 2006.
2. Cultura românească era bine reprezentată în capitala Germaniei prin Institutul Româno-German condus de prof. Sextil Puşcariu. Aici a conferenţiat C. Noica în anii ’40, aici s-a lansat în 1943 traducerea germană a istoriei literare scrisă (şi completată) de Bazil Munteanu, precum şi Der mioritische Raum a lui Blaga, însoţit de un articol de prezentare a filosofului român Lucian Blaga als Kulturphilosoph publicat de Amzăr într-un săptămânal, la 13 august 1944.
3. La cei 86 de ani câţi avea când s-a dus, Heidegger, cu puţin înainte de moarte, şi-a rugat fiul să-i citească la înmormântare din versurile lui Höelderlin (v. Walter Biemel, în vol. Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Ed. Jurnalul literar, Buc., 1993).
reduceri
Acum 2 ani
