scrieri: Aspazia Otel Petrescu - "Pledoarie pentru Rugaciune"

Rugăciunea ca suport de rezistenţă pentru femeia întemniţată politic
Aspazia Oţel-Petrescu

După cum se ştie, binenţeles cei ce vor să ştie, nici FEMEIA nu a fost cruţată de pedagogia bolşevică antrenată să creeze”omul nou”după modele clocite de minţi diabolice. Şi femeile trebuiau aduse la un numitor comun după canoanele comuniste iar cele care, într- un fel sau altul s- au opus, au fost supuse unei exterminări metodice considerată”metodă de reeducare”. Pentru vina reală sau imaginară de a nu se încadra în “marşul triumfător al comunismului spre o lume mai bună şi mai dreaptă”, adică imensa minciună în numele căreia au fost înrobite popoare şi femeile au trecut prin”moara dracilor”, distruse în fiinţa lor fizică şi spirituală, s- a încercat a le transforma în zdrenţe umane fără prea mare deosebire faţă de bărbaţii eroi şi martiri ai bietei noastre ţări, îngenunchiată sub flamura roşie.

Şi în felul acesta şi în femeie trebuia să fie realizat acel”homo sovieticus”, o adevărată moarte civilă o stare de rob, supus fără murmur unei caste privilegiate:activul de partid cu anexele lui. Cine nu s- a lăsat înregimentat a trecut prin suplicii terifiante ce au depăşit cu mult limita suportabilului, a fost obligat să îndure sfăşieri devastatoare umiliri de neimaginat prin desfigurarea eului, prin spargerea personalităţii, toate realizate prin metode bine puse la punct diabolic diversificate, îndelung experimentale.

Şi femeile au populat până la refuz temniţele roşii, învăţând acolo calitatea comunismului de a fi o mare nefericire:

- arta lui de a guverna a fost teroarea;
- puterea de convingere a fost tortura;
- orizontul spiritual a fost ateismul, adică demonismul, întunericul cel mai din afară;
- victoria comunismului a fost înrobirea ce s- a realizat prin râuri de lacrimi şi munţi de cadavre.




In ”raiul bolşevic ”nu trebuia să existe nici cel mai mic firicel de glorie spirituală. Categorii întregi sociale au fost distruse, după un plan desfăşurat cu perseverenţă treaptă cu treaptă:

- elitele armatei române, cohortele de generali şi ofiţeri de mare clasă, vitejii Patriei au trebuit să plătească crunt virtutea lor militară;
- elita politică a Ţării, în special bărbaţii care au contribuit la închegarea României Mari mult visată au fost raşi de pe faţa pământului;
- elita interbelică a unei fascinante intelectualităţi a fost decapitată: Academia Română, clerul şi dăscălimea luminată;
- elita tinerimii române, viitorul Neamului, acel tineret lucid, generos şi dârz a plătit în modul cel mai crud rezistenţa la “reeducare”;
- elita satului românesc, ţărănimea fruntaşă şi harnică, iubitoare de Glie şi Tradiţie a fost înecată în crimă şi în dezonoare;
- lichidarea rezistenţei din munţi, care nu a putut fi ocrotită la infinit de Codrul frate cu românul, a fost distrusă, pentru că ştim noi ce- a păţit pădurea când toporul a avut coadă.

In acelaşi pas şi în aceleaşi etape au fost chemate la ordin şi femeile Românce, pentru că ei ştiau că FEMEIA română a însemnat în viaţa Patriei vatra străbună pe care ardea candela credinţei şi dăinuirea tradiţiilor ancestrale. Au fost înghesuite în închisori tinere smulse de pe băncile de şcoală , mame care nu şi- au trădat fiii, surori, soţii, logodnice care nu şi- au vândut iubirea, tot ce s- a atins de un “bandit”, a înfundat temniţa. Nu au fost scutite nici călugăriţele, nici dăscăliţe, nici ţărăncele vrednice, ca să nu mai vorbim de cele care au sărit în ajutorul celor hăituiţi. Mi se pare neavenit să rememorez acum toate caznele prin care au fost silite să treacă:anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi groaznice, frig, foame, sete, murdărie, teroare, dispreţ, umilinţă, muncă transformată în supliciu, tot felul de oprelişti, pretext pentru pedepse cumplite cu un cuvânt, toată gama satanic diversificată de silnicii sadice.
La început, viaţa în temniţă, faţă de beciurile securităţii şi traumele proceselor nedrepte, închisoare păreasă fi mai puţin odioasă. Ne- am organizat viaţa cum am putut mai bine, ca să putem supravieţui regimului de exterminare. Eram solidare, ne- am grupat în tot felul de activităţi, menite să ne îndulcească tragedia pe care o trăiam, în totală izolare de toţi ai noştri. Se povestea enorm, se sculpta în os, se brodau miniature adorabile în toate stilurile posibile, se recitau poezii, se cânta enorm de mult şi în momente de har s- au scri şi mici piese de teatru care s- au şi interpretat. Se ducea o viaţă intens spirituală:dimineaţa şi seara se rosteau rugăciunile de pravilă şi se intonau imnuri. In zile de sărbătoare şi Duminica se cântau răspunsurile la Sfânta Liturghie, când era prezentă întreaga temniţă. De zile onomastice sau aniversări se organizau mici sărbători cu daruri. Buchetele spirituale, rugăciunile spuse anume pentru Sfântul sau persoana sărbătorită, erau cele mai emoţionante.

Prin rugăciune ne simţeam cu toatele surori şi mai ales, simţeam Izvorul Iubirii Dumnezeeşti, care curgea printre oameni. Se învăţau şi limbi străine, dar preferate erau textele sfinte, acatistele şi poeziile religioase, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Andrei Ciurunga, George Coşbuc, Mihai Eminescu, Aron Cotruş, Vasile Voiculescu, Zorica Laţcu, fiind favoriţii.

Dar nu acesta era planul “educatorilor”noştri. A apărut”instituţia informatoriilor”şi spiritul nostrum de solidaritate s- a spart. Au început suspiciunile, s- au înmulţit pedepsele din ce în ce mai nemiloase. Dacă rigorile regulamentului mai scăpau pândarilor noştri, ochiul atent al “ciripitoarelor”îşi arăta vigilenţa în modul cel mai efficient. Munca în ateliere, acolo unde mai exista, a devenit un mijloc de teroare, prin normele inumane, ridicate mereu de “spărgătoerele de normă”. Până şi personalul de pază a devenit extreme de dur, se temeau şi ei de rapoartele informatoarelor. Lumea întemniţatelor s- a rupt în două:a delatoarelor, adică a reabilitatelor şi a rezistenţei, adică a banditelor nereeducabile. In aceste condiţii infernul communist din închisori a atins apogeul. Dar să nu de DUMNEZEU românului cât poate răbda.

Noi nereeducabilele ne- am hotărât să nu ţinem cont de delatoare şi de paza vigilant necruţătoare. Lipsa oricărui drept, chiar fie el şi existenţial, ne- a împins să născocim mijloace prin care să ocolim efectele recluziunii înrobitoare. Am ales să îndurăm şi să transfigurăm prin credinţă Suferinţa.

Am îndurate durerea descoperind descoperind drumul spre interior. Incet, încet am învăţat să disciplinăm asceza impusă, prin rugăciune şi contemplaţie. In toiul urii dezlănţuite am înţeles că slujirea unui ideal sfânt se face prin jertfă.

Jertfa este personală şi se împlineşte voluntar prin Iubire. Si aşa am învăţat că cea mai apropiată formă de iubire este Rugăciunea. Prin rugăciune am reuşit să aducem în prezentul nostru nefericit, frânturi de timp pe care le trăiam ca pe o fericire. A ne ruga împreună însemna a nu mai simţi povara suferinţei. Insemna a ieşi din izolare, din abandon, din recluziune. Ne scufundam într- un ocean de pace şi frumuseţe, acolo între hâdele ziduri ce se transfigurau miraculous într- un spaţiu binecuvântat. Clipa trăită în rugăciunea comună cu foarte mari riscuri realizată, se dilata până la senzaţia de infinit, se făcea Cer, se făcea Biserică. Clipa aceasta o trăiam ca pe o speranţă, ca pe o iubire eliberatoare, ce cobora în infernul imund, în care trăiam înlănţuite. Era o sublimă descătuşare.

Experienţa rugăciunii în comun, ca şi cea personală, ne arăta că- I putem aduce lângă noi pe blândul IISUS şi pe ATOTMILOSARDA Sa MAICA. Le simţeam prezenţa şi erau atât de Prieteni cu noi, încât fiecare în parte, aveam sentimental cert că nu suntem pierdute, că există CINEVA fără limite de Bun şi Puternic, care ne cuprindea pe toate într- un abis de Iubire, care ne putea proiecta oriunde în univers. IISUS venea concret pentru fiecare în parte şi pentru toate împreună. El era Centrul şi noi cercul din jurul Lui şi razele Iubirii SALE ne încălzeau pe toate deopotrivă şi, în acelaşi timp, cu o intensitate personală trăită ca atare de fiecare în parte. MAICA Sfântă punea în mod simţitor pe fiecare rană balsam şi zvânta orice lacrimă şi toate se făceau în aşa măsură că nun e mai simţeam despărţite de nimeni, că suntem împreună toţi cei iubitori de DUMNEZEU de- a lungul tuturor timpurilor şi a tuturor spaţiilor, oameni şi DUMNEZEU împreună.
Am încercat să exprim în cuvinte ceea ce este de fapt, dincolo de cuvinte, mai presus de cuvinte. Era vorba de un miracol ce ni- L acorda Sfânta INDURARE:o trăire ce de fapt nu se poate explica şi care a fost salvarea noastră. Am fost inspirate să acceptăm suferinţa şi prin rugăciune i- am dat un sens înalt, sublim, salvator Astfel suferinţa nostră acceptată, a devenit prilej de iubire harică. , mAm descoperit calitatea mistică duhovnicească a suferinţei sublimată de rugăciune într- o autentică bucurie. Fără îndoială ajutorul şi iluminarea ne- au fost dăruite fără merite, doar prin acceptare de Domnul IISUS HRISTOS Răstignitul. Sperăm că jertfa noastră, voluntară , dăruită a fost primită. Am primit cu temei semene cutremurătoare. De exemplu Mântuitorul a venit la noi sub formă euharistică prin crăpătura unei uşi zăvorâte. A coborât într- o pivniţă cu şobolani cu toată strălucirea Sa, la auzul unui singur strigăt;a vindecat boli necruţătoare şi de nevindecat în lumea de afară.
Ce aş putea să mai spun?Dacă lăsăm urechea lăuntrică să asculte vom auzi în continuare vuietul vremurilor nedomolite. In climatul acesta de Sodomă şi Gomoră s- ar putea să mai fim puşi în situaţia de a alege între lepădare şi Mărturisire, între “ascultare” şi Nesupunere. Ori Mărturisirea înseamnă Martiriu:să nu fie!
Dar din ce v- am povestit, învăţul este să alergăm la Rugăciune. In zilele noastre să acoperim cerul cu rugăciuni. Mă gândesc că toate FEMEILE MARTIRE în slujirea unui ideal nobil, înalt şi Sfânt ne arată, cu toată dăruirea lor, salvarea prin Rugăciune, o rugăciune care să nu excludă floarea recunoştiinţei pentru tot ce a sădit Bunul DUMNEZEU în OMUL PATRIEI noastre ca Nădejde, Credinţă şi, mai presus de toate, IUBIREA creştină.

Aspazia Oţel-Petrescu
Roman - iulie 2007

DATE BIOGRAFICE: Aspazia Oţel-Petrescu

S-a născut în anul 1923 la 9 decembrie (26 noiembrie, stil vechi) în comuna Cotul – Ostriţei, judeţul Cernăuţi. Urmează cursul primar în comuna Fântânele (Ghizdita) judeţul Soroca, unde părinţii sunt învăţători. Începe cursul secundar la Bălţi, dar după un trimestru este retrasă pe caz de boală. Reia cursul secundar la Liceul Ortodox de fete „Elena Doamna” din Cernăuţi între anii 1936 – 1944).
Absolventă la acest liceu în 1944, este obligată în 18 martie împreună cu părinţii să ia drumul pribegiei, provincia fiind ocupată de sovietici. Se stabilesc ca refugiaţi în comuna Şugag, judeţul Alba. Susţine bacalaureatul în Orăştie sub bombardamente şi se înscrie după examenul de admitere la Universitatea „Regele Ferdinand I” (Victor Babeş) urmând cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie între anii 1944 – 1948.
Între anii 1946 – 1948 lucrează ca dactilografă la Centrul de Studii şi Cercetări Transilvane dub direcţia profesorului, academician Silviu Dragomir. Este arestată la 9 iulie 1948 în plină sesiune de examene fără a fi absolventă şi fără examenul de stat. Este anchetată bestial la Alba Iulia şi Cluj şi condamnată de Tribunalul Militar Cluj, în aprilie 1949 la 10 ani temniţă grea pentru „crimă de uneltire împotriva ordinii sociale”.
În 1958, în loc de eliberare, i se prelungeşte condamnarea cu încă 4 ani. Execută 14 ani de detenţie politică 1948 – 1962 prin diverse locuri de detenţie: Alba Iulia, Cluj, Mislea, Dumbrăveni, Miercurea Ciuc, Jilava, Botoşani, Arad prin unele din ele revenind în repetate rânduri.
După eliberare se stabileşte în oraşul Roman, unde cu foarte mare greutate va ocupa postul de contabilă la o cooperativă.
În 1964 se căsătoreşte cu Ilie Alexandru Petrescu, fost profesor de contabilitate la Liceul Comercial din localitate destiinţat de comunişti.
Încearcă să-şi refacă studiile dar nu-i sunt validate examenele. Ar fi trebuit să refacă totul de la început dar i se atrage atenţia că nicicum nu va putea fi profesoară datorită cazierului. Se pensionează în 1980 de pe postul de contabilă. A avut probleme şi în aşa-zisa stare de libertate.
În 1983 suportă o percheziţie severă la domiciliu şi o anchetă de câteva luni în vederea instrumentării unui nou proces politic dar dosarul acuzator va fi clasat. În 1987 are loc o nouă sesizare a Miliţiei Roman, dat procurorul nu va da curs procesului, clasând dosarul. În 14 decembrie 1989 e pornită o nouă anchetă, care, de data aceasta, va fi suspendată de evenimentele care au urmat.
Ca activitate literar – culturală, în timpul liceului, publică în revista şcolii mici proze şi recenzii, unele din ele remarcate de revistele locale şi chiar de Revista Fundaţiilor regale. În timpul studenţiei susţine conferinţe la Societatea studenţească F.O.R.S. (Frăţia Ortodoxă Română Studenţească) cea mai importantă fiind intitulată „Iisus în poezia românească” (1947).
În cadrul cooperativei i se încredinţează activitatea culturală, pe această linie cea mai importantă acţiune fiind „Simpozionul Lucian Blaga”.
După 1989 publică o care de memorii intitulată „Strigatat-am către Tine, Doamne” şi povestea înălţării unor monumente în memoria victimelor comunismului într-un volum intitulat „Crucea de la Mircurea Ciuc şi Paraclisul Naşterea Maicii Domnului de la Mislea”. De asemenea a colaborat cu diverse articole la publicaţiile : „Puncte Cardinale”, „Permanenţe”, „Gândirea”, serie nouă, „Cronica Romaşcană”, „Rost” şi altele.
În prezent are în lucru un nou volum de memorii „Adusu-mi-am aminte” şi o carte cu poveşti pentru copii „A fost odată...”

Sursa: Revista Agero Sttutgart