articole: Razvan Codrescu - Eroismul feminin in secolul XX

EROISMUL FEMININ ROMANESC IN SECOLUL XX

I

O realitate esentiala a dainuirii noastre ca neam este si ceea ce putem numi eroismul feminin: de la crucea umila a nasterii de prunci si pana la crucea apoteotica a marturisirii lui Hristos, el a insotit, hranit si vegheat – discret, dar energic – lupta barbateasca a eroilor sau martirilor nostri stiuti si nestiuti. Pacat ca despre femeia romanca – mama, sora, sotie sau fiica – s-a scris atat de putin, fiind pana astazi insuficient inteleasa si pretuita in drama si in maretia ei. E demna de tot respectul fapta eroica in sine, pe care o inregistreaza baladele si cronicile, legenda si istoria, dar nu mai putin vrednica de respect este rezistenta la incercari si consimtirea sacrificiala a celor care-si vad plecand la moarte fiii, sotii, fratii, parintii, petrecandu-i rugatoare, cu inima si cu gandul, si asumandu-si taria de a duce mai departe, in firescul ei cotidian, viata dainuitoare peste toate mortile istoriei.

Dupa veacurile de martiraj auroral care au temeluit Biserica lui Hristos si in care au primit cununa muceniceasca deopotriva nenumarati barbati si nenumarate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degraba in forme pasive sau indirecte, indeosebi sub semnul transfigurator al suferintei rabdatoare, cel mai adesea mute si anonime. Eroismul acesta, niciodata absent si intotdeauna esential in economia vietii, a fost, veacuri de-a randul, unul cu precadere domestic, circumscris oarecum in „mica biserica” a vetrei seculare, sfintit de roadele pantecelui si de roadele gliei, departe de iuresul luptelor sangeroase, de arme, lanturi, catuse si gratii.

Aceasta indelungata asezare a lucrurilor a fost insa amarnic tulburata de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud si mai pervers dintre toate secolele de dupa triumful crestinismului: secolul razboaielor mondiale, al revolutiilor comuniste, al lagarelor si al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor si smintelilor amplificate mediatic si chiar legiferate la adapostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capat la celalalt, de duhul neopagan, impins nu o data pana la adevarate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol in care s-a urmarit parca programatic – chiar daca nu s-a reusit pe deplin – ca lumea lui Hristos sa fie prefacuta din mers in lumea lui Antihrist.

Comunismul a fost culminatia politica si ideologica a acestui mars dizolvant, reiterand – nu in numele altor zeitati, ci in acela al ateismului radical – marile persecutii din zorii erei crestine [1]. Martirajul crestin al tarilor prin care a bantuit „stafia” anuntata de evreul Karl Marx a dublat si chiar a depasit numeric martirajul primelor secole, iar in acest context femeia a reintrat si ea pe scena deschisa a luptelor eroice pentru apararea credintei, identitatii, libertatii si temeiurilor sanatoase ale vietii. Provocarile vremurilor au smuls-o nu o data din cadrele indatinate si din rosturile firesti ale existentei ei domestice si maternale, aruncand-o pe „campurile de lupta” ale veacului, in valmasagul celor mai dure incercari in care eroismul ei latent a fost pus sa se actualizeze vreodata. Si trebuie spus ca femeia s-a dovedit in nenumarate randuri capabila de a fi o adevarata cruciata, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptatii a fost in multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la Buna Vestire a Nasterii rascumparatoare.



II

Romaniei i-a fost dat sa cunoasca, in aceasta privinta, o experienta poate unica in toata istoria europeana. Iar aceasta experienta se leaga precumpanitor si organic de un alt fenomen unic, care a fost cel al legionarismului romanesc – nu atat ca front politic, cat ca „scoala spirituala”, in care, dupa nazuinta in atatea ipostaze intruchipata a harismaticului ei intemeietor, „daca va intra un om, la celalalt capat va trebui sa iasa un erou” (Carticica sefului de cuib, ed. 1940, p. 65). Legionarul, inainte de a fi un activist politic, este o vie constiinta crestina si nationala, un reper moral si un marturisitor jertfelnic, purtatorul unui eroism existential fara de care nimic nu poate nici sa se primeneasca, nici sa dureze. Tarziu, in dizgratie si apoi in inchisoare, un Iuliu Maniu a recunoscut dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai degraba un educator, un formator si catalizator de constiinte si energii creatoare, decat un lider politic in sensul curent al cuvantului): “Recunosc ca Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gandirii mele. Eu am incercat sa adopt, in slujba si salvarea tarii, cai politice; el a ales o cale superioara, si anume sa realizeze mai intai caractere, educand un tineret care, pe cai de inaltare patriotica, sa se daruiasca total, moral si spiritual; sa creeze mai intai o elita conducatoare si abia apoi un partid” (apud vol. Din luptele tineretului roman: 1919-1939, Editura Fundatiei Buna Vestire, Bucuresti, 1993, p. 267).

Nu este locul aici a intra in istoria legionara dintre cele doua razboaie, pentru a arata cat de mare si de complex a fost aportul femeilor/fetelor in miscarea lui Codreanu. Se stie ca eroismul lor marturisitor a mers chiar pana la sacrificiul suprem (cazul cel mai tulburator ramanind cel al Nicoletei Nicolescu). Dar nu neaparat moartea este masura eroismului asumat. Ba se poate spune ca uneori a trai eroic, asumandu-ti toate consecintele unui act de curaj si rectitudine, intr-o lume care te vaneaza din toate partile si e gata sa-si ascuta ghearele pe spinarea ta, este o cruce mai grea decat moartea. Sau, altfel spus, cel mai mare gest de curaj eroic nu este sa mori pur si simplu, ci sa traiesti clipa de clipa sub spectrul mortii, „gata de moarte”, cum ziceau legionarii. Un gest de un curaj „nebun”, cum a fost bunaoara cel din 8 iunie 1938 al Marietei Iordache (viitoarea maica Mihaela de la Vladimiresti), pe atunci studenta la ANEF, care pe stadion, in plina manifestatie festivista, in prezenta regelui-calau Carol II, a pus mana pe un microfon si a strigat in auzul tuturor: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat si pentru acest adevar sunt gata de moarte!”, nu este mai prejos, ca dimensiune eroica, de moartea ei martirica in inchisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai tarziu, dupa ce trecuse cu fruntea sus prin toate prigoanele generatiei sale. Cand ti-ai jertfit intreaga viata unei cauze care te transcende, si ai trecut prin toate vamile suferintei, moartea poate fi si o incununare, dar mai degraba seamana cu o izbavire...

A trai neincovoiat o viata mai cumplita decat moartea – iata marea lectie a eroismului legionar, deprins si manifestat de elita morala a unei generatii formate in „Fratiile de Cruce” si in „Cetatuile” de fete (si careia ii apartine, cu cinste, si autoarea acestei carti). Desi poate sa para altfel, marea masura a eroismului legionar nu a dat-o epoca interbelica, a martirilor legendari (in frunte cu Mota, Marin si Codreanu insusi, sau, pentru ca este vorba de femei, cu Nicoleta Nicolescu si Elena Bagdad), ci epoca ulterioara, a prigoanelor de o jumatate de secol incepute sub Antonescu si continuate sub comunisti, in care floarea acestei generatii, barbati si femei deopotriva, a fost tarata prin lagare si inchisori, apoi marginalizata si calomniata sistematic, ba chiar persecutata si in urmasii ei (care cel mai adesea n-aveau alta „vina” decat ca se nascusera din parinti „stigmatizati”). Ce miracol psihologic si paideic se ascunde in indepartata „sfanta tinerete legionara” a unor octogenari si nonagenari care continua sa-si marturiseasca pana la ultima suflare crezul sublim care le-a adus atatea chinuri si nenorociri, intr-o istorie a tuturor deziluziilor!

Sensibilitatea legionara, profund crestina in resorturile ei cele mai intime, a presimtit din capul locului (adica inca din primii ani de dupa bolsevizarea vecinilor de la Rasarit) iminenta si amploarea pericolului comunist; si a fost constienta nu numai de dimensiunea istorica a acestui pericol, dar si de dimensiunea lui mistica (bolsevizarea fiind perceputa ca o forma de satanizare, cum timpul a si dovedit-o, mai bine decat suntem unii dintre noi dispusi s-o recunoasteam astazi). Chiar antipoliticianismul si antisemitismul conjunctural al legionarilor nu sunt, privite mai atent, decat consecinte ale anticomunismului lor, intrucat oamenii politici de stanga contribuiau la ruinarea ordinii crestine, iar dintre evrei se recrutau principalii agitatori si agenti comunisti ai vremii. Era deci in logica lucrurilor ca, o data comunizata Romania, cu tancurile sovietice si cu complicitatea abjecta a Occidentului, noul regim proletar sa vada in Miscarea Legionara (sau in ce mai ramasese din ea, dupa ce Antonescu insusi se straduise, cu sprijin german, s-o scoata din istorie) adversarul sau cel mai radical si mai redutabil. Legionarii care n-au vrut sau n-au putut sa se refugieze peste granite au fost urmariti si arestati cu miile, barbati si femei, mai tineri sau mai varstnici, notorii sau anonimi, umpland lagarele si puscariile tarii „eliberate”, de unde cei mai multi n-au mai iesit decat la gratierea generala din 1964, unii (cei arestati de Antonescu in 1941, dupa asa-zisa „rebeliune”, si apoi preluati ca atare de capitularzi si de comunisti) insumand si 23 de ani de inchisoare (cu regimul penitenciar cel mai dur, asa cum atesta toate sursele documentare). Tot legionarii – efectivi sau doar simpatizanti – au alcatuit si grosul rezistentei armate din munti (lichidate treptat pana spre inceputul anilor 60), care in spiritul si litera ei isi are originea tot in vizionarismul eroic si jertfelnic al lui Codreanu [2].

Despre comportamentul impresionant al legionarilor in inchisorile comuniste marturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N. Steinhardt, R. Wurmbrand, I. Ioanid etc.); oricate rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost – si inainte, si dupa 1944 – campionii rezistentei romanesti anticomuniste si, vorba lui Mircea Eliade, singura miscare politica romaneasca „care lua in serios crestinismul si Biserica” (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 27).

III

Neopaganismul comunist, in faza lui vindicativa si de instaurare prin teroare, a infiintat si ceva ce nu mai existase inainte: inchisoarea politica pentru femei. Resursele de eroism feminin romanesc au fost puse astfel in fata unor incercari care, in multe privinte, nu mai aveau precedent in istoria noastra. Ce-i drept, in aceste inchisori (ce-au functionat pana la desfiintarea sistemului concentrationar al „politicilor”, in 1964, sub puternice presiuni externe) au fost detinute femei de cele mai diverse conditii si orientari, unele avand legaturi – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavand nici o apartenenta politica, dar fiind considerate „elemente reactionare” prin simpla lor origine „burghezo-mosiereasca”. Poate inca si mai mult decat in inchisorile de barbati, predominanta au detinut-o insa legionarele – fie incadrate efectiv in Legiune, fie trecute doar prin „Cetatui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea si incarcerarea femeilor este, din pacate, un capitol mai putin cunoscut al fenomenului concentrationar comunist, desi in ultimii 10-12 ani s-au adunat tot mai multe marturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cartile de mare succes din aceasta categorie, Bénie soit-tu, prison! / Binecuvantata fii, inchisoare!, de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevarat Coleta Bruteanu, sotia poetului si luptatorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut si o remarcabila transpunere cinematografica (in regia lui Nicolae Margineanu). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, desi realizat de o doamna (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema inchisorilor de femei, avand si neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicatia legionara. In acest context, reeditarea cartii de fata este un act pe cat de nobil, pe atat de necesar, iar pilda de vrednicie marturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Otel Petrescu e una demna de cea mai inalta pretuire.

Mergand pe calea deschisa, pentru lumea legionara, de regretata doctorita Ana-Maria Marin (1910-2001) [3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din tara cotropita (in regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea stramta (Editura Gordian, Timisoara, 1993 – contributia cea mai importanta, recenzata si de Aspazia Otel Petrescu) si Povestea neamului romanesc scrisa de o bunica pentru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Otel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temnita grea [4]) adauga, intr-un rodnic amurg, trecutului sau de luptatoare pentru Cruce, Neam si Tara un prezent de neistovit patos marturisitor, devenind vocea unei intregi generatii mucenicite si a celui mai consistent front de eroism feminin romanesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a facut pana acum, in cele aproape doua decenii de la prabusirea globala a comunismului, doamna Aspazia Otel Petrescu a devenit o adevarata institutie a memoriei nationale. Prezenta activ la toate comemorarile camaradelor de suferinta, evocandu-le individual sau generic, in scris sau prin viu grai, implicandu-se in mai toate initiativele majore de cinstire si pomenire a celor cazuti in prigoanele mai vechi sau mai noi, talcuind in cei mai puri termeni crestini intreaga suferinta indurata pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generatiilor mai noi sensul si maretia luptei si jertfei eroice a „cruciatilor secolului XX”, cu o constanta si o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, in acelasi rastimp al marturisirii, dintre barbatii supravietuitori ai marilor batalii si prigoane, regretatul Ion Gavrila Ogoranu (1922-2006).

Volumele de amintiri si evocari publicate pana astazi de doamna Aspazia Otel Petrescu – Strigat-am catre Tine, Doamne... (Editura Fundatiei Culturale Buna Vestire, Bucuresti, 2000, cu frumoasa prefata a profesorului Ion Coja [5]), Crucea de la Miercurea Ciuc si Paraclisul „Nasterea Maicii Domnului” de la Mislea. In memoria femeilor decedate in lupta anticomunista (Editura Scara, Bucuresti, 2001, cu un capitol IV cuprinzand cea mai completa lista de nume de femei trecute prin prigoane si puscarii, multe cu moarte martirica) si Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustratii alb-negru si color, de o certa valoare documentara) – se constituie in bibliografia esentiala a eroismului feminin romanesc de extractie legionara, de la premisele anilor 40 si pana la experientele- limita ale inchisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc si de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevarului (din traite, iar nu din auzite [6]), ci si cu ales dar narativ (autoarea, de neam razesesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface in icoane vii si nemuritoare, capabile nu doar sa deschida minti, ci si sa cucereasca suflete. Fie ca acestea sa fie, macar in cateva dintre numeroasele cazuri (in frunte cu cel al Maicii Mihaela, de la a carei moarte martirica se implinesc in aceasta primavara 45 de ani), icoanele inainte-mergatoare ale unor sfinte mucenite din sinaxarele bisericesti de maine!

Razvan CODRESCU

[1] „Printre amintirile copilariei mele – marturisea nu demult autoarea acestei carti – si-a facut loc o imagine de Apocalipsa. Mergeam cu bunicul de mana la biserica, de Paste, iar pe malul celalalt am vazut cum se aruncau in Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele si clopotnita unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se intampla in vuiet de tractoare cu senile. Atunci, bunicul ne-a spus noua, copiilor, urmatoarele cuvinte, pe care le-am considerat – si le consider inca – testamentul sau politic: «Priviti, tineti minte si nu uitati niciodata ce inseamna comunismul!»“ (citatul acesta, ca si cele de la notele 4 si 6, este reprodus din grupajul intitulat „O viata in temnitele comuniste“, realizat de Bogdan Mihaila si aparut in Monitorul de Neamt, la 17 martie 2007).

2 „... In fata acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a incoltit in minte gandul retragerii in munti. Acolo unde romanul a primit lupta cu toate puhoaiele dusmane. [...] Decat sa ni se usuce trupurile si sa ne sece sangele din vine in inchisorile urate si triste, mai bine sa ne terminam viata murind cu totii in munti, pentru credinta noastra. [...] Vor trimite sa ne prinda si sa ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urma vom fi, desigur, rapusi. Caci noi vom fi putini, urmariti de batalioane si de regimente romanesti. Atunci vom primi moartea. Sangele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului romanesc; si cel din urma” (Pentru legionari, ed. 1936, p. 312).

3 Nascuta Ropala, fiica a unui ofiter roman si a unei evreice crestinate; vaduva avocatului si comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), cazut pe frontul de la Majadahonda, alaturi de Ionel Mota; trecuta prin inchisorile comuniste, apoi emigrata in Elvetia si recasatorita Van Saanen.

4 „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernauti cand parintii s-au stabilit, datorita refugiului in Ardeal, la Sugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din Cluj. In acei ani, am intrat intr-o organizatie de tineri anticomunisti si noi, fetele, aveam misiunea de a strange fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam in inchisori detinutilor politici. Inainte de a termina anul IV, am fost descoperita si, atunci, am plecat acasa cu gandul de a intra in rezistenta din munti. Imediat s-au prezentat la parinti doi civili si au intrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre padure. Securistii si-au scos pistoalele in vazul parintilor si au inceput sa traga dupa mine. M-am gandit la mama si m-am oprit. Prima bataie, salbatica, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. Dupa anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces rasunator, instrumentat in Saptamana Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea sa cuprinda printre acuzati peste 150 de studenti, elevi, medici, profesori, urmarea sa ne prezinte tarii ca «dusmani de moarte ai poporului» si de aceea si sentintele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnata la 10 ani de temnita grea [carora li s-au adaugat, abuziv, alti 4 ani, de detentie «administrativa»! – n. R. C.]“ (Aspazia Otel Petrescu; marturisire preluata din sursa cit. la nota 1).

5 „Un nume pentru eternitate” (cizez aici incheierea: „... nestiut ar fi ramas si martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, daca nu se itea dintre ele constiinta exceptionala, dublata de harul scriitoricesc al celei care se numeste Aspazia Otel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastra romaneasca”).

6 „Nici in mormant nu voi uita teroarea din inchisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferata. Puscaria era sinistra, detinutele dormeau pe jos, mancarea era execrabila. Directorul inchisorii se numea Fleseru, o bruta. Daduse dispozitie ca pentru orice fleac sa fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Daca nu eram tinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de catuse, care se strangeau pe mana la orice miscare. Cu asemenea catuse, m-au varat in pivnita cu sobolani o zi intreaga. Erau atat de multi incat, la inceput, cozile lor mi s-au parut snopuri de paie!“ (Aspazia Otel Petrescu; marturisire preluata din sursa cit. la nota 1).

Sursa: http://www.punctecardinale.ro/