fragmente: Amintiri din țara de dincolo(Ana-Maria Marin)

"Ca pe vremuri, fugarii se întâlneau în codru.

O linişte mare: putea fi tăiată cu cuţitul; ca într'o peşteră, o peşteră încă verde, pe alocuri ruginea, îmbătrânea, îşi trăia ulti¬mele clipe... pădurea de anul trecut.
Cu toate simţurile treze, mergeau încet ţinându-se de mână, în amurgul de primăvară abia înfrunzită. Din când în când cădeau frunze din copaci; în zbor planat aterizau pe potecă zgâriindu-o ; erau frunze uscate din anii trecuţi.
Soarele în apus îşi arunca săgeţile muiate în sânge printre cren¬gile brazilor. Săgeţile cădeau peste ei mângâindu-i.
Urcau încet tăcând. Tăcea pădurea, tăceau şi ei într un sin¬gur gând.
Vârful brazilor intrase în ceaţă. Ceaţa îndepărta brazii, creia imagini miraculoase, înnălţându-i. Zdrenţe de ceaţă se învălătuciră în jurul lor şi-i înghiţi; liniştea devenise de vată.
Mâinile întinse se făceau nevăzute, piciorul învăţat nimerea calea.
îşi aduseră aminte amândoi deodată de «Cruciada Copiiilor de Blaga»! Seara tot citeau amândoi aceeaşi carte. Poate printr'o cruciadă de copii ar putea fi stăvilită nedreptatea: ei au cel mai mult simţul nedreptăţii!
Vântul înălţimilor rupse ceaţa: în golul lăsat de ceţuri, la li¬mite dintre întuneric şi lumină, îşi întâlniră prieteni: toţi fugarii se întâlneau pe culmi!
Nu ştiau că aveau să se cufunde în ceaţă, unul câte unul pentru totdeauna.
Biată rămăşiţă, ea trebuia să cânte dragostea şi durerea prin care trecuseră: urmele care le lăsaseră pe pământ.
Era vrednică să arate că totul nu fusese înzadar, că nu va fi înzadar?
Din filele albe trebuia să răsară pentru veşnicie chemarea lor spre cinste, adevăr şi dragoste.
Să îngroape minciuna cei ce nu mai aveau groapă!
Să zăvorască trădarea cei ce fuseseră trădaţi!
Să reînvie mândria ţării lor, care se târâia în noroi, lingând cizme străine.
Să alunge vânzarea şi ura dintre fraţi, cei ce învăţaseră în închisori să-şi iubească călăii.

Acordă-ţi lira vântule şi cântă povestea haiducilor secolului XX. N'au nume streine şi nici nu vând marfă de import: descăli le-au fost Evanghelia şi cronicarii..."

fragment din cartea "Amintiri din țara de dincolo", de Ana-Maria Marin.
Ana-Maria Marin a fost medic si scriitor, de origine evreiasca, sotia(1933-1937) comandantului legionar Vasile Marin(cazut in Spania, 13 ianuarie 1937, in razboiul civil, luptind impotriva comunistilor).
Datorita apartenentei la Miscarea Legionara si a faptului ca a fost sotia unui comandant legionar, Ana-Maria Marin, a fost condamnata la moarte de un tribunal militar, dupa indepartarea legionarilor de la putere, de catre Generalul Ion Antonescu.
Trece prin suferintele temnitelor, in timpul dictaturii lui Carol al II-lea, apoi a regimului Antonescu, fiind in cele din urma gratiata, datorita interventiilor viitorului ei sot. Suferintele nu se incheie intrucit, sufera o condamnare de 3 ani si in timpul comunismului, prelungita apoi cu inca 3 ani, in mare parte, in penitenciarul pentru femei, de la Mislea.
Dupa eliberare reuseste sa plece din tara, unde pe linga profesia de medic, are si activitate literara si memorialistica, publicata in volumele Prin poarta ce strâmtă, Ţara de dincolo, Expiation, Povestea neamului românesc.

Sursa: volumul "Amintiri din Țara de dincolo"