EROISMUL FEMININ ROMANESC IN SECOLUL XX

I

O realitate esentiala a dainuirii noastre ca neam este si ceea ce putem numi eroismul feminin: de la crucea umila a nasterii de prunci si pana la crucea apoteotica a marturisirii lui Hristos, el a insotit, hranit si vegheat – discret, dar energic – lupta barbateasca a eroilor sau martirilor nostri stiuti si nestiuti. Pacat ca despre femeia romanca – mama, sora, sotie sau fiica – s-a scris atat de putin, fiind pana astazi insuficient inteleasa si pretuita in drama si in maretia ei. E demna de tot respectul fapta eroica in sine, pe care o inregistreaza baladele si cronicile, legenda si istoria, dar nu mai putin vrednica de respect este rezistenta la incercari si consimtirea sacrificiala a celor care-si vad plecand la moarte fiii, sotii, fratii, parintii, petrecandu-i rugatoare, cu inima si cu gandul, si asumandu-si taria de a duce mai departe, in firescul ei cotidian, viata dainuitoare peste toate mortile istoriei.

Dupa veacurile de martiraj auroral care au temeluit Biserica lui Hristos si in care au primit cununa muceniceasca deopotriva nenumarati barbati si nenumarate femei, eroismul jertfelnic al „sexului frumos” s-a manifestat mai degraba in forme pasive sau indirecte, indeosebi sub semnul transfigurator al suferintei rabdatoare, cel mai adesea mute si anonime. Eroismul acesta, niciodata absent si intotdeauna esential in economia vietii, a fost, veacuri de-a randul, unul cu precadere domestic, circumscris oarecum in „mica biserica” a vetrei seculare, sfintit de roadele pantecelui si de roadele gliei, departe de iuresul luptelor sangeroase, de arme, lanturi, catuse si gratii.

Aceasta indelungata asezare a lucrurilor a fost insa amarnic tulburata de cumplitele aventuri totalitare ale secolului XX – cel mai crud si mai pervers dintre toate secolele de dupa triumful crestinismului: secolul razboaielor mondiale, al revolutiilor comuniste, al lagarelor si al gulagurilor, al terorismelor de toate culorile, al apostaziilor si smintelilor amplificate mediatic si chiar legiferate la adapostul ideologiilor dominante. Un secol asaltat, de la un capat la celalalt, de duhul neopagan, impins nu o data pana la adevarate forme de satanism individual sau colectiv. Un secol in care s-a urmarit parca programatic – chiar daca nu s-a reusit pe deplin – ca lumea lui Hristos sa fie prefacuta din mers in lumea lui Antihrist.

Comunismul a fost culminatia politica si ideologica a acestui mars dizolvant, reiterand – nu in numele altor zeitati, ci in acela al ateismului radical – marile persecutii din zorii erei crestine [1]. Martirajul crestin al tarilor prin care a bantuit „stafia” anuntata de evreul Karl Marx a dublat si chiar a depasit numeric martirajul primelor secole, iar in acest context femeia a reintrat si ea pe scena deschisa a luptelor eroice pentru apararea credintei, identitatii, libertatii si temeiurilor sanatoase ale vietii. Provocarile vremurilor au smuls-o nu o data din cadrele indatinate si din rosturile firesti ale existentei ei domestice si maternale, aruncand-o pe „campurile de lupta” ale veacului, in valmasagul celor mai dure incercari in care eroismul ei latent a fost pus sa se actualizeze vreodata. Si trebuie spus ca femeia s-a dovedit in nenumarate randuri capabila de a fi o adevarata cruciata, iar fiat-ul ei la chemarea Arhanghelului dreptatii a fost in multe cazuri la fel de ferm ca fiat-ul Mariei la Buna Vestire a Nasterii rascumparatoare.



II

Romaniei i-a fost dat sa cunoasca, in aceasta privinta, o experienta poate unica in toata istoria europeana. Iar aceasta experienta se leaga precumpanitor si organic de un alt fenomen unic, care a fost cel al legionarismului romanesc – nu atat ca front politic, cat ca „scoala spirituala”, in care, dupa nazuinta in atatea ipostaze intruchipata a harismaticului ei intemeietor, „daca va intra un om, la celalalt capat va trebui sa iasa un erou” (Carticica sefului de cuib, ed. 1940, p. 65). Legionarul, inainte de a fi un activist politic, este o vie constiinta crestina si nationala, un reper moral si un marturisitor jertfelnic, purtatorul unui eroism existential fara de care nimic nu poate nici sa se primeneasca, nici sa dureze. Tarziu, in dizgratie si apoi in inchisoare, un Iuliu Maniu a recunoscut dreptatea de principiu a lui Codreanu (care a fost mai degraba un educator, un formator si catalizator de constiinte si energii creatoare, decat un lider politic in sensul curent al cuvantului): “Recunosc ca Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gandirii mele. Eu am incercat sa adopt, in slujba si salvarea tarii, cai politice; el a ales o cale superioara, si anume sa realizeze mai intai caractere, educand un tineret care, pe cai de inaltare patriotica, sa se daruiasca total, moral si spiritual; sa creeze mai intai o elita conducatoare si abia apoi un partid” (apud vol. Din luptele tineretului roman: 1919-1939, Editura Fundatiei Buna Vestire, Bucuresti, 1993, p. 267).

Nu este locul aici a intra in istoria legionara dintre cele doua razboaie, pentru a arata cat de mare si de complex a fost aportul femeilor/fetelor in miscarea lui Codreanu. Se stie ca eroismul lor marturisitor a mers chiar pana la sacrificiul suprem (cazul cel mai tulburator ramanind cel al Nicoletei Nicolescu). Dar nu neaparat moartea este masura eroismului asumat. Ba se poate spune ca uneori a trai eroic, asumandu-ti toate consecintele unui act de curaj si rectitudine, intr-o lume care te vaneaza din toate partile si e gata sa-si ascuta ghearele pe spinarea ta, este o cruce mai grea decat moartea. Sau, altfel spus, cel mai mare gest de curaj eroic nu este sa mori pur si simplu, ci sa traiesti clipa de clipa sub spectrul mortii, „gata de moarte”, cum ziceau legionarii. Un gest de un curaj „nebun”, cum a fost bunaoara cel din 8 iunie 1938 al Marietei Iordache (viitoarea maica Mihaela de la Vladimiresti), pe atunci studenta la ANEF, care pe stadion, in plina manifestatie festivista, in prezenta regelui-calau Carol II, a pus mana pe un microfon si a strigat in auzul tuturor: „Corneliu Zelea Codreanu este nevinovat si pentru acest adevar sunt gata de moarte!”, nu este mai prejos, ca dimensiune eroica, de moartea ei martirica in inchisoarea de la Ciuc, 25 de ani mai tarziu, dupa ce trecuse cu fruntea sus prin toate prigoanele generatiei sale. Cand ti-ai jertfit intreaga viata unei cauze care te transcende, si ai trecut prin toate vamile suferintei, moartea poate fi si o incununare, dar mai degraba seamana cu o izbavire...

A trai neincovoiat o viata mai cumplita decat moartea – iata marea lectie a eroismului legionar, deprins si manifestat de elita morala a unei generatii formate in „Fratiile de Cruce” si in „Cetatuile” de fete (si careia ii apartine, cu cinste, si autoarea acestei carti). Desi poate sa para altfel, marea masura a eroismului legionar nu a dat-o epoca interbelica, a martirilor legendari (in frunte cu Mota, Marin si Codreanu insusi, sau, pentru ca este vorba de femei, cu Nicoleta Nicolescu si Elena Bagdad), ci epoca ulterioara, a prigoanelor de o jumatate de secol incepute sub Antonescu si continuate sub comunisti, in care floarea acestei generatii, barbati si femei deopotriva, a fost tarata prin lagare si inchisori, apoi marginalizata si calomniata sistematic, ba chiar persecutata si in urmasii ei (care cel mai adesea n-aveau alta „vina” decat ca se nascusera din parinti „stigmatizati”). Ce miracol psihologic si paideic se ascunde in indepartata „sfanta tinerete legionara” a unor octogenari si nonagenari care continua sa-si marturiseasca pana la ultima suflare crezul sublim care le-a adus atatea chinuri si nenorociri, intr-o istorie a tuturor deziluziilor!

Sensibilitatea legionara, profund crestina in resorturile ei cele mai intime, a presimtit din capul locului (adica inca din primii ani de dupa bolsevizarea vecinilor de la Rasarit) iminenta si amploarea pericolului comunist; si a fost constienta nu numai de dimensiunea istorica a acestui pericol, dar si de dimensiunea lui mistica (bolsevizarea fiind perceputa ca o forma de satanizare, cum timpul a si dovedit-o, mai bine decat suntem unii dintre noi dispusi s-o recunoasteam astazi). Chiar antipoliticianismul si antisemitismul conjunctural al legionarilor nu sunt, privite mai atent, decat consecinte ale anticomunismului lor, intrucat oamenii politici de stanga contribuiau la ruinarea ordinii crestine, iar dintre evrei se recrutau principalii agitatori si agenti comunisti ai vremii. Era deci in logica lucrurilor ca, o data comunizata Romania, cu tancurile sovietice si cu complicitatea abjecta a Occidentului, noul regim proletar sa vada in Miscarea Legionara (sau in ce mai ramasese din ea, dupa ce Antonescu insusi se straduise, cu sprijin german, s-o scoata din istorie) adversarul sau cel mai radical si mai redutabil. Legionarii care n-au vrut sau n-au putut sa se refugieze peste granite au fost urmariti si arestati cu miile, barbati si femei, mai tineri sau mai varstnici, notorii sau anonimi, umpland lagarele si puscariile tarii „eliberate”, de unde cei mai multi n-au mai iesit decat la gratierea generala din 1964, unii (cei arestati de Antonescu in 1941, dupa asa-zisa „rebeliune”, si apoi preluati ca atare de capitularzi si de comunisti) insumand si 23 de ani de inchisoare (cu regimul penitenciar cel mai dur, asa cum atesta toate sursele documentare). Tot legionarii – efectivi sau doar simpatizanti – au alcatuit si grosul rezistentei armate din munti (lichidate treptat pana spre inceputul anilor 60), care in spiritul si litera ei isi are originea tot in vizionarismul eroic si jertfelnic al lui Codreanu [2].

Despre comportamentul impresionant al legionarilor in inchisorile comuniste marturisesc numeroase surse, inclusiv nelegionare (N. Steinhardt, R. Wurmbrand, I. Ioanid etc.); oricate rezerve ideologice s-ar formula, legionarii au fost – si inainte, si dupa 1944 – campionii rezistentei romanesti anticomuniste si, vorba lui Mircea Eliade, singura miscare politica romaneasca „care lua in serios crestinismul si Biserica” (Memorii, vol. II, Editura Humanitas, Bucuresti, 1991, p. 27).

III

Neopaganismul comunist, in faza lui vindicativa si de instaurare prin teroare, a infiintat si ceva ce nu mai existase inainte: inchisoarea politica pentru femei. Resursele de eroism feminin romanesc au fost puse astfel in fata unor incercari care, in multe privinte, nu mai aveau precedent in istoria noastra. Ce-i drept, in aceste inchisori (ce-au functionat pana la desfiintarea sistemului concentrationar al „politicilor”, in 1964, sub puternice presiuni externe) au fost detinute femei de cele mai diverse conditii si orientari, unele avand legaturi – directe sau doar de familie – cu „partidele istorice”, altele neavand nici o apartenenta politica, dar fiind considerate „elemente reactionare” prin simpla lor origine „burghezo-mosiereasca”. Poate inca si mai mult decat in inchisorile de barbati, predominanta au detinut-o insa legionarele – fie incadrate efectiv in Legiune, fie trecute doar prin „Cetatui”, fie „deconspirate” ca simple simpatizante. Prigonirea si incarcerarea femeilor este, din pacate, un capitol mai putin cunoscut al fenomenului concentrationar comunist, desi in ultimii 10-12 ani s-au adunat tot mai multe marturii documentare sau memorialistice, iar una dintre cartile de mare succes din aceasta categorie, Bénie soit-tu, prison! / Binecuvantata fii, inchisoare!, de Nicole Valéry-Grossu (pe numele adevarat Coleta Bruteanu, sotia poetului si luptatorului anticomunist Sergiu Grossu), a cunoscut si o remarcabila transpunere cinematografica (in regia lui Nicolae Margineanu). Nici celebrul documentar „Memorialul durerii”, desi realizat de o doamna (Lucia Hossu-Longin), n-a tratat suficient problema inchisorilor de femei, avand si neajunsul de a fi ocolit „prudent” implicatia legionara. In acest context, reeditarea cartii de fata este un act pe cat de nobil, pe atat de necesar, iar pilda de vrednicie marturisitoare a doamnei Aspazia (Pazi) Otel Petrescu e una demna de cea mai inalta pretuire.

Mergand pe calea deschisa, pentru lumea legionara, de regretata doctorita Ana-Maria Marin (1910-2001) [3], autoarea volumelor Poveste de dincolo. Amintiri din tara cotropita (in regia autoarei, Madrid, 1979), Prin poarta cea stramta (Editura Gordian, Timisoara, 1993 – contributia cea mai importanta, recenzata si de Aspazia Otel Petrescu) si Povestea neamului romanesc scrisa de o bunica pentru nepoata sa (Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1999), doamna Aspazia Otel Petrescu (n. 1923, cu 14 ani de temnita grea [4]) adauga, intr-un rodnic amurg, trecutului sau de luptatoare pentru Cruce, Neam si Tara un prezent de neistovit patos marturisitor, devenind vocea unei intregi generatii mucenicite si a celui mai consistent front de eroism feminin romanesc din zbuciumata istorie a secolului XX. Prin tot ce a facut pana acum, in cele aproape doua decenii de la prabusirea globala a comunismului, doamna Aspazia Otel Petrescu a devenit o adevarata institutie a memoriei nationale. Prezenta activ la toate comemorarile camaradelor de suferinta, evocandu-le individual sau generic, in scris sau prin viu grai, implicandu-se in mai toate initiativele majore de cinstire si pomenire a celor cazuti in prigoanele mai vechi sau mai noi, talcuind in cei mai puri termeni crestini intreaga suferinta indurata pe Golgotele veacului, domnia-sa a descoperit generatiilor mai noi sensul si maretia luptei si jertfei eroice a „cruciatilor secolului XX”, cu o constanta si o vigoare comparabile poate numai cu ceea ce a realizat, in acelasi rastimp al marturisirii, dintre barbatii supravietuitori ai marilor batalii si prigoane, regretatul Ion Gavrila Ogoranu (1922-2006).

Volumele de amintiri si evocari publicate pana astazi de doamna Aspazia Otel Petrescu – Strigat-am catre Tine, Doamne... (Editura Fundatiei Culturale Buna Vestire, Bucuresti, 2000, cu frumoasa prefata a profesorului Ion Coja [5]), Crucea de la Miercurea Ciuc si Paraclisul „Nasterea Maicii Domnului” de la Mislea. In memoria femeilor decedate in lupta anticomunista (Editura Scara, Bucuresti, 2001, cu un capitol IV cuprinzand cea mai completa lista de nume de femei trecute prin prigoane si puscarii, multe cu moarte martirica) si Adusu-mi-am aminte (Rovimed Publishers, Roman, 2007, cu splendide ilustratii alb-negru si color, de o certa valoare documentara) – se constituie in bibliografia esentiala a eroismului feminin romanesc de extractie legionara, de la premisele anilor 40 si pana la experientele- limita ale inchisorilor comuniste de femei de la Miercurea Ciuc si de la Mislea, descrise nu doar cu tot scrupulul adevarului (din traite, iar nu din auzite [6]), ci si cu ales dar narativ (autoarea, de neam razesesc, are ceva din harul marilor povestitori moldavi), ceea ce le preface in icoane vii si nemuritoare, capabile nu doar sa deschida minti, ci si sa cucereasca suflete. Fie ca acestea sa fie, macar in cateva dintre numeroasele cazuri (in frunte cu cel al Maicii Mihaela, de la a carei moarte martirica se implinesc in aceasta primavara 45 de ani), icoanele inainte-mergatoare ale unor sfinte mucenite din sinaxarele bisericesti de maine!

Razvan CODRESCU

[1] „Printre amintirile copilariei mele – marturisea nu demult autoarea acestei carti – si-a facut loc o imagine de Apocalipsa. Mergeam cu bunicul de mana la biserica, de Paste, iar pe malul celalalt am vazut cum se aruncau in Nistru, la Mihailovka, crucea, clopotele si clopotnita unei biserici. Probabil, biserica din sat. Totul se intampla in vuiet de tractoare cu senile. Atunci, bunicul ne-a spus noua, copiilor, urmatoarele cuvinte, pe care le-am considerat – si le consider inca – testamentul sau politic: «Priviti, tineti minte si nu uitati niciodata ce inseamna comunismul!»“ (citatul acesta, ca si cele de la notele 4 si 6, este reprodus din grupajul intitulat „O viata in temnitele comuniste“, realizat de Bogdan Mihaila si aparut in Monitorul de Neamt, la 17 martie 2007).

2 „... In fata acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a incoltit in minte gandul retragerii in munti. Acolo unde romanul a primit lupta cu toate puhoaiele dusmane. [...] Decat sa ni se usuce trupurile si sa ne sece sangele din vine in inchisorile urate si triste, mai bine sa ne terminam viata murind cu totii in munti, pentru credinta noastra. [...] Vor trimite sa ne prinda si sa ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urma vom fi, desigur, rapusi. Caci noi vom fi putini, urmariti de batalioane si de regimente romanesti. Atunci vom primi moartea. Sangele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi cel mai mare discurs al nostru adresat neamului romanesc; si cel din urma” (Pentru legionari, ed. 1936, p. 312).

3 Nascuta Ropala, fiica a unui ofiter roman si a unei evreice crestinate; vaduva avocatului si comandantului legionar Vasile Marin (1904-1937), cazut pe frontul de la Majadahonda, alaturi de Ionel Mota; trecuta prin inchisorile comuniste, apoi emigrata in Elvetia si recasatorita Van Saanen.

4 „Terminasem Liceul «Elena Doamna» din Cernauti cand parintii s-au stabilit, datorita refugiului in Ardeal, la Sugag, jud. Alba, iar eu urmam cursurile Facultatii de Litere si Filosofie din Cluj. In acei ani, am intrat intr-o organizatie de tineri anticomunisti si noi, fetele, aveam misiunea de a strange fonduri pentru pachetele pe care le trimiteam in inchisori detinutilor politici. Inainte de a termina anul IV, am fost descoperita si, atunci, am plecat acasa cu gandul de a intra in rezistenta din munti. Imediat s-au prezentat la parinti doi civili si au intrebat de mine. Eu de sub nasul lor am fugit spre padure. Securistii si-au scos pistoalele in vazul parintilor si au inceput sa traga dupa mine. M-am gandit la mama si m-am oprit. Prima bataie, salbatica, umilitoare, cu patul de la pistol, atunci am luat-o. Dupa anchete cumplite, la Cluj, care au durat un an, am avut parte de un proces rasunator, instrumentat in Saptamana Patimilor. Mascarada «Procesului de la Cluj», care avea sa cuprinda printre acuzati peste 150 de studenti, elevi, medici, profesori, urmarea sa ne prezinte tarii ca «dusmani de moarte ai poporului» si de aceea si sentintele au fost deosebit de aspre. Am fost condamnata la 10 ani de temnita grea [carora li s-au adaugat, abuziv, alti 4 ani, de detentie «administrativa»! – n. R. C.]“ (Aspazia Otel Petrescu; marturisire preluata din sursa cit. la nota 1).

5 „Un nume pentru eternitate” (cizez aici incheierea: „... nestiut ar fi ramas si martiriul legionarelor de la Mislea ori Miercurea Ciuc, daca nu se itea dintre ele constiinta exceptionala, dublata de harul scriitoricesc al celei care se numeste Aspazia Otel Petrescu. Un nume pentru eternitatea noastra romaneasca”).

6 „Nici in mormant nu voi uita teroarea din inchisoarea de la Miercurea Ciuc. Acolo fusesem transferata. Puscaria era sinistra, detinutele dormeau pe jos, mancarea era execrabila. Directorul inchisorii se numea Fleseru, o bruta. Daduse dispozitie ca pentru orice fleac sa fii pedepsit, iar pedepsele erau de un rafinament oriental. Daca nu eram tinute iarna la izolator, atunci ni se punea un sistem complicat de catuse, care se strangeau pe mana la orice miscare. Cu asemenea catuse, m-au varat in pivnita cu sobolani o zi intreaga. Erau atat de multi incat, la inceput, cozile lor mi s-au parut snopuri de paie!“ (Aspazia Otel Petrescu; marturisire preluata din sursa cit. la nota 1).

Sursa: http://www.punctecardinale.ro/

Continuare...

"Ca pe vremuri, fugarii se întâlneau în codru.

O linişte mare: putea fi tăiată cu cuţitul; ca într'o peşteră, o peşteră încă verde, pe alocuri ruginea, îmbătrânea, îşi trăia ulti¬mele clipe... pădurea de anul trecut.
Cu toate simţurile treze, mergeau încet ţinându-se de mână, în amurgul de primăvară abia înfrunzită. Din când în când cădeau frunze din copaci; în zbor planat aterizau pe potecă zgâriindu-o ; erau frunze uscate din anii trecuţi.
Soarele în apus îşi arunca săgeţile muiate în sânge printre cren¬gile brazilor. Săgeţile cădeau peste ei mângâindu-i.
Urcau încet tăcând. Tăcea pădurea, tăceau şi ei într un sin¬gur gând.
Vârful brazilor intrase în ceaţă. Ceaţa îndepărta brazii, creia imagini miraculoase, înnălţându-i. Zdrenţe de ceaţă se învălătuciră în jurul lor şi-i înghiţi; liniştea devenise de vată.
Mâinile întinse se făceau nevăzute, piciorul învăţat nimerea calea.
îşi aduseră aminte amândoi deodată de «Cruciada Copiiilor de Blaga»! Seara tot citeau amândoi aceeaşi carte. Poate printr'o cruciadă de copii ar putea fi stăvilită nedreptatea: ei au cel mai mult simţul nedreptăţii!
Vântul înălţimilor rupse ceaţa: în golul lăsat de ceţuri, la li¬mite dintre întuneric şi lumină, îşi întâlniră prieteni: toţi fugarii se întâlneau pe culmi!
Nu ştiau că aveau să se cufunde în ceaţă, unul câte unul pentru totdeauna.
Biată rămăşiţă, ea trebuia să cânte dragostea şi durerea prin care trecuseră: urmele care le lăsaseră pe pământ.
Era vrednică să arate că totul nu fusese înzadar, că nu va fi înzadar?
Din filele albe trebuia să răsară pentru veşnicie chemarea lor spre cinste, adevăr şi dragoste.
Să îngroape minciuna cei ce nu mai aveau groapă!
Să zăvorască trădarea cei ce fuseseră trădaţi!
Să reînvie mândria ţării lor, care se târâia în noroi, lingând cizme străine.
Să alunge vânzarea şi ura dintre fraţi, cei ce învăţaseră în închisori să-şi iubească călăii.

Acordă-ţi lira vântule şi cântă povestea haiducilor secolului XX. N'au nume streine şi nici nu vând marfă de import: descăli le-au fost Evanghelia şi cronicarii..."

fragment din cartea "Amintiri din țara de dincolo", de Ana-Maria Marin.
Ana-Maria Marin a fost medic si scriitor, de origine evreiasca, sotia(1933-1937) comandantului legionar Vasile Marin(cazut in Spania, 13 ianuarie 1937, in razboiul civil, luptind impotriva comunistilor).
Datorita apartenentei la Miscarea Legionara si a faptului ca a fost sotia unui comandant legionar, Ana-Maria Marin, a fost condamnata la moarte de un tribunal militar, dupa indepartarea legionarilor de la putere, de catre Generalul Ion Antonescu.
Trece prin suferintele temnitelor, in timpul dictaturii lui Carol al II-lea, apoi a regimului Antonescu, fiind in cele din urma gratiata, datorita interventiilor viitorului ei sot. Suferintele nu se incheie intrucit, sufera o condamnare de 3 ani si in timpul comunismului, prelungita apoi cu inca 3 ani, in mare parte, in penitenciarul pentru femei, de la Mislea.
Dupa eliberare reuseste sa plece din tara, unde pe linga profesia de medic, are si activitate literara si memorialistica, publicata in volumele Prin poarta ce strâmtă, Ţara de dincolo, Expiation, Povestea neamului românesc.

Sursa: volumul "Amintiri din Țara de dincolo"

Continuare...

VLADIMIR STREINU ULTIMUL SENIOR AL CRITICII LITERARE
Scris de JEAN DUMITRASCU

Aproape că uitasem că, în anul 2000, într-o notă de subsol la volumul ,,semnat’’ de N. Steinhardt, Dumnezeu în care spui că nu crezi... Scrisori către Virgil Ierunca: 1967-1983, apărut la Editura Humanitas, îngrijitoarea ediţiei scria că Vladimir Streinu a fost membru al Gărzii de Fier!!! Cum minciuna era atât de gogonată, editura a dat, în cele din urmă, o dezminţire. În toamna trecută însă, un articol din România literară mi-a arătat cât de puţin se ştie încă despre viaţa şi activitatea marelui critic literar Vladimir Streinu. Astfel, cunoscutul Stelian Tănase a telefonat, pe când lucra la „Anatomia mistificării”, la Paris, Monicăi Lovinescu pentru a o informa că a descoperit, în arhive, nu numai denunţurile lui Ion Caraion, dar şi pe cele ale lui Vladimir Streinu. Conştiincioasă, fata lui E. Lovinescu notează ,,întâmplarea’’ în jurnal. Adevărul este că, la ieşirea din detenţia politică, Vladimir Streinu a fost constrâns să semneze un ,,angajament-tip’’, ca şi alţi mari intelectuali (Constantin Noica etc.), căruia nu i-a dat curs niciodată. După apariţia „jurnalului” în cauză la Humanitas, Tudorel Urian, critic literar şi consilier personal al ministrului Culturii şi Cultelor, are, în paginile României literare, ,,revelaţia răului pe care l-au putut face celor din anturajul lor unele nume importante ale literaturii române: Ion Caraion şi Vladimir Streinu’’. Din fericire, atentă la ce se scrie prin reviste şi un exemplu pentru oricine are ochi să vadă în privinţa apărării şi promovării posterităţii unei personalităţi, fiica lui Vladimir Streinu, d-na Ileana Iordache, trimite un drept la replică: ,,Am citit acest dosar în două rânduri şi în el am constatat că nu există nici un fel de notă, de raport informativ sau denunţ care să fie semnate cu numele tatălui meu.



Am găsit o scrisoare, niciodată expediată familiei, prin care tatăl meu solicita o «nouă proteză dentară». La data arestării, dantura sa era în perfectă stare”.
Mai trist este că şi unii dintre cei care se declară preţuitori ai lui Vladimir Streinu perpetuează erori, prin omisiune. Nefiind la curent cu tot ce s-a publicat, îndeosebi după ’90, apelând la bibliografii ce se opresc la anii ’70 - ’80, unii autori ,,sar’’ peste două decenii din viaţa criticului. Am citit, în câteva rânduri, cu stupoare, că şi-a întrerupt strălucita carieră cărturărească doar din cauza bolii! Nici un cuvânt că a cunoscut prigoana, că a fost înlăturat din învăţământ, că i s-a intentat un odios proces politic şi a trecut prin iadul temniţelor comuniste! De la anul 1947 se invocă, de regulă, că: „Starea sănătăţii îl obligă câţiva ani să se retragă din activitatea productivă şi literară. Abia în anul 1964 îşi reia activitatea şi preocupările literare”!
Astfel de motive m-au determinat să organizez, prin Centrul Cultural al municipiului Piteşti şi prin revista de cultură Argeş, Concursul naţional de critică şi istorie literară Vladimir Streinu. Ulterior, Ioana Diaconescu, cercetătător la C.N.S.A.S., a publicat probe zdrobitoare că Vladimir Streinu nu a colaborat cu Securitatea. Dimpotrivă, verticalitatea sa morală a fost atât de pregnantă încât organele de Securitate au menţionat ,,judecând după poziţia pe care el a adoptat-o, considerăm că acesta nu merită încrederea pe care noi i-am acordat-o’’. În acest ,,scandal’’ a intervenit, salutar, şi C. Stănescu, denunţând, argumentat, pe… denunţătorul Tudorel Urian.
Cred, totuşi, că sărbătorirea, în 2002, a centenarului naşterii a fost de bun augur pentru revenirea lui Vladimir Streinu în prim-planul vieţii culturale româneşti. Organizarea de manifestări omagiale la Academie, la Colegiul Naţional Vladimir Streinu din Găeşti, întâlnirile de la Piteşti şi Teiu, intervenţiile critice ale lui Eugen Simion, Barbu Cioculescu, Pavel Chihaia, Cornelia Ştefănescu, Al. Săndulescu, Ştefan Augustin Doinaş, Al. George, Nicolae Manolescu, C. Stănescu, Tudor Cristea, Emil Vasilescu, Dan Grigorescu, Iordan Datcu, Ionuţ Niculescu ş.a., interviurile acordate de Ileana Iordache-Streinu lui Călin Căliman, Ştefan Ion Ghilimescu ş.a. l-au readus pe marele critic în atenţia publicului mai tânăr de astăzi. Au apărut şi câteva volume. Monografia lui Emil Vasilescu, cea mai bună de până acum (Vladimir Streinu, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2002), şi cele semnate de Vasile Fălcescu: Teiu – cuibul părăsit al lui Vladimir Streinu (Editura Didactica Nova, Piteşti, 1998,) şi Viaţa lui Vladimir Streinu (Editura Tiparg, Piteşti, 2005). Şi câteva reeditări – Clasicii noştri (cu un Remember de Darie Novăceanu, Editura Elion, 2002, Bucureşti), o ultimă ediţie îngrijită de George Muntean (Prozatori români, Editura Albatros, 2003), În căutarea timpului pierdut. În partea dinspre Swuan (traducere şi prefaţă de Vladimir Streinu, Editura Mondero, Bucureşti, 2003).


Şi mai e ceva. E de datoria argeşenilor de a-l omagia pe Vladimir Streinu, cum sesizează şi prof. Mona Vâlceanu. Aţi observat, de pildă, cât de mult suflet se pune la Craiova întru organizarea Zilelor Marin Sorescu ? Sau la Ploieşti, pentru Nichita Stănescu?! Să ne amintim, aşadar, cel puţin două date: 1)cea de 23 mai 1902, când s-a născut în comuna Teiu, judeţul Argeş, Nicolae Ş. Iordache, cunoscut mai târziu (din 1921) în literatură sub pseudonimul Vladimir Streinu, al şaptelea copil, din nouă, al lui Şerban Iordache (1864-1950) şi al Leancăi, zisă şi Neacşa, născută Dumitraşcu (1864-1942) şi 2) cea de 26 noiembrie 1970, când a încetat din viaţă, la Bucureşti. În rest, să-i cercetăm opera, paginile de critică literară, opera poetică şi traducerile. Şi poate tot un argeşean va găsi resursele necesare pentru publicarea întregii opere, în cadrul unei Integrale Vladimir Streinu, estimată la aproape 20 de volume!
…În ceea ce priveşte concursul propriu-zis, am avut surpriza (?!) să constat că el nu a găsit ecoul scontat decât printre argeşeni. Poate şi pentru că (sper să fie o simplă impresie eronată), Vladimir Streinu este în mod nedrept prea puţin prezent în conştiinţa critică actuală din România, dominată de atâtea isme noi, încât parcă nu mai e timp pentru lectura clasicilor. În consecinţă, am primit lucrări numai din partea unor cunoscuţi intelectuali locali (dar şi semnate de elevi de la Şcoala Vladimir Streinu din Teiu), din rândul cărora s-au detaşat cele semnate de Vasile Fălcescu, Grigore Constantinescu şi Mona Vâlceanu. Cum premiul consta în editarea lucrărilor în Caietele Vladimir Streinu, pentru consistenţa acestora am apelat şi la alte texte, publicate în revista Argeş şi situate în afara concursului (mai ales că unele ,,contribuţii’’ îmi aparţin).
În fine, din toamnă, Centrul Cultural al municipiului Piteşti organizează ediţia a II-a a Concursului naţional de critică şi istorie literară Vladimir Streinu… Vă aşteptăm dragi tineri critici literari!

Sursa: http://www.centrul-cultural-pitesti.ro/

Continuare...

RĂZBOIUL RELIGIOS PERMANENT
(C-tin Noica şi Horia Stamatu)

de Isabela Vasiliu-Scraba

Motto: «Tot ce a fost realism socialist va dispărea (…). Eminescu va putea fi publicat în întregime (…). Ceea ce exilaţii şi condamnaţii au spus în opera lor va fi reluare şi repovestire a trecutului, ceea ce înseamnă posibilitate de a fi în viitor».
Vintilă Horia, în Cuvântul Românesc, mai 1989

Înainte de 1989, citind într-o bibliotecă occidentală volumul Kairos al lui Horia Stamatu mi-a părut extraordinar. Nu ştiam nimic despre autor, dar poezia sa avea un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată. M-a impresionat nespus. I-am citit apoi, la Biblioteca Academiei, contribuţiile din Revista Scriitorilor Români apărută la Munchen, şi m-a cucerit din ce în ce mai mult(1). Târziu de tot am aflat că Virgil Ierunca (1920-2006) a regretat toată viaţa că nu şi-a oferit nicicând răgazul de a scrie o monografie dedicată acestui emblematic scriitor al exilului românesc.
Horia Stamatu – care în 1934 fusese premiat o dată cu Constantin Noica, Emil Cioran şi Eugen Ionescu de un juriu format din Mircea Eliade, Mircea Vulcănescu, Petru Comarnescu, Ion I. Cantacuzino, Şerban Cioculescu, Tudor Vianu şi Romulus Dianu –, va scrie în Revista Scriitorilor Români despre «operatorul ontologic» noician, după citirea «gândului despre originalitatea civilizaţiei româneşti» publicat de Noica în revista Destin.
Impresionat ca şi Constantin Noica de gândirea religioasă a celor doi mari universitari în preajma cărora s-a format (Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu), Horia Stamatu îl readuce pe «întru» din mrejele filosofiei noiciene în locul de unde a fost preluat împreună cu haloul său de arhaicitate atât de caracteristică limbajului bisericesc de la noi. El constată că prepoziţia «întru» provine din textul românesc al «Crezului». Traducătorii liturghiei au găsit cu cale să se depărteze de limbajul vorbit, unde transpunerea românească ar fi sunat: «cred într-unul Dumnezeu», pentru că asemenea traducere nu are darul de a sugera în subsidiar credinţa creştină în Treimea care este Unu. Ei au recurs la o inovaţie lingvistică, «Cred întru unul Dumnezeu», propunându-l pe acest «întru» cărturăresc.

Conformându-se modei lingvistice iniţiate de Heidegger, Horia Stamatu va observa că expresia «întru adevăr» preia din litera sacră a Crezului prepoziţia «întru» cu întreaga ei greutate conferită de context. De aici ar urma că înţelesul expresiei «întru adevăr» nu se poate distanţa cu totul de contextul sacru.
Când în 1951 Constantin Amăriuţei şi-a luat inima-n dinţi şi s-a dus să-l viziteze pe Heidegger, el i-a vorbit filosofului retras din lume de gândirea fostului său profesor de etică de la Universitatea din Bucureşti, Mircea Vulcănescu, şi de întemniţarea acestuia de către ocupantul sovietic al României de două ori sfârtecate: o dată în 1940 şi a doua oară în 1945. În termeni cât mai simpli i-a povestit despre transcederea fenomenalităţii vremelnice pe care i-o sugerase lui Mircea Vulcănescu perspectiva românească asupra lumii văzută ca o «carte de semne» în care lumea de aici şi lumea de dincolo se întrepătrund. În timp ce tânărul român de 28 de ani îşi mai amintise din gândirea lui Vulcănescu de semnalarea provenienţei latine, din «ab aevum» (însemnând «din eternitate») a termenului românesc de «aevea», filosoful german îşi lua notiţe succinte, uimindu-şi vizitatorul prin temeinicele sale cunoştinţe de gramatică latină (v. Caete de dor, vol. I-III, Ed. Jurnalul Literar, Buc., 2000-2003).
În paranteză fie spus, admiraţia pe care i-o trezise lui Heidegger isteţimea nativă ce se adăuga unei solide pregătiri filosofice a doctoranzilor români ieşea la iveală ori de câte ori folosea substantivul «die Lateiner» atunci când vroia să-i indice pe studenţii săi români. Şi de-a lungul unui deceniu şi jumătate avusese de multe ori ocazia să-i cunoască. E suficient să ne gândim că din primii săi ani de Freiburg veniseră din România C-tin Floru (trimis de Nae Ionescu) şi D. C. Amzăr cu care filosoful german va păstra o legătură durabilă (v. Jurnalul berlinez, Ed. Romania Press, Buc., 2005). Dintre cei care ulterior au devenit personalităţi marcante ale culturii româneşti l-au mai audiat (foarte probabil) pe filosoful de la Freiburg: Ştefan Teodorescu, Petre Ţuţea, Petre Pandrea, N. Balcă (v. art. «Interpretarea existenţei omeneşti în filosofia lui Heidegger”), Chirilă Popovici, Virgil Bogdan, C-tin Noica şi Vintilă Horia. În decembrie 1942 Walter Biemel scria că «Heidegger cunoaşte România din buna reputaţie de a fi o ţară a filosofilor, căci mereu îi vin de acolo studenţi» (v. rev. Universul literar). Ultimii săi studenţi români au fost Octavian Vuia, Alexandru Dragomir, Constantin Oprişan şi Walter Biemel. Filosoful Alexandru Dragomir a tradus prin anii ’40împreună cu Walter Biemel din germană în română «Was ist Metaphysik ?» care, deşi a fost prima, fiind publicată de Virgil Ierunca la Paris în 1956, la peste un deceniu de la înfăptuirea ei, a apărut ca a doua traducere românească a unei lucrări heideggeriene, după «Feldweg» transpusă în româneşte în 1951 de C-tin Amăriuţei în paralel cu Ştefan Teodorescu.
Înainte de îndepărtarea sa de la Universitate, Heidegger avusese prilejul să-şi facă o idee despre cultura românească(2). Se pare că a citit cu interes revista Saeculum ce cuprindea rezumate în limba germană şi un articol despre gândirea sa scris de Zevedei Barbu, asistentul lui Blaga. Despre gândirea heideggeriană avea să scrie şi Horia Stamatu, cu ocazia traducerii «comentată şi adnotată» despre Hoelderlin(3) şi esenţa poeziei (Revista Scriitorilor Români din 1981). Dar, vorba lui Octavian Vuia, cine nu s-a preocupat de «gânditorul prin excelenţă al epocii noastre» ?
Revenind la «operatorul ontologic» propus de Noica, Horia Stamatu observă pe bună dreptatre că operatorul «întru» nu poate fi de sine stătător, aşa cum ar fi vrut să-l considere Constantin Noica în articolul său. Pentru că «întru» cere cu necesitate să fie „întru” ceva anume. De unde reiese şubrezenia presupunerii după care «ar fi posibil» ca originalitatea civilizaţiei noastre să stea în faptul de a fi creat şi aplicat pe toate planurile ei prepoziţia întru, supoziţie în jurul căreia C-tin Noica înfiripase întregul său studiu intitulat Un gând despre originalitatea civilizaţiei româneşti.
Neputând purta un dialog public cu filosoful aflat în «temniţa» în care se transformase întreaga Ţară cu graniţele ei bine zăvorâte, Horia Stamatu schiţeză totuşi punctul său de vedere asupra sintezei particulare pe care o reprezintă cultura şi civilizaţia românească.
Dar înainte de a prezenta poziţia sa în această problemă, el face remarca următoare: dacă o civilizaţie este întru «ceva» al altei civilizaţii, ea încetează de a mai fi «întru» acel ceva propriu prin care s-a definit ca o civilizaţie anume, şi urmează a dăinui doar în cadrul speciei, fără nici o originalitate. La întrebarea «întru ce» s-a definit civilizaţia românească, Horia Stamatu răspunde că întru creştinism, exact cum se interzicea a se spune în cultura română păzită (de aproape trei decenii) de mercenarii ocupantului sovietic la vremea în care Noica publica acel articol în revista Destin scoasă de George Uscătescu la Madrid (vol. 24-25, 1972).
După Horia Stamatu, civilizaţia românească a putut fi mai bine de un mileniu întru fundamentul ei spiritual oferit de acea proprie şi neobişnuită unitate de limbă şi de spirit religios. Doar după trădarea statelor democratice din Vest, originalitatea culturii româneşti a părut că va putea fi contrazisă prin impunerea forţată a acelui «întru dogmatica materialismului dialectic». Dar nu a fost aşa. Ea nici n-a fost contrazisă, nici n-a dispărut. Pur şi simplu s-a retras în clandestinitatea în care circulau prin anii ’50 sonetele compuse de Vasile Voiculescu înainte de a fi băgat în puşcărie ca cel din urmă borfaş, sau cum circulau poeziile din închisoare ale lui Radu Gyr, ale lui Nichifor Crainic şi ale multor alţi poeţi aflaţi după gratii, sau în exil, poezii cărora nici azi criticii oficiali din perioada comunistă nu le-au găsit loc în literatura română de după 23 august 1944, aşa cum au fost ei programaţi să o conceapă (v. lipsa scriitorilor din exil şi a poeziilor din închisori în «Istoria literaturii…» scoasă de Alex. Stefănescu în 2006). Chiar şi refuzul acceptării Panoramei literaturii române (Ed. Crater, Bucureşti, 1996) a lui Bazil Munteanu (neinclusă în manualele de liceu după 1990) ne pare a fi paradigmatic. Fiindcă această valoroasă lucrare, cuprinzând o mulţime de nume de scriitori marginalizaţi după 1945, precum şi nume de scriitori martirizaţi prin puşcăriile atent supravegheate de oamenii Kremlinului, a fost îngropată o dată cu decapitarea spirituală a României. Dar cum democraţia la nivel mondial este o iluzie întreţinută de oamenii de stat ai Vestului, Dionisie Ghermani (expert în trădările vesticilor faţă de principiile democraţiei la scară internaţională) n-a fost mirat să constate în 1994 preferinţa americanilor şi a multor capitale europene pentru Moscova considerată de ei drept «factor de ordine» în fosta arie sovietică (v. Dionisie Ghermani, Despre Democraţie, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1996, p. 82). Într-un astfel de context „democratic” devine oarecum inteligibilă raţiunea pentru care, după căderea comunismului în România şi publicarea cărţii lui Bazil Munteanu în traducere românească, Panorama literaturii române n-a reuşit să-i trezească pe criticii noştri din amorţeala prea îndelungatei lor „odihne” în G. Călinescu.
Referitor la unitatea de limbă română, «neobişnuită în restul Occidentului a cărui parte constitutivă am fost de la început» (p. 144). Horia Stamatu nu pierde ocazia de a consemna că limba română forţată a fi «întru materie, Marx, Lenin şi război religios » este «mai chinuită ca în vremea când Titu Maiorescu a dat alarma în Beţia de cuvinte» şi că Statul român, ca unitate de bază a civilizaţiei româneşti, este «în curs de distrugere» (p. 145). Dacă românii ar mai fi fost vreodată «întru una materia», nu ar mai fi fost nici o civilizaţie românească.
De-a lungul timpului trecut de la adoptarea creştinismului în limba latină de către strămoşii românilor (sec. IV) s-a dovedit cu prisosinţă că pentru civilizaţia românească primordiale nu au fost formele religioase ci spiritul creştin. «Lipsa războiului religios la Români este cea mai importantă notă caracteristică a civilizaţiei lor» subliniază Horia Stamatu (v. Revista Scriitorilor Români, nr. 11, 1972, p. 144).
În România, mai remarcă el, războiul religios a început să se desfăşoare în spaţiul concentraţional păzit de oamenii generalului rus Nikolschi, când Nichifor Crainic, fost profesor la Facultatea de Teologie din Chişinău «trebuia să mărturisească superioritatea temnicerului faţă de Dumnezeu, pentru că temnicerul putea să-i dea o lingură de supă în plus, pe când Dumnezeu nu putea» (p. 145).
O altă trăsătură de originalitate ar reieşi din faptul că civilizaţia românească «s-a centrat mai mult în sacru decât în juridic» (p. 145), ceea ce a influenţat mult limba românească. Iar această centrare nu a fost de tip formalist, ci de tip organic. Românii au fost dintotdeauna toleranţi faţă de alte credinţe religioase, la ei nu s-a putut nicicând întâmpla o noapte a Sfântului Bartolomeu. Dar impunerea lui a fi «întru materie» a făcut ca suprema originalitate a civilizaţiei româneşti, adică excluderea războiului religios, să fie înlocuită exact cu contrariul ei: războiul religios permanent. Razboi dus şi astăzi, dincolo de bariera ideologică pusă înainte de 1990 de comunism. E suficient să ne gândim la războiul culturii române oficiale (prin Alex. Ştefănescu) împotriva gânditorului Horia Stamatu (1912-1989). Sau la răfuiala de ultimă oră cu opera poetului bucovinean Vasile Posteucă, devenit în 1966 profesor la State College din Mancato, Minnesota, bătălie în care, fără nici o reţinere s-a folosit drept artilerie grea un fragment dintr-un articol «semnat» de Radu Gyr şi publicat în Glasul Patriei înainte ca Radu Gyr să fi fost eliberat din temniţă (v. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar românesc, Ed. Compania, Bucureşti, 2003, p. 581).
Semnificativ este şi faptul că după 1990 nici una dintre editurile mari (care plătesc din greu traducerile romanelor de duzină pe care le tot publică) nu s-a repezit să traducă volumul lui V. Posteucă despre experienţa interioară în opera lui R.M. Rilke, carte esenţială a exilului românesc pe care n-am citit-o şi mi-ar plăcea s-o citesc. Ca să nu mai amintesc de atâtea alte scrieri – încă nerecuperate de cultura română post-decembristă –, avându-i de autori pe Zevedei Barbu, Chirilă Popovici, Stan M. Popescu, Alexandru Busuioceanu, Petru Iroaie, Dionisie Ghermani, Mircea Eliade, Vintilă Horia, Ştefan Teodorescu, Octavian Vuia, Nicolae Herescu, D. C. Amzăr, G. Uscătescu, etc., scrieri care, cu asemenea autori, ar putea desigur reprezenta pentru cititorul român contemporan exact hrana spirituală pe care o tot caută şi o găseşte atât de rar.

Note:
1. Despre Horia Stamatu se pot citi următoarele:
– Isabela Vasiliu-Scraba, Hermeneutica folclorului românesc la doi scriitori din exil : Horia Stamatu şi Constantin Amăriuţei, în rev. Viaţa Românească, Anul XCIV, nr. 3-4, 1999, p. 203-206 ;
– Isabela Vasiliu-Scraba, Horia Stamatu despre MIORIŢA, în rev. Asachi (Piatra Neamţ), Anul XI, nr. 177, nov. 2003, p.7-8;
– Isabela Vasiliu-Scraba, Exilul parizian al poetului Horia Stamatu, în rev. Origini (Romanian roots), vol. VII, nr. 9-10 (75-76), 2003, p.14;
– Isabela Vasiliu-Scraba, CONTEXTUALIZĂRI, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2002, p. 73-92; volumul se poate citi pe internet la www.geocities.com/isabelavs
– Isabela Vasiliu-Scraba, Deschiderea cerurilor într-un mit platonic şi în Mioriţa / The opening of the skies in a Platonic myth and in Mioritza ballad, Ed. Star Tipp, Slobozia, 2004, p. 38-42;
– Matei Albastru, Horia Stamatu – o viaţă în exil, Ed. Romania Press, Buc., 1998;
– Titu Popescu, Horia Stamatu, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită (ed. I-a, 1993), Criterion Publishing, 2006.
2. Cultura românească era bine reprezentată în capitala Germaniei prin Institutul Româno-German condus de prof. Sextil Puşcariu. Aici a conferenţiat C. Noica în anii ’40, aici s-a lansat în 1943 traducerea germană a istoriei literare scrisă (şi completată) de Bazil Munteanu, precum şi Der mioritische Raum a lui Blaga, însoţit de un articol de prezentare a filosofului român Lucian Blaga als Kulturphilosoph publicat de Amzăr într-un săptămânal, la 13 august 1944.
3. La cei 86 de ani câţi avea când s-a dus, Heidegger, cu puţin înainte de moarte, şi-a rugat fiul să-i citească la înmormântare din versurile lui Höelderlin (v. Walter Biemel, în vol. Martin Heidegger, Fiinţă şi timp, Ed. Jurnalul literar, Buc., 1993).

Sursa: http://isabelavs.blogspot.com

Continuare...

Horia Stamatu s-a nascut la 9 septembrie 1912 in Valenii de Munte, judetul Prahova. Urmeaza cursurile primare in oraselul natal, apoi Liceul Militar si Facultatea de Litere si Filosofie a Universitatii din Bucuresti.
Debuteaza la revista "Floarea de Foc" condusa de Sandu Tudor. Este prof. suplinitor la Liceul "Cantemir Voda" din Bucuresti (1936-1937), iar in urmatorii doi ani redactor la "Enciclopedia Romaniei".
Paraseste tara, in 1941, ajungand in Germania in lagarul de la Buchenwald (1942-1944). In 1945 se stabileste la Freiburg unde urmeaza studii de filosofie avand profesor pe Max Muller, discipolul lui Heidegger. Ocupa functia de lector de limba romana la catedra lui Hugo Friedrich (1946-1948). Pentru doi ani locuieste la Paris. Aici conduce sectia literara a Institutului Roman de Cercetari de pe langa Sorbona, fiind si unul din fondatorii lui, alaturi de Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugene Ionesco. Intre 1951 si 1961 traieste in Spania, unde co-fondeaza revistele "Libertatea Romaneasca" si "Fapta". Se stabileste pentru restul vietii la Freiburg. Aici este redactor la "Forschungstelle fur Weltzivilisation" (1962-1966) si colaborator la publicatiile romanesti ale exilului.
Este detinatorul Premiului Fundatiei Regale pentru Literatura si Arta iar in exil al Premiului Academiei Romano-Americane de Arte si Stiinte (ARA).
Se sfarseste din viata, sambata, 8 iulie 1987, ora 2 dimineata in modestul sau apartament de la etajul patru din Freiburg. La slujba de inmormantare - o zi luminoasa, joi 13 iulie - oficiata de Parintele Dimitrie Popa, ajutat de corul din Freiburg, alaturi de sotia sa Marianne si fiiica sa Marion au participat un grup numeros de prieteni si apropiati.
Opera: "Memnon", Bucuresti (1934) / "Recitativ", Madrid (1963) / "Punta Europa", Madrid (1969) / "Kairos", Madrid (1974) / "Imperiul", Bucuresti (1996 / "Ego Zenovius", Bucuresti (2001).

Sursa: http://www.alternativaonline.ca/HoriaStamatu.html

Continuare...

Demostene Andronescu

Născut la 3 Decembrie 1927 în com. Câmpuri, jud. Vrancea. Şcoala primară o urmează în satul natal, iar în 1941 intră copil de trupă la Manutanţa Centrală a Armatei din Bucureşti. Urmează cursurile liceale în Bucureşti, iar în 1948 se înscrie la Facultatea de Istorie, pe care o absolvă în 1952. Imediat după absolvirea facultăţii, în Mai 1952, este arestat, judecat şi condamnat la 5 ani temniţă grea pentru activitate anticomunistă. În Noiembrie 1955 se eliberează din închisoarea Gherla cu un decret de graţiere şi, ieşit afară, în "libertate", se înscrie pentru a-şi completa studiile, la Facultatea de Filologie clasică. Dar, la niciun an de la eliberare, este rearestat, de data aceasta fiind implicat în manifestaţiile studenţeşti care au avut loc cu ocazia evenimentelor din Ungaria. Este judecat şi condamnat la 20 de ani muncă silnică. A trecut prin penitenciarele Jilava, Gherla, Cluj şi Aiud. Din acest ultim penitenciar s-a eliberat în Iulie 1964, odată cu ultimul lot de deţinuţi politici. După eliberare a fost permanent hărţuit de securitate prin percheziţii domiciliare, anchete şi o strictă supraveghere. În 1969 i se permite, în sfârşit, să-şi susţină examenul de licenţă în istorie, dar niciodată nu i s-a permis să-şi exercite profesiunea de profesor pentru care s-a pregătit. Ani de-a rândul a lucrat ca muncitor necalificat şi de-abia în 1972 a reuşit să-şi găsească un post de redactor la o revistă de istorie a Centrului de Informare şi Documentare al Academiei de Ştiinţe Sociale. Actualmente este pensionar şi, împreună cu un grup de prieteni, editează şi asigură apariţia revistei "Puncte Cardinale".

POEŢI DUPĂ GRATII - vol. II

DEMOSTENE ANDRONESCU


În loc de rugăciune



În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând,
Azima rugăciunii n-o vei avea la cină,
Nici blidul de smerenii, nici stropul de lumină
Ce-mi pâlpâia alt'dată în candela din gând.



Sunt prea sărac, Stăpâne, nu am ce-Ţi oferi
Să-ţi stâmpăr foamea, furii mi-au t â lhărit cămara
Şi de puţinul suflet ce îl păstram, ca sara
Să am, ca tot creştinul, cu ce Te omeni.



Aş vrea să-Ţi pot întinde un gând sfios măcar,
Dar nu, nu pot, grădina mi-e vraişte şi goală,
Mi-a mai rămas pe-un lujer o singură petală
Şi pe un ramur veşted, un singur fruct amar.



De l-aş culege-n pripă să Ţi-l aduc prinos,
Şoptind o rugăciune şi tremurând o cruce,
Ar fi păcat de moarte că, Doamne, Ţi-aş aduce
Otravă-n cupe sparte şi Te-aş târî prea jos.



Zadarnic stai de veghe şi-aştepţi umil şi blând,
Azima caldă-a rugii n-o vei avea la cină
Şi-n cerul Tău de gheaţă cu ţurţuri de lumină
În seara asta, Doamne, Te vei culca flămând.



Naufragiu



Cu sufletul stâlcit, cu arca spartă ,

Nu mai aştept s-ajung niciun liman;

Plutesc bătut de vânturi şi de soartă

Pe marea asta neagră de catran.



E prea târziu să mai ridic catargul

Şi pânzele surpate de furtună,

Nu mă mai vor nici ţărmurile, nici largul,

Nici portul pitulat de după lună.



În sens invers, sporind parcă misterul,

O altă arcă-ngână pe a mea,

S-a clătinat din amintire cerul

Şi-n balta neagră s-a surpat o stea.



Dar n-o culeg, o las în smârc să moară,

Ce-i dacă moare? Sunt atâtea sus!

Să-şi dea şi cerul jertfa lui de pară;

În mine atâtea stele au apus.



Aiud, 1958



Moarte provizorie



Pentru câte veşnicii

Au intrat aicea Doamne?

Câţi prieri şi câte toamne

Voi lipsi dintre cei vii?



Câte lacrimi, câţi fiori

Mă vor trece-n aşteptare?

Am atâta suflet oare

Ca să mor de-atâtea ori?



Ca o uşă de cavou

A căzut în urmă-mi uşa

Cine ştie? poate-acuşa

Joc în ultimul tablou.



Poate sus în cer m-am stins

Ca o candelă şi-acuma

De mai sunt, sunt zgură numa

Şi-mi joc rolul neconvins.



Împrejurul meu desprinşi

Ca din altă lume, parcă,

Cei de-aici, timid mă-ncearcă

Cu ochi mari, aproape stinşi.



Printre ei, ca printre morţi

Îmi cat locul cu privirea

Şi sfios cum mi-este firea

Mă aşez în rând cu toţi.



Unii blestemă şi plâng,

Alţii-şi coc veninu-n guşă,

Eu sub propria-mi cenuşă

Mă-nvelesc să nu mă sting.



Şi arzând mocnit, aştept

Ceru-naltul să se-ndure

Să s-aplece să mă fure

Răului, că ceru-i drept.



Dar ştiu eu câte vecii

Voi mocni sub spuza rece?

Poate una? poate zece?

Doamne, sau nici Tu nu ştii?



Îndoiala

lui Vasile Voiculescu



Mai este, Doamne, până-n cer? Mai este
Pân-să mă faci părtaş luminii Tale?
Sau poate tot n-a fost decât poveste
Şi-am colbăit degeaba-atâta cale.



De-atâta vreme urc târâş, pe coate
Şi-am smuls în căţărare-atâţi luceferi
Că de-o mai ţine mult urcuşul, poate
Doar cei prea-nalţi să mai rămână teferi.



Şi-am risipit atâta suflet, Tată,
În râvna mea neasămuit de mare
Că de-o mai fi s-ajung în cer vreodată
N-o să mai am ce-Ţi pune la picioare.



L-am dat tribut la fiecare vamă,
L-am aşternut pe fiecare treaptă,
L-am risipit într-una, dar mi-e teamă
Ca la sosire nimeni nu m-aşteaptă.



Târâş, pe brânci, cu sufletul la gură,
Urc muntele cu-nchipuite creste;
Din tot ce-am fost mai sunt o picătură.
Mai este, Doamne, până-n cer, mai este?



De vorbă cu sufletul meu



O! suflete al meu de ce ţi-ascunzi,

Plângând cu hohote, în palme faţa?

Hai, şterge-ţi ochii-albaştri şi povaţa

Ca pe un psalm ascultă-mi-o. M-auzi?



De-atâţia ani, de-atâtea veşnicii

Noi n-am mai stat de vorbă pe-ndelete

Şi nu te-am mai văzut zâmbind, băiete

De mult, de mult, de când eram copii.



Mereu înfrânt tu freamăţi ca un pom

Pe care vântu-l biciuie şi-l pradă,

Te risipeşti prin spini, te-aduni grămadă

Şi plângi, sărmane, plângi şi treaz şi-n somn.



Te potoleşte, pentru Dumnezeu!

Ce-atâta bocet, doar nu eşti muiere,

Te înţeleg, eşti munte de durere

Dar nu uita, durerea nu-i un rău.



Şi-apoi nu eşti tu singurul sub cer

Din care răul cu-ndârjire muşcă,

Atâtora li-s zilele biciuşcă

Şi pentru-atâţia viaţa e piper!



E-atâta jale-n lume-atâta plâns,

Atâta dor, atâta suferinţă!

Sărmanul ins chircit în neputinţă

Ameninţă spre cer cu pumnul strâns.



Şi-n loc să-şi facă din durere pod

Peste mocirla vieţii-n sus spre slavă,

El, sângerând din răni adânci, otravă

Nici nu-nfloreşte, nici nu leagă rod.



Sărmana gloată, în genunchi mereu,

Se bălăceşte-n mlaştina-ndoielii,

Nepricepând că scrânciobul durerii

Te-aruncă-n braţele lui Dumnezeu.



Şi-n fiecare clipă câte-o stea

Se stinge-n locul ei precum o pipă

Şi trebuie ca-n fiecare clipă

Altcineva să moară pentru ea.



O! suflete al meu, fii tu ulcior,

Fii amforă durerii, veşnic plină

Şi, sângerând celor din jur lumină,

Învaţă blând să mori în locul lor.



Pricepe că cu fiecare spin

Ce dureros în carne ţi se-mplântă,

Pe un obraz o lacrimă se-avântă

Şi-n lume-i o durere mai puţin.



Cu fiecare suferinţă-a ta

O suferinţă undeva se stinge,

Cu fiecare picur roş de sânge

Se-nchide-o rană şi s-aprinde-o stea.



Şi-n fiecare limpede apus,

Cu fiecare-ngenunchere-n tină

Ţi-agoniseşti departe-n cer lumină

Şi-n cartea veşniciei-nscrii un plus.

Sursa: /www.literaturasidetentie.ro

Continuare...

din „Credinta lucratoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”

Sfinţenia - credinţă mărturisitoare şi cruce
Dumnezeu este sfânt şi sfintitor

Duminica I după Rusalii
(a Tuturor Sfinţilor)
Mt. 10, 32,35,37-38; 19, 27-30


Iubiţi credincioşi,

Cuvântul meu de astăzi îl încep cu două ziceri de la Sfânta Liturghie, şi anume cu zicerea: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru si Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”, şi cu zicerea: “Ca Tu eşti sfinţirea noastră şi Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi-n vecii vecilor”.

Cuvintele acestea sunt adresate lui Dumnezeu.

In cel dintâi mărturisim că Dumnezeu e sfânt şi, pentru că Dumnezeu e sfânt noi Ii aducem mărire - Ii aducem mărire Tatălui, mărire Fiului şi mărire Duhului Sfânt. Şi Dumnezeu Tatăl e sfânt, si Dumnezeu Fiul e sfânt şi Dumnezeu Duhul este sfânt şi spunem că mărire Ii aducem lui Dumnezeu pentru că e sfânt acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Adică nu încetăm niciodată a-I aduce mărire lui Dumnezeu pentru că este Sfânt. Dar nu ne oprim la atât.

Mai facem o mărturisire în legătură cu Dumnezeu cel sfânt şi zicem: “Că Tu eşti sfinţirea noastră si Ţie mărire înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh… “. Am spus mai înainte că-I aducem mărire lui Dumnezeu şi acum şi-n veşnicie pentru că este sfânt, dar Ii mai aducem lui Dumnezeu mărire şi pentru că sfânt fiind, este sfinţirea noastră. Pentru că Dumnezeu este sfânt şi pentru că Dumnezeu este sfinţirea noastră, Ii aducem mărire acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Prin urmare, iubiţi credincioşi, este o legătură între Dumnezeu Cel sfânt şi între Dumnezeu Cel care sfânt fiind, sfinţeşte: sfinţeşte lumea, sfinţeşte pe oameni. El e sfânt şi e sfinţirea noastră.

Ce legătură au cuvintele acestea, zicerile acestea cu ziua de astăzi? Astăzi, în Duminica cea dintâi după pogorârea Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli, este Duminica Tuturor Sfinţilor.

Aşa este numită duminica aceasta, şi când zicem Duminica Tuturor Sfinţilor îi avem în vedere pe toţi oamenii cei sfinţi oricând ar fi trăit ei în lumea aceasta, până acum şi până-n veşnicie şi totodată duminica aceasta e a tuturor sfinţilor în înţelesul că pe unii sfinţi îi cunoaştem şi-i sărbătorim şi-i pomenim, dar sunt şi sfinţi necunoscuţi nouă, sunt şi sfinţi cunoscuţi numai lui Dumnezeu şi de aceea, ca să nu rămână nici un sfânt fără cinstire, în Duminica Tuturor Sfinţilor îi pomenim şi îi sărbătorim pe toţi sfinţii şi pe cei ştiuţi şi pe cei neştiuţi.

Şi dacă în duminica aceasta noi pomenim pe toţi sfinţii, dacă duminica aceasta e a tuturor sfinţilor, înseamnă că noi în duminica aceasta pomenim şi sfinţenia şi sfinţirea. Când ne gândim la toţi sfinţii şi îi cinstim, noi de fapt cinstim sfinţenia pe care o are Dumnezeu şi pe care o dă oamenilor Dumnezeu, Care este sfinţirea noastră.

Ce este sfântul?


Iubiţi credincioşi,

Oare ştim noi ce înseamnă cuvântul sfânt?

Ştim noi ce spunem când zicem că Dumnezeu e sfânt?

Ştim noi ce spunem când zicem că un om oarecare e sfânt?

Şi ştim şi nu ştim. Când zicem cuvântul sfânt ne gândim la ceva mai presus de lumea aceasta pentru că Dumnezeu cel sfânt este mai presus de lumea aceasta, şi sfinţenia la fel, este mai presus de lumea aceasta.

Nu există nici un cuvânt de pe pământ asemănător cu cuvântul sfânt, sau nu există nici un cuvânt prin care am putea arăta noi ce este sfinţenia. Şi totuşi zicem că Dumnezeu este sfânt. Şi totuşi zicem despre anumiţi oameni că sunt sfinţi.

Ce înţelegem noi prin asta? Inţelegem, iubiţi credincioşi, că tot ce e sfânt în cer şi pe pământ e mai presus de lume şi înţelegem că tot ce e sfânt în cer şi pe pământ e ceva pus de-o parte pentru Dumnezeu, când e vorba de îngeri, când e vorba de oameni, când e vorba de sfinţi.

Sfinţii sunt aleşii lui Dumnezeu, sunt ceva ce iese din obişnuitul vieţii, ceva pus de-o parte anume pentru Dumnezeu. La sfintele slujbe noi ne rugăm: „Pentru sfântă biserica aceasta şi pentru cei ce cu credinţă, cu evlavie şi cu frică de Dumnezeu intră într-însa, Domnului să ne rugăm”.

Şi când spunem „sfântă biserica aceasta” ne gândim la locaşul în care ne aflăm noi şi pentru care ne rugăm - nu e orice casă, orice cameră, ci este un locaş anume închinat lui Dumnezeu, în care se fac numai lucrurile lui Dumnezeu.

Mai zicem la sfânta slujbă: “Din Sfânta Evanghelie citindu-se, să luăm aminte”, sau zicem: “Să ascultăm Sfânta Evanghelie…” şi mai zicem „Si pentru ca să ne învrednicim noi a asculta Sfânta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru să-L rugăm”.

Ce mărturisim când spunem Sfânta Evanghelie? Mărturisim că ceea ce se citeşte, ceea ce ascultăm citindu-se din Sfânta Evanghelie, e ceva sfânt, ceva ce nu se potriveşte cu lucrurile de pe pământ, ceva pentru care îţi trebuie o învrednicire anume. De aceea să ne rugăm lui Dumnezeu să ne învrednicească să ne putem împărtăşi din Sfânta Evanghelie, din cuvântul cel veşnic a lui Dumnezeu, care nu-i cuvânt de pe pământ ci e cuvânt din cer adus pe pământ. “Cerul şi pământul vor trece - a zis Domnul Hristos -dar cuvintele Mele nu vor trece”. Ce înseamnă asta? înseamnă că cuvintele spuse de Domnul nostru Iisus Hristos sunt cuvinte veşnice, mai presus şi de cer şi de pământ, sunt cuvinte aduse din cer pe pământ.

Suntem datori la o viaţă superioară, sfântă

In Filocalie întâlnim cuvântul “bate la porţile Scripturii cu mâinile virtuţii”. Cuvântul acesta e un cuvânt care vrea să spună că lucrurile lui Dumnezeu nu le poţi înţelege cu gândurile pământului nici cu mintea cea de pe pământ, ci sunt mai presus de înţelegere, sunt mai presus de minte; cuvintele acestea mai presus de minte, mai presus de înţelegere, trebuie întâmpinate cu o viaţă superioară, pentru că altfel le cobori, nu te înalţi tu prin ele, ci le cobori pe ele la lumea aceasta.

Gândiţi-vă că au fost oameni care L-au hulit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Cel care a adus cuvântul din cer pe pământ. De ce? Pentru că n-aveau mintea cea luminată de o trăire înaltă prin care să poată întâmpina cuvintele, Cuvântul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Când pomenim sfinţenia, când pomenim pe cei sfinţi şi sfinţenia, avem datoria să ne gândim şi să avem noi înşine idealul de a fi sfinţi, de a ne sfinţi.

Aşa de puţin se gândesc oamenii că trebuie să fie sfinţi!

De ce? Pentru că, de obicei, noi ducem o viaţă care nu ne apropie de sfinţi, suntem păcătoşi şi ştim că suntem păcătoşi şi de aceea nu ne putem gândi că păcătoşi fiind am putea să fim şi sfinţi.

Şi oare într-adevăr păcătoşii pot să fie sfinţi?

Da, iubiţi credincioşi, dar când nu mai sunt păcătoşi, când au trecut de faza aceea în care păcatul stăpâneşte în inimile lor, numai atunci pot să fie sfinţi. Domnul nostru Iisus Hristos a întemeiat o Biserică sfântă şi a rânduit în Sfânta Biserică Sfintele Taine. De ce? Pentru sfinţirea credincioşilor, nu ca să rămână credincioşii fără sfinţire, ci să devină sfinţi, să fie sfinţiţi de Dumnezeu. In Biserica întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos pentru sfinţirea credincioşilor, noi mărturisim în Crez: “Cred… întru una sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică”.

Cum e Biserica? Sfântă. Cum trebuie să fie credincioşii? Sfinţi.

Prin ce ne ajutăm noi ca să fim sfinţi?

Prin slujbele dumnezeieşti, prin rânduielile Bisericii, prin Sfintele Taine, prin Sfânta Cuminecătură, prin Trupul şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos pe care-L primim ca să fim sfinţi (”spre iertarea păcatelor şi spre viaţa de veci”, zicem noi când primim Trupul şi Sângele Mântuitorului).

La Sfânta Liturghie preotul se roagă pentru cei ce se împărtăşesc ca să le fie Sfânta Impărtăşanie „ spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împărtăşirea cu Sfântul Duh, spre plinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăzneala cea către Tine”, iar nu „spre judecată sau spre osândă”. Ce altceva mai lucrează Sfânta Impărtăşanie, Sfânta Euharistie? Ce lucrează Trupul Şi Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos în viaţa credincioşilor?

Trebuie să lucreze o viaţă superioară, o viaţă sfântă. După ce ne împărtăşim cu dumnezeieştile Taine zicem: “Să se umple gurile noastre cu lauda Ta, Doamne, ca să lăudăm mărirea Ta, că ne-ai învrednicit pe noi a ne împărtăşi cu Sfintele, cele fără de moarte, cu preacinstitele şi de viaţă făcătoarele Tale Taine - şi cerem ceva de la Dumnezeu - Intăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta; toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta”.

Sfintele Sfinţilor, care sunt Sfintele Taine, Trupul şi Sângele Domnului nostru Iisus Hristos, ni se dau ca să ne întărim în sfinţenie - ” întăreşte-nepe noi întru sfinţenia Ta “.

Şi atunci pot să fie păcătoşii sfinţi? Da, pot, sunt, când nu mai sunt păcătoşi, când li s-au iertat păcatele, când nu mai fac păcate.

Iubiţi credincioşi,

Poate cineva să nu mai facă păcate? Poate ajunge în starea aceea să nu mai facă păcate? Ne spune Sfântul Evanghelist Ioan că poate: cel născut din Dumnezeu nu mai păcătuieşte (I In.3).

Când eşti alcătuit după Dumnezeu, din darul lui Dumnezeu, din puterea lui Dumnezeu, nu mai păcătuieşti.

Ar putea să zică cineva: “Bine, dar noi ştim că păcătuim în toată clipa “. Că aşa spun unii, totdeauna păcătuim, în tot minutul păcătuim, în toată clipa păcătuim.

Nu-i adevărat, iubiţi credincioşi! Nu păcătuim în toată clipa, nu păcătuim în tot minutul, nu păcătuim nici măcar în orice oră, ci păcătuim numai atunci când, cu deplină voinţă şi ştiinţă, facem ceva împotriva lui Dumnezeu. Când ştim că Dumnezeu a spus “Să nu furi!” şi noi furăm.

Dacă se-ntâmplă aşa ceva atunci păcătuieşti, dar nu furi în toată clipa.

Când ştii că Dumnezeu a spus să nu urăşti, şi tu urăşti, şi atunci păcătuieşti pentru că cu deplină voinţă şi ştiinţă urăşti pe cineva, urăşti chipul lui Dumnezeu, făpturile lui Dumnezeu.

Când ştii că Dumnezeu a spus să-l iubeşti pe aproapele tău şi tu nu te sileşti să-l iubeşti, da, atunci păcătuieşti. Insă nu toate greşelile -negativele noastre - sunt păcate.

Când faci un lucru pe care nu vrei să-l faci, care nu te caracterizează, care e de-o clipă, care e de-un moment, acela nu-i păcat.

De pildă, ai o pornire, aşa de moment împotriva cuiva, care nu te ţine decât o clipă, nu poţi să zici că acela-i păcat, că nu-i păcat. Este o greşeală, este o insuficienţă, este o neputinţă, este ceva care într-adevăr nu se potriveşte cu viaţa sfinţilor, dar care totuşi nu e păcat. Şi atunci, iubiţi credincioşi, pot păcătoşii să fie sfinţi? Sfântul Ioan Scărarul a spus cuvânt hotărât: “Să îndrăznească pătimaşii, pentru că şi cei nepătimaşi din pătimaşi s-au făcut nepătimaşi”. Cum? Cu darul lui Dumnezeu, cu voia lui Dumnezeu, silindu-se şi ei.

Apoi ştim că Dumnezeu ne-a dat şi o Taină a iertării păcatelor, ca să nu mai avem nici păcatele pe care le-am făcut, să nu le mai purtăm în noi, să fie şterse. E vorba de Sfânta Spovedanie pe care mulţi o iau uşor, pe care mulţi o fac fără să-şi dea seama ce fac.

Dar, o spovedanie adevărată trebuie să fie o răscruce în viaţa omului.

Bineînţeles că sunt şi oameni care într-o spovedanie adevărată nu mai au ce să schimbe. De ce? Pentru că un om schimbat spre bine, nu mai are ce să schimbe în viaţa lui, poate doar să adauge ceva, să mai adauge o îmbunătăţire, o cerinţă pentru îmbunătăţire, dar acela e pus pe cale bună şi la acela nu mai are cum să fie spovedania o răscruce în viaţă, ci este o treaptă de înaintare în binele în care el deja este pornit. Aceasta este calea sfinţilor, aceasta este calea sfinţeniei.

Iubiţi credincioşi,

Când auziţi lucrurile acestea, aţi putea să vă întrebaţi, e firesc să vă întrebaţi: “Bine, atunci de ce nu suntem noi preocupaţi de sfinţenie, de sfinţirea noastră? De ce nu dorim noi să fim sfinţi? ”

Mai întâi de toate, prea puţin se vorbeşte de lucrul acesta în slujbele noastre, în rânduielile noastre.

Prea puţin se pune ac¬cent pe sfinţirea omului, deşi toată lucrarea Bisericii este spre sfinţirea credincioşilor, toată!

Ar trebui să fim preocupaţi să fim sfinţi.

Bineînţeles asta înseamnă să nu mai fim păcătoşi. Iubiţi credincioşi, păcatul şi viaţa sfântă n-au nici o legătură, într-o viaţă sfântă e înlăturat păcatul.

Imi place să spun de Sfântul Moise, cel ce din tâlhar a fost găsit de părintele Casian şi părintele Gherman ca cel mai iscusit dintre părinţii din pustia schetică. Deci, un sfânt care întâi a fost tâlhar şi apoi a ajuns sfânt. Se poate aşa ceva? Se poate! Când nu mai eşti tâlhar.

Poţi să năzuieşti la sfinţenie chiar dacă ai fost cândva tâlhar.

Dacă ai fost o femeie păcătoasă, după ce te-ai lăsat de păcate, poţi să nădăjduieşti la mila lui Dumnezeu să ajungi sfântă ca Sfânta Fotini, samarineanca de la fântâna lui Iacob sau ca Maria Egipteanca care a trăit în multe feluri de păcate şi după aceea a dus o viaţă mai presus de viaţa multor sfinţi. Se poate aşa ceva.

Sfinţenia - credinţă mărturisitoare

Dar să pun acum o întrebare foarte la locul ei şi anume: „ Dacă dorim să fim sfinţi ce trebuie să avem în vedere mai întâi de toate? ”

Despre aceasta s-a spus în cuprinsul Sfintei Liturghii, când s-a citit din Apostol şi din Sf. Evanghelie. Ce s-a spus în Apostol? Că „ sfinţii prin credinţă au biruit împăraţii”.

Toate câte le-au făcut sfinţii, le-au făcut ca oameni credincioşi. Asta-i una.

In Sfânta Evanghelie se arată că credinţa trebuie să fie credinţă lucrătoare, mărturisitoare. Şi anume zice aşa: “Cel ce Mă va mărturisi pe Mine, înaintea oamenilor, şi Fiul Omului va mărturisi pe el înaintea Tatălui din ceruri”.

Prin urmare, credinţa trebuie să fie o credinţă care ne arată ca credincioşi.

Dacă ducem o viaţă de necredincioşi degeaba ne numărăm la credincioşi, că nu suntem.

Suntem ceea ce dovedim prin viaţa noastră, prin nepăsarea noastră, prin delăsarea noastră, prin lucrurile care nu se potrivesc cu credinţa, aceasta suntem. Dacă am trecut de lucrurile acelea şi trăim o viaţă prin credinţă, o viaţă curată, sfântă, luminată, binecuvântată de Dumnezeu, atunci mărturisim pe Hristos şi ne va mărturisi si El pe noi în faţa Tatălui Celui din Ceruri.

Prin urmare credinţa trebuie să fie mărturisitoare de Dumnezeu. Să nu ne sfiim niciodată de credinţa noastră.

Dacă ne sfiim de ea, să ştiţi că n-o avem.

Mai departe a zis Domnul Hristos: “Cel ce iubeşte pe tatăl sau pe mama sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”; “Cel ce iubeşte pe fiul său sau pe fiica sa mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine”; “Cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie, nu e vrednic de Mine “.

Sa ştiţi că în cuvintele acestea Domnul Hristos nu exclude iubirea faţă de tată şi de mamă, iubirea faţă de fraţi şi de surori, de fii şi de fiice, care-i iubire firească şi Dumnezeu a binecuvântat-o şi totuşi, zicea Domnul Hristos, că cel ce-i iubeşte pe ai lui mai mult decât pe El nu-i vrednic de El. De ce?

Pentru că în cazul când îl iubeşti pe om mai mult decât pe Dumnezeu faci lucrurile omului, nu faci lucrurile lui Dumnezeu, îngădui lucruri pe care Dumnezeu nu le îngăduie, pentru copilul tău, pentru fiica ta, pentru fratele tău, pentru părinţii tăi. îngădui nişte lucruri pe care Dumnezeu nu le binecuvintează. De ce? Pentru că îl iubeşti pe om mai mult decât pe Dumnezeu.

Dar dacă-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât pe om, poţi să-l iubeşti pe om şi atunci nu îngădui nici un fel de păcat pentru că ştii că iubirea de Dumnezeu nu îngăduie aşa ceva.

A zis Domnul Hristos că nu e nimeni care a lăsat tată, sau mamă, sau fraţi, sau surori, sau femeie, sau copii, sau ţarină, sau capre pentru Mine şi pentru Evanghelie, care să nu ia însutit încă în veacul de acum, iar în cel ce va să vie, viaţa veşnică.

Ce se spune-n cuvântul acesta? Să negăm relaţiile de familie? Să nu ne mai intereseze mamă, să nu ne mai intereseze tată, să nu ne mai intereseze soţie, să nu ne mai intereseze copii şi aşa mai departe?

Nu, iubiţi credincioşi! Ci, înseamnă că pe toate acestea trebuie să le socotim inferioare faţă de slujirea lui Dumnezeu, dar să-I slujim lui Dumnezeu în condiţiile pe care le avem. Părintele Arsenie -Dumnezeu să-l odihnească! - spunea, pe bună dreptate, că acestea le laşi înainte de a le avea.

Dacă le laşi înainte de a le avea, atunci da, eşti pe calea aceea care-I slujeşte lui Dumnezeu fără ele. Dar dacă le ai trebuie să le duci înainte şi să-I slujeşti lui Dumnezeu prin ele.

Condiţiile sfinţeniei

Iubiţi credincioşi,

E cineva în Sf. Evanghelie care să poată fi luat drept model de sfinţenie în condiţiile noastre? Eu vă prezint doar pe unul care mie mi-e drag, îl am la inimă.

Ştiţi pe cine? Sutaşul din Capernaum.

Aşa mi-i de drag mie omul acesta şi îl recomand din toate puterile mele pentru că aşa ceva, cum a făcut sutaşul, poate face orice om.

Toţi sfinţii au avut virtuţile sutaşului; în orice fel ar fi trăit un sfânt (in pustie, sau în societate, sau în mănăstire, sau în familie), el a avut viruţile sutaşului, care-s patru şi anume: credinţa, nădejdea, iubirea si smerenia. Fără acestea nu e nici sfinţenie, nici posibilitatea de sfintenie.

Vrei să fii între sfinţi?

Să fii ca sutaşul din Capernaum. Să ai o credinţă întemeiată, să ai nădejde întemeiată pe credinţă, să ai iubire cuprinzătoare, iubire faţă de Dumnezeu şi faţă de aproape, să ai smerenie şi atunci vei fi între cei ce vor sta la masă în împărăţia lui Dumnezeu, cu Avraam, cu Isaac şi cu Iacob.

Să ne ajute bunul Dumnezeu să dorim să fim sfinţi, să părăsim rudele, să părăsim păcatul, să folosim mijloacele sfinţirii, Sfintele Taine, Sfintele Slujbe, Sfânta Biserică.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu, prin rugăciunile Maicii Domnului şi ale tuturor sfinţilor să ne întărim în virtuţile sutaşului din Capernaum într-o credinţă mărturisitoare de Dumnezeu, într-o credinţă care să ne ridice mai presus de lumea aceasta; într-o nădejde care să ne facă o legătură cu cele ce încă nu le vedem, dar în care credem; într-o iubire fericitoare şi toate aceste să ne ajute Dumnezeu să le-nvelim în smerenie şi vom fi atunci pe calea sfinţilor şi vom putea zice cu adevărat către Dumnezeu: “întăreşte-ne pe noi întru sfinţenia Ta, toată ziua să ne învăţăm dreptatea Ta. Aleluia, Aleluia, Aleluia “. Amin!

Sursa: http://www.voscreasna.com

Continuare...

Părintele Arhimandrit Teofil Părăian, duhovnicul Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, a trecut la cele veşnice în această noaptela ora 1.45 (joi 29 octombrie 2009) la Spitalul Militar din Cluj-Napoca. După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta la data de 3 martie.

Dar al lui Dumnezeu, om al bucuriei, bătrân frumos, duhovnic odihnitor de oameni, echilibrat, realist, cu zâmbetul mereu pe chip, părintele Teofil Părăian a fost un om împlinit, un om fericit. Nevăzător, dar luminat, om al rugăciunii, Părintele Teofil şi-a întemeiat viaţă pe credinţă şi cultură.

Părintele Teofil a fost şi rămâne un reper luminos şi sigur, o persoană care a întrupat concret bucuria şi certitudinea credinţei, un propovăduitor al credinţei lucrătoare prin iubire. A fost un ziditor de suflete şi a renăscut pe mulţi la viaţa duhovnicească în Hristos şi în Biserică prin predicile, conferinţele sau îndrumările sfinţiei sale.

A plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul Hristos îl va primii în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Dumnezeu şi a oamenilor.

Prin mutarea la cele veşnice, Părintele Teofil ne lasă aici o moştenire impresionantă întrupată în viaţa sa, în cuvintele sfinţiei sale, în cărţile, în înregistrările cu predicile, conferinţele sau interviurile realizate în ultimii 20 de ani în toată ţara.

Înmormântarea părintelui Teofil Părăian va avea loc sâmbătă, 31 octombrie, la mănăstirea Sâmbăta de Sus, la orele 12 după oficierea Sfintei Liturghii - după cum a declarat în cadrul emisiunii 'Viaţa cetăţii' de la Radio Trinitas Înaltpreasfinţitul Laurenţiu, Mitropolitul Ardealului.

Veşnica lui pomenire!


Câteva repere biografice ale Părintelui Teofil Părăian:

Părintele Teofil s-a născut la 3 martie 1929 într-o familie de plugari din satul Topârcea, din apropierea Sibiului, primind la botez numele de Ioan şi fiind primul dintre cei patru fraţi. S-a născut fără vedere, motiv pentru care urmează cursurile unei şcoli primare pentru nevăzători la Cluj-Napoca, între anii 1935 – 1940. Îşi continuă cursurile la o şcoală de nevăzători la Timişoara, între anii 1942 – 1943, iar până în 1948 urmează tot la Timişoara cursurile liceale într-un liceu teoretic pentru văzători. În această perioadă îl cunoaşte pe părintele Arsenie Boca de la care deprinde rugăciunea minţii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”, rugăciune pe care continuă să o exerseze încă înainte de intra în monahism. Preocuparea pentru viaţa religioasă şi pentru aprofundarea cunoştinţelor teologice îl determină să urmeze cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, între anii 1948 – 1952, iar la 1 aprilie 1953 ia hotărârea de a intra în obştea Mănăstirii Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus. După patru luni este călugărit în ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului şi primeşte numele de Teofil, cuvânt provenit din limba greacă ce se traduce cu „iubitor de Dumnezeu”. La şapte ani de la călugărie, tot de praznicul Adormirii Maicii Domnului, părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală. Tot atunci primeşte şi hirotesirea întru duhovnic. În anul 1986 părintele Teofil este hirotesit protesinghel, iar în anul 1988 arhimandrit.

Din anul 1992 părintele a început să răspundă invitaţilor din ţară şi participe în aproape toate oraşele importante din România la conferinţe duhovniceşti, de obicei în perioada Postului Mare sau în perioada Postului Crăciunului.

Părintele Teofil Părăian a fost un om al bucuriei, un om care şi-a propus să înmulţească bucuria şi credem că a reuşit cu prisosinţă. Darul deosebit al părintelui Teofil de a vorbi şi mai ales de a aprofunda cuvintele Scripturii şi în special ale Noului Testament, preocuparea pentru cărţile fundamentale ale spiritualităţii ortodoxe, cum ar fi Patericul şi Filocalia, dar şi pentru textele liturgice cuprinse în cărţile de slujbă, l-au făcut să fie iubit şi în acelaşi timp să fie un părinte duhovnicesc cu autoritate şi discernământ.

Sursa: Basilica

Continuare...